Lună: decembrie 2021

O istorie dată naibii

„Așteptările stabilesc tonul în orice situație”. (p.43)

„O istorie dată naibii: 111 povești pe care ar fi trebuit să le afli la școală”, Căpitanul; trad. Cosmin Maricari, București: Editura Publica, 2021.

Când alegi o carte cu un astfel de titlu, intuiești instant lipsa convenționalului și te aștepți să afli detalii inedite care să completeze sau să explice bizareriile istoriei. Te poți aștepta cam la orice în materie de teme și de abordare. Ei bine, eu nu m-am gândit chiar la „orice” și pot spune că m-a cam luat prin surprindere. Însă titlul original, în engleză, e destul de explicit.

Așa cum este menționat în subtitlu, cartea conține 111 povești, la care se adaugă o introducere „verde-n față” și un motto: „Ashley, totul s-a terminat între noi” (iar Ashley va fi menționată de câteva ori în carte).  Expunerile sunt scurte, succinte, lipsite de detalii… exact cât să ne trezească curiozitatea. După lecturare simți însă nevoia să mai cauți o poză, o altă versiune… simți nevoia de mai mult. Ăsta poate fi un lucru bun!

Fiecare povestire conține o scurtă introducere moralizatoare în care autorul se adresează direct cititorului. Să zicem că amintește niște fapte din istorie pe care le confruntă, prin comparație, cu mentalitatea de astăzi. Autorul extrage anumite curiozități oarecum frivole legate de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute și le expune sumar. Încearcă să ne demonstreze că poveștile nu trebuie să fie numai educative, ci și distractive. Mijloacele folosite nu sunt tocmai cele clasice, iar limbajul e mai degrabă colocvial, de aceea textul nu este neapărat un material didactic și mă îndoiesc că lucrarea poate fi considerată o carte de specialitate. Doar dacă nu cădem cu toții de acord că oamenii, oricine și oricum ar fi ei, devin lecții. Dar nu sunt eu în măsură să apreciez asta. Aș spune mai degrabă că textul e o înșiruire de curiozități, de flashuri. Pe de altă parte, poate eu sunt cea care nu rezonează suficient cu tipul acesta de texte gen social media, în care informația vizează doar senzaționalul. Veridicitatea însă este certă, iar umorul este savuros! Așa că poate fi citită ca atare!

Despre autor, Căpitanul, nu știm decât că îl putem găsi pe Instagram și pe Twitter cu username-ul: @SGRSTK. E clar că lumea se schimbă! Tipul are un mod original de a interpreta poveștile și ne convingem rapid de asta, încă din prefață,  când ne face cunoscută ideea de bază,  în viziunea lui, a basmului „Frumoasa și Bestia”. Cum spuneam… lumea se schimbă! Uneori simt că nu țin pasul cu ea.

Interpretările excentricului nostru Căpitan sunt eterogene, trec de la un domeniu la altul – literatură, istorie, arte, medicină, justiție, tradiții, povești particulare – în aparență, fără vreo ordine anume. E, așadar, o aglomerare de informații despre deschizători de drumuri (alpiniști, eroi…), personalități universale (Regele Pedro al Portugaliei, Edith Wharton, Niccolo Paganini, Ecaterina cea Mare…) și fapte mărunte sau obiceiuri ciudate ale unor anonimi uitați de istorie. Unele sunt interesante, altele par că mi-au mai trecut pe la urechi… dar această înșiruire nu e deloc captivantă și devine chiar plictisitoare la un moment dat.

Sunt în schimb sigură că deși nu se adresează neapărut celor acut interesați de cultura universală, cu siguranță câte ceva tot este de aflat aici.

„Până și snobii pot să învețe câte ceva din istorie, din când în când.” (p. 254)

Bijoux (fostă Cara, fostă Sasha)

Iar fiorosul astă de un kilogram mi-a luat în stăpânire biroul și, de câteva zile, îl bănuiesc de spionaj: nu mă scapă din ochi și nu-și dezlipește urechiușa de pe telefon.

Cine este Bounty?

„Ați văzut Revolta de pe Bounty?” Această întrebare, care apare din senin la pagina 186, fără  vreo legătură cu intriga romanului Fiul risipitor a lui Radu Tudoran (și rămasă fără răspuns), mi-a atras atenția. Bounty – o curiozitate dintr-o călătorie de o după-amiază, un mic mister pe care am crezut că l-am lămurit. Și totuși, întrebarea asta mi-a readus în minte enigma acelei zile.

Deși a trecut ceva timp de atunci, mi-amintesc drumul până la Mânăstirea Pasărea, senzația de plutire a mașinii peste umbrele de pe șosea, asfaltul care despica Pădurea Pustnicu, pentru ca, în zare, copacii să pară că se regrupează și înghit șoseaua… După un luminiș scăldat în soare, drumul s-a îngustat și mai mult, și iată-ne în fața porții din zidărie albă.

În cimitirul din incintă am zărit o cruce gravată în două plăci de beton alăturate. Mormintele nu au nicio altă cruce sau piatră funerară. În mod cu totul bizar, verticala crucii, cea care leagă simbolic pământescul omenesc de dumnezeiescul cer, stă culcată între cele două lespezi, iar orizontala – tihna și iubirea – unește mormintele ca într-o ținere de mână. Dincolo de simbolistica religioasă, transmite un mesaj intim, emoționant: doi oameni împart aceeași cruce!

Și mai interesante sunt inscripțiile de pe cele două pătrate de marmură neagră, așezate și ele peste lespezi: Geo Bogza (1908 -) și Bounty (1910-). În cazul primului nume, Geo Bogza, nu este nicio îndoială. Scriitorul s-a născut, într-adevăr, în 1908 și a murit în 1993. Mai mult, în timpul vieții, Bogza vizita adesea Mănăstirea Pasărea și a dorit să fie înmormântat acolo. E de presupus că și-a pregătit și locul de veci. Ceea ce m-a intrigat însă e numele de pe lespedea alăturată: Bounty. Ce ar putea însemna? De obicei, alături este partenerul de viață. Dar de ce acest nume? Pe soția lui Geo Bogza o chema Elisabeta, mulți îi spuneau Eli, iar soțul îi spunea Bunty (asta am aflat dintr-o singură sursă, când am încercat să mă lămuresc). Mai mult, un preot de la mânăstire ne-a spus că din câte știe el, acolo e îngropată soția scriitorului.

Nu am reușit să găsesc anul în care s-a născut soția lui Geo Bogza, dar am aflat că i-a supraviețuit soțului mulți ani. Atunci, de ce nimeni nu s-a îngrijit să completeze anul morții scriitorului? Și mai ales, de ce ar alege cineva să-și pună numele de alint pe piatra funerară? Numai că și acesta e greșit: i se spunea Bunty, nu Bounty.

Și de aici încep întrebările. Cum eu nici măcar nu reușesc să ghicesc finalul vreunei cărți și nici n-am calități detectivistice… nu am lămurit nici misterul ăsta.

După toate acestea, în acel moment m-am gândit că varianta mai credibilă este cea referitoare la soția scriitorului și am încheiat „cercetările”.

Dar… O altă variantă este că alături nu ar fi soția, ci fratele scriitorului, Radu Tudoran. Bounty pare a fi numele unei ambarcațiuni, iar pasiunea acestuia pentru mare și pentru nave e bine-cunoscută. Anul nașterii se potrivește (Radu Tudoran s-a născut în 1910 și a murit în 1992), dar din câte știu, într-o perioadă prietenii îi spuneau Buick, nu Bounty.

Și totuși, nu pot să nu mă întreb dacă are vreo legătură inscripția cu acest Bounty din textul scris de Radu Tudoran în 1947?

„Fiul risipitor”, Radu Tudoran

”Când părăsea un loc, și-ar fi părăsit și pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă.” (p. 290).

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, pref. Mihai Iovănel, București, Editura Art, 2010, 281 p.

Prima ediție e romanului a fost publicată în 1947, cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”. Apreciat de public, dar neglijat oarecum de critică (conjunctural), Radu Tudoran este un autor român extraordinar de „citibil”, care își construiește personajele astfel încât le putem iubi sau urî, dar nu le mai  uităm. Mi se pare foarte apropiat ca stil de Eugen Lovinescu, de aceea consider nedreaptă discreția cu care a fost tratat de către critici.

Romanul m-a surprins foarte tare prin puternica simbolistică introdusă de Radu Tudoran în toate aspectele romanului. El creează situații, apoi le repetă într-o succesiune concatenată, un carusel amețitor și previzibil din care personajele pur și simplu nu se pot desprinde.

Titlul m-a dus imediat cu gândul la parabola biblică și, extrăgând componenta religioasă, exact despre asta este vorba. Deși este numit în mai multe feluri (omul din munți, secătura, străinul, omul acela), fiul risipitor nici măcar nu poartă un nume în roman. El este însă cel care provoacă acțiunile prin plecările și întoarcerile absolut neprevăzute și neașteptate. Deși invocă uneori diverse motive, plecările lui sunt justificate prin nevoia de aventură și de libertate, de incapacitatea de a aprecia confortul și liniștea unui cămin, de lașitate și egoism. Fiecare dispariție a lui pare definitivă, așa cum pare și fiecare reîntoarcere. Cea care nu îi judecă acțiunile, nu îi reproșează dorul de ducă și care îl primește de fiecare dată, precum tatăl pe fiul risipitor din Biblie, este Eva (ce nume frumos!).

Așadar suntem în 1930, vara. O cunoaștem pe Eva, adolescenta zvăpăiată pe chipul căreia numai un ”necunoscut picat din cer” (aproape la propriu) ghicește o promițătoare frumusețe. Acest străin i-a aprins fiorii primei iubiri, iar vara aceea și-a petrecut-o urmărind vagonetele care coborau din munți, sperând că acestea îl vor readuce și pe el. Odată cu sfârșitul verii și cu plecarea ei la școală, părea că se va stinge și emoția primilor fiori romantici.

Fata locuia la Panciu împreună cu mama și sora ei, Getta,  în casa Maiorului, fratele mamei ei, cel care administra fabrica de cherestea. Preferata Maiorului era Getta, dar șansele să o mărite cu vreun ofițer s-au ruinat rând pe rând. Aș zice că Getta e fiica cea rea din Fata babei și fata moșneagului. Destinul ei însă se schimbă de câteva ori, dramatic uneori, alteori aproape hilar. Cea care se remarcă prin slăbiciune și servilism, lipsă de responsabilitate, oportunism și nepăsare e mama fetelor, doamna Alion. Atitudinea ei de veșnic îndatorată Maiorului o face să treacă cu vederea nedreptățile, violurile, agresivitatea asupra servitoarelor și chiar asupra  fetelor ei…. Maiorul este un personaj antipatic peste măsură, suma tuturor defectelor omenești, urâțenia în persoană.

Au trecut trei ani fără să-l mai revadă pe străinul din munți, dar de fiecare dată când auzea vorbindu-se despre el tresărea. Nu-l uitase! „Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!” (p. 40).  Eva, acum în vârstă de 17 ani, se transformase într-o tânără fermecătoare, curajoasă, inteligentă și cu un suflet frumos! Asta a observat și străinul din munți atunci când s-au reîntâlnit. Comportamentul bărbatului e precum al omului sigur pe sine, un pic arogant și lipsit de finețe, în comparație cu delicatețea fetei, cea care trăiește pas cu pas minunatul moment al îndrăgostirii. În romanele interbelice românești am mai găsit felul acesta de comportament, ușor superior, dominator în relația de iubire. Cred că era o practică dictată și de cutumele vremii. Tipul nu mi-a plăcut! Dar fetei, da!  În lumea ei austeră, el era singurul care avea ceva uman și care dădea dovadă de bărbăție, de duioșie, de înțelegere.

Au găsit o metodă de comunicare inedită, care astăzi ar provoca un zâmbet în colțul gurii: agățarea unei batiste albe pe un vagonet care circula între casa ei și exploatarea forestieră unde lucra el. A funcționat o perioadă, dar ostilitatea familiei ei o transformase într-o veșnică pedepsită, încarcerată în propria cameră. Așa că s-a folosit de prima ocazie să fugă în munți la străinul de care se îndrăgostise, ceea ce i-a atras o pedeapsă cruntă. A fost descoperit apoi „canalul ” lor de comunicare și idila care se înfiripase. Sora, mama și unchiul s-au constituit într-un tribunal inchizitor și și-au revărsat asupra copilei întreaga furie, pângărind cu zeflemeaua lor scrisoarea pe care o primise de la străin. Fata s-a gândit că doar moartea o mai putea salva de oprobriul public la care urma să fie supusă. A ales funicularul pentru a-și lua viața, dar nu a avut puterea să ia o decizie fără să-l mai vadă o dată pe bărbatul iubit. Când a aflat adevărul despre fuga fetei de acasă, el a promis să o protejeze. Răul însă aștepta după ușă, în cazul nostru, Maiorul. Și chiar dacă nu a fost un pericol imediat, pentru că așa cum promisese, bărbatul a protejat-o și a luat-o cu el, răul o pândea răbdător. „Era ca în funicular, peste prăpastie; știa că va ajunge sus și totuși nu putea să uite ce-i dedesubt” (p. 113)

Apoi, din senin, el a plecat să-și viziteze mama bolnavă. Motiv? Pretext? S-a întors peste doi ani, timp în care viața Evei a continuat spectaculos: crimă, închisoare, proces, căsătoria cu un domn care i-a oferit întreaga lui afecțiune și o viață liniștită. (Autorul a descris orașul în care trăia cu soțul ei, dar nu l-a numit… așa că am rămas cu această curiozitate – ar putea fi Sibiu.)

Când a revenit străinul ei iubit, a plecat cu el, lăsând totul, fără să privească înapoi. L-a primit fără o întrebare, fără un reproș! Doar că peste toată fericirea pe care o trăia în vacanța petrecută împreună la mare, plutea neliniștea: „se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înșele soarele în orice clipă și să fugă fără umbră.” (p. 182). Și nu s-a înșelat! El a plecat. Iarăși! De data asta, nici măcar nu s-a mai străduit să găsească un motiv. I-a mărturisit doar că „mi-e teamă să nu mă transform în copac. Mi-e teamă de limitările spațiului. Trebuie să plec repede, și mereu, să mă apăr!” (p. 197).

Cred sincer că oricare plecare poate fi înțeleasă. E de neînțeles însă felul în care a făcut-o el. Și-a planificat fuga fără să-i spună fetei un cuvânt. Pur și simplu și-a cumpărat bilet pe un vapor și a lăsat-o pe chei, singură și disperată. Eva, a încercat iarăși să se vindece și să-și încropească un fel de viață în București, dar chiar când începuse să se împace cu dispariția lui, bărbatul se întoarce. Câteva luni! Atât a rămas lângă ea, apoi – ghici(!) – a dispărut din nou. Încep să cred că era absolut lipsit de imaginație!

28 februarie 1937 – Oswald, încă soțul ei, o salvează din nou și o duce într-o casă la Păltiniș. Liniștea i-a fost însă tulburată de vestea izbucnirii războiului și de… întoarcerea străinului. A câta? Le-am pierdut șirul. Se pare însă că întoarcerile sunt din ce în ce mai spectaculoase. De data aceasta, fiul nostru risipitor s-a ales, pe lângă fată, cu o împușcătură în braț.

A plecat imediat după ce Eva a făcut tot ce a putut să-l însănătoșească. Tot plecat l-a prins și războiul. Eva a rămas în București, și-a găsit o slujbă de cosmeticiană și a început o viață independentă. A devenit și ea idealul cuiva, al tânărului Lucky, dar a învățat din greșelile trăite cum să fie, pentru binele lui, un călău blând. Și desigur, a revenit străinul nostru. De fiecare dată, îi dădea viața peste cap, iar el se afla în dificultate. De data aceasta, nu se supusese mobilizării și era speriat că îl vor prinde. Așa că experimentează și el (ca și noi, de curând) izolarea la domiciliu. Eva a reușit să-i procure niște acte false și nu e greu să ne imaginăm ce a făcut bravul nostru străin imediat după ce a scăpat de pericolul de a fi prins și trimis pe front. Dar chiar atunci s-a declanșat iadul peste București, bombardamentul din 4.4.44!

La final, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când suma plecărilor nu este egală cu cea a revenirilor, ce se alege de cel care așteaptă?

„În vis, viața e țesută cu aur și argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oțel, ca să nu fim zdrobiți.” (p. 332)