Posted in Artă, Călătorii

“…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt conflict care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Înființată cu secole înaintea faimoasei Bibliotecii din Alexandria, pe care de altfel a și inspirat-o, Biblioteca din Ninive oferă astăzi informații despre popoarele Orientului Antic, date și legende care altfel nu ar fi putut fi niciodată cunoscute. Ea impresionează prin diversitatea, dar și prin desăvârșita organizare a colecției, având multe dintre caracteristicile unei biblioteci din zilele noastre. Astfel, existau camere în care erau păstrate numai tăblițele cu conținut istoric, în altele se aflau cele religioase și cele dedicate magiei, urmate de inscripțiile geografice, științifice și literare.

Fiecare secțiune conținea o scurtă descriere pentru a identifica domeniul, iar la intrarea în camera de depozitare, chiar lângă ușă, exista o notificare asupra conținutului general al materialelor aflate în încăpere, precum și schema de ordonare a lor. Sistemul de catalogare era și el foarte modern, nemaintâlnit până la Assurbanipal, iar dezvoltarea colecțiilor era făcută după planurile scribilor special angajați cu descoperirea, colectarea și copierea materialelor.

Se cunoaște că o parte dintre tăblițele găsite la Ninive sunt inscripționate chiar de rege, iar în unele imagini, acesta apare cu un instrument de scris prins la centură, ca o dovadă a preocupărilor lui. Se poate spune despre Assurbanipal că era un colecționar în sensul de astăzi al termenului și putem considera că acesta ar fi unul dintre motivele alcătuirii colecțiilor sale, dar interesant este că, regele era pasionat până la obsesie de ocultism. Dezvoltase un întreg serviciu de colectare a informațiilor în încercarea de a prevesti viitorul, iar orice întâmplare căpăta importanță în sistemul lui de predicție. Acesta se baza pe testarea mai multor tehnici de ghicire a viitorului, iar rezultatele erau înregistrate și folosite ca experiențe pentru evitarea problemelor. Tăblițele expuse la British Museum din Londra prezintă adevărate ghiduri de interpretare a semnelor prevestitoare, manuale de inițiere în magie, dar și hărți destul de sofisticate cu distribuția stelelor pe bolta cerească.IMG_3807

În colecția lui Assurbanipal s-au găsit, de asemenea, un număr însemnat de materiale corespondente a ceea ce astăzi numim documente guvernamentale clasificate. Asemeni unei arhive moderne, notele informative ale spionilor și constatările acestora în legătură cu acțiunile secrete ale statului s-au păstrat în siguranță, depozitate în locurile neaccesibile din adâncurile palatului.

Biblioteca devenise un centru de interes, iar regele scrib se mândrea cu scrierile neprețuite păstrate în palatul de la Ninive. Pe lângă activitatea de colectare, scribii realizau și activități de cercetare astfel că, pe tăblițele descoperite se află și o listă aproape completă a conducătorilor antici din Orientul Apropiat, dar și numeroase relatări despre realizările militare și relațiile dintre regii asirieni și babilonieni. Aceștia au mai alcătuit liste de sinonime, tabele care ilustrează formele timpurii ale scrierii cuneiforme și un dicționar sumeriano-acadian, care a permis specialiștilor înțelegerea limbii acadiene. Nici viața de zi cu zi a cetății nu a rămas nemenționată. Circa 120 de tablete vorbesc despre obiceiurile locuitorilor, iar altele cuprind informații despre practicile medicale și plantele utilizate în tratarea diverselor afecțiuni.

Unul dintre cele mai cunoscute documente din această bibliotecă este o versiune a Epopeei lui Ghilgameș, cea mai veche lucrare literară a umanității. Aproape jumătate din cele 3600 de versuri ale poemului au supraviețuit în biblioteca regelui asirian, inscripționate în akkadiană pe 12 tăblițe de lut. În mod profetic, cea mai pătimașă dorință a personajului, aceea de a găsi viaţa veșnică, s-a împlinit prin aducerea la lumină a operei în sine, ceea ce i-a asigurat nemurirea.

