„Și de e frig în aer, ne fie cald în soartă”

20191208_154101Cu bine, 2019!

–  un an care nu m-a lăsat așa cum m-a găsit!

Dar nu asta fac și cărtile, filmele, o călătorie, un om care trece prin viața ta? Și ca și pe acestea, îl înțeleg cu adevărat abia după ce s-a terminat, atunci când distanța șterge contururile, păstrând doar consecințele.

Pentru anul viitor am agățat în bradul meu numai alb și liniște. Simt că întoarcerea la simplitate e ceea ce îmi doresc. La simplitate și la discreție.

De evitat:  eticismele și gesticulația excesivă!

 

 

 

 

 

 

Maestrul din Petersburg

20191215_000345Cu Dostoievski nu m-am mai întânit de mult și, în general, nici nu am petrecut prea mult timp împreună. Ne-am cunoscut într-un moment nepotrivit, iar scurta noastră “idilă“ s-a consumat între tentația irezistibilă a lecturii și respingerea a tot ce provenea din estul sovietizat. (Un mod stupid de rezistență!) În plus, îmi crease impresia unui arogant inabordabil, membru a-l vreunui club elitist din care eu nu făceam parte. Îl admiram însă, și – așa cum numai oamenii remarcabili pot – și-a păstrat aura chiar și după ce l-am cunoscut mai bine. Și-a convertit, ca nimeni altul, experiențele și imaginația în creații uluitoare, neirosindu-se în mărunțișurile unei vieți comune, ceea ce mi-a dat peste cap toate prejudecățile.

L-am reîntâlnit întâmplător, surprinsă să-l revăd după atâta timp, de data aceasta nu în calitatea lui de scriitor, ci ca personaj îmbătrânit și trist, trăindu-și durerea pe străzile înghețate din romanul lui J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.

Personajul Dostoievski se află într-un moment care are corespondent și în viața reală a scriitorului Dostoievski: moartea fiului său vitreg. Coetzee nu ne descrie nicidecum faptele, ci ne introduce treptat în acțiune. Deducem drama pe care o trăiește personajul urmând trimiterile metaforice, insinuările străvezii, stările prin care trece. Tatăl nu e pregătit să accepte fatalitatea: “ de când fusese anunțat de moartea fiului său, ceva se scursese din el, ceva ce se obișnuise să numească tărie. Eu sunt cel care a murit, gândea; sau: am murit, dar moartea și-a ratat sosirea” (pag. 20). Tocmai abundența acestor detalii ne face să înțelegem uriașa suferință a tatălui “furios pentru oricine trăia în timp ce fiul lui murise” (p.17) și incapabil să-și explice de ce nu simțise nimic din ceea ce avea să se întâmple cu fiul lui în timp ce el trăia liniștit la Dresda: “de ce nu plutise nici măcar o boare de presimțire în aerul Dresdei?”(p.11). Coetzee nu ne propune însă un eseu despre durere sau despre moarte, ci se folosește de acestea pentru a ne aduce în atenție relația dintre tată și fiu, confruntările care contează și momentele aparent insignifiante, dar care ajung să marcheze chiar și legăturile cele mai puternice.

Deși nu-și poate ierta anumite gesturi sau cuvinte și își reproșează lipsa de înțelegere sau timpul irosit, cel mai tare îl macină imaginea băiatului înainte să moară, teama pe care trebuie să o fi simțit în “clipa dinaintea uitării”. Își dorește din tot sufletul și chiar încearcă, prin diferite metode de concentrare, să înlocuiască disperarea din ultima secundă a fiului său, cea în care acesta a știut că urmează finalul, cu speranța sau cu orice altceva i-ar putea ușura trecerea.

Cu toate acestea, Coetzee nu face din suferința lui Dostoievski o lamentație resemnată sau vreo formă degradantă de răzbunare. Bărbătul îndurerat, personajul Dostoievski, își transformă neputința de a schimba fatalitatea într-o cauză: aflarea misterului morții fiului său. Misiunea aceasta condimentează romanul cu acțiune și suspans și îi oferă tatălui prilejul să descopere la fiul său pierdut aceleași porniri radicale pe care le avusese și el în tinerețe.  Pune cap la cap informațiile și încearcă să descopere dacă a fost amenințat de cineva din cercurile radicale la care aderase sau dacă teama de consecințe l-a împins pe băiat spre suicid. Și nu a exclus nici varianta ca băiatul să fi fost ajutat să-și ia viața. Sigur că romanul este populat cu personaje de sprijin și episoade din biografia scriitorului rus, dar și cu elemente care par, până aproape de final, inutil introduse. Rolul lor devine însă esențial în demonstrarea caracterelor celor doi, tată și fiu, și în construirea dramei.

M-am întrebat de ce a pus Coetzee atâta intesitate în suferința unui tată. După o mică explorare prin biografia lui Coetzee am găsit amara justificare: își descrie propria dramă.

Eu plătesc și tot eu vând: asta-i viața mea”(pag. 197)

Pe străzile din București

Teama de ger și melodiile obsedante pier la fel: dansând!
Hai, întoarce-te în timp să ne privești
Cum dansam pe străzile din București,
Pe vremea când încă trăiam povești.
Hai să-ți cânt să-ți amintești….
20160618_203913

“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara

Cuvintele falsifică ceea ce vrem să transmitem…creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că se transformă, prea ușor, în arme.” (p. 204)

20191208_093127Târgurile de carte au acel je ne sais quoi, un amestec fantezist de inspirație și eleganță, de gusturi și nevoi de lectură, de oameni uniți prin dorința de a fi în preajma cărților, fie ei literați, creatori, cititori pasionați sau simpli curioși.

Uberul încetinește chiar înainte de a ajunge la destinație, iar taximetristul, încercând să se scuze că nu mai poate înainta din cauza ambuteiajului, mă blochează și pe mine cu presupunerea: “cred că e vreun eveniment la Romexpo”. Și eu care credeam că toată suflarea știe de Gaudeamus! Nimic nu-mi poate însă modera entuziasmul, așa că astăzi sunt decisă să nu mă las tulburată nici măcar de vântul și de ploaia-lapoviță care îmi răvășesc părul după o coregrafie nedecisă. Cui îi pasă? Îmi procur o hartă și îmi stabilesc traseul prin Pavilionul B. Fac un tur, asist la câteva prezentări, mă intersectez cu oameni pe care îi admir, îmi cumpăr cărți…

Lansarea cărții lui Em Madara (https://joculdeavatiascunselea.com/) a fost o surpriză. Mi-au plăcut pozitivismul și sensibilitatea autoarei (pe care le-am regăsit apoi în text), patosul teatral al actriței Claudia Croitoru, bucuria din vocea celorlalți invitați care ne-au împărtășit impresii de lectură. În plus, am cunoscut-o pe autoare și am primit un autograf care m-a înduioșat.

20191208_093417.jpg

Continuă lectura „“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara”

Berlinul magic!

DSC09527 - CopyUneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

ÎDSC09453n Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.

 

Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Karcov)

IMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima