Mici placeri imaginare

Percep teatrul, filmul, cărțile ca pe viețile mele imaginare. În toate încerc să mă regăsesc, fie și numai într-un gând al vreunui personaj, în vreo imagine care să-mi trezească amintiri, în detalii care mă fac să-mi doresc să fiu acolo. Le trăiesc intens și le disec uneori, alteori le continui în mintea mea într-o manieră personală sau mă bucur de moment și transfer această bucurie stării mele de spirit.

Cam asta s-a întâmplat astă-seară când am mers să văd  “Ménage à trois”, un spectacol după Neil Simon, în regia lui Sorin Misirianţu, cel care și interpretează unul dintre roluri. Dacă nu ar fi o expresie mult prea folosită, aș descrie piesa ca fiind o “comedie irezistibilă“ . Da, am râs, pentru asta m-am dus astăzi la teatru, dar dincolo de situațiile pline de haz, răzbate complicitatea, această stare pe care o admir în orice relație.  Complicitatea demonstrează puterea unei relații dincolo de micile șicane sau marile trădări.

Cei doi prieteni care dețin împreună ziarul cu un nume predestinat eșecului, Colaps, trăiesc și lucrează într-un apartament a cărei chirie este condiționată de ieșirile unuia dintre ei (Ioan Isaiu) cu bătrâna și insistenta proprietară. Celălalt (Sorin Misirianţu) se îndrăgostește la prima vedere de “mirosul” noii sale vecine (Ionela Nedelea). Ei bine, acolo unde e iubire de cele mai multe ori e drama, dar astăzi a fost o comedie ca la carte.

Iar seara mi-a oferit un cer superb!

IMG_1858

Advertisements

Magia spatiilor albe

IMG_1785Adesea mă pierd în fața unui tablou. Cu adevărat mă pierd. Nu aș putea spune ce-mi place mai mult: imaginea, povestea din spatele picturii, numele sau renumele artistului, culorile, stilul sau perioada în care se încadrează lucrarea… Unele picturi mă atrag foarte aproape de ele (fizic vorbind) și încerc să descopăr tușele și petele de culoare strecurate printre nuanțele principale, altele mă provoacă să fac pasul înapoi, să le privesc de la distanța în care culorile devin firești, iar tușele dispar pentru a face loc detaliilor. Mă impresionează scenele decupate din realitate sau din literatură, reinterpretate de pictor astfel încât să transmită cu o aparentă ușurință o întreagă desfășurare de fapte într-o singură imagine, așa cum observa Lessing în Laokoon sau despre limitele picturii și ale poeziei.
În aceeași măsură îmi place și provocarea pe care o simt atunci când mă aflu în fața unei picturi abstracte sau a unei compoziții moderne. Vernisajul la care am participat ieri, Vegetalia, chiar despre asta era: un dialog între două tinere artiste care descriu prin culori și forme, mai degrabă starea lor în fața naturii.
“-Nu pari în apele tale”, îi spun Andreei Hereșanu – una dintre cele două artiste care expun.
-“M-a întrebat un jurnalist ce mă inspiră atunci când pictez. Și nu am știut ce să-i spun. Pentru mine… orice… pe mine…mă inspiră…. TOT”, spune ea făcând un gest cu mâinile care exprimă necuprinsul, încă încurcată de o întrebare al cărui răspuns era de la sine înțeles.
 Îmi dau seama că a dat, de fapt, răspunsul cel mai bun. Ochiul unui artist observă starea, nu lucrul. El desenează obiectul astfel încât privitorul să-i înțeleagă poezia, nu forma.  Da, cu siguranță, lucrările Andreei sunt o expunere figurativă a sensibilității și a intelectului. Admir nuanțele primăvărative de albastru-mov-lila, cele verzi și roșiatice care se schimbă în tonurile pe care le îmbracă natura de-a lungul anului,  toate strecurate printre tușe negre, fluide. Remarc lipsa totală a agresivității, compozițiile transmit liniște, căldură, uneori vivacitate, alteori nostalgie, dar întotdeauna sunt luminoase și optimiste.
Astăzi am învățat ceva: cea mai bună metodă de a evidenția culorilele este sa lași spații albe.

Rain, rain go to Spain…

imaginary coffee“Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

 îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.”

(Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

 

Sunt deja trei zile de când plouă. Și dacă nu ploaia în sine,  răceala și umezelea diluează culorile… sau nu le mai vad eu.

 

 

 

 

Tribut Vincent Van Gogh

“…  pentru mine, Van Gogh este cel mai mare pictor dintre toți. Cu siguranță cel mai cunoscut pictor din toate timpurile,  cel mai iubit. Îmbinarea lui de culori este magnifică. A transformat durerea vieții sale atât de tulburată într-o frumusețe extaziată. Durerea e ușor de descris, dar să-ți folosești pasiunea și durerea ca să portretizezi bucuria și extazul și minunăția lumii noastre…nimeni nu mai făcuse așa ceva. Și probabil că nimeni nu o va mai face. Pentru mine, acel om ciudat și sălbatic care cutreiera câmpurile din Provance, nu este numai cel mai mare artist al lumii, ci și unul dintre cei mai minunați oameni care au trăit vreodată.”