Pentedattilo: Paese fantasma

Întâlnirea mea cu otomanii s-a produs în mod neașteptat în Pentedattilo, un sat fantomatic, cu origini grecești, din sudul Italiei, un loc de care mi-am amintit citind despre Gagliano, descris atât de tulburător de Carlo Levi în volumul Cristos s-a oprit la Eboli. Am mers acolo fără vreo intenție războinică, ci pentru a asista la o reprezentație de teatru și pentru a vedea o frescă din secolul al XVIII-lea. „Conflictul armat” a fost însă inevitabil!

Am parcurs cei câțiva kilometri de la Reggio Calabria, urmărind țărmul la o distanță destul de mică, apoi ne-am depărtat puțin de mare și ne-am îndreptat spre munți. Am putut folosi mașina numai până în parcarea de la intrarea în localitate, locul care ne-a oferit și cea mai bună panoramă.

Până în sat am mers pe jos, o plimbare plăcută, în urcare, dar nesolicitantă. Scopul pentru care aceste așezări (foarte răspândite în Italia) au fost construite atât de sus, printre stânci, a fost desigur unul defensiv. Ele erau greu accesibile în cazul unui atac, apărate fiind atât de configurația abruptă a reliefului, cât și de zidurile groase construite treptat în jurul caselor, ceea ce le dădea aspectul unei cetăți.

Pentedattilo, micuța localitate enigmatică de pe dealurile de la marginea Munților Aspromonte, a fost construită de grecii stabiliți în zonă începând din secolul al VII-lea î.Hr.. Datorită poziției, a devenit un punct strategic de apărare al așa-numitei Magna Graecia. Reminiscențe grecești s-au păstrat până astăzi, în tradiții, arte și mai ales în dialectul local greco-calabrian (grecanico), recunoscut în Italia ca patrimoniu lingvistic național. A fost un important centru militar care a înfruntat secole de-a rândul invaziile barbarilor, ale vandalilor sau ale sarazinilor. Declinul a început în timpul cel lor trei sute de ani de dominație bizantină, iar în secolul al XII-lea a devenit teritoriu normand și a fost transformat în baronie. Depopularea a început masiv în 1783, când satul a fost aproape distrus de un cutremur. Locuitorii s-au mutat în noul sat din vale sau în zonele mai sigure de lângă țărm. Două sute de ani mai târziu era complet abandonat, iar astăzi, doar două persoane mai locuiesc permanent în vechiul sat. De ce au ales ei sa trăiască aici? Numai ei știu. Eu îmi pot imagina că te poți îndrăgosti de liniștea, pitorescul și unicul acestui loc. Cel puțin pentru un timp. În ultimii ani, calabrezii s-au preocupat de readucerea la viață și de promovarea satului prin proiecte eficiente la care au participat voluntari din întreaga lume. Satul a urmat tăcut, așadar, istoria sudului, păstrând între zidurile lui pietruite fantomele trecutului pe care am încercat și eu să le descopăr.

Primul care m-a intrigat a fost chiar numele așezării: Pentedattilo. Etimologia numelui (penta=cinci, daktylos=degete) se datorează tot grecilor care au asociat aspectul formațiunilor muntoase pe care se află satul, cu forma unei palme cu cinci degete.

M-am tot sucit, dar indiferent de poziție tot nu aș fi zis că e o mână. Probabil n-am suficientă imaginație. Dar înțeleg că au mai fost și alții ca mine, care au spus că mai degrabă seamănă cu „un molar răsturnat cu colții în aer” (Norman Douglas). Totuși, varianta cu degetele este cea consacrată și a intrat în legendă și printr-o istorioară interesantă.

Familia Alberti, cea care stăpânea Pentedatillo a intrat într-un conflict legat de granițele proprietății cu familia Abenavoli, cea care deținea teritoriile din vecinătatea satului. În anul 1686, după ce marchizul Domenico Alberti tocmai murise, baronul Bernardino Abenavoli s-a gândit să încerce să îngroape securea războiului prin căsătoria sa cu frumoasa Antonietta Alberti, fiica răposatului său vecin și dușman. Fata însă era deja logodită cu fiul viceregelui din Napoli, fapt care l-a adus pe Bernardino în pragul nebuniei. Furios peste măsură a înarmat un grup de oameni cu care a plecat pe 16 aprilie, în seara Paștelui, spre castelul din Pentedatillo. Acolo a făcut măcel. Pe Lorenzo, fratele mai mare al Antoniettei, cel care i-a acordat fetei permisiunea de a se căsători cu fiul viceregelui, l-a împușcat și apoi l-a înjunghiat, iar pe fratele mai mic și pe toți locuitorii castelului i-au ucis rând pe rând. Pe Antonietta Alberti a cruțat-o și a luat-o în căsătorie trei zile mai târziu. Viceregele a trimis un convoi militar la castelul din Montebello Ionico, acolo unde Abenavoli și camarazii săi se refugiaseră, dar acesta a reușit să scape și să fugă în Malta. Pe Antonietta a lăsat-o într-o mănăstire și deși căsătoria a fost anulată, ea a rămas să-și trăiască restul vieții ca măicuță. Acest cumplit incident a existat într-adevăr și este cunoscut sub numele de Strage degli Alberti (Masacrul familiei Alberti).

Vechii locuitori ai satului obișnuiau să spună că fantomele celor uciși bântuiau noaptea străzile, iar gemetele lor se auzeau adesea, aduse de vânt, printre stânci. Așa s-a ales Pentedatillo cu numele de paese fantasma (orașul fantomelor). Mai mult, ei susțineau că amprenta însângerată a mâinii bietului Lorenzo s-a putut vedea mult timp pe unul dintre zidurile castelului, iar forma aceea semăna cu grupul de stânci de la care satul și-a luat numele. Înfricoșați, credeau că aflorimentul acela neobișnuit pe care stăteau era de fapt mâna diavolului sau a diabolicului baron Abenavoli. Și uite cum micuțul sat înconjurat de stânci șlefuite de vânt a mai primit un nume: Mâna diavolului.

De teamă ca nu cumva să se abată asupra lor vreun blestem și să piară zdrobiți de degetele stâncoase care domină satul, un artist anonim de prin secolul al XVIII-lea a desenat o frescă în care l-a reprezentat pe Sfântului Cristofor, pe care a amplasat-o într-un micuț alcov la baza uneia dintre blocurile imense de piatră. Cunoscut pentru înălțimea și puterea sa, Sfântul este protectorul satului, iar dacă stânca se sprijină pe umerii lui, satul ar putea fi ferit de orice pericol. Fresca nu este protejată în vreun fel, de aceea e și oarecum deteriorată. Dar se vede clar chipul sfântului care îl poartă pe umăr pe pruncul Iisus.

Satul nu e mare. Ca să-l străbați de la un capăt la altul, cu opriri și ușoare abateri de la traseu nu îți ia mai mult de o oră. Încă de la intrarea în oraș am văzut cișmeaua, singura sursă de alimentare cu apă în trecut. Alături de ea sunt bazinele în care femeile veneau să spele rufele. De la fântână drumul urcă spre sat și-mi închipui că femeile urcau ducând pe cap vasele pline cu apă, întocmai ca la Gagliano.

Drumul prin sat e șerpuit și într-o continuă urcare și coborâre. O parte este recent refăcută, iar pe mijloc sunt șănțulețe pentru scurgerea apei. Porțiunile laterale au păstrat încă aspectul antic. În sat, accesul mașinilor este interzis, dar cred că micii comercianți au dezlegare, pentru că am văzut totuși o mașină sau două parcate. Clădirile sunt din piatră, netencuite și cu puține ferestre. Acestea par a fi săpate în zid, mai mult după necesitate, decât după vreo indicație arhitecturală sau estetică. Doar câteva case și biserica au ferestre înalte și chiar balconașe. Castelul marchizului Alberti este o ruină și se vede mai bine din depărtare, pentru că la fața locului, fostele ziduri se confundă acum cu stânca.

Turnul e primul care se zărește de departe. Acesta aparține Bisericii Sf. Petru și Pavel (Chiesa di San Pietro e Paolo). Biserica este foarte frumoasă, decorată simplist dar cu gust. Aici se află mormintele nefericitei familii Alberti. Biserica are o singură navă și o clopotniță cu bază pătrată. Clopotul bate într-un ritm interesant, după o partitură religioasă deosebit de duioasă.

Din fața bisericii, când suntem destul de sus, priveliștea e absolut fabuloasă. Se văd satul nou din apropiere, valea Sant’Elia cu vegetația săracă și… marea! Eu am fost în luna mai, perioada în care iarba era încă verde. Apoi urma pârjolul verii, iar singurii care se vor bucura sunt cactușii care deja au luat totul în stăpânire.

În apropierea pieței din fața bisericii, casele sunt din ce in ce mai frumoase și se vede că sunt restaurate, semănând cu niște vilișoare cochete. În sat există și o bibliotecă, Biblioteca pentru femei (mă întreb de ce numai pentru femei), un muzeu al tradițiilor populare, un mic restaurant, case pregătite pentru închiriere, magazine în care se găsesc obiecte artizanale, ceramică, bijuterii si tablouri. În Casa del Bergamotto s-a organizat un mic muzeu în care se păstrează uneltele și metodele folosite pentru extragerea esenței fructului de bergamotă. Zona Reggio Calabria este una dintre cele mai mari producătoare de bergamote și tot ce-ți poți imagina, de la mâncare, imprimeuri, parfumuri… au ca temă bergamota.

Casele pentru oaspeți au păstrat structura exterioară neatinsă, dar în interior totul este renovat și dotat cu toate cele necesare confortului. Satul era destul de animat. Pe lângă turiști, aici locuiesc temporar artiști care închiriază casele părăsite și le transformă în mici ateliere de creație.

Am observat că unele clădiri, cele mai înalte aveau niște găuri ciudate. Am înțeles că acelea nu erau urmele vreunei „operațiuni speciale”, ci prozaice buca pontaia, adică găuri de schelă făcute intenționat pentru a susține o schela folosită la construcția sau renovarea zidăriei.

Drumul pietruit se continuă printre case, cu o potecă neamenajată, apoi, la capătul satului se îngustează într-o potecuță care înconjoară stâncile și coboară în valea de dedesubt.

Revenim în fața bisericii pentru a vedea reprezentația de teatru a unei trupe turcești. Un grup de bărbați costumați tradițional, cu o atitudine hotărâtă și cu voci puternice au reprodus un moment din timpul Războiului de Independență al Turciei. Aceștia întruchipau niște țărani luptători, un fel de haiduci de tipul lui Robin Hood care au trăit pe lângă Efes și care au contribuit la lupta de independență a Turciei. Nu era vorba, desigur, despre trecutul lor de cuceritori, dar cum a fost singura ocazie, m-am folosit de ea pentru a răzbuna trecutul nostru și să-l dezarmez pe singurul și probabil ultimul „otoman” pe care l-am întâlnit în viața asta.

De jos, am privit încă o dată farmecul enigmatic al satului de pe vârfurile Monte Calvario care…. parcă aduc totuși cu o mână suprarealistă cu ale ei cinci degete ridicate spre cer.

Cristos s-a oprit la Eboli, de Carlo Levi

„Au trecut mulți ani de atunci, ani de războaie și de tot ceea ce, în mod obișnuit, se cheamă Istorie.”

Din fotografia de pe pagina de gardă, scriitorul Carlo Levi (1902-1975) privește, ca într-un selfie din vremurile noastre, direct spre aparatul de fotografiat, schițând un zâmbet à la Mona Lisa. Are o fizionomie tipic italiană și aerul visător al unui artist: a fost pictor, scriitor și medic. Viața i-a fost însă tulburată, încă de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial când, din cauza convingerilor sale antifasciste, torinezul cu origini evreiești a fost arestat și a fost trimis să locuiască, cu domiciliu forțat, în Grassano și Aliano, două sate din Lucania. S-a mutat apoi în Franța, dar a revenit în Italia unde a fost iarăși arestat. A fost eliberat imediat după căderea regimului fascist. Însă, spre norocul lui, nu a împărtășit soarta nefericită a celuilalt Levi, Primo Levi (1919-1987), tot scriitor evreu și tot din Torino, care a fost deportat în lagărul de la Auschwitz. Ceva real și ceva imaginat despre Primo Levi am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/tag/levi-primo/. Între cei doi nu a existat o altă legătură, dar Primo a mărturisit că, de câteva ori, a fost luat drept Carlo.

Volumul Cristos s-a oprit la Eboli, de Carlo Levi, trad. Mia Constantinescu-Iași, București, Editura pentru literatură, 1963, este prima carte publicată de autor și a fost scrisă la Florența imediat după căderea regimului fascist. Volumul este o relatare autobiografică, foarte plăcut concepută literar, deși contextul și fundalul nu sunt dintre cele mai fericite: un sat sărac din Lucania (Basilicata de astăzi), uitat de oameni și de Dumnezeu, unde autorul a locuit cu domiciliu forțat aproape un an de zile, între 1935 și 1936.

Cartea nu este despre Hristos, cel puțin nu în sensul în care m-aș fi gândit. Nu este nici despre Eboli. De altfel, Eboli, o localitate aflată în sud-vestul Italiei, în Campagna, nu mai apare în text decât pentru a sugera decalajul economic dintre diferitele regiuni ale Italiei din prima jumătate a secolului trecut. „Cristos s-a oprit într-adevăr la Eboli, acolo unde șoseaua și calea ferată părăsesc coasta ce duce spre Salerno și spre mare, pentru a se adânci în ținuturile dezolate ale Lucaniei. Cristos n-a ajuns niciodată aici, după cum n-au ajuns nici timpul cu toate prefacerile lui, nici inițiativa, nici nădejdea, nici legătura dintre cauză și efect, nici rațiunea și nici Istoria.[…] Dar în aceste ținuturi întunecate, fără păcat și fără mântuire, unde răul nu este un act moral, ci o suferință pământească, de care suntem încătușați pentru totdeauna, Cristos nu s-a coborât. Cristos s-a oprit la Eboli” (pp. 2-3).

Realitatea era aceasta: regiunile din sudul Italiei, cele care făcuseră parte din fostul Regat al Celor Două Sicilii se confruntau cu probleme economice și sociale extreme cauzate, pe de o parte, de lipsa de viziune a fostei Case de Bourbon, care încă își producea efectele și, pe de altă parte, de dualismul economic dintre nord și sud, practicat o bună perioadă după unificarea Italiei. În momentul surprins de Carlo Levi, „problema meridională” era, evident, departe a fi fost rezolvată. Date fiind condițiile grele de viață, Lucania devenise și locul preferat în care regimul fascist condus de Mussolini îi exila pe cei care i se opuneau.

Așa se explică cum de a a ajuns Carlo Levi într-o zi de august din 1935, încătușat și însoțit de doi polițiști, în Gagliano (Aliano, astăzi), un sat cocoțat pe stânci, dincolo de care se căsca o prăpastie amețitoare care înghițea când și când case, biserici… „Gagliano era un sat foarte mic, departe de drumuri și de oameni” (p. 27), un loc dezolant, care se confrunta cu sărăcia, malaria și lipsa de perspective. Țăranii locuiau în case formate dintr-o singură cameră în care lumina pătrundea doar prin ușa deschisă. Camera era organizată cumva pe trei niveluri: în centru era așezat patul pe care se odihneau toți ai casei, sub el stăteau animalele, iar agățat de tavan se afla pătuțul copilului. Țăranii munceau la câmp și creșteau capre, dar abia își puteau plăti taxele. Pământul stâncos și arid nu îi putea hrăni, iar moartea era o prezență nelipsită din fiecare casă. Zdrențuroși și flămânzi, se înrăiseră și nu mai prețuiau nimic. Se rugau la Madona neagră, dar practicau și magia. Credeau în soartă și în blesteme, purtau talismane și inventaseră descântece pentru orice necaz venit peste ei din cer sau de la Roma. Nu mai aveau nicio așteptare de la autoritățile care îi abandonaseră în pustietate. Pentru ei, „statul este ca grindina, ca prăbușirile de teren, ca malaria sau ca seceta; un rău inevitabil, care a fost întotdeauna și va fi mereu” (p. 98). Îi percepeau pe cei de la Roma ca fiind mereu de partea cealaltă și se izolaseră în spatele resemnării, „aceeași adâncă resemnare, fără nădejdea paradisului, care le încovoaie spinările sub loviturile sorții” (p. 98). Carlo Levi nu judecă ceea ce vede, el se mulțumește să descrie figurile triste ale țăranilor, reacțiile lor în fața nedreptăților, modul lor de a se lupta cu greutățile, resemnarea… și o face într-un mod aproape pictural. De fapt, chiar a pictat chipurile de țărani, copiii murdari și femeile lipsite de zâmbet.