“… iată ce li se cuvine muritorilor” (Epopeea lui Ghilgameș)

O privire în viitor sau un scurt răgaz în mijlocul unor momente petrecute în trecut, iată o experiență pe care aș fi tentată să o negociez.

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii, Uncategorized

Așteptându-i pe barbari

IMG_4878“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Magistratul întâlnește o fată schilodită și aproape oarbă, una dintre prizonierele barbare torturate. Se atașează de ea într-un mod aproape bizar și tot restul romanului magistratul se întreabă dacă o vrea pe ea sau doar urmele istoriei pe care le poartă trupul ei.  Odată cu venirea primăverii, se decide să o ducă pe fată alor ei, în deșert. Când se întoarce, fortul era ocupat de soldați: războiul împotriva barbarilor începuse. Acuzat de trădare, magistratul e închis și tratat ca un prizonier barbar. După câteva luni evadează, petrece o zi ascunzându-se prin fortul care acum era cu totul schimbat, apoi pleacă din fort, dar își dă seama că nu va putea supraviețui în deșert. Se întoarce, resemnat, în celulă. Sosește și armata de la vânătoarea de barbari. Aduc cu ei un șir de oameni legați și străpunși cu sârme (o descriere pe care am citit-o cu mare greutate) și încep să-i bată cu cruzime, în piața plină de curioși. Oripilat de lipsa de milă a soldaților și de entuziasmul populației care asistă la o astfel de scenă, magistratul se consideră singurul om de acolo care în străfundul inimii nu este barbar. Rațiunea îi dicta să se retragă în celulă, dar conștiința îl provoca să ia atitudine, să încerce să oprească acel măcel. Imediat ce a fost zărit, magistratul a devenit ținta furiei colonelului Joll, și curând cade zdrobit de ciocanul pe care acesta îl folosea într-o demonstrație furibundă de forță. Chiar și în momentele de maximă suferință, magistratul încearcă să-și stăpânească durerea și evită să devină ridicol. Însă umilințele la care este supus sunt de neimaginat. Este, în final, lăsat pe străzi, bătut, înfometat, dezbrăcat.

Locuitorii fortului, sătui de atacurile, jafurile și desfrâul soldaților încep să părăsească fortul. Până la urmă, Mendel pleacă și el împreună cu armata rămasă, părăsindu-l pe Joll în deșert împreună cu cei câțiva soldați cu care plecase iarăși la vânătoare de barbari. Când s-au întors și aceștia au fost primiți cu pietre. Finalul are acea notă de optimism pe care ți-o oferă un nou început.

Cartea e surprinzătoare. Sunt tentată să cred că un strigăt nuanțat împotriva Apartheidului, date fiind originile sud-africane ale autorului și anul în care a fost publicat romanul, 1980. Dar e mai mult, e o analiză a naturii umane aflate în fața pericolului, o paralelă între spiritele inevoluate și cele capabile de a înțelege dincolo de aparențe. Recomand!

Posted in Călătorii

Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să-mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul “Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.

Posted in Cărți, Recenzii

Blestemul manuscrisului

1073466Oricât au încercat criticii să explice balada Meșterului Manole ca simbol al jertfei pentru creație, pentru mine, Ana și “aripile zburătoare/de şindrili uşoare” m-au terifiat și n-am putut găsi în niciun chip justificări pentru cruzimea extremă descrisă în baladă. Ba chiar l-am suspectat pe “anonimul autor” de o mare doză de sadism. Nu mi-am imaginat niciodată o legendă ca fiind altceva decât un mit, de aceea mă atrag romanele în care scriitorul reușește să transforme o legendă într-o istorie credibilă.

Blestemul manuscrisului” este volumul al doilea din seria Stelian Munteanu, inițiată de Bogdan Hrib. Cuvântul manuscris din titlu m-a atras, dar recunosc că nu mă așteptam să găsesc o poveste atât de interesantă, încât să-mi schimbe felul de a privi anumite momente din istoria noastră. Recitesc cele câteva cuvinte care însoțesc autograful autorului de pe pagina de titlu: “o poveste cu alt… fel de istorie! “. Îmi plac poveștile, istoriile altfel și romanele polițiste.  După primele pagini mă declar cucerită și hotărăsc să le propun cartea prietenilor mei de la clubul de lectură. Entuziasmul cu care am prezentat-o a făcut ca ea să fie aleasă cartea lunii iulie a clubului nostru. Yeeess! (Unul dintre colegi, care l-a descoperit pe Hrib abia cu această ocazie, se declară deja fan al autorului!)

Dacă începutul cărții este exclusiv polițisto-detectivistic, el ajunge să cuprindă întreaga istorie a Țării Românești de la întemeiere și până în zilele noastre.

Personajul principal se prezintă după primele pagini: Stelian Dan Munteanu. Înșiră apoi întreaga listă de ocupații pe care nu le are, dar de care l-am putea suspecta (polițist, detectiv, spion…). Și este câte puțin dn toate. Aflu că se află în vacanță pentru două săptămâni împreună cu grecoaica Eleni, când primește un telefon de la un prieten francez, Jacques Sardi, aflat la Târgul de carte de la Frankfurt unde avusese loc o crimă. Într-o clipă dispar și “tânără, frumoasă, liberă”, și perspectiva insulelor, iar Stelian schimbă decorul însoritei Elade cu cel al Germaniei.

Acolo, Sardi i-a prezentat faptele și suspiciunile în legătură cu incidentul care s-a soldat cu uciderea lui Valentin Neagoe, profesor de istorie cu un master la Heidelberg, angajat ca electrician la o firmă germană. Deși totul fusese aranjat să pară un accident prin electrocutare, detectivii germani au descoperit că victima fusese otrăvită. Nici francezul Sardi nu se află întâmplător acolo. El era pe urmele unui manuscris vechi, o Chartă Papală dispărută. În ultimul timp, mai multe instituții din Franța primiseră scrisori anonime în care se sugera că acel document există și că el ar putea distruge ordinea mondială.  O primă ordine a și distrus-o. Cea din camera de hotel a detectivului român care a constatat că cineva îi răvășise totul chiar din prima seară de la sosirea în Germania. Locuința victimei din Germania (ca și cea din România, de altfel) nu era decât o cameră goală, nepersonalizată, fără niciun obiect inutil. I-a atras atenția un rezervor suplimentar al unui tanc Panzer care fusese transformat într-un fel de ascunzătoare, tocmai bună pentru un manuscris, de exemplu. În mașină aproape era  să fie asasinat, așa că se hotărăște să plece la București unde speră să găsească informații despre trecutul electricianului mort. Toni, prietenul polițist care se documentase între timp, îi spune o întreagă poveste despre familia Neagoe și despre faptul că unul dintre bunicii victimei, Vladislav Neagoe, fost soldat în Divizia 2 Panzer, a fost arestat în 1945, iar din procesul-verbal reiese că avea cu el o canistră sau un rezervor pentru combustibil. La discuție asistă și un SRI-ist, iar acțiunea începe să se concentreze în jurul manuscrisului.

Și cum termenul “manuscris” și-a pierdut ușor din semnificație (date fiind noile tehnici de redactare), nu numai gândul, dar și autorul ne poartă în trecut. Mai precis în anul 1216, după moartea Papei Inocențiu, când interesele bisericii dictau mare parte din administrarea teritorială a lumii, iar ordinele religioase promovau credința cu spada într-o mână și cu crucea în cealaltă. Îl cunoaștem pe Walter, un membru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, un sas valah din Transilvania, care va avea un rol important în intențiile catolice expansioniste. Practic, Papa visa un fel de repetare a momentului cuceririi Daciei de către romani, dar nu teritorial, ci religios de această dată, iar Walter era omul potrivit să-l ajute. Peste mulți ani, Walter apare pe malul râului Argeș, ca fiind Negru Vodă, voievodul pe care-l știm cel puțin din legenda Meșterului Manole. Acesta primește de la un pustnic, fost cavaler teuton,  o cutie mare și scorojită, pe care celebrul nostru Manole o pune într-o firidă neterminată a viitoarei mânăstiri de la Curtea de Argeș. Și apoi Manole trebuia să dispară, “că fără jertfire nu se împlinește nimica pe fața asta a pământului”. Peste ani, precum Hamlet, Seneslau, fiul lui Negru Vodă a avut o întâlnire cu spiritul tatălui care l-a însărcinat să aibă grijă de ceea ce se afla în turla bisericii. Rând pe rând, urmașii la tron au lăsat instrucțiuni clare cu privire la prețiosul obiect. Deși par să nu aibă legătură directă cu acțiunea romanului, incursiunile în istorie sunt interesante. Autorul ne face părtașii unor decizii, ai bătăliilor celebre și chiar la tipărirea, la 1508, a primei cărți de pe teritoriul Țării Românești, Liturghierul lui Macarie. Între timp, manuscrisul ascuns la Argeș, a fost mutat la Mânăstirea Dealu, iar urmele lui sunt identificate până în secolul al XX-lea.

În zilele noastre, Stu își continuă aventura și află dintr-o înregistrare audio care a fost traseul manuscrisului, după moartea bunicului victimei de la Frankfurt: tatăl l-a dus acasă, blocul s-a prăbușit la cutremurul din ’77, caseta a ajuns în mâinile Securității. În decembrie ’89, aceasta apare la Bibliotecă urmând a fi expusă după Crăciun din ordinul lui Ceaușescu. Se pare că cineva a încercat să preîntâmpine acest lucru, președintele a sfârșit așa cum știm (dar motivul ar fi acest manuscris), iar presupușii teroriști nu ar fi fost altceva decât un grup care s-a strecurat în BCU și în Palatul Regal pentru a sustrage manuscrisul. Se spune că documentul poartă cu el un blestem: cine îl citește, suferă de o moarte violentă.

Și noul președintele al României hotărăște să prezinte Charta și decide să o expună la întâlnirea NATO  de la București. Evenimentele se precipită, iar finalul este cu totul alul decât ne-am fi așteptat.

 

Posted in Cărți, Recenzii

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Jean D’Ormesson se declară scriitor de profesie, “o capodoperă în pericol” a literaturii franceze aflate în declin. Ne introduce brusc într-o exclusivistă societate aristocrată raportată la coduri vestimentare, de comportament și de limbaj, în care se remarcă tatăl lui. Am o sensibilitate aparte atunci când vine vorba despre tați, de aceea m-a impresionat felul în care l-a descris: “Credea în merit, în muncă, în rațiune și în democrație…”. Trebuie să fi fost un om remarcabil, manierat și de ținută, un reprezentant cu pedigree din casta upper-class. Și descopăr cu fiecare pagină un om demn, educat, cu convingeri ferme și extrem de dedicat principiilor sale.  Pe el însuși se descrie ca făcând “parte dintr-o familie binecuvântată și blestemată, alcătuită din marii nervoși care sunt sarea pământului.”

Și-a petrecut primii ani în Bavaria, aflată între Tratatul de la Versailles și iminența național-socialismului. Tatăl lui, reprezentant al legației franceze, a fost apoi mutat, pentru trei ani, la București. Băiatul de nouă ani a descoperit aici o societate burgheză a anilor ‘30 care vorbea în majoritate franceza. Mai târziu, bărbatul revenit în România la sfârșitul secolului trecut, a constatat că și aici, ca peste tot în lume, noua lingua franca era limba engleză. După o jumătate de secol de separare de lumea din care făcuserăm parte și de la care împrumutaserăm valori… o altă lume i-a luat locul. Una despre care nu știu dacă istoria își va aminti cu aceeași plăcere.

Întotdeauna citesc cu interes, dar și cu teamă, impresiile străinilor despre România. Asta pentru că le lipsește, justificat de altfel, subiectivismul patriotic. Nu spun că părerile lor sunt nerealiste, dar din ele răzbat adesea păreri comparative. Iar asta, cel mai adesea, nu ne avantajează. De data aceasta, D’Ormesson e mai mult decât măgulitor cu România. E adevărat, are și scuza că pe vremea aceea avea 10-12 ani, era într-o relație de prietenie cu viitorul rege Mihai, mai mare cu 4 ani (cei doi s-au stins din viață în aceeași zi, pe 5 decembrie 2017), iar familia lui se învârtea în cele mai stilate cercuri ale Bucureștiului interbelic. Și ce lume! Brătianu, Iorga, Titulescu, Martha Bibescu… Contactul cu România l-a inspirat pe autor să cultive prietenii și mai târziu, cu alți români stabiliți la Paris: Eugen Ionescu, contesa de Noailles, Cioran.

Familia lui părăsește Bucureștiul și se mută în Brazilia, în 1936. După 21 de zile pe mare, copilul e fascinat de căldura tropicală și de faptul că au putut folosi telefonul chiar pe vapor, înainte cu o zi de a sosi la destinație. Își amintește cu plăcere anii petrecuți acolo, dar revede cu amărăciune cum, peste ani, fostul sediu al ambasadei este demolat “… am înțeles că trecerea noastră prin această lume este un vis fragil și că istoria își ia sarcina, cu o rigoare nemiloasă, nu numai de a pregăti lucruri noi, ci și de a reduce la neant tot acest trecut efemer, care se confundă cu noi.”

Mereu m-am întrebat în ce consta cu adevarat educația copiilor din clasa privilegiată a vechii Europe. Constat acum că valorile transmise erau aceleași,  doar metodele și insistența erau diferite: “tata și mama mă învățau neîncetat să nu mă ocup prea mult de mine, să nu ies în evidență, să nu vorbesc despre mine și să mă pun în locul celorlalți… folosindu-mi imaginația”  Oare ce a distrus acestă lume?

S-au întors în Europa exact când “mecanica dezastrului și a declinului se pusese în mișcare”. S-au stabilit la castelul Saint Fargeau, la 170 de kilometri de Paris. Era anul de “dizgrație” 1938. Despre acea perioadă, D’Ormesson spune “Când aveam zece, doisprezece sau paisprezece ani, viața, care pentru mine se concentra pe studii și pe spectrul unui bacalaureat derizoriu, era amenințată în fiece clipă de doi căpcăuni mai amenințători decât lupii din fabule, decât fiara din Gevaudan, decât un Barbă-Albastră cosmic. Hitler și Stalin. Și trebuia să alegem dintre ei doi.”  O descriere pe cât de plastică, pe atât de concentrată. Și de reală! Și, desigur, a început războiul. Din dialogul celor doi EU reiese dorința autorului de progres, un concept pe care-l explică în termeni antagonici, ceea ce mi-a amintit de Paler. “Progresul este un Ianus cu două fețe. Este o binecuvântare. Și un blestem. … Este o formidabilă mașină ce produce binele și multiplică răul. Oamenii trăiesc mai mult. Dintr-un punct de vedere dificil de contestat, ei trăiesc din ce în ce mai puțin fericiți.” Pentru mine nu este surprinzătoare nevoia de a vorbi despre progres în pragul dezastrului.

Familia se mută în casa unui unchi, lângă Paris, petrecându-și timpul în mediile culturale și politice. Acalmia nu a durat decât până în primăvara anului următor, când războiul s-a arătat în toată monstruozitatea lui. Familia se mută, mai întâi la Vichy, apoi la Nisa. După o decizie care s-a dovedit foarte inspirată, poate chiar salvatoare, se întorc cu toții la Paris. Autorul nu insistă asupra războiului aflat în plină desfășurare, ci se mulțumește doar să strecoare câteva cuvinte impresionante pentru a lămuri contexte. Se concentrează în schimb pe studii, pe examenul de bacalaureat și pe admiterea la facultate. Disproporționalitatea dintre spațiul alocat celor două situații subliniază importanța pe care a dat-o educației, chiar și în timp de război, dar și a unei oarecare indiferențe de care însuși autorul se autoacuză.

Citind despre examenele pe care le-a susținut la Sorbona, începe să-mi fie tot mai clar de ce aproape niciunul dintre pașoptiștii noștri nu au reușit mare lucru, când au fost trimiși la studii, la Paris, cu o sută de ani înaintea autorului. Manifestă o mare considerație pentru oamenii de cultură ai vremii și, spre exemplu, întâlnirea cu Paul Valery i-a provocat atâta emoție încât aproape că nici nu-și mai amintește ce au vorbit. Mărturisește că toată viața a fost copleșit de două sentimente: uimirea și admirația. De altfel, întreaga carte pare a fi un elogiu adus admirației. Admirația pentru tot ce-l înconjoară: părinții, fratele, prietenii, colegii, profesorii, scriitorii, oamenii de cultură sau cei politici. Iar prin aceasta ne câștigă întreaga admirație. Când a fost întrebat despre iubire, a vorbit cu multă sensibilitate despre sentimente, dar a ocolit cu eleganță orice referire la femeile din viața lui. De câte ori povestește despre vreo femeie mai puțin atractivă spune, cu o gentilețe de mult dispărută, că aceasta nu e o frumusețe în genul lui Grace Kelly sau al altor femei celebre în epocă pentru frumusețea lor.  Același lucru face și când e vorba despre vreo femeie pe care o place cu adevărat, dar adaugă: “Ea era, cum se spune, mult mai mult și mult mai bine. Avea grația, farmecul, inteligența și frumusețea diavolului.” Nici măcar atunci când dorea să amintească o trăsătură negativă de caracter nu o spunea de-a dreptul. Astfel în loc să spună că o anumită personalitate politcă mințea, el o descria ca având “relații dificile cu adevărul”. Oare când a fost înlocuită gentilețea cu mârlănia? Regretă sincer păcatele tinereții și neplăcerile pe care le-a făcut. Și el a mințit, și el a trădat, și el se simte prizonier într-un cerc al mincinoșilor.

În anii de după război, familia a fost nevoită să vândă castelul Saint-Fargeau, dar mi-a plăcut enorm cum a încercat autorul să compenseze suferința mamei pentru această pierdere: “am înlocuit castelul de pietre pe care nu reușisem să-l păstrez cu un castel de cuvinte și am scris o carte… Din voia Domnului”. Din prezentarea cărții, o saga de familie, un alt amănunt mi-a atras atenția: este și ecranizată. Iar filmările s-au făcut chiar la Castelul Saint-Fargeau. Spre uimirea mea aflu că a fost și actor. A jucat rolul președintelui Francois Mitterrand în filmul Des hommes et des dieux (Oameni și zei). Povestește cu modestie despre cărțile pe care le-a scris. Nu se  rezumă doar la contexte, ci adaugă prezentarea și felul cum a fost primită fiecare dintre acestea de către public.  A purtat un mic război cu un director de la Le Figaro după ce i-a criticat acestuia o carte și a concluzionat că nu se poate să fi și talentat și director de ziar în același timp. În mod ironic, peste ani chiar el a devenit director la Le Figaro.

Despre carieră spune, iarăși cu modestie: “Nu am carieră. Nu voiam să am una și nu am avut. Am trecut din carte în carte, din ocupație în ocupație și din pretext în pretext.”  Și când ne gândim că a fost membru al Academiei Franceze, directorul ziarului Le Figaro….

Nu-i lipsește umorul, de altfel chiar acest dialog dintre supra-eul și mic-eul lui are nuanțe amuzante. Povestește cu o mândrie ironică despre prima lui apariție în ziar. Aceasta s-a petrecut undeva între 1949 și 1950, când s-a îmbolnăvit, iar Le Monde anunța cu îngrijorare : ”un caz de spirochetoză în Franța”. Această problemă de sănătate l-a abătut de la planurile inițiale, dar l-a ajutat să obțină un post la UNESCO. Nu a fost nici prea atașat, nici prea încântat de activitățile lui la UNESCO, dar a avut marea șansă de a cunoaște mai multe personalități ale vieții culturale internaționale: Kazantzakis, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, William Styron, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Yșar Kemal, Borges și mulți, mulți alții. O bibliotecă întreagă! Și totuși nu sesizez nicio urmă de snobism în această înșiruire, ci mai degrabă mândria celui care a reușit să pătrundă în lumea pe care o admira. De altfel, mă întreb cum ar putea cineva povesti despre faptul că a luat masa cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Lauren Bacall, Georges Pompidou, că a fost apropiat președinților Giscard d’Estaing, Francoise Mitterrand sau că a contribuit la publicarea volumului Mirarea filosofică de Jeanne Hersch fără a părea lăudăroșenie. El a ales să-și prezinte propriile gafe făcute în timpul acestor întâlniri, adică a mizat pe umor.

Poate pentru a se disculpa în fața cunoscătorilor sau pur și simplu pentru a adăuga umor, vorbește despre inadvertențele strecurate în scrierile lui: descrie o situație în care, într-o carte cu întâmplări din secolul al V-lea este vorba despre un porumbel, iar abia după prezentare i s-a atras atenția că porumbeii au apărut în Europa odată cu descoperirea Americii. E un om binevoitor, iar toleranța lui merge până la a înțelege chiar și derapajele. Chiar dacă nu este de acord cu ele, nu se înrolează în armata celor care le judecă: cum ar fi în cazul lui Celine, autorul romanului “Călătorie la capătul nopţii”.Cu toate acestea, ține să se desprindă categoric și sancționează, în felul lui, printr-o indiferență rece orice abatere de la conduita socială și convențiile agreate de el.  Am remarcat lipsa totală a micilor răutăți sau a referirilor malițioase la adresa cuiva, cu excepția propriei persoane, unde chiar adaugă un plus de autoironie cu orice ocazie. Mai mult decât atât, insistă să le mulțumească tuturor celor care într-un fel sau altul i-au influențat viața. Despre Academia Franceză, al cărui membru a fost vreme de 40 de ani, nu are decât cuvinte de laudă, deși recunoaște că, de la fondarea ei în 1634 și până astăzi nu a reușit să redacteze gramatica limbii franceze și nici să finalizeze dicționarul care este continuat de la o epocă la alta. Unul din lucrurile cu care se mândrește este că a făcut să intre în Academie prima femeie din istorie: Marguerite Yourcenar. Asta s-a întâmplat în 1981.

Ceea ce a însemnat cu adevărat un vis împlinit pentru D’Ormesson a fost alegerea lui în funcția de director al ziarului Le Figaro. Nici aici situațiile amuzante n-au lipsit, începând chiar de la angajare, dar cu adevărat interesant e modul în care a ales să facă politica editorială și mai ales, modul de prezentarea a informațiilor astfel încât, din toată negativitatea lor să extragă totuși o notă de optimism. Se raporta la teoria că “nu girueta își schimbă direcția, ci vântul”. Nici aici clasa nu se dezminte! D’Ormesson nu a reușit să-și armonizeze cele două mari pasiuni, mărturisind: “ceea ce-l separă cu precădere pe jurnalist de scriitor este misterul timpului. Timpul trece și durează. Jurnalistul e de partea timpului care trece. Scriitorul e de partea timpului care durează… Jurnalistul se rezumă la un cuvânt: urgent. Scriitorul vizează esențialul”. S-a decis să părăsească ziarul când și-a dat seama că nu mai avea timp să scrie. Iși dorea să publice cărți, iar activitatea în redacție îi ocupa tot timpul. Și-a reluat funcția la UNESCO, dar a rămas și colaborator la Le Figaro. Și-a păstrat toată viața o anume libertate neinfluențată de progresul al cărui adept era. Nu a purtat niciodată ceas și nici mai târziu nu a avut telefon mobil, calculator sau tabletă.

I-a dedicat câteva pagini și soției lui, Francoise care, mărturește el, “nu a încetat niciodată să fie pentru mine un vis și o mântuire” . Despre fiica lui, Helloise, are numai cuvinte de laudă, este mândru de ea și recunoaște cu tristețe că a pierdut anii copilăriei ei, prins cu activitățile cărora le-a acordat tot timpul lui. Mărturisește că a întâlnit oameni minunați, femei frumoase și lasă o umbră de mister când rostește numele Malcy, o femeie despre care spune doar atât:  “Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o.” A iubit lumea și tot ce era în jurul lui. Tot ce și-a dorit în această viață a fost de a fi fericit.

Intreaga viață cotidiană, cu rutina și obligațiile ei, e pândită de mediocritate. Oamenii nu sunt mari decât prin visurile și prin convingerile lor. Ceea ce-i înalță, mai presus de ei înșiși, sunt credința, știința, frumusețea, grija pentru dreptate sau adevăr, iubirea de patrie sau de cei sărmani.” ( asta o spune vocea conștiinței). Și tot aceast EU acuzator decide să respingă acuzația care i s-a adus scriitorului, considerând aproape disprețuitor că “Nu sunteți nici măcar arivist. Sunteți de o lejeritate derutantă și de o indiferență vinovată în prinvința oricărei măreții și a oricărei profunzimi”. Pentru mine, această dedublare a autorului e o dovadă a fricii lui de a fi judecat de posteritate pentru indiferență față de lume sau pentru mediocritate. Se pune în locul unor ipotetici judecători ai destinului lui și își  construiește apărarea.

Și cum întotdeauna viitorul l-a interesat mai mult decât trecutul, a construit finalul aproape testamentar, declarativ: “ Am iubit totul în această lume calomniată de maeștrii mei, Cioran și Eclesiastul. Știu sigur, ca ei, că viața e probabil tristă, că e, în orice caz, presărată cu eșecuri și amărăciuni și că e destinată morții. Dar mai cred și că e frumoasă și că trebuie să învățăm să o iubim. Am încercat s-o iubesc și să fiu, în această vale a plângerii, fericit pe cât posibil. Da, am fost un ușuratic, superficial, monden. Am fugit de plictis, de fast, de solemnitate. Mi-a plăcut să râd și să mă distrez. M-am străduit să nu mă iau în serios.” Ceea ce a luat în serios a fost viața. Faptul că ar putea fi acuzat că nu a prețuit-o, declanșează în scriitor o tiradă de declarații de iubire pentru apă, copaci, natură, animale, oameni dar mai ales pentru lumină și timp. Vorbește despre existență și despre eternitatea morții, cele două mari mistere ale omului riguros reglate de către univers. Din ecuația lui remarc că lipsește Dumnezeu, totul se rezumă la univers și la hazard. Și pentru a clarifica aceasta, Eul judecător i-a adresat direct întrebarea și l-a rugat să răspundă cu da și nu. Afirmă că da, crede în existența lui Dumnezeu, dar subliniază ambiguitatea cuvintelor Dumnezeu și Creație. În ultimul capitol recunoaște că Dumnezeu sau natura i-a refuzat darul credinței. Finalul cărții deja se transformă dintr-o înșiruire biografică într-o dizertație despre timp, spațiu, Dumnezeu, Big-Bang. Și totuși, ultimul capitol, cel mai mic (are doar 5 pagini) se numește Calea, Adevărul și Viața. Își recunoaște lipsa credinței, dar își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu ca într-o rugăciune de iertare. “Nu am făcut aproape nimic cu timpul pe care mi l-ați împrumutat înainte de a mi-l lua înapoi. Dar, cu stângăcie și cu neștiință, nu am încetat nicio clipă, din adâncul sufletului, să caut calea, adevărul și viața.

După ce am citit cartea și am descoperit o biografie atât bogată, o existență intensă, populată cu nenumărate întâmplări și nume, m-am întors la titlu și m-am întrebat: Care dintre vieți? Pare să fi trăit mai multe.

Nimic nu există în afara iubirii. Îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și cel mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem. Ne scoate din noi înșine, ne face regi și stăpâni ai lumii. Iubirea transformă în ceva insignifiant, într-o nulitate, tot ce se găsește în afara ei.”

Posted in Artă, Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare și erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice pentru a amplifica starea de suspans și groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?