„Roma, Neapole, Florența”, Stendhal

„Nordul judecă după simțurile anterioare, sudul după ce face acum plăcere simțurilor lui” (p. 41, „Roma, Neapole, Florența”, Stendhal, București, Editura Univers, 1970)

Printre celebrele „victime” ale Marelui Tur (Grand Tour) s-a numărat și Marie-Henri Beyle, Stendhal, după unul dintre zecile sale nom de plume. Marele Tur era un fel de apogeu, de desăvârșire a perioadei de formare și de educație a tinerilor aristocrați europeni. Încă înainte de secolul al XVIII-lea, plecarea într-o călătorie prin Europa, și mai ales în Italia, devenise o modă care s-a dovedit benefică pentru artă și literatură, deoarece mulți tineri înzestrați (Goethe, Byron…) și-au transpus impresiile de călătorie în opere memorabile. De mirajul călătoriei au fost ademeniți și tinerii români cu stare (Alecsandri, Negruzzi, Dinicu Golescu, Kogălniceanu…), care au ajuns să cunoască, și în acest fel, cultura și civilizația altor țări. 

Până în acel moment, Stendhal (1783 -1842) mai călătorise în Germania, Austria și Rusia, dar și în  Italia, ca sublocotenent în armata napoleoniană. Și-a început Marele Tur când avea 33 de ani, cu toate că, în primul paragraf al volumului „Roma, Neapole, Florența” ne spune că, la vremea respectivă, avea douăzeci și șase de ani („Berlin, 2 septembrie 1816. – Deschid scrisoarea care-mi acordă un concediu de patru luni. Exultare, bătăi de inimă. Cât de nebun pot fi încă la douăzeci și șase de ani!”). Călătoria lui Stendhal s-a desfășurat potrivit uzanțelor vremii. A stat câteva luni la Milano, a continuat prin Pavia, Piacenza și Reggio, apoi prin Bologna, Florența și Siena, a trecut prin Roma pentru a ajunge la Napoli, a vizitat Pompeii, Salerno și Reggio Calabria și s-a întors la Roma pentru cincizeci de zile. Milano a devenit orașul său de suflet și până la final s-a declarat a fi milanez. „Milanezul nu e rău și o dovedește net într-un singur fel: e fericit. Ce precede e clar. Ce urmează, doar probabil.” (p. 101). Florența s-a dovedit a fi copleșitoare: „Aici au trăit Dante, Michelangelo, Leonardo da Vinci! îmi spuneam; ai dinainte nobila așezare, regina evului mediu! Între zidurile acestea reîncepu civilizația. ” (p. 205).  Și tot aici, a trăit o stare de emoție profundă în fața operelor de artă de la Biserica Santa Croce, stare care astăzi îi poartă numele: sindromul Stendhal: „… eram într-un fel de extaz la gândul că mă găsesc în Florența și în vecinătatea marilor oameni cărora le văzusem mormintele. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime, o vedeam îndeaproape, o atingeam ca să spun așa. Ajunsesem la acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile celeste provocate de artă cu sentimentele pasionate. Ieșind de la Santa Croce aveam palpitații, ceea ce se numește nervi la Berlin; viața din mine se epuizase, pășeam cu teama de a nu cădea.” (p. 206)

A ilustrat, în stilul său realist, aspecte ale politicii și ale administrației locale, adânc corelate cu filosofia, poezia și particularitățile spiritului italian. Era încântat de tot ce vedea în jurul său. Peste tot pe unde a colindat, a vizitat teatrele și nu a ratat nicio reprezentație, a întâlnit artiștii epocii, a analizat costumele și decorurile și a dat dovadă de un simț critic foarte dezvoltat. Avea însă și o apetență neobișnuită pentru „aventurile galante” ale altora și era curios să afle detalii care în mod normal nu ar fi trebuit să-l privească. Dar tocmai datorită acestor indiscreții, el descrie cu obiectivitate o epocă… cu toate ale ei.

Deși a acordat o atenție deosebită manifestărilor artistice, a ținut să viziteze și locurile cu însemnătate istorică. „Tot ce-am văzut mai curios în călătoria mea e Pompei; te simți purtat în antichitate; și de ai cât de cât obiceiul să crezi doar în ce ai încercat, afli pe loc mai mult decât un savant.” (p. 262). Și apoi: „Am urcat ieri Vezuviul: cel mai obositor lucru de când mă știu. Urcarea conului de cenușă e diabolică. ” (p. 251)

A fost sedus de firea pasională a tinerilor italieni și a admirat naturalețea cu care își manifestau dezinteresul față de marile teme de meditație cu care își pierdeau timpul „sclivisiții francezi”.  A descris într-o manieră narativă foarte plăcută societatea italiană pe care a comparat-o neîncetat nu numai cu cea franceză, dar și cu cea germană sau engleză. Italia este însă cea câștigătoare! „Nici un englez dintr-o sută nu îndrăznește să fie el însuși, nici un italian din zece nu concepe că ar putea fi altfel decât e.” (p. 102)

Dacă, așa cum a spus, a respectat un singur om, pe Napoleon, care este amintit de zeci de ori în paginile cărții, cu siguranță Italia este țara pe care a admirat-o, care l-a mișcat profund și la care a revenit peste ani.

„Italia datorează totul evului mediu însă, formându-i caracterul, evul mediu a și otrăvit-o cu ura, așa că țara asta frumoasă e atât patria urii, cât și a iubirii.” (p. 64)

Publicitate

Adagio italian: Napoli

Napoli este pentru cei care cred că le-au văzut pe toate pe lumea asta! Despre oraș nu auzisem numai de bine, așa că m-am apropiat cu oarecare îndoială.

La o privire superficială, Napoli poate părea o amestecătură de prea mult cu de toate, un furnicar pestriț, un graffiti strident și grăbit pe o arhitectură veche. E genul de oraș care ori îți place, ori nu. Nu prea e cale de mijloc. Cred că depinde doar de privitor și de capacitatea lui de a fi deschis spre diversitate, precum napolitanii la vorbă. Până și în grupul nostru părerile despre oraș au fost diferite. Foarte diferite! În ceea ce mă privește, am descoperit un loc extraordinar de pitoresc, fascinant în detalii, pentru că doar niște detalii am apucat să văd în timpul rămas după vizita la Pompeii. Mi-a lăsat însă impresia unui colț al Italiei desprins din filmele vechi, pe care le-aș revedea oricând.

Nu se poate spune că norocul nu ne-a însoțit în această călătorie, iar el s-a manifestat în nenumărate forme. Una dintre ele s-a numit Luisa, o italiancă drăguță din Pompeii pe care am cunoscut-o în tren și care s-a oferit să ne orienteze puțin prin Napoli. Am urmat-o până în centrul vechi al orașului, de unde ne-a indicat direcția și obiectivele principale. Tot ea ne-a dat un ultim sfat: să fim atenți la „buzunare”. Nu am vrut să mă mai încarc cu teama legată de hoții de pe motoscutere care trec în viteză pe lângă tine și-ți smulg geanta sau bijuteriile, deoarece din această cauză, acum ceva timp, aproape am pierdut farmecul Marsiliei. Așa că mi-am luat seninătatea neștiutorului și telefonul, pregătită să imortalizez momentul.  Dar până aici mi-a fost norocul: nu mai exista strop de spațiu pe telefonul meu. Acesta mi s-a părut un motiv cât se poate de întemeiat să ne oprim pentru un cappuccino, unii pentru a privi spectacolul străzii, alții să-și facă puțin spațiu pe telefon.

Ne-am plimbat prin partea veche a orașului. Străzile sunt înguste și lungi, străjuite de clădiri vechi la parterul cărora se află înghesuite una lângă alta tarabe, spații comerciale, localuri și restaurante, iar deasupra se înalță mai multe etaje cu locuințe. Lumea însă părea să fie toată în stradă: localnici mai mult sau mai puțin grăbiți, turiști aflați în grade diferite de uimire, copii care se jucau pe margine, comercianți care-și strigau marfa… un vacarm aproape balcanic, dar fermecător și irezistibil. M-am surprins bucurându-mă de el, eu care iubesc liniștea.

Și apropo de liniște, m-a impresionat numărul mare de biserici, catedrale, mănăstiri – refugiul și mângâierea de-a lungul timpului în această parte de lume. Am admirat, în trecere, arhitectura veche, simetriile armonioase, adăugirile specifice epocilor traversate. Orașul are origini grecești, iar mărturii vechi de 5000 de ani s-au păstrat cel mai bine în subteran, Napoli Sotterranea, acolo unde s-au descoperit vechi monumente funerare grecești, peste care romanii au construit apeductul care alimenta orașul cu apă. Tunelurile abandonate sute de ani, au devenit zone de refugiu în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care sunt curioși sau nu suferă de claustrofobie pot vizita catacombele. Dar chiar dacă sunt amenajate, este nevoie de curaj și de puțină nebunie pentru a te aventura prin spațiile care, pe alocuri, se îngustează atât de mult încât abia te poți strecura tu și sursa de lumina de care ai neapărată nevoie.

Ne declarăm doritori de puțin răsfăț, așa că ne așezăm la o masă pentru a gusta celebra pizza napoletana și un pahar rece de „lacrima Christi”. Cert este că dintre toate cele pe care le-am gustat în Italia, piazza de aici mi-a părut cea mai gustoasă. Își merită renumele cu prisosință.

Mai mult, bucătarii sunt foarte amabili și dornici de a împărtăși secretul culinar. Am aflat astfel cum se face cea mai bună passata di pomodoro și mi-am pus noile cunoștințe în aplicare imediat ce am ajuns acasă. Așa… ca să nu uit!

Portul și partea modernă a orașului sunt o frumoasă prelungire a zonei turistice. Oamenii sunt exuberanți, mereu încântați să te cunoască și nu au rezerve în a intra în contact cu străinii. De altfel, e o plăcere să-i asculți vorbind în dialectul lor napolitan. Sună ciudat, dar plăcut! Cântecele napolitane sunt emoționale și au o muzicalitate aparte. Maria Nazionale este dintr-o localitate micuță de lângă Napoli, Torre Annunziata: 

<<…ba chiar și limbajul aduce bine cu cel românesc. Aici auzi chiar expresiile: „mama-ta, sora-ta ”, care nu-s uzitate de ceilalți italieni>> („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 149).

Napoli are o anume stranietate. Simți că zarva străzii este doar un scenariu, un canovaccio schematic tipic commediei dell’arte, o mască sub care se ascunde neașteptata frumusețe a locului. Și apropo de comedia dell’arte, pe panourile și tarabele comerciale găsești zeci de reprezentări ale vestitului personaj Pulcinella, prototipul pungașului viclean, nelipsit din reprezentațiile stradale medievale, al rebelului simpatic – așa cum îmi pare mie orașul.

„Cetatea Neapole, antica Parthenope, ca o regină pe tron, încoronată cu castelul Sant-Elmo, muindu-și poalele în Mare la Castelul „dell’Uovo”, cuprinde grațios fondul mijlociu, și Capul-de-Munte, ca un baldachin, decorat cu pini pitorești, în formă de umbrele colosale întinse, se ridică dinapoi. Mai departe spre Apus, muntele Soma sau Vesuviul, ca din pipă gigantică pururea fumegă, noaptea însă arătând para focului ce scoate din rărunchii pământului, niciodată ostenindu-se. În fine, cetățile desgropate după șaptesprezece secoli, Erculanul și Pompeia, împrejurate de vii și plantații de bumbac, sunt încadrate de Capul Sorentin, de unde până la noi ajungea mireasma florilor de portocali ce-l adumbresc.

În adevăr, Neapole merită a se chema grădina Italiei, și mi-ar fi părut rău să nu fi venit a vedea acest rai pământesc.” („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 146).

Ziua lui NU

Întâmplător sau nu, tocmai citesc o carte veche de călătorii și mici filosofii: „Străbătând Italia: reflecții”, de Clitus Constantinescu, București, Editura Cugetarea, [1939]. Autorul nu insistă prea mult pe descrierea locurilor, ci încearcă să ne împărtășească modul de viață, frânturi de istorie, esența spiritului italian… așa cum le-a descoperit el în această călătorie. Relatările sunt aproape poetice, încărcate de metafore și de nuanțe filosofice și mai puțin de informații. Se folosește de fiecare situație ivită pentru a-și expune gândurile și părerile într-o manieră pedantă, câteodată pasională, alteori rezervată, dând dovadă de o mare putere de observație și de simț critic. O simplă discuție cu un țăran italian a cărui singură avere materială era haina de pe el, dar care se simțea bogat și fericit pentru că avea o familie mare, îi provoacă autorului nevoia de a face o comparație între Italia (fascistă, la acea vreme) și Rusia comunistă.

Despre Rusia de atunci spunea: „Rusia a înaintat așa cum înaintează o amibă. Nu sabia și pușca au fost armele propriu-zise, acestea întâmplător, ci însăși corpul, însuși structura sufletească slavă a acestui popor. Dovada, de altfel, este faptul că ei nici nu au colonii îndepărtate de corpul poporului rusesc. Ei au înaintat ca o apă care inundă, ca un aluat care se revarsă peste marginile prea joase ale copăii. Rusia a revărsat și a înghițit apoi. Rusia este un lichid în care s-au înecat celelalte popoare. Și vai de popoarele care sunt înghițite de acest popor lichid.” (p. 142)

Însă Italia reprezenta pentru el o „minunată imensitate!”

Și tocmai astăzi, Grecia sărbătorește Ziua Oxi sau Ziua Ohi – Ziua lui NU. Se împlinesc 82 de ani de când, în anii tulburi ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, ”minunata imensitate” care forma, alături de Germania și de Japonia, Axa Roma-Berlin-Tokyo a solicitat grecilor permisiunea de folosi, în scop armat, un pasaj de trecere pe granița greco-albaneză. Ultimatumul trimis grecilor de către Benito Mussolini a fost respins de către prim-ministrul Greciei, care a răspuns în franceză – limba diplomației de la acea vreme: „ Alors, c’est la guerre!”, iar localnicii au ieșit în stradă scandând: „Oxi! Oxi!” (Nu! Nu!).  Cuvântul „Oxi” reprezintă astăzi sinonimul acelei zile, dar și simbolul eroismului, al demnității și al hotărârii în fața intențiilor invadatoare, oricare ar fi ele. Și așa ajungem la Rusia! Iată-ne iarăși puși în fața unei provocări menite să ne pună la încercare înțelepciunea, curajul, unitatea și puterea de a spune NU.  Vom vedea dacă am învățat ceva!

Octombrie

Crâmpoșia fermentează în cramă, la concurență de arome cu mustul roșu abia stors…

Dulceața de gutui ne promite o iarnă dulce-amăruie cu dor de armistițiu …

Moca mea tâlhărește în continuare, făcându-ne dramatice demonstrații de „sunt stăpâna-n casa mea, rup papuci pe canapea”…

smart

Iar bătrânul Alutus privește totul cu îngăduința celui care știe că, din păcate, și asta trece!

„Pompei” de Robert Harris

„Natura se năpustea spre el – imposibil de cunoscut, atotcuceritoare, indiferentă – și în flăcările ei, Pliniu citea deșertăciunea tuturor ambițiilor omenești.” (p. 350)

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.

Problema cu romanele istorice este că te pot deruta. Scriitorii reușesc adesea, prin mijloace literare, să-și impună propria viziune asupra faptelor istorice și să le modifice cititorilor modul de receptare a evenimentelor. Separarea lucrurilor se complică și mai mult atunci când textele se bazează pe o documentare serioasă, iar intriga preia o serie de adevăruri istorice, creând senzația unei reprezentări veridice a realității. În comparație cu o lucrare de specialitate, unde autorul păstrează o atitudine personală neutră sau cel puțin rezervată, prezentând faptele în strict acord cu sursele la care apelează, romancierul este pe deplin îndreptățit să se folosească de compozițiile specifice literaturii, să se arate pătimaș sau părtinitor, să ignore sau să augmenteze faptele în avantajul demersului său literar. Romancierul se prevalează de libertatea lui de exprimare recompunând contexte controversate greu de demonstrat, sau umplând goluri cu ipoteze greu de demontat. Cu toate astea, un roman istoric, oricât de bine și de credibil este scris, nu poate înlocui o lucrare de specialitate și trebuie tratat ca atare. Ficțiunea nu se substituie adevărului istoric, iar cititorul nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere că romanul este doar o proiecție a imaginației scriitorului. El țintește strict atenția cititorului și nu va fi niciodată pus în situația de a-și justifica resursele, improvizațiile sau ficțiunea în sine.

Este adevărat însă că, pe de altă parte, în afară de rolul lor implicit, romanele istorice pot face un serviciu și altor domenii, în sensul că retrezesc curiozitatea asupra unor aspecte nelămurite pe deplin, pot contribui la promovarea unor obiective (romanele lui Dan Brown sunt recunoscute pentru isteria turistică pe care au declanșat-o) sau pot readuce în atenție modele de comportament aproape uitate (noblețea, cavalerismul…) care să influențeze în mod pozitiv o anume categorie de cititori. Și apoi, cei care nu cunoșteau nimic despre subiect înainte de a citi varianta romanțată au acum ocazia să afle câte ceva și, cine știe, să devină interesați, iar cei care sunt în cunoștință de cauză și nu suferă de vreun deficit de autoreglare pot privi cu relaxare abaterile.

„Pompei” de Robert Harris este desigur un astfel roman istoric, în care adevărul și imaginația se află într-o dispută destul de onestă. Autorul s-a îngrijit să strângă cât mai multe informații despre viața de zi cu zi din Imperiul Roman pe marginea cărora a improvizat o interesantă poveste, având pe fundal atmosfera din Pompeii, la momentul erupției Vezuviului. Romanul reconstituie ultimele zile ale orașului, conturat după urmele efervescenței sale încremenite brusc. Lista tratatelor istorice, de vulcanologie, de civilizație, arhitectură și inginerie romană, precum și atlasele și revistele consultate și redate la final reflectă interesul scriitorului pentru subiect. Autorul pare preocupat de reproducerea cu fidelitate a cronologiei momentului, de aceea apelează deopotrivă la aceste surse documentare și la efectele emoționale.  Reușește să ne transporte în mijlocul evenimentelor. Devenim martori discreți, conștiințe din viitor, care asistă fără putința de a interveni în vreun fel.

Cartea e structurată în patru capitole a căror denumire ne plasează cu exactitate în timp, pe parcursul celor patru zile în care se desfășoară evenimentele: Marte – 22 august – Cu două zile înainte de erupție; Mercur – 23 august – Ziua dinaintea erupției; Jupiter – 24 august – Ziua erupției; Venus – 25 august – Ziua finală a erupției. Fiecare capitol cuprinde mai multe subcapitole, în care acțiunea este plasată după reperele orare romane, cu echivalentele lor actuale: Conticinium (ora 04: 21); Hora undecima (ora 17:42); Hora duodecima (ora 18:48)…

Nu este simplu să creezi suspans atunci când finalul este cunoscut, dar Harris a reușit să facă acest lucru mutând centrul de interes când asupra personajelor, când asupra evenimentului în sine. Suntem progresiv introduși în atmosferă. În plină perioadă imperială, o mare parte din politicienii romani își pierduseră semnificativ din putere și se ocupau cu probleme administrative, dar asta nu însemna că renunțaseră la stilul de viață lipsit de griji. În jurul Golfului Napoli, unde aceștia își petreceau vacanța din vara anului 79, nu mai plouase de luni bune. Nimeni însă nu părea preocupat de asta, deoarece resursele de apă ale zonei proveneau de departe, din izvoarele reci ale Apeninilor, iar apeductul Aqua Augusta, vechi de o sută de ani, purta apa proaspătă prin canale subterane și prin arcade etajate, peste văi și râpe, traversa câmpia Campaniei, împinsă prin sifoane uriașe, ocolea Vezuviul și se oprea în orașul Misenum, aflat pe coastă. Apeductul parcurgea o distanță de o sută de kilometri, cu o înclinare de doar cinci centimetri la fiecare o sută de metri și alimenta nouă orașe aflate pe coasta Golfului Napoli. De buna lui funcționare se îngrijea aquarius, inginerul hidrotehnist. În mod cu totul bizar, Exomnius, inginerul care supraveghea Piscina Mirabilis din orașul Misenum, locul în care se termina apeductul și unde se afla rezerva strategică de apă, a dispărut fără urmă și a fost înlocuit cu tânărul inginer Marcus Attilius Primus. Acesta se dovedește a fi un profesionist integru și pasionat. El este cel care a simțit primul mirosul nefiresc de sulf – „respirația Hadesului”- și care a făcut legătura dintre acesta și moartea peștilor din iazul lui Ampliantus, un sclav îmbogățit pe căi neortodoxe. Ampliantus este tot ceea ce Attilius nu ar putea fi. El întruchipează lăcomia și parvenirea, corupția și cruzimea, trufia și lipsa de moralitate. Deși clasică, această antiteză adaugă tensiune acțiunii care precede erupția vulcanului și mult suspans în timp ce dezastrul este în desfășurare.

Orașul Pompeii este prezentat prin prisma personajelor și a impresiei pe care și-o exprimă acestea. Lasă astfel să se înțeleagă că era un oraș condus de superstiții, populat de o clasă coruptă și cu o moralitate îndoielnică. „Poate că Mama Natură ne pedepsește pentru lăcomia și egoismul nostru” (p. 183). Autorul intervine însă cu mici incursiuni curente, firești, prin care ne echilibrează percepția. În fond, de ce ar fi fost locuitorii orașului Pompeii mai dedați păcatului decât  restul romanilor? De ce ar fi fost acest oraș mai corupt decât celelalte? Percepția este dată desigur de ruinele care fac trimitere la practici mai puțin morale, dar depinde la ce fel de moralitate ne raportăm. E simplu să judecăm prin prisma convingerilor și a educației noastre, a valorilor și a credințelor de acum, dar asta nu înseamnă că e și corect! Personal, cred că decadența orașului este mult exagerată. 

O coincidență stranie face ca, exact pe 23 august, cu o zi înaintea dramaticului eveniment, în Pompeii a avut loc festivalul Vulcanalia prin care romanii îl celebrau pe Vulcan, zeul focului. Și tocmai în acea zi, undeva pe versanții Muntelui Vezuviu, Aqua Augusta pare să se fi blocat. Tânărul nostru inginer ajunge astfel la Pompeii, pentru a descoperi ce anume gâtuise spectaculosul apeduct. Amiralul flotei era Gaius Plinius, Pliniu cel Bătrân, autorul fabuloasei lucrări „Istoria Naturală”, pe care avem ocazia să-l întâlnim în ultimele lui zile de viață, hipnotizat de incredibila desfășurare a naturii. Și cum romanii era convinși că vinul este sursa adevărului – In vino veritas – Pliniu a presupus că ceva cumplit urma să se întâmple atunci când vinul din pahar a început să tremure. Și acesta a fost doar unul dintre primele semne care anunțau dezastrul. Attilius începe să înțeleagă că defecțiunea apeductului este și ea consecința freamătului nefiresc care cuprinsese Vezuviul.  Și tocmai acum, apare Corelia. Natura însă își urmează cursul, impasibilă la idila care se tocmai se năștea. Și apoi: uluire, teamă, panică, fuga… Excelent descris momentul!

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.  Volumul reproduce varianta în limba engleză, publicată în anul 2003, cu titlul „Pompeii”. Am încercat să înțeleg unde a dispărut al doilea i din varianta în limba română. Așa că am făcut turul dicționarelor și o cercetare la fața locului.  😉

Ei bine, în Italia se scrie Pompei cu un singur i, în schimb pe hărțile și pliantele tipărite în limba engleză, aflate în incinta site-ului arheologic, scrie clar Pompeii. Din cărțile de referință pe care le-am consultat reiese că în limba română contemporană se folosește exclusiv varianta Pompeii: Dicționar enciclopedic, vol. V, București, Editura Enciclopedică, 2009; Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Enciclopedică, 2005; Enciclopedia universală Britannica, Vol 12, București, Editura Litera, 2010; Enciclopedia Antichității, de Horia C. Matei, ed. a IV-a, București, Editura Meronia, 2003. Enciclopedia civilizației romane, București, Editura științifică și enciclopedică, 1982.

În lucrările de referință românești antebelice, denumirea orașului apare și cu un singur i sau sub forma Pompeji.

„Pe măsură ce observa mai mult natura, devenea tot mai puțin dispus să considere vreo afirmație privitoare la ea ca fiind imposibilă.” (p. 279)

Pompeii

Când am intrat în hol, am avut un moment de ezitare. Părea că am greșit hotelul. Metrul pătrat în care ne înghesuiserăm cu toții în așteptarea recepționerului, nu semăna deloc cu ceea ce apărea în poza de pe internet. La fața locului, spațiul dintre ghișeul îngust, ușa hotelului și treptele care duceau la etaj era de mărimea preșului pe care ne ștergem pantofii la intrare. De undeva, din spatele ghișeului, s-a materializat o femeie care putea foarte bine să aibă și 60, și 80 de ani. Ne-a măsurat din priviri, probabil ne-a numărat în gând, având o figură iscoditoare. De fapt, nu-mi amintesc să o fi văzut nici măcar schițând ceva care să aducă a zâmbet. Privind spre locul de unde apăruse, am observat, lipit de un scaun balansoar, un bărbat slab, cu tenul măsliniu, cu privirea fixată pe geam, stând într-o poziție nefiresc de inertă. Și exact în această poziție l-am zărit de fiecare dată când am trecut prin hol.

Totuși, m-au amuzat figurile celorlați: care stupefiați, care cu ochii spre cer, care căutând o scăpare… Ce mai, fotografia (la scară mică) a omenirii în fața dezastrului! Doar ne aflam în Pompeii, nu?! Dincolo de asta, am avut senzația că mă aflam într-un film de Hitchcock.

Am urcat la etaj, unde erau camerele. Mio Dio! Totul părea ponosit și de prost gust. La o privire mai atentă, totuși camera era curată, aerisită, luminoasă, iar aerul condiționat răcorea plăcut. Punând în balanță varianta căutării unui alt hotel, ceea ce ne-ar fi putut lua cam o jumătate zi, cu alternativa de a ne petrece timpul așa cum am plănuit, departe de hotel, am decis să rămânem. Nu aveam nevoie decât de un duș rapid și apoi ne puteam urma programul. Greșit: dușul era montat în tavan, așa că la prima răsucire a robinetului te trezeai cu toată apa în cap. Dar baia, care se încadra perfect în spiritul hotelului, avea uscător de păr, iar acesta funcționa bine. De fapt, mult prea bine: pornea din senin. Mai ales noaptea! Cum spuneam, Hitchcock! Dar cine și-ar pierde vremea cu așa o „dramă” care, până la urmă, are hazul ei!

Pompeiul de astăzi este micuț, cu clădiri joase (având în vedere potențialul seismogen, este interzisă construcția clădirilor cu mai mult de trei etaje) ale căror balcoane din fier forjat mi-au atras atenția, câteva chiar foarte frumoase, un parc îngrijit, două gări (una era închisă) și o piață centrală tipică, având în prim-plan o catedrală impunătoare și un  turn-clopotniță foarte elegant.

Orășelul are un aer plăcut, provincial, invadat de turiștii interesați exclusiv de vechiul Pompeii. Dar localnicii nu par deranjați. Dimpotrivă, și-au deschis magazine cu obiecte artizanale, localuri și terase unde se servește mâncare italienească foarte gustoasă.

Gara Circumvesuviana

Dacă mergi pe lângă tarabele cu mărunțișuri de pe Via Roma, vei fi acostat imediat de comercianți. Tactica este să te întrebe de unde ești (de altfel, peste tot în Italia ești întrebat asta) apoi îți vor face un compliment și îți vor oferi un suvenir mic cu imaginea Fecioarei Maria. Nu vei pleca însă până nu-ți vor spune și cât de bine ți s-ar potrivi o brățară din rocă vulcanică de la Vezuviu. Cu un simplu no, grazie salvezi 15 euro. Dar dacă încă te mai arăți curios, pericolul nu a trecut! De alături pândesc vânzătorii de limoncello, meloncello și alte astfel de lichioruri, în culori care mai de care mai pastelate și ambalate în sticle de diferite mărimi, de forma inconfundabilă a unei anumite părți din anatomia masculină. Vânzătorii te asigură că nu este vorba despre vreo formă de obscenitate, ci are legătură cu simbolistica pompeiană a obiectului în discuție, și anume de protecție împotriva spiritelor rele, de bunăstare  și de forță. Și, mă rog, cine nu ar avea nevoie să scape de vreo câteva spirite rele?!

Ești invitat cu insistență să guști una dintre licori, în speranța că doar, doar… Nu este însă deloc supărător sau stresant. Poți să te distrezi făcându-le jocul! Din asta trăiesc, nu? Italienilor le place să vorbească și se bucură sincer dacă te oprești pe la ei și schimbi două vorbe, chiar dacă nu cumperi nimic. Dacă totuși iei ceva, se arată atât de încântați încât îți mai oferă și ei un nimic pe care îl vei privi cu drag după aceea.

Las în urmă toate acestea și mă îndrept spre Porta Marina Superiore, locul de acces la ruinele celebrului Pompeii. Tichetul de intrare poate fi cumpărat online. Eu l-am luat de la ghișeul din interiorulul sitului. Tot de acolo se pot lua și hărți, dar dacă tot ai fost isteț să vii până aici, fii isteț până la capăt: ia-ți un ghid! Ghizii locali sunt carismatici și foarte bine pregătiți, te conduc fără ezitare spre locurile de interes, scutindu-te de căutarea în cerc a obiectivelor, ceea ce nu e puțin lucru dacă afară sunt 40 de grade Celsius. Mai mult, ghidul te poartă în lumea de acum 2000 de ani prin explicații profesioniste, spunându-ți zeci de povești despre viața de zi cu zi, obiceiuri și gastronomie și atrăgându-ți atenția asupra unor detalii pe lângă care sigur ai trece fără să le observi. Îți va transforma turul într-o plăcută plimbare pe jos, și, dacă este vară, o pălăriuță de soare și o sticlă de apă vor face ca totul să fie perfect.

Cum intri în incintă, te cuprinde o tristețe fără margini. Drama trăită de vechii locuitori e atât de bine conservată încât ai impresia că tocmai s-a întâmplat, că abia a trecut urgia.

Ce am aflat? În secolul I AD, Pompeii era un oraș înfloritor, înconjurat de un zid cu trei porți în arcade. Avea temple, băi, fântâni arteziene, statui și monumente, case, magazine și o arenă pentru luptele gladiatorilor.

Pe solul fertil de pe colinele Vezuviului, romanii plantau livezi de măslini, smochini, migdali, rodii, citrice și cultivau grâne și legume. Principala lor sursă de venit se datora însă cultivării viței de vie și a comercializării vinului. Produceau un vin tare, alcoolizat, pe care îl diluau cu apă sau îl îndulceau cu miere atunci când îl consumau. Vinurile mai slabe erau oferite sclavilor pentru a căpăta energie și forță. Viile se întindeau spre vârful Vezuviului, dar și în oraș existau câteva mici podgorii.

Pe lângă vin, locuitorii produceau un condiment numit garum, un fel de sos din pește gras, fermentat în sare și în ierburi aromatice. Întocmai ca vinul, garumul era foarte apreciat în întregul Imperiu Roman, astfel că ambele erau transportate, în amfore, în aproape toată Europa de astăzi, în teritoriile asiatice ocupate și în nordul Africii. Pompeienii aveau mori pentru măcinarea porumbulului, prelucrau lâna și țeseau pânză, aveau fierării și ateliere de prelucrare a materialelor prețioase. Orașul era prosper!

Romanii iubeau mâncarea, vinul și … bârfa. De-a lungul străzilor pietruite, încă se mai observă rămășițele bine păstrate ale vechilor taverne, unde se adunau pentru o gustare și un pahar de vin, în jurul tejghelei zidite sub formă de L. S-au păstrat orificiile rotunde în care se păstra mâncarea caldă. Ciudat, dar se pare că de  aici vine expresia „tavola calda – masă caldă”.

De obicei, meniul consta în preparate din pește, tocane de carne, legume fierte și condimentate cu garum, smochine proaspete. În Pompeii existau cam 100, destul de multe astfel de locații în raport cu numărul populației. Istoricii și arheologii consideră că, înainte de dezastru, în oraș trăiau aproximativ douăzeci de mii de locuitori: elita tradițională, pretorieni, oameni liberi și sclavi. Imi imaginez cât de populare erau tavernele. Totuși nu toată lumea le frecventa. Romanii bogați mâncau acasă și organizau banchete în vilele lor sofisticate. Localurile apreciate de toată lumea erau, se pare, lupanarele, cunoscută fiind pofta de viață și de distracție a romanilor. Cert este că erau total dezinhibați, astfel că frescele erotice par să fi fost, alături de cele legate de ritualuri și de mitologie, o temă predilectă care apare pe pereții interiori sau exteriori ai caselor supraviețuitoare.

Lipsiți total de inhibiții, romanii au fost primii care au înființat și au folosit în comun toaletele publice plătite – de unde se pare că a rămas expresia Pecunia non olet – „banii nu au miros” – devenite loc de discuții și dezbateri și în Pompeii.

Populația săracă locuia în ceea ce numeau insule, locuințe modeste, suprapuse, în care se înghesuiau mai multe familii. Patricienii locuiau în schimb, în case somptuoase, cu intrarea direct din stradă. Câteva dintre acestea sunt într-o stare bună de conservare așa că ne putem forma o idee despre cum locuiau romanii din Pompeii.

Casa del Manandro

De o parte și de alta a intrării în vilele romane numite domus, se aflau spații comerciale sau de depozitare, astfel încât locuitorii casei erau feriți de orice fel de pericol venit dinspre stradă. De altfel, locuințele nu erau prevăzute cu ferestre. În centrul casei se afla atriumul, un spațiu parțial descoperit, pentru a lăsa să pătrundă lumina și căldura. De asemenea, lipsa acoperișului permitea strângerea apei de ploaie în impluvium, un bazin dreptunghiular de colectare a apei, aflat chiar în mijlocul camerei.

Pereții albi erau semn al sărăciei, astfel că zidurile atriumului erau bogat decorate cu fresce și mozaicuri elaborate.

La momentul erupției, romanii erau politeiști, astfel că în fiecare casă, pe unul dintre pereții atriumului, era amenajat un lararium, adică un altar unde se aduceau ofrande zeilor și spiritelor. .

În partea din spate a casei se afla peristilul format din grădină și încăperi utilitare. Tricliniumul se afla lângă atrium. Acesta era locul în care se țineau banchetele și unde romanii luau masa lungiți pe trei canapele așezate în formă de U. In partea din spate, opusă usii de la intare, se afla hortus –  grădina -, la care se ajungea trecând prin tablinium, un fel de birou în care proprietarul discuta cu partenerii. Grădinile interioare m-au cucerit. Peisagiștii au încercat să reconstituie decorurile vegetale care înconjurau pergole, statuete de marmură, fântâni arteziene și colonade pline de romantism.

Casa mai cuprindea un alcov si cateva dormitoare – cubiculum. Bucătăria era mai în spatele casei, foarte aproape de toaletă. Tot acolo erau și cămările. Cei mai înstăriți aveau și un Sanum per Acqua (precursoarele SPA-urilor de astăzi).

Desigur, romanii erau celebri pentru măiestria în construirea drumurilor. În Pompei, străzile erau trasate sub formă de grilaj și erau adânc săpate, mult sub trotuarele din dreptul caselor. Erau pavate cu dale de piatră vulcanică, de dimensiuni mari, ușor înclinate, astfel încât să permită apei și deșeurilor organice deversate să se scurgă.

Trotuarele erau mult mai înalte. Carevasăzică de la ei am moștenit pasiunea pentru borduri! 🙂

Pe stradă circulau doar trăsurile, iar multe dintre străzi aveau chiar sens unic. La orice pas m-am minunat de ingeniozitatea romanilor. Dar când am aflat că în secolul 1, poate chiar mai devreme, aveau deja treceri de pietoni…  Exact!

Trecere pentru pietoni antică

Ca să treacă de pe un trotuar pe altul, amplasaseră pe stradă dale masive de piatră printre care căruțașii își direcționau cu îndemânare carele trase de cai.

Fără îndoială, pompeienii de acum 2000 de ani se bucurau de mai mult confort decât mulți dintre sătenii zilelor noastre. Orașul avea un sistem complex de alimentare cu apă datorat apeductului care colecta apa izvoarelor aflate la zeci sau chiar sute de kilometri și a instalațiilor sanitare interioare destul de ingenioase pentru vremea respectivă. Livrarea apei era asigurată prin trei fluxuri separate: primul alimenta cele aproximativ 40 de fântâni publice, amplasate pe străzi; al doilea mergea către băile publice; iar ultimul aducea apa proaspătă în locuințele private. În caz de secetă, inginerii întrerupeau distribuția apei în ordinea priorității; mai întâi către case și apoi către băile publice. Fântânile erau orprite numai în cazul în care nu mai existau deloc rezerve de apă.

Detaliile din viața cotidiană încremenintă în timp sunt emoționante. În unele prăvălii încă se mai văd oalele care probabil fierbeau pe vatră, o pâine pusă la copt… Totul a pierit într-o clipă! Oamenii nu au luat în seamă semnele prevestitoare și nu au știut să interpreteze fenomenele naturale care anunțau dezastrul. Muntele era prietenul lor, iar sensul cuvântului vulcan nu avea semnificația de astăzi.

În anul 62 dHr, pământul s-a cutremurat, dar nimeni nu a înțeles atunci ce se petrece. Orașul a avut de suferit, iar unele clădiri nici nu apucaseră să fie reconstruite. În august 79 dHr, locuitorii au început să simtă tremurături ciudate sub picioare. Râurile secaseră instant, apele golfului se încălziseră nefiresc, peștii mureau în iazuri, iar păsările zburau speriate. Dinspre Vezuviu se auzeau niște sunete asemănătoare unor gemete.

Vezuviul

Pe creasta muntelui apăruse un nor de cenușă și abur. Cei mai mulți dintre locuitori s-au speriat și au decis să plece din oraș și să se întoarcă atunci când totul va reveni la normal. Încă ar fi avut timp să scape cu toții. Dar nu au recunoscut pericolul nici când pământul a început să se cutremure din ce în ce mai tare, iar bucăți din ziduri și din acoperișuri se desprindeau de pe case. Cei care au rămas își spuneau probabil că pericolul va trece, iar ei își vor continua viața în confortul și bogăția cu care erau obișnuiți.

Prima explozie a avut loc în jurul orei zece a zilei de 24 august 79. Norul care se formase deasupra vulcanului era acum de aproximativ 30 de kilometri, așa cum a descris Plinius cel Tânăr, aflat de cealaltă parte a Golfului Napoli. Pe la ora prânzului, vântul a purtat norul peste oraș, iar din cer au început să cadă pietre și cenușă. În primele opt ore ale erupției, oamenii încă ar mai fi avut vreme să fugă de acolo. Grohotișul căzut din cer, dărâmase acoperișurile, iar hoți au încercat chiar să fure de prin casele părăsite. Dar norul fiebinte de gaz a coborât de pe munte împreună cu noroiul clocotit care se prăvălea cu o viteză uimitoare peste oraș. Cuprinși de groază și sufocați de gazele sulfuroase, ultimii 2000 de ocupanți ai orașului și-au strâns lucrurile de valoare și au încercat să fugă spre mare. Aerul devenise fierbinte, irespirabil, iar cenușa a început să se aștearnă în straturi tot mai groase peste oraș. Oamenii au luptat pentru a se salva, dar au căzut sufocați, iar fețele și poziția corpurilor acoperite de cenușă redau întreaga agonie pe care au trăit-o în acele ultime momente. O parte dintre cei care se refugiaseră pe malul mării au fost salvați cu ajutorul bărcilor, dar mulți au pierit intoxicați. Se pare că tot așa a murit și Plinus cel Bătrân care venise cu o ambarcațiune să-i ajute pe refugiații disperați.

După nouăsprezece ore de la erupție, suflul piroclastic ucisese orice formă de viață și îngropase orașul sub șase metri de cenușă vulcanică. Vezuviul nu a aruncat lavă, dar a așternut peste Pompeii o pătură incandescentă de gaz toxic, rocă vulcanică și cenușă. Orașul a fost uitat. De la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc jafuri pe locul unde se înălțase cândva. Ercolano (Herculaneum) este un oraș care a fost înghițit primul de erupția din anul 79. Și acolo, și la Pompeii se fac în continuare excavații pentru a aduce la lumină frânturi din viața de zi cu zi a romanilor.

Data erupției, 24 august 79, a fost stabilită pe baza unei scrisori controversate a lui Plinius cel Tânăr și în urma analizei chimice a unui rest de garum descoperit printre ruinele orașului. Se pare că acesta fusese preparat dintr-o  specie de pește care se recoltează numai vara.

Pe de altă parte, unii cercetători sunt de părere că erupția a avut loc mult mai târziu. Pe un perete exterior al unei case descoperite în Pompeii, cineva a facut o însemnare care pare să confirme această ipoteză. Aceasta cuprinde o mențiune despre o tranzacție care s-a petrecut pe data de 16C NOV, adică 16 zile până la calendele lui noiembrie, așadar notița ar fi putut fi făcută la mijlocul lunii octombrie.

Atunci sau puțin mai târziu, orașul și locuitorii săi au pierit într-o dramă teribilă, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Ce mărunte și nesemnificative au devenit dintr-o dată sâcâielile vieții noastre!

Iar omul acela încremenit în scaunul de la hotel se uita, de fapt, pe TikToK. Nonstop!

„Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe

-Să renunți la viitorul tău.

-Și ce voi fi atunci?

-Un… „aș fi putut fi” (p. 24)

Un pact faustic l-a determinat pe tânărul Axel Munthe să își urmeze visul de a-și construi o casă scăldată în soarele Insulei Capri, în schimbul șansei de a deveni „un medic la modă” – un doctor al celor bogați.

A început să-și scrie memoriile la îndemnul lui Henry James, ca metodă de alungare a insomniei, iar cartea a fost gata de publicare în 1929, când Axel Munthe avea aproape 72 de ani. „Când n-am mai putut dormi, am început să scriu cartea de față.” (p. VII)

 „Cartea de la San Michele” este o povestire atipică, parțial autobiografică, parțial închipuită, fără situări clare în timp – acestea sunt detalii care se subînțeleg. În relatările secvențiale, povestitorul insistă pe anumite evenimente ale vieții sale pe care le privește cu ochii celui care a fost, dar și cu înțelepciunea adunată în ani. Figură carismatică și echilibrată, Munthe are totuși niște teorii care astăzi ar putea părea cel puțin excentrice. Cu siguranță a fost un om pătimaș și nu se poate să fi fost altfel, atâta timp cât ne ține adevărate conferințe despre relația dintre câine și om, ne face cunoscută propria filosofie despre moarte -„adversarul plin de mister”, pledează pentru îngrijirea necondiționată a bolnavilor și își mărturisește lipsa totală de stimă pentru medicii care făceau „comerț cu suferința”.

Axel Munthe (1857-1949) și-a împărțit aproximativ simetric viața între două secole (cronologic) și între două lumi. Munthe era el însuși un „munte” de contradicții: devenise medicul aristocrației bogate din Paris, dar îi trata absolut gratuit pe cei sărmani; declara că iubește mai mult animalele decât oamenii, dar nu a ezitat o clipă să sară în ajutorul bolnavilor de holeră de la periferiile orașului Napoli; se declara un adept al simplității și al cumpătării, dar Villa San Michele este precum un muzeu al prețioaselor vestigii antice; ne povestește în amănunt despre menajeria sa de la Capri, dar nu suflă un cuvânt despre vreuna dintre cele două soții.

Oarecum surprinzătoare și greu de asociat în ansamblu sunt digresiunile supranaturale, populate de personaje fabuloase. Pe insula Capri, de pildă, ne descrie întâlnirea cu o ființă imaterială, o imagine amestecată a spiritului mefistofelic cu cea a duhului hamletian, care stăpânește ruinele palatului lui Tiberius, iar în Laponia contactul firesc cu zânele și spiridușii fantastici sunt parte  naturală a misticismului local. În cea mai mare parte însă descrie, în tușe realiste și adesea cu umor, deopotrivă beteșugurile oamenilor și ale vremurilor trăite.

Și-a făcut studiile la Paris și tot acolo și-a deschis un cabinet medical, pe Avenue de Villiers. Sala lui de așteptare s-a umplut rapid de pacienți bogați ipohondri, care se considerau bolnavi de „apendicită”. Pentru a-i liniști, le schimba diagnosticul în „colită” – un termen fără semnificațiile de astăzi ale afecțiunii. Așa a ajuns colita o boală la modă în rândul parizienilor „plictisiți de viață”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tânărul nostru a început să strângă bănuți pentru casa de pe insulă! Trebuie spus că Axel Munthe era un mucalit fără pereche. De altfel, ca orice om inteligent, nu se lua niciodată prea în serios. Chiar el o spunea: orice om „are dreptul să râdă de el însuși din când în când să-și mențină spiritul.” Era însă un filantrop autentic: îi trata pe sărăci fără a le pretinde ceva, dăruia jucării copiilor sărmani,  trata voluntar cazurile cele mai grave… Era un mare iubitor de animale, iar în paginile cărții își exprimă profundul dezgust pentru cei care le rănesc sau le disprețuiesc. Călătorea destul de mult, iar fiecare călătorie este prilejul unei întâmplări uneori amuzante, alteori fabuloase, dar invariabil savuros relatate.

De Capri nu a uitat însă nicio clipă. A venit prima dată pe insulă la optsprezece ani și a fost fascinat de ruinele fostului  palat al lui Tiberius, noroiosul îmbibat cu sânge împărat roman care a trăit pe insulă zece ani și a condus imperiul de acolo. Munthe a revenit la Capri după ce își făcuse un renume, dar tot nu strânsese suficient pentru a-și construi vila mult visată. După o scurtă, dar interesantă ședere la Roma, unde și-a deschis un cabinet medical chiar în casa din Piazza di Spagna, în care Keats și-a petrecut ultimele clipe (pe care, printr-o coincidență fericită, am revăzut-o chiar în această vară), medicul nostru a intrat în dizgrație – „nu mai făceam de oameni cumsecade” (p. 416). Mă rog, isprăvile lui sunt savuroase – trebuie citite! Dincolo de aspectele personale, cartea ne introduce în atmosfera epocii din cu totul altă perspectivă decât am fost obișnuiți.

Casa Keats- Shelley, Roma, Piazza di Spagna

A cumpărat casa bătrânului Vincenzo și capela de la capătul celor 777 de trepte feniciene de pe coasta Munților Faraglioni și, fără niciun plan sau vreo schiță, și-a construit casa visurilor lui, locul unde a trăit tot restul vieții alături de animăluțele lui dragi. A găzduit numeroase personalități ale vremii, inclusiv capete încoronate și a scris mult pentru a-și alunga insomnia. 

Villa San Michele de pe Insula Capri este deschisă publicului, iar în carte regăsim descris fiecare colțișor, așa că e interesant să luăm cu noi volumul dacă intenționăm să o vizităm.

Există mai multe traduceri în limba română, prima ediție – realizată de Felix Aderca – a fost tipărită în anul 1934, la Editura „Naționala Ciornei”, Librăria „Cultura Poporului”. Această primă traducere a fost republicată în opt ediții. În 1945, Editura Gorjan din București a publicat o nouă ediție, tradusă de Margareta Poenaru Bordea și ilustrată de Fred Micos, într-un tiraj de numai 103 exemplare. Teodora Sadoveanu a realizat o altă traducere, tipărită și retipărită de Editura pentru Literatură Universală (1969), Editura Dacia (1970), Editura Minerva (1986), Editura Literatura Artistică (1990) și Editura Pygmalion (1993). Cea mai recentă traducere îi aparține Mariei Nicolae-Dumitrescu, publicată la Editura Orizonturi, în anii 2009 și 2012.

Am ales să citesc prima ediție a volumului în limba română, „Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe, trad. F. Aderca, București, Editura „Naționala Ciornei” S. A., [1934], 526 p., care are 34 de capitole, o scurtă introducere realizată de autor la Torre di Materrita, în 1928 și un epilog. Cartea a fost bine primită, iar de-a lungul timpului a fost tradusă în cel puţin patruzeci şi cinci de limbi şi este una dintre cărțile celebre ale secolului al XX-lea.

Personal, aș pune cartea pe lista de lecturi liceale. Mă gândesc că Axel Munthe ar putea fi un model, o figură educată și stilată care să înlocuiască „atrocitățile” care populează astăzi media de toate tipurile.

Tot ce pot spune este că nu am vrut niciodată să scriu o carte despre mine; a fost, dimpotrivă, preocuparea mea constantă tot timpul de a încerca să mă scutur de această personalitate vagă.

Coasta Amalfi și Insula Capri

Atrasă de cântecul sirenelor sudice, mă îndrept precum Odiseu spre locul ispitelor, mai vechi și mai noi, din Golful Salerno. Coasta Amalfi are puternice rezonanțe turistice, e adevărat, dar nicio clipă nu s-a dezis nici de mituri și nici de istoria reală. Chiar dacă pe alocuri acestea s-au amestecat, ele sunt păstrate cu mândrie în tezaurul imaterial al locului. Îmi place practica, întâlnită în mai multe locuri dealtfel, care face parte și din cultura italiană, aceea de a păstra tot ceea ce este semnificativ, tot ce rezistă timpului, consolidând sau intervenind discret doar acolo unde este necesar. Și aici sunt multe, foarte multe locuri pline de semnificații!

 Coasta Amalfi a cunoscut perioade de înflorire datorate mai ales practicilor comerciale, dar și de cădere provocate de contexte istorice mai puțin favorabile și de calamitățile naturale care au lovit periodic țărmul. A fost însă redescoperită prin secolele XVIII- XIX, cu ocazia Marelui Tur, celebra serie de călătorii întreprinse de aristocrații Europei cu scopul de a cunoaște Italia. Se pare că așa s-a născut și turismul!

Pentru rigurozitate, deși ca turist nu te prea preocupă delimitările geografice, Coasta Amalfi se întinde între Positano și Vietri sul Mare. Orașul Salerno se află la sud, exact de unde ne-am început noi călătoria. De aici poți ajunge cu trenul la Vietri sul Mare, Pompei și Napoli, iar spre fiecare dintre orășelele de pe coastă, cu autobuzul, mașina sau diverse ambarcațiuni. Am pus și mașina pe listă deși nu cred că ar fi tocmai o opțiune fericită. În primul rând, dacă nu ești incredibil de norocos, nu vei găsi nicăieri un loc de parcare neocupat. De altfel, e obligatoriu să te asiguri că hotelul are parcare. În al doilea rând, traseul! De la Salerno la Positano, șoseaua „Amalfitana” urmărește topografia dramatică a coastei, de aceea este extrem de îngustă și de șerpuitoare. Curbele sunt atât de strânse încât nu ai nicio idee despre ce te-ar putea aștepta după colț. Există niște oglinzi stradale care te mai pot ajuta cât de cât, asta dacă nu cumva sunt sparte. Cu autobuzul, dată fiind experiența conducătorilor, te simți mai în siguranță. Pe întreg traseul se circulă foarte încet, iar înainte de fiecare curbă șoferul încetinește și mai mult și claxonează insistent sperând să fie auzit de cei care vin din celălalt sens. Aproape la fiecare curbă, mașinile din sens opus dădeau cu spatele pentru a-i face loc autobuzului. Șoseaua e atât de strâmtă încât oglinzile retrovizoare aproape șterg stâncile, zidurile sau copacii de pe margine. La toate acestea se adaugă scuterele care apar de nicăieri, precum țânțarii. A!.. și turiștii care sunt oriunde, chiar și în mijlocul străzii, cu ochii în telefoane sau făcând poze. Cu toate acestea nu am văzut niciun șofer enervat și nici măcar un accident! Avantajul de a călători cu autobuzul este acela că oprește în fiecare localitate și astfel poți ajunge oriunde. Însă dacă ești slab de inimă, poți lua vaporul care face curse regulate sau poți alege ambarcațiunile private. Orice ai alege, vei avea parte de priveliști de vis.

 Înșirate de-a lungul țărmului scăldat de Marea Tireniană, orașele și satele urmează configurația verticală a muntelui și pe cea orizontală a coastei, creând un tablou nespus de frumos. Clădirile sunt construite pe pantele abrupte și parcă se suprapun una peste cealaltă încercând să ocupe un loc de unde să se poată zgâi la mare. Acum coloritul este strict decorativ, dar în trecut, marinarii își pictau casele în culori pastelate pentru a le recunoaște de departe atunci când se întorceau de pe mare. De-a lungul țărmului se zăresc localități micuțe, fiecare cu istorii vechi și frumoase: Vietri sul Mare, Cetara, Maiori, Minori, Amalfi, Ravello… Fiecare orășel e un mic rai. Nu este vorba numai despre așezarea în sine, ci mai ales despre cum te simți când ești acolo. Toate sunt localități vechi care nu au lăsat timpul sau exagerările moderniste să le afecteze prea tare. Sunt oarecum asemănătoare, dată fiind apropierea, dar și foarte diferite în detalii. Pentru a scoate în evidență unicitatea fiecăruia, trebuie să-l izolezi cumva în mintea ta și în niciun caz să nu-l anulezi prin comparații.

Salerno, fostă colonie romană (Salernum) are o istorie chiar mult mai veche. S-au păstrat Ruinele castelului Arechi și câteva rămășițe ale unui edificiu din perioada lombardă care pot fi vizitate. Cu timpul, orașul s-a remarcat prin înființarea primei școli de medicină (Scuola Medica Salernitana) și și-a făcut un renume în domeniul universitar. În prezent, am remarcat o intensă activitate portuară și presupun că transportul maritim aduce venituri considerabile orașului. Punctul central este însă catedrala San Matteo care adăpostește mormântul Apostolului Matei Evanghelistul. Pare un un oraș liniștit și aduce oarecum cu orașele mai mari de pe Riviera Franceză. Are o deschidere destul de largă la mare, o faleză generoasă și un port – cel mai eficient port maritim din Europa. 

De la Salerno ajungem la Vietri sul Mare după o călătorie scurtă cu trenul (două stații). Cei mai mulți dintre călătorii din tren erau tineri echipați pentru plajă, așa că ne-a venit și nouă ideea să facem cunoștință cu marea. Dacă în majoritatea orașelor de pe coastă trebuie să urci dinspre mare trepte și pante aproape verticale pentru a ajunge în piața centrală, aici a fost invers. Linia ferată taie vârfurile cele mai înalte, pe viaducte amețitoare, iar gara se află suspendată undeva la câteva sute de metri deasupra mării.

Un lift foarte încăpător și decorat cu ceramică în motive marine ne-a dus spre centrul orașului. Deși nu auzisem până atunci de el, Vietri sul Mare mi s-a lipit instant de suflet. Este absolut superb! Este un orășel autentic, cu străduțe înguste și întortocheate, cu trepte abrupte care străbat curți sau ganguri spre străzile de deasupra, cu prăvălii la ușa cărora te așteaptă proprietarii cu șorțul de gât, cu tipicele rufe întinse la uscat între clădiri…

Ceea ce însă îl deosebește categoric de oricare alt loc de pe coastă este ceramica. Pretutindeni găsești obiecte de lut așezate sau agățate, lipite de pereți, tablouri, obiecte de înfrumusețare. Măgărușul de ceramică este pretutindeni, până și numerele de la casă sunt inscripționate în acest mod. Este cu siguranță capitala ceramicii! Obiecte sunt lucrate într-un stil rustic, naiv, extraordinar de decorativ. M-am îndrăgostit de mesele cu blat ceramic și cu scaune asortate, de  platourile pentru fructe și de vasele imense pentru plante, toate decorate manual în culorile mării și ale livezilor de citrice. Fabricile de ceramică și meșteșugarii lucrează acest tip de ceramică smălțuită, majolica de la Vietri, de secole și au ajuns să stăpânească atât de bine această artă încât pe întreaga Coastă (și nu numai) găsim obiecte produse aici. Am coborât pe plajă unde am descoperit, pisate în nisipul negricios, fragmente din aceeași ceramică. Probabil sunt rămășițele reciclate de la celebra fabrică din zonă.

La plecare, ne-am oprit la un mic restaurant al cărui proprietar foarte vorbăreț și prietenos ne-a adus un piatto vietrese cu produse locale, mai toate aromatizate cu lămâie. Carnea asezonată cu lămâie nu a fost o surprinză, dar brânza… Trebuie să spun că, deși nu m-a încântat peste măsură combinația, totuși nu a fost nimic exagerat, astfel încât citricele nu schimbă cu desăvârșire gustul produselor. Au găsit o proporție destul de bună. Trebuie încercat!

Poate meniul sau poate limoncello de la final, nu știu sigur exact ce, dar dintr-o dată am găsit că programul nostru devenise mult prea cinetic. Așa că ne-am gândit să înlocuim heirupismul compulsiv plănuit pentru această călătorie cu italienescul, adorabilul „dolce far niente”, iar totul a devenit dintr-o dată mult mai relaxant. Adevărul e că la aproape 40 de grade Celsius și într-o aglomerație prin care abia răzbăteai, a căuta obiective echivala cu un sport extrem. Pentru asta ar fi potrivite mai degrabă lunile aprilie – mai sau septembrie – octombrie.

Când am coborât de pe vaporașul care ne-a dus la Amalfi, am traversat pontonul fără să ne luăm ochii de la spectacolul de culoare care se deschisese în fața noastră. Și Amalfi și Positano au câte un mic port, ca de altfel și celelalte localități mai mărișoare de pe coastă. Orașele de pe coastă se desfășoară pe verticală, iar străduțele înguste te duc invariabil spre o piață centrală. De o parte și de alta sunt prăvălii cu tot felul de lucrușoare artizanale, produse alimentare cu aromă de lămâie, săpunuri parfumate cu lămâie, limoncello, haine și genți având imprimeuri cu… exact: lămâi! La Amalfi am zărit lămâi de mărimea unui pepene galben. Am văzut într-un meniu și cafeaua cu aromă de lămâie. Acum parcă regret că nu am gustat! Nu pot decât să admir felul în care italieni își promovează atât de intens produsele autohtone. Mă întreb ce am fi făcut noi cu atâtea lămâi?!

Încercăm să ne strecurăm prin mulțimea de turiști, ne oprim puțin pe la magazinele și tarabele de pe margine și ajungem în Piazza Duomo.  Aerul era fierbinte, la propriu.

În dreapta observăm un șir de trepte care urcă spre Catedrala Sant’ Andrea. Porticul acoperit precede intrarea în catedrală. Recunosc imediat clopotnița pe care o zărisem chiar de pe vapor, iar imaginea completă a mânăstiri, precum și poziționarea ei dau un aer maiestos întregii locații. Găsesc o mare asemănare între cupolele din ceramică smălțuită multicoloră ale catedralelor din Amalfi, Positano, Salerno și Vietri sul Mare.

Despre Sfântul Andrei circulă multe legende legate de protecția pe care a oferit-o de-a lungul timpului orașului și locuitorilor săi, cea mai interesantă este cea legată de încercarea celebrului Barbarossa de a jefui satele din zonă. De altfel, întreaga coastă păstrează, într-o formă sau alta, amintirea atacurilor și a actelor lui de piraterie.

Apa mării este fie de culoarea smaraldului, fie de cea a cobaltului, iar plajele sunt destul de aglomerate. M-a surprins culoarea nisipului de un negru vulcanic, foarte fin de altfel.

Originile pescărești ale acestor orașe se mai regăsesc astăzi doar în preparatele restaurantelor, care sunt excelent gătite. Pastele cu fructe de mare, salatele de pește cu rucola, roșii și măsline și presărate din abundență cu „pecorino de bufala”, lasagna cu spanac și mozarella, arancini cu orez, sandvișuri tramezzini…  alături de un vin alb aromat, de proseco sau – cel mai bine – de Aperol Spritz. Și multă relaxare la o terasă care oferă o panoramă incredibilă. Vei constanta că ești în pericol să te eliberezi de toate reziduurile mentale pe care te-ai încumetat să le cari după tine până aici.

Amalfi se află între Ravello și Positano. Nu aș putea spune care este mai frumos. Orașele acestea înecate în bougainvillea au fiecare farmecul lor: Amalfi este atât de pitoresc; Ravello are grădini terasate care ne amintesc de Versaille, este orașul muzicii și aici a compus Richard Wagner Parsifal; Positano e de-a dreptul strălucitor și extravagant. Drept dovadă, lista personalităților care le-au vizitat, a celor care au trăit sau au creat aici e interminabilă.

Nu puteam rata insula Capri. Am reușit să prindem vaporul care pleca la ora 9.00 de la Positano, ceea ce a fost excelent. M-am așezat strategic, pe partea dinspre mare, nu pe cea dinspre țărm, așa cum alesese toată lumea. Motivul: arhipelagul Li Galli. Cunoscut și sub numele de Le Sirenuse, ansamblul de insulițe aflate între Positano și Capri este, potrivit legendei, locul pe lângă care a trecut Ulise în călătoria sa de întoarcere spre Itaca. Atunci de unde numele Li Galli (galli = cocoși)? În mitologia greacă, sirenele erau de fapt păsări (nu pești) cu cap de femei. Abia prin Evul Mediu sirenele și-au lepădat penele și au căpătat celebra coadă de pește. Gallo Lungo este cea mai mare insulă dintre cele trei și, văzută de sus, are forma unui pește. Cândva, insula găzduia o mânăstire devenită apoi închisoare. De departe, se observă turnul de veghe sarazin, folosit ca punct de observație pentru a preîntâmpina atacurile invadatorilor veniți din vest.  În vremuri mai bune, irezistibila atracție homerică a făcut ca locul să fie punctul de întâlnire al unor celebrități din toată lumea și chiar să devină proprietatea unor artiști.

În 1922, insulele au fost cumpărate de balerinul și coreograful rus Leonide Massine care, deși nu le-a transformat într-un centru al artiștilor așa cum și-a dorit, a reușit totuși să creeze, în perioadele de ședere aici, compoziții coregrafice memorabile. După aproape zece ani de la moartea lui Massine, insulele au fost cumpărate de un alt balerin rus celebru, Rudolph Nureyev. Și el și-a dorit să dedice aceste insule baletului, să invite dansatori și să pună în scenă coregrafii. A reușit într-o oarecare măsură. Viața lui Rudolph Nurevey a fost de altfel foarte interesantă, iar în romanul „Dansatorul”, Colum McCann a reușit să o surprindă destul de bine. Nici după dispariția lui, destinul acestor „insule rusești” nu a luat sfârșit. În anul 1994, arhipelagul a fost achiziționat de un important om de afaceri italian, a cărui vilă din Sorrento, culmea, îi aparținuse lui Maxim Gorki. Până și câinelui îi spunea Igor, după compozitorul rus Stravinski. Karmă rusească!

Și am revenit, la propriu, cu picioarele pe pământul sufocant de frumos, în Marina Grande din Capri. Nu am văzut nicăieri oameni mai fericiți și mai relaxați. Pe mine m-a adus aici „Cartea de la San Michele”, scrisă de medicul suedez Axel Munthe și publicată prima dată 1929.

Pe insulă sunt două orașe: Capri și Anacapri. De cum am ajuns, în grupul nostru a apărut o nouă dilemă: să așteptăm funicularul, sub un soare fierbinte, la coada la fel de sinuoasă, dar nu și la fel de îngustă precum șoseaua Amalfitana sau să ne aventurăm pe scările pe care urcau odinioară măgărușii încărcați. Indiferent de alegere, a fost un câștig! Până la Piazza Umberto I, treptele nu sunt deloc abrupte, iar în mare parte sunt umbrite de ziduri înalte și de pini umbrelă, chiparoși și bougainvillea. Locuințele luxoase sunt înconjurate de grădini exotice cu fântâni arteziene. De fapt, totul emană stil și rafinament, dar în același timp nimic nu pare ostentativ. E un lux exersat de generații obișnuite cu acest stil de viață.

Din când în când, treptele se intersectau cu șoseaua pe care treceau autobuzele ticsite cu turiști și taxiurile autohtone spre Anacapri. Până acolo sunt încă 777 de trepte, treptele feniciene, așa că nicio altă dilemă nu ne-a mai străbătut. Ne-am relaxat cu un cappuccino pe terasa de unde se vedeau golful și stâncile Faraglioni, am cumpărat suveniruri și ne-am bucurat de acel moment.

Am străbătut cât de mult am putut în acea zi minunată. Simțeam fiecare minut care trecea, dorind să pot opri cumva clipa. Nu mi-am dat seama dacă printre cei întâlniți erau și localnici. Aș fi vrut să cunosc un insular, să aflu cum e viața lui, cum e să te trezești în fiecare dimineață acolo. Am aflat asta de la Axel Munthe. 

Vila împăratului Augustus, vila lui Axel Munthe, grădinile spectaculoase, via Krupp, atelierele de încălțăminte, în special de sandale din piele, magazinele exclusiviste…. Înainte de a reveni la  Marina Grande ne-am oprit la un restaurant elegant. Am gustat câteva specialități de pește prezentate la fel de elegant și însoțite de un vin alb rece. Ce ne puteam dori mai mult?

Privesc cum ne depărtăm de insularii Munți Faraglioni – simbolul insulei Capri, iar pe drumul de întoarcere ceața acoperea crestele continentalilor Monti Lattari, munții în care se ascundeau odinioară „brigantes”, cei care protejau satele de pe malul mării. Un marinar de pe vaporul care ne aducea înapoi striga la fiecare oprire: Positano….  Amalfi… Salerno. Ce frumos mod de a-ți lua la revedere!

„Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore

„Povestea unei iubiri de taină.”

Sedusă de titlu și de pe imaginea de pe copertă, m-am hotărât să-mi condimentez vacanța cu o poveste care se petrece în Italia, chiar unde mă duceau și pe mine pași: „Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore, Litera, București, 2020. E o carte ușurică, de vacanță, o povestioară ca acelea pe care le întâlnim în filmele de Crăciun, o întâmplare care se pierde în lumea faptelor diverse.

Pentru a imprima un oarecare suspans, povestea se desfășoară pe două planuri. Pe de o parte, ne este prezentată viața liniștită, modestă și însingurată a văduvei Gracie Burton, pe de altă parte, ne întoarcem în timp, în urmă cu patruzeci de ani, pentru a asculta o istorioară de genul „marea și unica iubire”. Cine ar fi ghicit că senina Gracie ascunde un trecut atât de romantic, petrecut pe fundalul anilor 50′-60′, în compania unor falsificatori de artă!

Trecută acum cu 60 de ani, Gracie se hotărăște să-și părăsească intrigantul anturaj din orășelul englez Badley Compton și să plece, pentru o săptămână, în Toscana, la un curs de gătit organizat la Castelul Montefosco din Colladoro. Uimite de o decizie așa de neașteptată, fiica și nepoata ei o însoțesc în această călătorie, deși relațiile dintre ele deveniseră foarte distante. Ajunse acolo însă, cele două constată că blajina Gracie nu e tocmai ce părea a fi. Ea avea un trecut tumultuos și nu tocmai curat, trăit chiar pe aceste locuri. În urmă cu mulți, mulți ani aici îl cunoscuse pe cel pe care, se pare, nu l-a putut uita și nu a încetat să-l iubească. A venit sperând să-l întâlnească și să retrăiască senzațiile primei tinereți, dar și să-și înfrunte temerile legate de faptele mai puțin legale la care fusese părtașă și care o făcuseră să arunce mereu câte o privire speriată în urmă.

E interesantă dinamica relației dintre cele trei – mamă, fiică, nepoată -, pe măsură ce fiecare se redescoperă, vegheate din umbră de Mama Bernadetta, cea care instruiește grupul în arta bucătăriei italiene. Singurul lucru credibil din roman sunt lecțiile ei de gătit.

Peisajul e și el personaj, dar descrierile sunt superficiale. În schimb, autoarea intră mult prea mult în detalii atunci când creează scene intime. Dialogurile sunt ori prea seci, ori prea teoretizate și nu oferă savoare conversațiilor. Umorul este prezent mai ales pentru a descrie societatea din Badley Compton. Aici strălucește. La final, autoarea de origine engleză ne mărturisește că pentru a se documenta a călătorit în Italia și a redat în roman o parte din experiența trăită acolo.

Florența: „Tanto nomini nullum par elogium”

Lăsăm în urmă Padova și Câmpia Padului și ne îndreptăm spre Toscana, mergând, în sens metaforic, pe urmele de acum 183 de ani ale lui Alecsandri. Fără să vreau, leg nuvela „Buchetiera din Florența” de călătoria mea și mărturisesc că am privit locurile descrise de Alecsandri, un tânăr de 19 ani la vremea aceea, imaginându-mi scenele romanțate din abundență de extazul tinereții lui.

Seceta a colorat iarba de pe marginea șoselei în nuanțe aurii, dar în zare se configurau colinele cultivate și Apenini înverziți. Pretutindeni se auzeau sunetele stridente ale cigalelor care-mi amintesc de Provance și de însorita Rivieră Franceză. Ne apropiem de ținutul  aromatului Chianti. Peste tot, podgorii! Florența ne întâmpină cu binecunoscuta forfotă urbană, de fapt o încâlceală de oameni, mașini, biciclete și motoscutere, toate înghesuite pe străduțele înguste. Înaintăm spre centru și, din lipsă de opțiuni, credităm din nou Waze-ul. Simt că ne învârtim în cerc, dar mă întreb ce mașinărie, om sau superom te-ar putea scoate fără greșeală din furnicarul acesta!

Piazza della Santissima Annunziata era în plin proces de amenajare pentru MusArt Festival 2022, așa că nici după ce am găsit hotelul nu a fost ușor să ajungem la el. Mi-am imaginat că seara vom asculta concertul de la ferestrele noastre de la etajul al doilea al hotelului Le Due Fontaine, cu un pahar de vin „frizante”, rece…

Piazza della Santissima Annunziata

Apropo de imaginație:  hotelul nostru este chiar alături de Palazzo Grifoni, Palazzo Budini-Gattai, cel în care o anumită fereastră de la etajul al doilea are mereu obloane deschise. Fereastra are și o legendă veche, de prin secolul al XVI-lea … o poveste: Marele Duce Ferdinand I a fost nevoit să plece la bătălie după numai câteva luni de la căsătoria cu Bianca Cappello. Aceasta l-a salutat de la fereastră pe bravul ei soț care s-a îndepărtat călare. L-a așteptat în zadar toată viața, privind prin acea ferestră pe care o ținea mereu deschisă. Am asociat fereastra cu statuia ecvestră a lui Ferdinando I de Medici care este așezată în piață, chiar cu fața spre clădire…  Călătoria mea florentină începe așadar cu o poveste! 

Înapoi, la realitate. Treaba cu „hotel cu parcare” stă cam așa în Florența: te duci la hotel, recepționera cheamă pe cineva de la „garaj”, tu îți iei bagajele, el îți ia mașina și stabilești ziua și ora la care urmează să ți-o aducă înapoi. Garajul nu pare să fie prea departe, dar nici lângă hotel, așa cum credeam. Dacă îți uiți ceva în mașină lucrurile se complică, cu toate acestea  metoda asta te scapă de mult stres și de griji având în vedere aglomerația, așa că ne concentrăm pe ceea ce pare a fi cel mai frumos loc de pe pământ: Florența Renașterii, Florența familiei de Medici, a lui Leonardo și a lui Donatello, a lui Brunelleschi, Machiavelli, Dante, Boccaccio… Toate aceste nume celebre străjuiesc, din nișe exterioare, Piazzale degli Uffizi, într-o extraordinară paradă a statuilor, menite să ne amintească mereu că au existat și astfel de pământeni! Ce suflu, ce vibrație, cât entuziasm a cuprins această parte a lumii, câtă energie au degajat acești oameni astfel încât au creat epoci atât de strălucite!

În Florența am stat numai o după-amiază, dar ce după-amiază! A fost atât de puțin timp… am știut de cum am pășit pe străzile impregnate de istorie și de artă că voi rămâne cu regretul acesta.

Piazza del Duomo se afla foarte aproape de hotel, așadar a fost primul nostru obiectiv. Chiar din capătul străzii se vedea o parte din clădirea Catedralei Santa Maria del Fiore.

În primul rând, acest „fiore” mi-a stârnit curiozitatea. Una dintre variante, cea mai plauzibilă, ar fi că termenul se referă la floarea de crin, simbolul orașului, sau chiar la orașul în sine. Crinul alb este asociat mântuirii creștine, curățeniei sufletești și trupești, regalității, mândriei, renașterii. De asemenea, crinul este asociat Fecioarei Maria și, în plus, apare foarte des pe blazoanele nobiliare, în reprezentări stilizate.

Văzusem Bazilica în fotografii, dar realitatea întrece orice ilustrată. E mai mult, mult mai mult decât aș fi bănuit. Ansamblul este copleșitor, iar cupola lui Filippo Brunelleschi, celebră prin tehnica de realizare, este perfect armonizată cu prețiozitatea pereților. De departe, mai întâi cupola s-a „înfățoșat ochilor mei” (vorba lui Alecsandri)!

Fațada clădirii este din trei tipuri de marmură – verde de Prado, albă de Carrara şi roz de Maremma – desăvârșit îmbinate pentru a crea forme geometrice neașteptate. Din punct de vedere estetic, fațadele sunt ornate cu mozaicuri, ansambluri statuare, reprezentări biblice inserate inclusiv în nișele de deasupra porților, stucaturi dantelate, ornamente aurite. Dincolo de cele trei uși de bronz, ești copleșit de imensitatea spațiului luminat prin ferestre cu vitralii care pun în valoare monumentele, frescele lui Vasari, pietrele funerare, ceasurile vechi.

Catedrala Santa Maria del Fiore
Il Campanile di Giotto

Goticul turn-clopotniță proiectat de Giotto, Il Campanile di Giotto, este situat pe una dintre lateralele catedralei, dar este o atracție în sine. Și el și Baptisteriul, Battistero di San Giovanni Battista, au fațadele placate cu marmură în aceleași nuanțe, geometrie și arcade în armonie cu ornamentele de pe bazilică.

Clădirea octogonală a Baptisteriului se presupune a fi cea mai veche construcție din oraș. Pentru vizitatorii de o zi sau pentru căutătorii căii către Paradis atracțiile principale sunt, fără îndoială, cele trei uși, copii ale celor proiectate de Andrea Pisano (cel care a terminat și construcția clopotniței după moartea lui Giotto) și Lorenzo Ghiberti.

smart

Depistez imediat estul, nu pentru că aș avea cine știe ce abilități de orientare, ci pentru că fiind cea mai căutată, în jurul Porții estice, orientată spre catedrală, este cea mai mare aglomerație. Așadar, Poarta de Est sau Ușile Paradisului cum a numit Michelangelo monumentala lucrare a lui Lorenzo Ghiberti, („Sunt atât de minunate că ar putea împodobi Porțile Paradisului”, cit.Vasari) își merită cu prisosință celebritatea.

Sculptor și aurar, Ghiberti a câștigat competiția pentru realizarea celei mai prețioase uși create vreodată și se poate spune că și-a dedicat viața acestui proiect (chiar dacă sună clișeic). A finalizat proiectul după 27 de ani de muncă intensă, iar după alți trei ani a murit. Chipul lui a rămas imortalizat într-un medalion, în aurul porților, iar gândurile și le-a publicat în prima Autobiografie semnată de un artist. Basoreliefurile din cele zece casete ale Porții Paradisului sunt practic niște bijuterii care redau scene și personaje din Vechiul Testament, într-o narare minuțios lucrată în bronz aurit. Printre cei care au fost botezați aici a fost și Dante Alighieri, cel care a combinat diverse dialecte vorbite în acea perioadă, contribuind astfel la formarea unei limbi italiene standard. Casa lui Dante se află destul de aproape și poate fi vizitată.

Piazza della Repubblica

Părăsim Piazza del Duomo și o luăm pe Via Roma. Mă întreb dacă există vreun oraș mare în Italia care să nu aibă o Via Roma sau un Corso cu cele mai exclusiviste magazine! Piazza della Repubblica se află la câțiva pași. Deși forma actuală a pieței este relativ de dată recentă, ea a fost construită pe locul vechiului Forum roman. Îmi atrag atenția Colonna dell’Abbondanza (Columna Abundenței) și Arcone (arcul de triumf) care se evidențiază printre clădirile care înconjoară piața.

Fiecare loc pe unde trecem pare a avea o istorie pe care mi-aș dori să o aflu. Ajungem în Piazza del Mercato Nuovo. Locul e plin de tarabe la care se vând în special obiecte de pielărie: genți, haine, curele… Undeva, printre ele descoperim Fontana del Porcellino, replica statuii din marmură de la Galeriile Uffizi.

Imediat este frumoasa Piazza della Signoria unde ne sare în ochi inconfundabilul Turn Arnolfo, temniță pentru Cosimo Medici și Girolamo Savonarola. O copie a lui David de Michelango se află chiar în fața intrării în Palazzo Vecchio, centrul domniei familei de Medici, apoi sediul mai mulor instituții politice și executive. Întreaga clădire este un amestec paradoxal de măreție și austeritate.

Partea de jos a palatului pare mai degrabă o fortăreață, ceea ce spune multe despre secolele trecute. În interior însă, austeritatea e un termen necunoscut.

Ne simțim mai florentini pierduți prin mulțimea de italieni gălăgioși, stânși în fața Fântânii lui Neptun. Printr-o ironie, care nu-mi dau seama dacă este voită, lângă statuia zeului păgân al mării este marcat locul în care a fost ars pe rug Girolamo Savonarola, fanaticul inchizitor care aruncase pe foc, tot în această piață, reprezentări ale artei păgâne, obiecte ale „păcatului” (produse de înfrumusețare, oglinzi, haine, cărți laice) și oameni.

Din păcate nu avem timp să vizităm Galeria Uffizi. Marele nostru regret! Admirăm însă exteriorul și ne promitem că vom reveni. E imposibil să vezi totul când ai timp atât de puțin. Indiferent de alegere, cu un regret tot rămâi.

Ne-am răcorit cu o înghețată și ne-am îndreptat spre Ponte Vecchio. Îl asociez oarecum cu vechiul Pod al Londrei datorită prăvăliilor care se află pe el. Măcelăriile însă au fost înlocuite de magazinele cu bijuterii… dar cine are timp pentru așa ceva acum?! Este cel mai vechi pod din Florența și singurul care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de cea de la 1345 când a fost construit.

Are însă și niște adăugiri care țin de orgoliu și mai puțin de artă. Nu putea lipsi din peisaj Mussolini, nu-i așa? În 1939 s-a gândit să-i ofere lui Hitler, care își anunțase vizita, prilejul de a admira valea râului Arno chiar de pe pod, așa că a construit trei ferestre panoramice deasupra podului, în coridorul Vasari.

Coridorul Vasari. Cumva, am urmat și eu acest coridor construit de aceeași familie de Medici. Coriorul Vasari face legătura între Palazzo Vecchio – trecând Galeriile Uffizi, urmând apoi malul râului Arno, urcând apoi peste Ponte Vecchio – și Palatul Pitti. Rolul lui era acela de a asigura parcurgea, fără incidente, a acestui traseu de către membrii strașnicei familii de Medici.

Pallazo Piti e impunător. Observ și aici diferența dintre partea de jos a clădirii, în ceea ce privește numărul ferestrelor, și celelalte etaje. Desigur, asta nu are nicio legătură cu motivul pentru care multe dintre clădirile florentine foarte vechi au mai puține geamuri decât ar trebui. Cei care doreau să nu plătească „taxa de fereastră” își construiau case cu câteva geamuri sau astupau cât mai multe. În caul Palatului Pitti există iarăși o explicație legată de securitatea celebrilor locatari. Palatul este astăzi un complex muzeal care include, pe lângă galeriile de excepție, luxuriantele Grădini Boboli.

Pallazo Piti

Dată fiind multitudinea de atracții, pe care le întâlnești la tot pasul, toate obiectivele par apropiate. Cu o hartă te poți descurca destul de bine să le localizezi. Mai greu este însă să le descoperi istoria, detaliile și misterele. Florența trebuie văzută cu un ghid alături, altfel riști să treci pe lângă lucruri fără să-ți dai seama. Așa mi s-a întâmplat cu Basilica di Santa Croce, acolo unde sunt înmormântați Michelangelo, Galileo și Machiavelli. Pe mormântul celebrului autor al ”Principelui”  este inscripționat: Tanto nomini nullum par elogium (Nici un elogiu nu este pe masura unui asemenea nume). Mi se pare potrivit și pentru Florența!

buchette del vino

La întoarcere, uitasem de „Buchetiera din Florența” a prietenului Alecsandri, când am dat peste „buchette del vino”, mici ferestre tăiate în zidurile caselor proprietarilor de podgorii, care locuiau pe lângă Piazza della Repubblica. Acestea erau poziționate lângă intrările principale. Cei care doreau un pahar de vin băteau la ușă și aruncau monedele prin bucheta. Primeau apoi un pahar de vin rece adus direct din beci, fără să interacționeze cu cineva. Mă mir că nu au reluat ideea în pandemie!

A fost o vizită scurtă, dar foarte concentrată. Nu am simțit căldura sau oboseala, dar da, mi-a sărit inima din piept de câteva ori, ca într-un timid sindrom Stendhal. A fost copleșitor peste măsură și așa cum spunea Alecsandri, Florența te face să „îți simți ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”.

%d blogeri au apreciat: