Intr-un alt sfârșit de septembrie a fost ucis Andrei.
Unii spun că se numea Andrei Khurtsidze, dar pe cărțile tipărite sau traduse de el acum mai bine de trei sute de ani se iscălea simplu, Antim Ivireanul. Și așa îl știm! Dacă era georgian sau dacă se trăgea din vreun Ion sau vreo Maria, trăitori în Iviria, e greu de spus. Dar știm că a fost iubitor de români. A învățat limba română și a dus-o în biserică, pentru ca tot norodul să înțeleagă slujbele. Și nu oricum, ci într-o limbă literară curată și frumoasă.
Poate chiar vestea (considerată diversiune) că austriecii se îndreaptă spre București, primită de la ucenicul tipograf Mihail Iștvanovici aflat, în timpului războiului austro-turc, pe vechea Cale a lui Traian pentru a duce creștinilor de peste munte prețioasele tipărituri… Sau poate mai vechile probleme, mai degrabă politice, de pe vremea Brâncoveanului … Sau poate chiar și mai vechea scrisoare de abjur de la credința islamică (faptă demnă de un măcel în concepția otomană) semnată cu ani și ani în urmă pe malul Bosforului, în momentul în care Dositei, patriarhul Ierusalimului, l-a răscumpărat pe sclavul Andrei de la turci…. Poate că toate astea l-au adus pe Mitropolitul Antim în vârtejul furiei primului domnitor fanariot și a otomanilor față de care nu și-a putut ascunde nicio clipă disprețul. A fost caterisit, umilit, bătut…. Nu i s-a găsit niciodată trupul măcelărit și aruncat într-un râu de lângă Adrianopol (Edirne).
M-a cutremurat balada scrisă și interpretată în spiritul epocii de preotul Codruț Scurtu: povestea în versuri a vieții lui Antim! (am selectat și câteva versuri)
Septembrie, luna în care verifici (precum Pristanda) dacă nu cumva ți-au mai rămas, rătăcite, câteva zile libere… Tu, care n-ai citit în viața ta o lege, cercetezi acum întreaga legislație să nu care cumva să ratezi vreo „mărire” de concediu… Ori poate sindicatul ți-a mai câștigat vreun drept în sensul ăsta…
Și, când îți ard tălpile și te pierzi visătoare printre peisajele ireale cu frunze arămii postate de alții, șeful îți dă un nou proiect care trebuie predat … luni. Asta ca nu cumva să-ți treacă prin minte scuza aceea de vineri dimineața: „mă simt aiurea, aș putea lipsi astăzi?”
Pentru consolare: văraticul compot rece de pere cu mentă și lămâie și tomnaticii gomboți.
Legenda „Genoveva de Brabant” a fost tradusă și transcrisă de-a lungul timpului în numeroase variante. Eu am ales un volumaș tipărit în 1862, în zorii adoptării oficiale a grafiei latine: „Istoria Genovevi de Brabant”, trad, G. Pleșoian, La Librăria D-lui George Ioanid, 1862, 173 pag. + 6 file ilustrate.
Pagina de titlu
Interesant este că, deși e scrisă într-un alfabet de tranziție, în care sunt folosite deopotrivă caractere latine și chirilice, la care se adaugă și oarecare inconsistență tipografică, textul e relativ ușor de parcurs. După ce se obișnuiește puțin cu grafia, creierul citește literele nu neapărat după forma lor, ci după potențialul sens al cuvântului pe care îl formează. Așadar, m-am întors în secolul al XIX-lea, și am încercat să deslușesc textul, așa cum probabil făceau și românașii noștri, obișnuiți, la vremea aceea, mai mult cu semnele chirilice decât cu cele latinești. Sigur că procesul de latinizare a ortografiei, susținut încă de pe vremea Școlii Ardelene și introdus timid mai ales după 1830, a continuat și a generat numeroase sisteme de scriere până la desăvârșirea lui. În 1862, anul publicării volumului de față, instituțiile laice din provinciile române adoptaseră deja noua grafie. Bisericii i-a mai luat încă aproape 30 de ani până să renunțe și ea definitiv la slova veche din tipăriturile cu caracter religios sau cele inspirate de tradiția creștină, folosite în biserică. De data aceasta, vechile cărți au fost cruțate de la mistuirea în foc!
Povestea Genovevei se petrece în plin ev mediu, când ”religia creștinească începuse acum să gonească întunericul păgânătății din Germania” (pag, 1). Pacea le permitea locuitorilor să se ocupe cu agricultura, iar acest lucru adusese o oarecare bunăstare în regiune, acolo unde ducele de Brabant trăia o viață liniștită alături de soția și de fiica lui, Genoveva. Pe lângă o educație atentă, fata avea și toate calitățile apreciate în epocă…. și oricând.
Un tânăr curajos, Sijefre (Sigfried), care îi salvase viața ducelui de Brabant într-un război, a primit mâna fetei. În timpul slujbei de cununie, preotul i-a prezis Genovevei că va avea de înfruntat o furtună de necazuri înainte de a cunoaște fericirea. Cei doi tineri au plecat să locuiască în Sijefsburg, un tărâm stâncos pe malul râului Mosel. Fericirea celor doi a fost însă repede întreruptă de război: maurii din Spania au atacat Franța. Sijefre a plecat la război, iar Golo, vătaful de curte, a profitat de absența acestuia pentru a-i mărturisit femeii dragostea lui. Aceasta l-a respins, iar Golo, „un om fieros și fără milă”, a pus la cale un plan de răzbunare, prin care să-l convingă pe Sijefre că Genoveva îi era necredincioasă. Planul începe să funcționeze, iar Genoveva este închisă în întunecatul turn al păcătoșilor. Fata trece prin diferite stări, de la revoltă, la resemnare și își găsește alintul în rugăciune. In turnul umed și întunecat, Genoveva a dat naștere fiului ei, ”în ce loc grozav se deschid ochii tăi spre lumină!” (p. 25), pe care l-a botezat Benoni, fiul durerii. Deși era speriată de amenințările lui Golo, i-a respins acestuia orice gest de apropiere, ceea ce a stârnit furia bărbatului. Așa că s-a hotărât să o omoare. O slujnică săracă, recunoscătoare pentru ajutorul primit în trecut, a înștiințat-o pe Genoveva despre planurile lui Golo. Tânăra mamă i-a scris atunci soțului ei o scrisoare – testament în care și-a susținut nevinovăția. Mama și copilul au fost duși în pădure pentru a fi uciși, dar cei doi paznici s-au îndurat și i-au lăsat în viață. Singură cu copilul în pustietate, s-a adăpostit într-o peșteră, a reușit să supraviețuiască, să treacă peste iarna grea, să-și crească și să-și îngrijească copilul. Necazurile ei nu luaseră însă sfârșit, dar ca în orice legendă moralizatoare, binele trebuie să învingă răul. Regăsirea cu soțul ei este emoționantă, iar vorbele episcopului se împlinesc: împreună vor găsi fericirea.
Așadar, este o poveste cu mauri, cu o prințesă acuzată pe nedrept de un curtean și cu un soț cam prea credul. Deși finalul este altul, povestea este izbitor de asemănătoare shakespearianului Othello.
Surprinzătoare este și exprimarea, care nu diferă foarte mult de cea din zilele noastre. Mă așteptam la arhaisme aproape uitate sau la cuvinte care în timp și-au păstrat foarte puțin din semnificația inițială… dar nu. Este o limbă curată, clara, frumoasă, exersată, îmbogățită stilistic de traducător. G. Pleșoian (Grigore Pleșoianu) a tradus volumul în 1838, la un an după căsătoria cu una dintre elevele sale, iar în „antiprefață” o sfătuiește pe tânăra lui soție să traducă sau să „compună” și ea și își exprimă mâhnirea că nu există niciun text scris de o româncă. Interesantă și destul de personală introducere!
Volumul nu a fost publicat în spiritul practicilor vechi tipografice, de aceea lipsesc detaliile care ornamentau tipăriturile de odinioară. Găsim totuși șase gravuri care prezintă scene în acord cu textul legendei, la care se adaugă și câteva ornamente de final de capitol.
Cărțile vechi mai au un aspect foarte interesant: însemnările manuscrise, care particularizează fiecare exemplar și care uneori îi sporesc valoarea. Cei care le-au păstrat de-a lungul timpului au lăsat pe paginile lor diferite notițe, încercări ortografice, declarații de proprietate asupra cărții, semnături, date…. Am găsit o astfel de însemnare și pe forzațul anterior al volumașului, o notiță fără valoare documentară, dar care prezintă o simplă și neînsemnată scenă domestică: „o carte dela bunica soției mele n. 1893, Floarea O Ignat, zisă mama din dos, pentru că stă într-o cameră din spatele casei”
Imaginary Coffee 