Autorul a remarcat cum într-un astfel de ținut „rămas în afara istoriei” s-a dezvoltat și un dialect propriu. Ne dă și un exemplu: „Crai înseamnă mâine și întotdeauna, dar ziua de poimâine este pescrai, iar ziua care urmează după asta este pescrille, apoi vine pescruflo, și apoi maruflo, și maruflone, iar a șaptea zi este manuflicchio. Dar această exactitate de termene are în primul rând o mare valoare de ironie. […] Sunt ca o dovadă a inutilității de a dori să faci distincție în eternele neguri ale timpului” (pp. 273-274). Limbajul acesta numai de ei știut împrumutase tragismul locului și a dispărut odată cu el.

Levi a descoperit că în sat mai erau și alți „exilați”, pe care localnicii îi priveau cu înțelegere, simțindu-se chiar legați prin ura cu care erau tratați, și unii și ceilalți, de către statul pentru care nu aveau niciun fel de considerație. Cei aflați acolo cu domiciliu forțat nu aveau voie să ia legătura între ei, le era permisă deplasarea doar în perimetrul satului și numai ziua. În plus, le era verificată corespondența și le erau restricționate vizitele. Primarul, care era și învățătorul satului, era cel care avea datoria să-i supravegheze pe exilați și să se îngrijească de respectarea regulilor. Mult prea aservit regimului fascist, primarul este descris prin faptele și prin deciziile sale, adesea ridicole și lipsite de omenie, un ins depersonalizat și fără demnitate, a cărui singură menire părea să fie aceea de a mulțumi „Roma”. Cei douăzeci de ani negri, anii fascismului, erau în plină desfășurare, cu toată menajeria de denunțuri, sesizări către autorități, discursuri politice, cenzură, propagandă….

Țăranii nu numai că nu rezonau cu această „estetică” fascistă, ei nu aveau nici conștiință politică și nici vreun sentiment de apartenență națională. În înțelepciunea lor, simplă și practică, desconsiderau războiul. Simțeau că nici războaiele, și nici măcar victoriile nu erau ale lor, ci ale unei lumi din care se presupunea că făceau și ei parte, dar care îi dușmănea de moarte. Așa simțeau. Sub steagurile lor negre și lipsiți de speranță se împotriveau acestei lumi disprețuitoare și se rușinau de faptul că „Roma” dorea pământul african. Italia se afla în pragul Războiului din Absinia (Etiopia), dar țăranii din Lucania nu simțeau că acesta ar fi și războiul lor. „În pământul făgăduit, care mai întâi trebuia luat de la cei care îl posedau (și instinctul lor le spunea că asta n-ar fi drept și că n-ar purta noroc), nu prea aveau încredere. Cei de la Roma nu obișnuiau să omoare de dragul lor” (p. 172).  Nici culorile drapelului italian nu le trezeau vreun sentiment patriotic: „Ce pot însemna ele pentru țărani? Ei au o singură culoare: a ochilor triști și a hainelor, și aceasta nu e o culoare, ci însăși întunecimea pământului și a morții. Negre sunt steagurile lor, ca și fața Madonei” (p. 176).

În sat nu existau prăvălii, hanuri, mijloace de transport și nici măcar un dispensar. Cei doi medici care viețuiau acolo erau mai degrabă niște felceri profitori, orgolioși și inumani. Aceștia făceau parte din categoria „domnilor”, oarecum privilegiații satului, cei care trăiau de fapt drama eșecului, „din nepricepere sau sărăcie, din cauza căsătoriilor prea timpurii, din interese familiale sau prin cine știe ce întorsătură a destinului, nu putuseră emigra spre paradisul din Neapole sau Roma” (p. 27). Ca orice sat, și Gagliano avea personajele sale: cioclul și vătășelul, Don Trajella – preotul satului, vrăjitoarea Giulia… figuri pitorești și memorabile.

O categorie aparte era formată din așa-zișii americani. Un fenomen foarte important în vremea respectivă a fost migrația. Practic, nu era familie din sat care să nu fi avut pe cineva plecat în America. Autorul ne dă chiar și niște cifre: în sat trăiau atunci aproximativ o mie două sute de suflete, iar în New York se aflau două mii de locuitori plecați din Gagliano. Dezechilibrele provocate de migrație se răsfrângeau amarnic asupra familiilor și a satului. Americanii – cei care emigraseră în SUA, dar care se întorseseră după criza din 1929, încercau să-și deschidă mici afaceri în Gagliano, dar bruma agonisită dispărea repede și reveneau foarte rapid la sărăcia de care doriseră să scape. Singurul automobil din sat aparținea unui astfel de american.

Ceva mi-a atras în mod special atenția: extraordinara asemănare între practicile și obiceiurile țăranilor italieni cu cele ale țăranilor noștri. De exemplu, la ușa fiecărei case, exista o pânză sau un steag negru, semn că acolo murise cineva. Levi s-a gândit că tot satul părea în doliu din cauza acestor steaguri. Și la noi se obișnuiește să se agațe deasupra ușii o pânză neagră prinsă la mijloc. De asemenea, țăranii de acolo se temeau de farmece făcute după anumite ritualuri… și în ziua de azi mai aud pe la noi vorbindu-se despre așa ceva; o rămășiță feudală comună – obiceiul țăranilor de a săruta mâna „domnului” sau a binefăcătorului; vechiul stil de a tăia pâinea, ținând-o pe piept și tăind-o cu brișca înspre piept; femeile care cărau apa în vase de lemn și în urcioare purtate pe cap; procesiunile de invocare a ploii (la noi încă se mai practică); bocitoarele… toate acestea fac parte și din trecutul nostru, mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Descopăr în comportamentul și în tarele italienilor de dinainte de război întreaga filosofie a țăranului român, patimile și sărăcia dictate de aceleași legi ale pământului. Undeva însă ne-am desprins, noi am urmat un traseu mai complicat, ei însă au întrezărit un alt viitor și au găsit o cale. Ce i-a făcut pe ei să vadă acel viitor și cum au reușit să-l creeze din negura în care viețuiau? Probabil cineva, privind țara aceea atât de frumoasă, s-a gândit că erau atât de puțin în comparație cu ce ar putea fi!

Și Carlo Levi a văzut frumosul în acel loc pustiit de sărăcie. S-a atașat de el și de oamenii lui, așa că micuțul sat câștigă atunci când îl compară cu Matera. Orașul pitoresc de astăzi, cu ciudatele locuințe troglodite, ne este descris ca un platou deșertic, înconjurat de dealuri pârjolite de soare, copleșit de o sărăcie absolută și secerat de malarie, cu oameni resemnați și cu prunci care cereau chinină oricărui străin pe care-l zăreau.  Un tablou complet al mizeriei!

Levi a încercat să susțină cauza acestor locuri și a făcut cunoscută autorităților situația grea a țăranilor din sud. A constatat însă că prea puțini guvernanți erau cu adevărat interesați, în timp ce mulți dintre cei aflați la putere tratau această problemă ca fiind o tristă ereditate istorică, destinată de a fi ascunsă sub preș. Toate acestea l-au făcut să fie pesimist în legătură cu viitorul Italiei. S-a înșelat! Ar fi fericit să vadă cât de mult s-a înșelat! Personal, mi-a fost greu să mă desprind de carte, de satul acela pe care, precum autorul, am început să-l îndrăgesc.

„Numai rațiunea are un sens unic și la fel cu ea religia și istoria. Dar sensul existenței, ca și al artei, al limbajului și al dragostei, e de o multiplicitate infinită” (p. 151)

Și o imagine de pe internet: