“eye of the day”

O zi ploiasă, un mic oraș din nordul Olandei, o scurtă pauză și o puternică dorință de a vedea locul în care s-a născut Mata Hari. Cam așa stăteau lucrurile când, după numeroase indicații, descopăr statuia, nu mai mare de un metru, înălțată pe un soclu pe care era inscripționat textul:

imaginary coffeeMata Hari

(Margaretha Geertruida Zelle)

7.08.1876 Leeuwarden (Kelders 38)

15.10.1917 Vincennes

Onthuld 13.3.1976

Înțeleg că în anul centenarului ei, autoritățile din Leewarden au marcat locul fostei case în care a locuit cea care a rămas cunoscută sub numele de Mata Hari. Nu știu de ce o asociez cu Josephine Baker, așa că, atunci când am văzut statuia am fost ușor intrigată. (Așadar nu e fata cu bananele!)

Ploaia măruntă a încetat pentru câteva momente, exact cât să-mi ofere răgazul de a privi micuța statuetă. Mata Hari – simbolul spionajului feminin! Seducție și inteligență, imaginație și exotism. O femeie cu o existență imaginată și trăită deopotrivă. În copilărie obișnuia să se descrie ca fiind “o orhidee printre gălbenele” și părea să fie total desprinsă de morala și prejudecățile vremii. Rămasă orfană de mamă și părăsită de tată, Margaretha ajunge la o școală pedagogică. Este dată afară de acolo în urma suspiciunii că ar avea o relație cu directorul școlii (nu se știe cine pe cine a sedus). Norocul fetei de 18 ani s-a materializat sub forma unui anunț matrimonial zărit întâmplător într-un ziar: “Căpitan în armata Indiilor de Est, actualmente în permisie, caută să se întoarcă în Indii om însurat. Caută o tânără cultivată, cu aspect plăcut și caracter blând”. A fost suficientă o fotografie, iar căpitanul Rudolph MacLeod, care se apropia de 40 de ani, i-a devenit soț.

L-a urmat în Malaezia, unde i-a născut pe cei doi copii: un fiu pe nume Norman și o fiică poreclită Nan. Căsnicia a fost departe de a fi una reușită și s-a și încheiat după 7 ani. În Java, tânăra femeie a învățat dansurile tradiționale și tot acolo cuplul și-a pierdut băiatul, otrăvit de o bonă. Când s-au întors în Olanda, Nan a rămas cu mama până când fetița a fost răpită de tatăl ei. Femeia a plecat la Paris cu o jumătate de franc în buzunar și cu o poveste pentru publicul francez. A spus tuturor că a crescut într-un templu indian sacru și a învățat dansuri străvechi de la o preoteasă care i-a dat numele Mata Hari, în traducere “ochiul zilei”. Deși au fost voci neîncrezătoare, Mata Hari a cunoscut o celebritate neașteptată ca dansatoare, în mare partă datorită faptului că apărea pe scenă goală, doar cu câteva bijuterii și șaluri transparente în jurul șoldurilor. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, interesul pentru dansul oriental a mai scăzut, însă listei bărbaților care o întrețineau i s-au adăugat și ofițeri militari de rang înalt de diferite naționalități. Serviciul de spionaj german a încercat să o folosescă, dar fără vreun rezultat notabil. Mai târziu, serviciul francez, care o bănuia de spionaj pentru germani, i-a întins o capcană. Cam asta a fost, în linii mari, istoria ei de spionaj. Deși destul de străvezie, această poveste i-a atras condamnarea la moarte. Procesul lui Mata Hari a fost plin de prejudecăți și dovezi circumstanțiale. Singurele sale crime reale s-ar putea să fi fost dorința de reinventare și slăbiciunea pentru bărbații în uniformă.

În dimineața zilei de 15 octombrie 1917 a fost dusă în fața plutonului de execuție, într-o pădure de lângă castelul Vincennes. A refuzat să fie legată la ochi și la mâini. Îmbrăcată elegant și purtând o pălărie cu boruri largi, le-a făcut cu mâna călugărițelor care i-au fost alături în ultimele luni, apoi le-a trimis bezele soldaților. Legenda spune că doar unul dintre cei 13 soldați din pluton a țintit spre Mata Hari nimerind-o în inimă.

O altă legendă spune că dacă treci prin zona în care se află statuia lui Mata Hari, într-o noapte întunecată cu lună plină auzi clinchetul brățărilor javaneze și dansul picioarelor goale…  și chicotelile unei fetișcane. Eu nu am auzit decât zgomotul ploii care a reînceput să cadă peste umbrela mea, șipotul apei din canalul care trecea chiar pe sub pasajul  unde era statuia și probabil glasul conștiinței care îmi șoptea că pauza s-a încheiat demult.

Advertisements

O cafea cu viata mea

Imaginary coffee

La masă stau cu viața mea,
La întâlnirea semicentenară.
Ea  bea un ceai alăturea,
Iar eu, cafeaua mea imaginară.

Și mă privește întrebător
Cu ochii celei care-am fost:
De care zi ți-e cel mai dor
Și-n care an ți-a mers mai prost?

Ce oameni, visuri, sentimente,
Ce urme, riduri, răni sau bucurii,
Ce mulțumiri, ce șanse, ce regrete,
Din astea toate ce ți-ai mai dori?

Sau poate vrei să-mi spui, din toate,
Ce clipă-ai vrea să retrăiești?
De poți, să spui cu-exactitate
Ce-ai vrea să ștergi sau să oprești.

O, ce-aș alege și cât aș renunța…
Dar cum să rup ceva din mine-ea?
Și sorb zâmbind din ceașca de cafea:
La masă stau cu viața mea!

(#imaginary coffee)

 

“Never lie, steal, cheat, or drink”

Sara: What should we toast to?
Hitch: Never lie, steal, cheat, or drink. But if you must lie, lie in the arms of the one you love. If you must steal, steal away from bad company. If you must cheat, cheat death. And if you must drink, drink in the moments that take your breath away.

imaginary coffee

Înainte citeam cărțile, vedeam filmele, ascultam discursurile și ne notam în carnețele sau pe colțuri de hârtie fraze pe care doream să le reținem.  Acum vorbim în citate, răspundem și comentăm pe facebook în citate găsite la o simplă căutare pe net. Îmi place când cineva împărtășește cu mine un pasaj dintr-un film sau o frază din cartea citită. Uneori caut site-uri și citesc aceste mici extrasuri ca pe o lectură în sine. Mă întreb: mai caută cineva cartea sau de orice altceva scris de autorul citatului care i-a atras atenția?

Și dacă tot ne vorbește Hitch despre “breath away”, recunosc că  sunt citate care-mi taie respirația. Dar, mă rog, nu cred că ăsta este unul dintre momentele “must drink” la care se referă. Sau e?

“Funeral Blues” de W.H. Auden

IMG_6153

(o încercare de traducere)

“Oprește ceasurile și-nchide telefoanele,

Și dă-i tentante oase să nu mai latre câinele,

Să faci pianele să tacă, și-n sunete de tobe-năbușite

Să dezvelim coșciugul, să vină bocitoarele cernite.

 

Iar avioanele deasupra în murmurul rotit

Să scrijelească cerul cu mesajul: El A Murit,

Să pui îndoliate funde la gâtul alb al porumbeilor din parc,

Iar polițiștii-n trafic să poarte mănuși negre de bumbac.

 

El mi-a fost Nordul, și Sudul, si Estul și Vestul îmi era,

Odihna de duminică și-ntreaga săptămână grea.

Amiaza mea și miezul nopții, mi-era cuvânt, mi-era cântat

Și am crezut că-această dragoste va exista mereu… m-am înșelat.

 

Acum nici stelele nu mai au rost, pe toate  să le stingi

Împachetează luna, iar soarele poți să-l alungi.

Revarsă-oceanele și taie pădurea nemilos:

De-acum nimic nu îmi mai este de folos.”

 

(Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.)

Never Let Me Go

imaginary coffeeAseară nu m-a surprins când am aflat numele celui care a primit premiul Nobel pentru literatură. Sau dacă m-a surprins a fost într-un mod plăcut. Am luat de pe poliță singura carte a lui Kazuo Ishiguro pe care am citit-o, o carte primită cu ceva timp în urmă: “Să nu mă părăsești”. Pe prima pagină am regăsit scurta dedicație, scrisă cu creionul, pe care o înțeleg altfel astăzi.  Am răsfoit apoi cartea încercând să-mi amintesc impresia lăsată și am descoperit paginile preferate după gradul lor de uzură.

Dacă vreţi să aveţi nişte vieţi suportabile, trebuie să ştiţi cine sunteţi şi ce vă aşteaptă pe fiecare dintre voi.” Da, despre asta este vorba, despre a-ți încropi un soi de viață știind că totul va sfârși precum bucățile de plastic sau de hârtie purtate de vânt și agățate de crengile copacilor sau de gardurile de sârmă.

Subiectul m-a îngrozit de la început și până la sfârșit. Niște copii clonați erau crescuți într-un centru pentru a deveni, la maturitate, donatori de organe. Relatările sunt făcute de Katie H., unul dintre foștii copii din centrul Hailsham, ajunsă îngrijitoare sau însoțitoare a celor care erau supuși operațiilor. Ea ne arată temerile acestora și speranțele nu pentru a aduce în prim-plan cruzimea, ci pentru a ne dezvălui umanitatea celor care nu erau considerați decât “corpuri cultivate pentru piese de schimb”. Doar titlul cărții m-a făcut să continui și așa am descoperit dincolo de dramatismul povestirii, o lecție de viață, despre prietenie, despre iubire, despre lucruri care contează.kazuo Ishiguro

Nu mi-am închipuit niciodată că viețile noastre, atât de strâns legate, s-ar putea separa atât de repede. Dacă aș fi știut, poate că le-am fi ținut strâns unite laolaltă și n-am fi permis ca forţe nevăzute să le desfacă.”

 

Privesc încă o data dedicația scrisă cu creionul… Never let me go!

Asculta…

IMG_6079Mă atrag misterele, poveștile din jurul lucrurilor aparent banale. Asta mă face uneori să caut locuri pe  lângă care aș fi putut trece fără să le observ.

Ascultă ! E bufnița, e clopotarul sorții

Ce-și cânta fiorosul noapte bună.”

 (“It was the owl that shriek’d, the fatal bellman,

Which gives the stern’st goodnight.”)

Aceste versuri rostite de Lady Macbeth în actul 2, scena 2 din  piesa Macbeth, de Shakespeare m-au provocat să pornesc în căutarea unei biserici al cărui nume îmi suna foarte ciudat: The St. Sepulchre Without Newgate Church, în Londra, nu foarte departe de Catedrala St. Paul. M-am lămurit destul de repede de unde a căpătat numele:  “Without” se referă la poziția bisericii care se afla la un moment dat dincolo, adică în afara porților orașului.

Ridicată probabil înainte de anul 1100, numită după Mormântul Sfânt din Ierusalim și distrusă în  marele incediu din 1666, biserica este astăzi un edificiu tipic stilului georgian-târziu, când a fost reconstruită. Dar nu numele bisericii mi-a stârnit curiozitatea, ci ceea ce deține ea: un clopot mic, de mână, despre care se spune că era făcut să sune la miezul nopții înaintea zilei execuției, în fața celulei condamnaților la moarte, închiși în închisoarea Newgate. După ce auzea sunetul acestui clopot, prizonierul era scos din celulă și târât de-a lungul străzii Tyburn (astăzi High Holborn și Oxford Street) până la Tyburn (Marbel Arch, astăzi) unde avea loc execuția prin spânzurare. Estimez că era un drum de o oră. Îmi imaginez ce gânduri avea condamnatul pe parcursul acelei ore, cum își ura fiecare pas făcut, cum arunca ultime priviri oamenilor, locurilor cunoscute, poate și celor dragi care-l însoțeau pe această “Golgotă” britanică. Și probabil îi răsuna încă în urechi sunetul clopotului care tocmai îi anunțase moartea.

Clopotul este acum păstrat într-o cutie de sticlă, pe un mic suport pe care sunt încrustate câteva informații, inclusiv versurile pe care le rostea clopotarul în momentul anunțului fatal.  Și nu pot să nu mă gândesc la sentimentele celor care-i auzeau dangătul.  La drumul lor, în cuști, pe jos sau în căruțe până la locul execuției. La felul cum erau tratați pe parcursul acestui drum, în funcție de popularitatea fiecăruia și la acel micuț buchet de flori pe care-l primeau, ca un ultim gest de simpatie. O astfel de scenă este descrisă cu multă exactitate de către John Thomas Smith în cartea sa despre viața sculptorului Joseph Nollekens, “Nollekens and his Times”.

Iată și un mister pe care nu ard de nărăbdare să-l descifrez: sunetul acelui clopot!

IMG_6071

Oboseala e ca toamna

IMG_3642

Oboseala e ca toamna: se află acolo înainte de a o simți. Ea vine din încrâncenarea de a înainta în sensul tău invers. E o alarmă interioară care-ți spune să te oprești, să te întorci sau să aștepți. 

Oboseala e liniștea de după mâhnire, zbucium, ură, iubire, e o recunoaștere organică a eșecului… sau doar un bun motiv să de duci la culcare.