Cine este Bounty?

Ați văzut Revolta de pe Bounty?” Această întrebare, care apare din senin la pagina 186, fără  vreo legătură cu intriga romanului Fiul risipitor a lui Radu Tudoran (și rămasă fără răspuns), mi-a atras atenția. Bounty – o curiozitate dintr-o călătorie de o după-amiază, un mic mister pe care am crezut că l-am lămurit. Și totuși, întrebarea asta mi-a readus în minte enigma acelei zile.

Deși a trecut ceva timp de atunci, mi-amintesc drumul până la Mânăstirea Pasărea, senzația de plutire a mașinii peste umbrele de pe șosea, asfaltul care despica Pădurea Pustnicu, pentru ca, în zare, copacii să pară că se regrupează și înghit șoseaua… După un luminiș scăldat în soare, drumul s-a îngustat și mai mult, și iată-ne în fața porții din zidărie albă.

În cimitirul din incintă am zărit o cruce gravată în două plăci de beton alăturate. Mormintele nu au nicio altă cruce sau piatră funerară. În mod cu totul bizar, verticala crucii, cea care leagă simbolic pământescul omenesc de dumnezeiescul cer, stă culcată între cele două lespezi, iar orizontala – tihna și iubirea – unește mormintele ca într-o ținere de mână. Dincolo de simbolistica religioasă, transmite un mesaj intim, emoționant: doi oameni împart aceeași cruce!

Și mai interesante sunt inscripțiile de pe cele două pătrate de marmură neagră, așezate și ele peste lespezi: Geo Bogza (1908 -) și Bounty (1910-). În cazul primului nume, Geo Bogza, nu este nicio îndoială. Scriitorul s-a născut, într-adevăr, în 1908 și a murit în 1993. Mai mult, în timpul vieții, Bogza vizita adesea Mănăstirea Pasărea și a dorit să fie înmormântat acolo. E de presupus că și-a pregătit și locul de veci. Ceea ce m-a intrigat însă e numele de pe lespedea alăturată: Bounty. Ce ar putea însemna? De obicei, alături este partenerul de viață. Dar de ce acest nume? Pe soția lui Geo Bogza o chema Elisabeta, mulți îi spuneau Eli, iar soțul îi spunea Bunty (asta am aflat dintr-o singură sursă, când am încercat să mă lămuresc). Mai mult, un preot de la mânăstire ne-a spus că din câte știe el, acolo e îngropată soția scriitorului.

Nu am reușit să găsesc anul în care s-a născut soția lui Geo Bogza, dar am aflat că i-a supraviețuit soțului mulți ani. Atunci, de ce nimeni nu s-a îngrijit să completeze anul morții scriitorului? Și mai ales, de ce ar alege cineva să-și pună numele de alint pe piatra funerară? Numai că și acesta e greșit: i se spunea Bunty, nu Bounty.

Și de aici încep întrebările. Cum eu nici măcar nu reușesc să ghicesc finalul vreunei cărți și nici n-am calități detectivistice… nu am lămurit nici misterul ăsta.

După toate acestea, în acel moment m-am gândit că varianta mai credibilă este cea referitoare la soția scriitorului și am încheiat „cercetările”.

Dar… O altă variantă este că alături nu ar fi soția, ci fratele scriitorului, Radu Tudoran. Bounty pare a fi numele unei ambarcațiuni, iar pasiunea acestuia pentru mare și pentru nave e bine-cunoscută. Anul nașterii se potrivește (Radu Tudoran s-a născut în 1910 și a murit în 1992), dar din câte știu, într-o perioadă prietenii îi spuneau Buick, nu Bounty.

Și totuși, nu pot să nu mă întreb dacă are vreo legătură inscripția cu acest Bounty din textul scris de Radu Tudoran în 1947?

Intr-un alt sfârșit de septembrie

Intr-un alt sfârșit de septembrie a fost ucis Andrei.

Unii spun că se numea Andrei Urziditze, dar pe cărțile tipărite sau traduse de el acum mai bine de trei sute de ani se iscălea simplu, Antim Ivireanul. Și așa îl știm! Dacă era georgian sau dacă se trăgea din vreun Ion sau vreo Maria, trăitori în Iviria, e greu de spus. Dar știm că a fost iubitor de români. A învățat limba română și a dus-o în biserică, pentru ca tot norodul să înțeleagă slujbele. Și nu oricum, ci într-o limbă literară curată și frumoasă.

Poate chiar vestea (considerată diversiune) că austriecii se îndreaptă spre București, primită de la ucenicul tipograf Mihail Iștvanovici aflat, în timpului războiului austro-turc, pe vechea Cale a lui Traian pentru a duce creștinilor de peste munte prețioasele tipărituri… Sau poate mai vechile probleme, mai degrabă politice, de pe vremea Brâncoveanului … Sau poate chiar și mai vechea scrisoare de abjur de la credința islamică (faptă demnă de un măcel în concepția otomană) semnată cu ani și ani în urmă pe malul Bosforului, în momentul în care Dositei, patriarhul Ierusalimului, l-a răscumpărat pe sclavul Andrei de la turci…. Poate că toate astea l-au adus pe Mitropolitul Antim în vârtejul furiei primului domnitor fanariot și a otomanilor față de care nu și-a putut ascunde nicio clipă disprețul. A fost caterisit, umilit, bătut…. Nu i s-a găsit niciodată trupul măcelărit și aruncat într-un râu de lângă Adrianopol (Edirne). 

M-a cutremurat balada scrisă și interpretată în spiritul epocii de preotul Codruț Scurtu: povestea în versuri a vieții lui Antim! (am selectat și câteva versuri)

BALADA VLĂDICII

Frunzuliţă măr domnesc,

Curse sânge vlădicesc

De mână de om hain

În pământul cel străin

*

De pe plai îndepărtat

Domnu-a binecuvântat

Ca să vină să trăiască

Chiar în Ţara Românească

Vlădica Antim, cel Sfânt

Care-acum iaște pământ:

***

Fost-a el robit de turci

Şi-a fost pus la multe munci

Dar păzit de Dumnezeu

A trecut de chinul greu

Turcul iute mi-l vindea

Pă talanţi mi-l giudeca

Iar cine mi-l cumpăra

Din robie-l slobozea

Din robie-l slobozea

În Bosfor pă Marmara

***

[…]

***

Auzind Mavrocordat,

De îndată a turbat

Şi de moarte a strigat:

-La surghiun cu el îndat!

Cu vina că a furat

Toţi banii de la Palat!

Vom face noi mânăstire…

Mare, pentru pomenire

Şi din banii-afuriseşti

O voi numi … Văcăreşti!

Istoria să o-nscrie

C-am făcut-o cu mândrie

Pe felul lui Brâncoveanu

Surghiunind pe Ivireanu

Ce va plânge Vai! şi Vai!

De pe muntele Sinai

Acolo să poarte vina

La Sfânta Ecaterina

Să-i placă şi să-l încânte

Doar pietrele să le-nfrunte!

***

Şi îndat l-au înşfăcat

Fără rasă şi potcap

Şi-l suiră în trăsură

Lăsându-l slobod la gură

Şi în loc ca să ofteze

Da să-i binecuvânteze

*

Şi cu chip de Sfânt Părinte

Tinse mâinile lui sfinte

Împăcat de unde-l duce

Ca Hristos la a Sa Cruce

*

Alelei! Dar ce-i făcură?

La Galip într-o trăsură,

Într-o joi de dimineaţă

Îl scurtară din viaţă

Şi apoi mi-l aruncară

Cu batjocuri şi ocară

Într-un râuşor colea

Zis de lume Tungia

*

Rob a fost, rob a murit,

Binecuvântând smerit

Iviria, Grecia,

România, Gruzia

*

Cum un rob a dezrobit

Slova, şi a tipărit

Mânăstire a zidit

Ucenici a rânduit

Şi iar rob cum fost-a mic

Al lui Hristos Mucenic

***

Plin de zile şi orfan,

Cu gândul la Ivirean

Mucenic, ca Brâncovean

Vreau să ştiţi ce-n suflet am

C-au sfinţit un biet sărman 

Slova, cea de peste an!

Spovedind p-acest firman

Ma semnez …  MIHAI ŞTEFAN                      

“eye of the day”

O zi ploioasă, un mic oraș din nordul Olandei, o scurtă pauză și o puternică dorință de a vedea locul în care s-a născut Mata Hari. Cam așa stăteau lucrurile când, după numeroase indicații, descopăr statuia, nu mai mare de un metru, înălțată pe un soclu pe care era inscripționat textul:

Mata Hari(Margaretha Geertruida Zelle)imaginary coffee

7.08.1876 Leeuwarden (Kelders 38)

15.10.1917 Vincennes

Onthuld 13.3.1976

Înțeleg că în anul centenarului ei, autoritățile din Leewarden au marcat locul fostei case în care a locuit cea care a rămas cunoscută sub numele de Mata Hari. Nu știu de ce o asociez cu Josephine Baker, așa că, atunci când am văzut statuia am fost ușor intrigată. (Așadar nu e fata cu bananele!)

Ploaia măruntă a încetat pentru câteva momente, exact cât să-mi ofere răgazul de a privi micuța statuetă. Mata Hari – simbolul spionajului feminin! Seducție și inteligență, imaginație și exotism. O femeie cu o existență imaginată și trăită deopotrivă. În copilărie obișnuia să se descrie ca fiind “o orhidee printre gălbenele” și părea să fie total desprinsă de morala și prejudecățile vremii. Rămasă orfană de mamă și părăsită de tată, Margaretha ajunge la o școală pedagogică. Este dată afară de acolo în urma suspiciunii că ar avea o relație cu directorul școlii (nu se știe cine pe cine a sedus). Norocul fetei de 18 ani s-a materializat sub forma unui anunț matrimonial zărit întâmplător într-un ziar: “Căpitan în armata Indiilor de Est, actualmente în permisie, caută să se întoarcă în Indii om însurat. Caută o tânără cultivată, cu aspect plăcut și caracter blând”. A fost suficientă o fotografie, iar căpitanul Rudolph MacLeod, care se apropia de 40 de ani, i-a devenit soț.

L-a urmat în Malaezia, unde i-a născut pe cei doi copii: un fiu pe nume Norman și o fiică poreclită Nan. Căsnicia a fost departe de a fi una reușită și s-a și încheiat după 7 ani. În Java, tânăra femeie a învățat dansurile tradiționale și tot acolo cuplul și-a pierdut băiatul, otrăvit de o bonă. Când s-au întors în Olanda, Nan a rămas cu mama până când fetița a fost răpită de tatăl ei. Femeia a plecat la Paris cu o jumătate de franc în buzunar și cu o poveste pentru publicul francez. A spus tuturor că a crescut într-un templu indian sacru și a învățat dansuri străvechi de la o preoteasă care i-a dat numele Mata Hari, în traducere „ochiul zilei”. Deși au fost voci neîncrezătoare, Mata Hari a cunoscut o celebritate neașteptată ca dansatoare, în mare partă datorită faptului că apărea pe scenă goală, doar cu câteva bijuterii și șaluri transparente în jurul șoldurilor. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, interesul pentru dansul oriental a mai scăzut, însă listei bărbaților care o întrețineau i s-au adăugat și ofițeri militari de rang înalt de diferite naționalități. Serviciul de spionaj german a încercat să o folosescă, dar fără vreun rezultat notabil. Mai târziu, serviciul francez, care o bănuia de spionaj pentru germani, i-a întins o capcană. Cam asta a fost, în linii mari, istoria ei de spionaj. Deși destul de străvezie, această poveste i-a atras condamnarea la moarte. Procesul lui Mata Hari a fost plin de prejudecăți și dovezi circumstanțiale. Singurele sale crime reale s-ar putea să fi fost dorința de reinventare și slăbiciunea pentru bărbații în uniformă.

În dimineața zilei de 15 octombrie 1917 a fost dusă în fața plutonului de execuție, într-o pădure de lângă castelul Vincennes. A refuzat să fie legată la ochi și la mâini. Îmbrăcată elegant și purtând o pălărie cu boruri largi, le-a făcut cu mâna călugărițelor care i-au fost alături în ultimele luni, apoi le-a trimis bezele soldaților. Legenda spune că doar unul dintre cei 13 soldați din pluton a țintit spre Mata Hari nimerind-o în inimă.

O altă legendă spune că dacă treci prin zona în care se află statuia lui Mata Hari, într-o noapte întunecată cu lună plină auzi clinchetul brățărilor javaneze și dansul picioarelor goale…  și chicotelile unei fetișcane. Eu nu am auzit decât zgomotul ploii care a reînceput să cadă peste umbrela mea, șipotul apei din canalul care trecea chiar pe sub pasajul  unde era statuia și probabil glasul conștiinței care îmi șoptea că pauza s-a încheiat demult.

%d blogeri au apreciat: