Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Kracov)

aIMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima

Nivelul MUST

IMG_5463Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-20191011_191845era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.

În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua…  să fermenteze.

Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos.

Carloff era vecinul mamei povestitorului, moșiereasa Natalia Nicolaevna, pe care Turgheniev a înzestrat-o cu inteligență și cu un caracter nobil. În timpul unei răzmerițe a țăranilor, Carloff o salvase de furia răsculaților, iar aceasta prinsese mare încredere în el. Carloff avea și el o mică moșie, era însă văduv și își crescuse singur cele două fete: Anna și Eulampia. Deși părea adesea cuprins de tristețe, Carloff era extrem de autoritar acasă, astfel încât toată lumea i se supunea orbește, inclusiv fiicele și ginerele.

Drama lui Carloff s-a declanșat în urma unui vis, pe care el l-a interpretat ca fiind o premoniție și că i se apropie moartea. Speriat, a hotărât să-și împartă întreaga avere celor două fiice, cu condiția ca acestea să-l întrețină și să-l îngrijească până la sfârșitul zilelor. Degeaba a încercat moșiereasa să-l atenționeze asupra pericolului care-l paște odată ce nu va mai avea nimic și va rămâne la bunăvoința celor două fete și a ginerelui. El însă a ripostat spunând că lucrurile vor continua ca și până acum și că el nu va cere decât atât cât ar trebui să facă orice copil pentru tatăl lui: ” în urma acestei fapte frumoase, să-mi fie recunoscătoare și să îndeplinească cu credință ceea ce a hotărât tatăl lor, binefăcătorul lor.” (p.40).

In ziua stabilită pentru oficializarea actului, notarul a încercat și el să-i explice poziția în care se pune, iar “Suvenir”, fratele soției sale moarte, supărat că lui nu i-a revenit nimic, i-a repetat cu malițiozitate că va ajunge desculț în zăpadă. De altfel, scena semnării actului pare a fi desprinsă din Shakespeare. Toate personajele își trăiau emoțiile, fiecare în câte un colț, ascunzându-și gândurile trădate doar de grimasele necontrolate.

În lunile care au urmat, destinul lui Carloff s-a schimbat întocmai așa cum fusese prevenit. Soțul Annei preluase comanda moșiei, iar bătrânul Carloff era batjocorit, dar din mândrie nu recunoștea și repezea pe oricine îndrăznea să spună așa ceva. După un timp însă, pe un frig cumplit, Natalia Nicolaevna s-a trezit cu el la ușă, înghețat, murdar și zdrențuit, alungat de propriile fiice.

Femeia l-a găzduit în casa ei și i-a oferit tot ceea ce-i era necesar. Suvenir însă a început să-l necăjească amuzându-se cu mojicie pe seama bătrânului. Carloff a izbucnit în acel moment,  a fugit înapoi și a început să-și demoleze casa. A căzut odată cu un stâlp de susținere, nu înainte de a le reproșa fiicelor starea în care îl aduseseră. Povestirea nu se încheie aici, autorul ținând să ne spună și ce s-a întâmplat peste ani cu cele două fete, al căror destin a fost surprinzător.

Destine cu potențial shakespearian, dar incapabile să se ridice deasupra zoaielor cotidiene.