Berlinul magic!

DSC09527 - CopyUneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

ÎDSC09453n Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.

 

Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Karcov)

IMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima

Nivelul MUST

IMG_5463Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Continuă lectura „Nivelul MUST”

Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos. Continuă lectura „Un rege Lear al stepei”

„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care au fost nevoiți să participe. Alții însă, consideră că lecțiile războiului nu pot fi învățate atâta timp cât ele nu sunt cunoscute.  “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944” este o de carte de însemnări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdute și refăcute din memorie de autor, tatăl criticului literar Eugen Negrici. O carte despre lecțiile războiului!

Pe lângă textul rescris întocmai (cu o minimă intervenție din partea fiului), cartea conține câteva facsimile din jurnalul de front, poezii și fotografii din arhiva personală a familiei Negrici. Textul este structurat, conform notițelor, în două părți: prima se referă la anul 1941, iar cea de-a doua la evenimentele din 1944. Acestora li se adaugă și o anexă cu impresii semnate de Gheorghe Stancu, respectiv de Eugen Negrici.

Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe. Câteva zile mai târziu, în noaptea de dinaintea plecării, 1000 de soldați au părăsit cazarma pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. Deși toți s-au întors, pedeapsa pentru această faptă era una umilitoare. Ei bine, Nicu Negrici ne predă acum lecția omeniei și a camaraderiei. Își asumă responsabilitatea poziției sale și găsește soluția conformă educației și a cugetului său curat, câștigând loialitatea necondiționată a soldaților. Mă întreb dacă mai există oameni cu un astfel de caracter.

Autorul ne descrie momentul plecării, din zilele de 26 și 27 iunie. Își amintește emoția despărțirii de soția sa, care urma să-i aducă pe lume, peste cinci luni, “lumina aspirațiunilor și nădejdilor mele, Pucu” (p. 28), iar acesta a fost motivul pentru care speranța că se va întoarce teafăr acasă nu l-a părăsit niciodată.

Autorul ne descrie drumul spre front. Trupa s-a oprit în Buzău, unde s-a intersectat cu trenul morții, cel în care erau transportați evreii spre lagărele de concentrare. Acest moment l-a impresionat profund, de aceea a dedicat momentului un capitol emoționant. Apoi, momentul sosirii în pădurea Tabăra, pe malul Prutului, și primele imagini cu războiul: “Vuiete satanice ale pădurii, trăsnete de proiectile amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, țipete și vaiete, ploaie și iar ploaie….” (p. 33), primele semne de panică generală și de isterie colectivă, primele vieți pierdute. Trecerea văii Nîrnova e greu de descris. Și imposibil de uitat. E războiul în toată monstruozitatea lui.

Au urmat traseul de la Târgul Bujorul, prin masivul Hânceștilor și mai departe prin satul Taraclia, pe drumuri desfundate în care se cufundau atelajele, prin Trușeni, Săiți, Tighina spre Tiraspol. Și peste tot… moarte.

Întâmplări izolate ne vorbesc despre caracterul ofițerului Nicu Negrici care, cu un fler deosebit și cu o desăvârșită empatie, a reușit să construiască acel spirit de solidaritate în rândul camarazilor. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de nevroza războiului și nu a lăsat rigiditatea cazonă să-i afecteze deciziile. Dimpotrivă, a analizat fiecare situație și a acționat cu înțelepciune, probabil în spiritul educației primite și a onoarei militare. Războiul este și despre oameni și autorul ne relatează zeci de povești simple și frumoase despre țărani, prieteni, artiști, tineri, tați… deveniți acum ostași cu visuri năruite și destine tragice . “Dar peste cine viața nu-și așterne praful, mucegaiul și uitarea!” (p. 73)

Din jurnalul de front aflăm că, pe 11 august, Batalionul trece “bătrânul hotar de est al României (Nistrul)”( p.85) și se îndreaptă spre Pavlovka. Văzând locuri care-i păreau familiare, autorul se arată uimit de tenacitatea și rezistența spiritului românesc prins în “vâltoarea frământărilor și transformărilor regimului bolșevic menit să imbecilizeze ființele omenești.“ (p.86). Câteva zile mai târziu, Regimentul 2 Dorobanți luptă la Vigoda, unde își pierd viața peste 500 de soldați și ofițeri. Pe 24 august, comandantul Haas este grav rănit și este înlocuit de lt.-colonel Almășanu. Cartea continuă cu explicații telegrafice reproduse din jurnalul de front, despre luptele purtate la Gniliacovo, acțiune în sprijinul luptei de cucerire a Odessei, și cu o listă a ofițerilor căzuți pe front. După crâncene bătălii, pe 16 octombrie ajung la porțile Odessei pe care o cuceresc până la înserare. Acest fapt e menționat în jurnalul de front ca fiind “cea mai strălucită faptă de armă, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată armata română.” (p. 100). Urmează apoi deplasarea prin localitățile Holodnaia Balka, Neburovskoe, Petrovsky, Vasilevska, Mannheim, Iaska, Crocmaz, Olănești, Cara-Hasan, Ivăneștii vechi, Fărăoani, Păuleni, Nicolăeni și apoi, spre zona de îmbarcare, prin Borodino, Cioara Murzei și Abaclia de unde unul câte unul batalioanele sunt transportate, începând cu 3 noiembrie, înapoi acasă.

Aceasta este vremea bilanțului: dincolo de entuziasmul victoriei, 2122 de ofițeri, subofițeri și ostași  sunt morți, răniți sau dispăruți.

În partea a doua, autorul își începe amintirile în zorii zilei de 2 octombrie 1944, când Regimentul 2 Dorobanți era în dispozitivul de luptă în bătălia de la Oarba de Mureș, încercând cucerirea dealului Sângeorgiu. Autorul creionează câteva chipuri de camarazi în care regăsește întregul spirit românesc. Luptă alături de ei și se identifică cu trăirile lor. Suferă pentru fiecare pierdere, își amintește fiecare ultimă îmbrățișare, revedere sau discuție. De nenumărate ori se află în bătaia gloanțelor, chiar dacă prin minune rămâne neatins în timp ce doi camarazi mor chiar lângă el. Ne spune că și acum se află, în cimitirul bisericii din Iernut, un mormânt cu două cruci, pe care se pot descifra numele celor doi: Stamate Popescu și Ilie Desrobitu. Secvențele de război prezentate sunt sfâșietoare.

Peste ani, în 1978, autorul a mers să vadă monumentul ridicat la Oarba, chiar pe locul postului de comandă. Amintirile, ca niște flashuri, îl copleșesc și încă îl chinuie. Rememorează momentul în care a fost rănit pe dealul Negrii, când singurul lui gând se îndrepta spre scufița albastră a băiețelului lui.

Memoriile se încheie cu entuziasmul general din „Ultima noapte de război, prima zi de pace”. Fiul, Eugen Negrici a atașat la finalul cărții câteva poezii și un fragment de scrisoare adresată de Nicu Negrici soției sale. A inclus un fragment din lucrarea “Amintiri din război – Amintiri din viață” în care Gheorghe Stancu explică care au fost “recompensele” acordate celor care au luptat împotriva rușilor și menționează o întâmplare în care sunt protagoniști Nicu Negrici și Radu Gyr.

Finalul îi aparține fiului, Eugen Negrici, și este impresionant peste măsură, un gest de recunoaștere, de mândrie și de dragoste:  ”De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu.”

Spuneau că astăzi vine toamna

20190728_141313

Spuneau că astăzi vine toamna

Și zic să fiu și eu în ton:

Îmi pun pantofi cu talpă joasă

Și ridurile de sezon.

 

Adio azi poveștilor de vară,

Martini-ului de altădat’!

De azi beau ceai, cafea amară…

(Că zahărul nu e recomandat!)