♥️ Torino

Torino văzut de pe Monte dei Cappuccini

Sunt locuri pe care nu le voi vizita niciodată, dar cum în viață există și o lege nescrisă a compensație (sau a atracției ?!), sunt și locuri pe care le-am văzut și am avut norocul să le revăd. Dacă ar fi să cred teoriile ezoterice legate de cele două triunghiuri invizibile care leagă orașul, prin magia albă, de Lyon și Praga și prin magia neagră de Londra și San Francisco, ar fi mai simplu să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult Torino. Însă în materie de ezoterism, se pare că m-am blocat pe una dintre laturile triunghiului greșit. Dar este adevărat că piețele largi, înconjurate de monumente purtătoare de o simbolistică aparte, fac din acest oraș centrul magic al lumii, punctul de confluență al lucrurilor știute și neștiute, al întunericului și luminii, iar misterul și legenda adaugă noi și noi fațete culturii italiene.

Torino este ce este! Un oraș care își prețuiește deopotrivă trecutul și prezentul. Atributele prosperității asigurate de preocupările permanente pentru industrializare și tehnologizare susțin, pe fundal, dezvoltarea economică a orașului. Însă toate accentele moderniste nu fac decât să pună în valoare prețioasele urme ale trecutului. Amprenta diferitelor epoci se regăsește în diversitatea aspectelor urbane și în abundența formelor de exprimare culturală, armonizate printr-un subtil spirit aristocratic cu nuanțe mai degrabă franțuzești, care însuflețește, într-un mod aparte, orașul. Stilul baroc domină arhitectura principalelor edificii, iar arcadele impunătoare, eleganța rafinată a clădirilor și sofisticatele compoziții peisajere imprimă o atmosferă princiară și totodată relaxată întregului oraș.

Străjuit de statuile lui Castor și Polux (încărcate și ele de simboluri), Palatul Regal din Torino domină Piazzetta Reale, inima orașului de peste trei secole. În 1831, imediat după urcarea pe tron a lui Carlo Alberto de Savoia-Carignano (1798 – 1849), regiunea Piemontului a fost străbătură de un elan înnoitor datorită reformelor administrative și culturale promovate de tânărul rege. Printre primele măsuri luate, a fost mutarea Biblioteci Regale. Carlo Alberto a alocat pentru această nobilă misiune un fost depozit aflat la parterul aripii de est a Palatului Regal, sub Galeria Beaumont.

Locația a fost complet refăcută de Pelagio Palagi, pictor, arhitect și decorator de interior, care a transformat-o într-o sală neoclasică monumentală, care îți taie respirația. Palagi a acordat o mare importanță detaliilor artistice menite să sugereze fără echivoc destinația locației. Impunătoarea boltă pictată cu scene alegorice reprezentând Arta și Științele este perfect armonizată cu mobilierul de nuc. Rafturile în care sunt păstrate cărțile sunt dispuse pe două niveluri, prevăzute în partea de sus cu balcoane mărginite de balustrade din fier forjat.

Pe lângă proiectul arhitectural ambițios, regele s-a preocupat și de formarea unei colecții valoroase de documente. Mai întâi, l-a însărcinat pe contele Michele Saverio Provana del Sabbione să inventarieze toate exemplarele rămase în patrimoniul de carte al Palatul Regal, apoi și-a cedat întreaga bibliotecă, cea pe care o moștenise de la celebra sa bunică, Giuseppina di Lorena-Carignano. A continuat grandiosul proiect prin desemnarea unui grup de cărturari pe care i-a mandatat să cutreiere Europa și să achiziționeze toate volumele valoroase ieșite de sub teascurile tipografiilor. Cărturarii aleși s-au bucurat de sprijinul monarhului și au pornit să  cerceteze tipografiile și anticariatele din străinătate, strângând astfel documente prețioase care reflectau progresul științific și ideile progresiste ale vremii, aspectele lingvistice și literare, teoriile legate de istoria Casei de Savoia, precum și lucrări care se remarcau prin detalii tipografice de excepție, prin raritate sau prin frumusețe. Întreprinderea, care părea inițial costisitoare și greu de realizat, s-a dovedit a fi una de succes, iar vechea bibliotecă a curții s-a îmbogățit cu numeroase volume rare, codexuri, pergamente și cărți iluminate, ilustrate și decorate cu fire de aur sau argint. În 1839, Carlo Alberto a cumpărat de la colecționarul Giovanni Volpato o impresionantă colecție de desene din secolele al XV-lea  – al XVIII-lea, semnate de maeștri italieni și străini, printre care Michelangelo, Rafael, Rembrandt și Leonardo da Vinci. Biblioteca regelui ajunsese să numere peste 30.000 de volume, la care aveau acces exclusiv membrii familiei regale, curtenii și savanții care se ocupau cu studiul artei, științelor și istoriei. Biblioteca și-a încetinit oarecum dezvoltarea după urcarea pe tron a lui Vittorio Emanuele al II-lea și după mutarea capitalei la Florența și apoi la Roma. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea Republicii, bunurile Casei de Savoia au fost trecute în patrimoniul statului, iar din 1970, odată cu finalizarea acestui proces, Biblioteca Regală a devenit bibliotecă de stat, subordonată Ministerului Patrimoniului Cultural și al Turismului. Mai târziu, în 2015, a devenit parte a complexului cultural Polo Reale, alături de alte mari instituții de cultură. Astăzi, clădirea Bibliotecii Regale din Torino face parte din suita UNESCO Residences Savoy (Reședințele Regale Piemonteze) și este înregistrată pe Lista Patrimoniului Mondial din 1997

Printre lucrările de referință care compun patrimoniul bibliotecii se află prețiosul Corpus Leonardian al Bibliotecii Regale, care cuprinde treisprezece desene semnate de Leonardo da Vinci. Aici se află păstrat celebrul Autoportret „in sangvin” al lui Leonardo (cretă roșie pe hârtie; cca 1512) și nu mai puțin cunoscutul Portretul unei fete (Ritratto di fanciulla), desenat de Leonardo da Vinci, între 1483-1485. Acesta din urmă, folosit drept studiu pregătitor pentru pictura Fecioara între stânci, a fost numit de către istoricul de artă Bernard  Berenson (1965-1959) ca fiind cel mai frumos desen din lume, iar biblioteca l-a ales ca fiind imaginea reprezentativă a instituției.

Codexul despre zborul păsărilor, datat în jurul anilor 1505–1506, a intrat în colecțiile bibliotecii în două etape. În 1893, contele Teodoro Sabachnikoff i-a oferit regelui Umberto I o primă parte a manuscrisului. Apoi, în 1920, bancherul elvețian Henri Fatio-Lombard i-a dăruit reginei Margherita ultimele cinci foi lipsă, iar codexul a fost astfel completat. Facsimilul expus în sala principală este însoțit de o imagine inedită trimisă de roverul Curiosity, de pe planeta Marte. La bordul robotului se afla un cip care conținea copia digitală a Codului despre zborul păsărilor și Autoportretul lui Leonardo da Vinci.

Fără îndoială, Biblioteca Regală a contribuit la desemnarea orașului Torino drept capitală mondială a cărții, în 2006. Un alt argument cultural în sprijinul acestei decizii a fost, cu siguranță, și faima asigurată de organizarea anuală a Salone Internazionale del Libre, un eveniment considerat a fi între primele trei târguri internaționale de carte din lume. În 2016, am participat la câteva evenimente la complexul Lingotto (fosta clădire a companiei FIAT) acolo unde a fost organizat Târgul Internațional de Carte din acel an.  Au fost cinci zile memorabile! Am fost surprinsă să găsesc și un stand românesc, Sala Romania, unde au avut loc discuții, lansări de carte, întâlniri cu scriitori români.

Despre Giulgiul din Torino am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/11/27/sindone-di-torino/, dar au rămas atâtea nespuse. Poate altă dată, la un pahar de bicerin!

Trenul spre Samarkand

Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești… […] Și să-ți ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se ițească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!” (p. 47)

Guzel Iahina. Trenul spre Samarkand, trad. și note de Luana Schidu,București. Humanitas Fiction, 2021.

Am văzut-o în librărie și mi-am zis: nu încă! Nu încă, pentru că, deși sunt fabuloase, romanele scriitoarei Guzel Iahina au o cruzime care îmi depășește limita de suportabilitate. Dar până la acest volum încă nu descoperisem pe de-întregul oroarea. Cititorii cărților de groază știu exact la ce să se aștepte și iau totul așa cum este, o ficțiune. Iahina plusează însă și ne spune clar că aceasta a fost realitatea, chiar dacă nu descrie un fapt concret, el este foarte posibil să se fi întâmplat într-o formă sau alta. Am avut impresia că face o înșiruire de cruzimi despre care a citit și pe care le concentrează tocmai pentru a spori senzația și, cu siguranță, pentru a atrage atenția asupra lor. Este nemiloasă, surprinzător de nemiloasă.

Autoarea nu se depărtează prea mult nici de tema celor două cărți precedente (despre care am scris câte ceva aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/08/16/zuleiha-si-bach/), nici de perioada și nici măcar de regiunea din Rusia unde au loc evenimentele. Cu toate acestea, e o altă poveste, la fel de captivantă, dar mult mai dureroasă: este despre copii, iubire și bunătate. Despre dimensiunea și intensitatea iubirii și despre formele de manifestare ale bunătății.

Acțiunea este fixată clar în timp: octombrie 1923. ”În ultima vreme, pe întinsul patriei, era atâta moarte, de-ai fi zis că ea stăpânește țara, nu puterea sovietică. ” Și iadul sovietic ne e descris în detaliu: urmele războiului civil încă fumegau, bezna administrativă și politică crea nedreptăți, foametea stăpânea regiunea centrală a țării, peste tot durere, suferință și lipsuri. Drama era atât de uriașă  încât oamenii se hrăneau cu apă în care fierbeau nisip, își abandonau copii pe care nu-i mai puteau hrăni… Dar mă opresc!

În acest context, un tren sanitar plin cu orfani urma să străbată patru mii de verste, din Kazan până la Samarkand, pentru a strămuta copii de toate vârstele în însoritul Turkestan, „ținutul grânelor”. (VÉRSTĂ, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km. – Din rus. versta. Dex).

Responsabilul convoiului era comandatul Deev. El era însoțit de Belaia, reprezentanta Comisiei pentru Copii, de felcerul Bug, în vârstă de 71 de ani, de tânărul bucătar Memelea și de încă unsprezece surori sociale.

Orfelinatul de unde au fost luați copiii depășea cu mult orice povestire a lui Dickens. E greu de citit momentul în care Deev și Belaia pătrund în stabilimentul înțesat pe dinăuntru și pe dinafară de copii  abandonați: „vin, vin și nu se mai termină” (p. 19) Mi-a rupt sufletul gestul unei fetițe care încerca să ia o bucată de carne pictată pe un perete. Aici am vrut să renunț prima dată la lectură. Nu am citit în viața mea ceva mai crunt! Ca să pot continua lectura am citit finalul cărții. Și era abia începutul!

Orfelinatul, un fost palat acum parțial distrus de război, era practic un spațiu gol, auster, în care sutele de copii încercau să-ți găsească un colțișor.  Această clădire îmi dă senzația unei subtile, dar voite, suprapuneri trecut/prezent, o comparație din care câștigă trecutul.

În orice caz, mă cutremură deopotrivă starea cruntă a copiilor luați de acolo și perspectiva oferită de drumul cu acel tren dărăpănat. Tren este un personaj în sine. Fatima, una dintre surorile sociale, îl numește „arca lui Noe”. Cu siguranță, nu este numai un mijloc de transport, el reprezintă salvarea, este șansa, este promisiunea unei vieți mai bune.  Și nu este un convoi oarecare. Vagoanele sale ruginite și dărăpănate acum, amintesc de opulența de odinioară când garniturile aveau vagoane de tip restaurant, biserică și bibliotecă decorate cu filigran de lemn aurit și ornamente care contrastau dramatic cu sacii comerciali în care se înveleau micuții pasageri de acum. Abandonate de ceva timp, ele alcătuiesc acum „ghirlanda”, singura speranță spre o destinație care, în comparație cu locul de plecare, pare un tărâm al făgăduinței. Trenul acesta ne poartă prin locuri pustiite de seceta ucigătoare și oprește în gări în care oamenii de toate felurile caută cu disperare o ieșire din impas, o nouă destinație, o șansă. Privim de la ferestrele lui deopotrivă răsăritul soarelui și pericolul care pândește în stepă, luna, marea, deșertul,  haltele părăsite și gările aglomerate. Trenul este el însuși o Rusie în miniatură, populat de copii din toate zările, de toate condițiile și de toate etniile. Ne prezintă o Rusie aflată precum un tren la un nod de cale ferată.

Conducătorul trenului, comandantul Deev, își ia misiunea în serios. Însă, impresionat de felul în care erau ținuți copii în orfelinat, a încălcat prima regulă: în loc să selecteze 400 de copii, i-a luat pe toți cei 500 aflați acolo, în acel moment. Scena din gară este fabuloasă: copiii sunt urcați în tren, Deev încearcă să-i strecoare clandestin și pe cei mai bolnavi, în timp ce o femeie îi pune un bebeluș în brațe, iar un ofițer îl urmărește. Vacarmul acela e construit aproape cinematografic. Disperarea, speranța, teama, entuziasmul, emoția plecării … extraordinară scenă!

Deev este cel mai bun personaj creat de Iahina. Bun în sensul bunătății, omeniei, compasiunii. Este impresionantă lupta lui pentru a le găsi cizme copiilor, mâncare, medicamente…. pentru a urca în tren fiecare copil bolnav și neajutorat, chiar dacă știa că va fi greu să-i ducă pe toți la destinație. Celor fără nume le găsea porecle care să le spună povestea, mesteca el pentru cei care nu puteau să mănânce….  Oricât de firavă era, el a dorit să dea o șansă tuturor. „Pe hârtie figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor, de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată lupta fără să ucidă. Nu grâne duce el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde poate, îi aștepta viața.” (p. 76).

Dintr-un om bun și responsabil, Deev a „a devenit animal de pradă: apuca tot ce putea hrăni, încălzi sau bucura copiii.” (p. 259). A făcut rost de cele necesare coborând în gări sau în pădure, cerșind sau riscându-și viața la orice pas. A impresionat membrii neimpresionabili ai CEKA de la care o obținut alimente, a convins responsabilul de la un punct de sortare să-i dea carne (un moment care mi-a provocat aceleași sentimente pe care le-am simțit citind poezia Moartea căprioarei), a luat în tren o tânără mamă cu pruncul ei și apoi o cățelușă pentru a-l hrăni pe bebelușul luat la plecare, a cules alți copii abandonați de pe drum,  a înfruntat „pericolul” cazac, holera, deșertul… Toate acestea l-au obosit, l-au copleșit, l-au făcut aproape să-și piardă mințile. Și el fusese orfan, și el cunoscuse foamea și disperarea. Și, precum copilașii din tren, avea nevoie de iubire. Prin acești copii își retrăia suferințele, se salva pe sine, „mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și de o mare suferință.” (p. 384)

Belaia, tot o orfană, găsise un mod diferit de a lăsa în urmă suferința: „știința de a întoarce pagini – capacitatea de a trece de la o etapă a vieții, fără a încerca vreo îndoială sau suferință.” (p. 138). Ea își manifesta iubirea față de cei a căror soartă o avusese și ea, prin asigurarea practica a mijloacelor de trai și prin a-și îndrepta furia spre abuzatori. „Belaia își dădea seama de scara pe care se măsura iubirea care-i umplea inima: ea singură era în stare să înlocuiască mii de mame, poate chiar zeci de mii. Era gata să-și desfacă brațele – de la gurile Volgăi până la Nipru – ca să-i adune pe toți cei fără casă și adăpost, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea” (pp. 142-143). Ne provoacă să ”vedem” ce a văzut ea de când era comisar pentru copii. E o lecție dură despre vremurile terifiante prin care a trecut poporul rus nu mai departe de acum un secol: foamete absolută, foametea morbidă. Poate așa vom începe să înțelegem!

Deev și Belaia sunt doi oameni care-și trăiesc în feluri diferite aceleași răni ale copilăriei, dar care s-au străduit, alături de ceilalți din echipaj, să le vindece copiilor cumplitele traume care-i aduseseră aici. Au stabilit reguli, au îngrijit micuții, i-au încălzit, i-au ascultat, s-au jucat cu ei, le-au cântat, le-au oferit tandrețe, au suferit când pierdeau câte unul.

Un puști găsit pe șine în timpul călătoriei devine imaginea copilăriei acelor vremuri. Un puști cu privirea inteligentă, dar cu un comportament asemănător unui câine credincios, se lipise precum o umbră de Deev. A primit numele Zagreica. Băiatul nu vorbea, dar îi aflăm povestea în capitolul al IV-lea….  Cumplit! Cum ar putea un om suporta așa ceva, dar un copil? Citesc gândurile nefericitului Zagreica și încerc iarăși să nu renunț la lectură.

Trenul își continuă drumul, iar drama pare că nu se mai termină. Se intensifică, devine o agonie. „Și jalea asta n-are nici gust, nici culoare, nici miros.” (p. 282)


Pentru că alimentul despre care se tot vorbește în carte este cașa, am fost curioasă să gust și eu. Am pregătit o cașa rusească cu hrișcă. Hrișca are un miros pe care nu-l aveam „în baza mea de date” și nici gustul nu-mi era cunoscut. Dar nu este rău deloc, dimpotrivă. E adevărat că am adăugat și un pic de unt.

Cașa

O istorie dată naibii

Așteptările stabilesc tonul în orice situație”. (p.43)

O istorie dată naibii: 111 povești pe care ar fi trebuit să le afli la școală”, Căpitanul; trad. Cosmin Maricari, București: Editura Publica, 2021.

Când alegi o carte cu un astfel de titlu, intuiești instant lipsa convenționalului și te aștepți să afli detalii inedite care să completeze sau să explice bizareriile istoriei. Te poți aștepta cam la orice în materie de teme și de abordare. Ei bine, eu nu m-am gândit chiar la „orice” și pot spune că m-a cam luat prin surprindere. Însă titlul original, în engleză, e destul de explicit.

Așa cum este menționat în subtitlu, cartea conține 111 povești, la care se adaugă o introducere „verde-n față” și un motto: „Ashley, totul s-a terminat între noi” (iar Ashley va fi menționată de câteva ori în carte).  Expunerile sunt scurte, succinte, lipsite de detalii… exact cât să ne trezească curiozitatea. După lecturare simți însă nevoia să mai cauți o poză, o altă versiune… simți nevoia de mai mult. Ăsta poate fi un lucru bun!

Fiecare povestire conține o scurtă introducere moralizatoare în care autorul se adresează direct cititorului. Să zicem că amintește niște fapte din istorie pe care le confruntă, prin comparație, cu mentalitatea de astăzi. Autorul extrage anumite curiozități oarecum frivole legate de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute și le expune sumar. Încearcă să ne demonstreze că poveștile nu trebuie să fie numai educative, ci și distractive. Mijloacele folosite nu sunt tocmai cele clasice, iar limbajul e mai degrabă colocvial, de aceea textul nu este neapărat un material didactic și mă îndoiesc că lucrarea poate fi considerată o carte de specialitate. Doar dacă nu cădem cu toții de acord că oamenii, oricine și oricum ar fi ei, devin lecții. Dar nu sunt eu în măsură să apreciez asta. Aș spune mai degrabă că textul e o înșiruire de curiozități, de flashuri. Pe de altă parte, poate eu sunt cea care nu rezonează suficient cu tipul acesta de texte gen social media, în care informația vizează doar senzaționalul. Veridicitatea însă este certă, iar umorul este savuros! Așa că poate fi citită ca atare!

Despre autor, Căpitanul, nu știm decât că îl putem găsi pe Instagram și pe Twitter cu username-ul: @SGRSTK. E clar că lumea se schimbă! Tipul are un mod original de a interpreta poveștile și ne convingem rapid de asta, încă din prefață,  când ne face cunoscută ideea de bază,  în viziunea lui, a basmului „Frumoasa și Bestia”. Cum spuneam… lumea se schimbă! Uneori simt că nu țin pasul cu ea.

Interpretările excentricului nostru Căpitan sunt eterogene, trec de la un domeniu la altul – literatură, istorie, arte, medicină, justiție, tradiții, povești particulare – în aparență, fără vreo ordine anume. E, așadar, o aglomerare de informații despre deschizători de drumuri (alpiniști, eroi…), personalități universale (Regele Pedro al Portugaliei, Edith Wharton, Niccolo Paganini, Ecaterina cea Mare…) și fapte mărunte sau obiceiuri ciudate ale unor anonimi uitați de istorie. Unele sunt interesante, altele par că mi-au mai trecut pe la urechi… dar această înșiruire nu e deloc captivantă și devine chiar plictisitoare la un moment dat.

Sunt în schimb sigură că deși nu se adresează neapărut celor acut interesați de cultura universală, cu siguranță câte ceva tot este de aflat aici.

Până și snobii pot să învețe câte ceva din istorie, din când în când.” (p. 254)

Bijoux (fostă Cara, fostă Sasha)

Iar fiorosul astă de un kilogram mi-a luat în stăpânire biroul și, de câteva zile, îl bănuiesc de spionaj: nu mă scapă din ochi și nu-și dezlipește urechiușa de pe telefon.

Cine este Bounty?

Ați văzut Revolta de pe Bounty?” Această întrebare, care apare din senin la pagina 186, fără  vreo legătură cu intriga romanului Fiul risipitor a lui Radu Tudoran (și rămasă fără răspuns), mi-a atras atenția. Bounty – o curiozitate dintr-o călătorie de o după-amiază, un mic mister pe care am crezut că l-am lămurit. Și totuși, întrebarea asta mi-a readus în minte enigma acelei zile.

Deși a trecut ceva timp de atunci, mi-amintesc drumul până la Mânăstirea Pasărea, senzația de plutire a mașinii peste umbrele de pe șosea, asfaltul care despica Pădurea Pustnicu, pentru ca, în zare, copacii să pară că se regrupează și înghit șoseaua… După un luminiș scăldat în soare, drumul s-a îngustat și mai mult, și iată-ne în fața porții din zidărie albă.

În cimitirul din incintă am zărit o cruce gravată în două plăci de beton alăturate. Mormintele nu au nicio altă cruce sau piatră funerară. În mod cu totul bizar, verticala crucii, cea care leagă simbolic pământescul omenesc de dumnezeiescul cer, stă culcată între cele două lespezi, iar orizontala – tihna și iubirea – unește mormintele ca într-o ținere de mână. Dincolo de simbolistica religioasă, transmite un mesaj intim, emoționant: doi oameni împart aceeași cruce!

Și mai interesante sunt inscripțiile de pe cele două pătrate de marmură neagră, așezate și ele peste lespezi: Geo Bogza (1908 -) și Bounty (1910-). În cazul primului nume, Geo Bogza, nu este nicio îndoială. Scriitorul s-a născut, într-adevăr, în 1908 și a murit în 1993. Mai mult, în timpul vieții, Bogza vizita adesea Mănăstirea Pasărea și a dorit să fie înmormântat acolo. E de presupus că și-a pregătit și locul de veci. Ceea ce m-a intrigat însă e numele de pe lespedea alăturată: Bounty. Ce ar putea însemna? De obicei, alături este partenerul de viață. Dar de ce acest nume? Pe soția lui Geo Bogza o chema Elisabeta, mulți îi spuneau Eli, iar soțul îi spunea Bunty (asta am aflat dintr-o singură sursă, când am încercat să mă lămuresc). Mai mult, un preot de la mânăstire ne-a spus că din câte știe el, acolo e îngropată soția scriitorului.

Nu am reușit să găsesc anul în care s-a născut soția lui Geo Bogza, dar am aflat că i-a supraviețuit soțului mulți ani. Atunci, de ce nimeni nu s-a îngrijit să completeze anul morții scriitorului? Și mai ales, de ce ar alege cineva să-și pună numele de alint pe piatra funerară? Numai că și acesta e greșit: i se spunea Bunty, nu Bounty.

Și de aici încep întrebările. Cum eu nici măcar nu reușesc să ghicesc finalul vreunei cărți și nici n-am calități detectivistice… nu am lămurit nici misterul ăsta.

După toate acestea, în acel moment m-am gândit că varianta mai credibilă este cea referitoare la soția scriitorului și am încheiat „cercetările”.

Dar… O altă variantă este că alături nu ar fi soția, ci fratele scriitorului, Radu Tudoran. Bounty pare a fi numele unei ambarcațiuni, iar pasiunea acestuia pentru mare și pentru nave e bine-cunoscută. Anul nașterii se potrivește (Radu Tudoran s-a născut în 1910 și a murit în 1992), dar din câte știu, într-o perioadă prietenii îi spuneau Buick, nu Bounty.

Și totuși, nu pot să nu mă întreb dacă are vreo legătură inscripția cu acest Bounty din textul scris de Radu Tudoran în 1947?

„Fiul risipitor”, Radu Tudoran

Când părăsea un loc, și-ar fi părăsit și pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă.” (p. 290).

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, pref. Mihai Iovănel, București, Editura Art, 2010, 281 p.

Prima ediție e romanului a fost publicată în 1947, cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”. Apreciat de public, dar neglijat oarecum de critică (conjunctural), Radu Tudoran este un autor român extraordinar de „citibil”, care își construiește personajele astfel încât le putem iubi sau urî, dar nu le mai  uităm. Mi se pare foarte apropiat ca stil de Eugen Lovinescu, de aceea consider nedreaptă discreția cu care a fost tratat de către critici.

Romanul m-a surprins foarte tare prin puternica simbolistică introdusă de Radu Tudoran în toate aspectele romanului. El creează situații, apoi le repetă într-o succesiune concatenată, un carusel amețitor și previzibil din care personajele pur și simplu nu se pot desprinde.

Titlul m-a dus imediat cu gândul la parabola biblică și, extrăgând componenta religioasă, exact despre asta este vorba. Deși este numit în mai multe feluri (omul din munți, secătura, străinul, omul acela), fiul risipitor nici măcar nu poartă un nume în roman. El este însă cel care provoacă acțiunile prin plecările și întoarcerile absolut neprevăzute și neașteptate. Deși invocă uneori diverse motive, plecările lui sunt justificate prin nevoia de aventură și de libertate, de incapacitatea de a aprecia confortul și liniștea unui cămin, de lașitate și egoism. Fiecare dispariție a lui pare definitivă, așa cum pare și fiecare reîntoarcere. Cea care nu îi judecă acțiunile, nu îi reproșează dorul de ducă și care îl primește de fiecare dată, precum tatăl pe fiul risipitor din Biblie, este Eva (ce nume frumos!).

Așadar suntem în 1930, vara. O cunoaștem pe Eva, adolescenta zvăpăiată pe chipul căreia numai un ”necunoscut picat din cer” (aproape la propriu) ghicește o promițătoare frumusețe. Acest străin i-a aprins fiorii primei iubiri, iar vara aceea și-a petrecut-o urmărind vagonetele care coborau din munți, sperând că acestea îl vor readuce și pe el. Odată cu sfârșitul verii și cu plecarea ei la școală, părea că se va stinge și emoția primilor fiori romantici.

Fata locuia la Panciu împreună cu mama și sora ei, Getta,  în casa Maiorului, fratele mamei ei, cel care administra fabrica de cherestea. Preferata Maiorului era Getta, dar șansele să o mărite cu vreun ofițer s-au ruinat rând pe rând. Aș zice că Getta e fiica cea rea din Fata babei și fata moșneagului. Destinul ei însă se schimbă de câteva ori, dramatic uneori, alteori aproape hilar. Cea care se remarcă prin slăbiciune și servilism, lipsă de responsabilitate, oportunism și nepăsare e mama fetelor, doamna Alion. Atitudinea ei de veșnic îndatorată Maiorului o face să treacă cu vederea nedreptățile, violurile, agresivitatea asupra servitoarelor și chiar asupra  fetelor ei…. Maiorul este un personaj antipatic peste măsură, suma tuturor defectelor omenești, urâțenia în persoană.

Au trecut trei ani fără să-l mai revadă pe străinul din munți, dar de fiecare dată când auzea vorbindu-se despre el tresărea. Nu-l uitase! „Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!” (p. 40).  Eva, acum în vârstă de 17 ani, se transformase într-o tânără fermecătoare, curajoasă, inteligentă și cu un suflet frumos! Asta a observat și străinul din munți atunci când s-au reîntâlnit. Comportamentul bărbatului e precum al omului sigur pe sine, un pic arogant și lipsit de finețe, în comparație cu delicatețea fetei, cea care trăiește pas cu pas minunatul moment al îndrăgostirii. În romanele interbelice românești am mai găsit felul acesta de comportament, ușor superior, dominator în relația de iubire. Cred că era o practică dictată și de cutumele vremii. Tipul nu mi-a plăcut! Dar fetei, da!  În lumea ei austeră, el era singurul care avea ceva uman și care dădea dovadă de bărbăție, de duioșie, de înțelegere.

Au găsit o metodă de comunicare inedită, care astăzi ar provoca un zâmbet în colțul gurii: agățarea unei batiste albe pe un vagonet care circula între casa ei și exploatarea forestieră unde lucra el. A funcționat o perioadă, dar ostilitatea familiei ei o transformase într-o veșnică pedepsită, încarcerată în propria cameră. Așa că s-a folosit de prima ocazie să fugă în munți la străinul de care se îndrăgostise, ceea ce i-a atras o pedeapsă cruntă. A fost descoperit apoi „canalul ” lor de comunicare și idila care se înfiripase. Sora, mama și unchiul s-au constituit într-un tribunal inchizitor și și-au revărsat asupra copilei întreaga furie, pângărind cu zeflemeaua lor scrisoarea pe care o primise de la străin. Fata s-a gândit că doar moartea o mai putea salva de oprobriul public la care urma să fie supusă. A ales funicularul pentru a-și lua viața, dar nu a avut puterea să ia o decizie fără să-l mai vadă o dată pe bărbatul iubit. Când a aflat adevărul despre fuga fetei de acasă, el a promis să o protejeze. Răul însă aștepta după ușă, în cazul nostru, Maiorul. Și chiar dacă nu a fost un pericol imediat, pentru că așa cum promisese, bărbatul a protejat-o și a luat-o cu el, răul o pândea răbdător. „Era ca în funicular, peste prăpastie; știa că va ajunge sus și totuși nu putea să uite ce-i dedesubt” (p. 113)

Apoi, din senin, el a plecat să-și viziteze mama bolnavă. Motiv? Pretext? S-a întors peste doi ani, timp în care viața Evei a continuat spectaculos: crimă, închisoare, proces, căsătoria cu un domn care i-a oferit întreaga lui afecțiune și o viață liniștită. (Autorul a descris orașul în care trăia cu soțul ei, dar nu l-a numit… așa că am rămas cu această curiozitate – ar putea fi Sibiu.)

Când a revenit străinul ei iubit, a plecat cu el, lăsând totul, fără să privească înapoi. L-a primit fără o întrebare, fără un reproș! Doar că peste toată fericirea pe care o trăia în vacanța petrecută împreună la mare, plutea neliniștea: „se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înșele soarele în orice clipă și să fugă fără umbră.” (p. 182). Și nu s-a înșelat! El a plecat. Iarăși! De data asta, nici măcar nu s-a mai străduit să găsească un motiv. I-a mărturisit doar că „mi-e teamă să nu mă transform în copac. Mi-e teamă de limitările spațiului. Trebuie să plec repede, și mereu, să mă apăr!” (p. 197).

Cred sincer că oricare plecare poate fi înțeleasă. E de neînțeles însă felul în care a făcut-o el. Și-a planificat fuga fără să-i spună fetei un cuvânt. Pur și simplu și-a cumpărat bilet pe un vapor și a lăsat-o pe chei, singură și disperată. Eva, a încercat iarăși să se vindece și să-și încropească un fel de viață în București, dar chiar când începuse să se împace cu dispariția lui, bărbatul se întoarce. Câteva luni! Atât a rămas lângă ea, apoi – ghici(!) – a dispărut din nou. Încep să cred că era absolut lipsit de imaginație!

28 februarie 1937 – Oswald, încă soțul ei, o salvează din nou și o duce într-o casă la Păltiniș. Liniștea i-a fost însă tulburată de vestea izbucnirii războiului și de… întoarcerea străinului. A câta? Le-am pierdut șirul. Se pare însă că întoarcerile sunt din ce în ce mai spectaculoase. De data aceasta, fiul nostru risipitor s-a ales, pe lângă fată, cu o împușcătură în braț.

A plecat imediat după ce Eva a făcut tot ce a putut să-l însănătoșească. Tot plecat l-a prins și războiul. Eva a rămas în București, și-a găsit o slujbă de cosmeticiană și a început o viață independentă. A devenit și ea idealul cuiva, al tânărului Lucky, dar a învățat din greșelile trăite cum să fie, pentru binele lui, un călău blând. Și desigur, a revenit străinul nostru. De fiecare dată, îi dădea viața peste cap, iar el se afla în dificultate. De data aceasta, nu se supusese mobilizării și era speriat că îl vor prinde. Așa că experimentează și el (ca și noi, de curând) izolarea la domiciliu. Eva a reușit să-i procure niște acte false și nu e greu să ne imaginăm ce a făcut bravul nostru străin imediat după ce a scăpat de pericolul de a fi prins și trimis pe front. Dar chiar atunci s-a declanșat iadul peste București, bombardamentul din 4.4.44!

La final, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când suma plecărilor nu este egală cu cea a revenirilor, ce se alege de cel care așteaptă?

În vis, viața e țesută cu aur și argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oțel, ca să nu fim zdrobiți.” (p. 332)

Surprinzătorul Dali

Afișul expoziției

Expoziția Surprinzătorul Dali a circulat anul acesta prin câteva orașe așezate geografic aproximativ pe cele două axe (N-S, V-E). E puțin probabil ca organizatorii să fi avut asta în vedere, dar mă bucur că s-a întâmplat așa, pentru că la unul dintre aceste capete m-am găsit și eu.

Pentru mine, suprarealismul are ceva provocator în oricare dintre formele sale de manifestare:  nesupunere nonșalantă, inteligență sclipitoare, libertate, apel la imaginație, excese iraționale, extravaganță… Nu trece neobservat și nu prea poate fi confundat. Iar Dali este suprarealismul personificat, este geniul suprarealist al subînțelesurilor.

Cele 150 de lucrări expuse fac parte din Colecția particulară Kesauri și sunt opere originale, create de Salvador Dali. Multe dintre ele sunt foarte cunoscute, iar noutatea constă în metoda de imprimare utilizată de artist: tapiserie, litografie, serigrafie, ceramică și prelucrare metalică – aur, argint și bronz. Expoziția este curatoriată chiar de un membru al familiei Kesauri care este și reprezentant al organizatorului, Art Expo SIA, din Letonia. Acest aspect nu e lipsit de importanță, deoarece, pe lângă detaliile foarte interesante și inedite pe care le oferă, transmite emoția, dragostea și entuziasmului omului pasionat de artă.

Operele sunt expuse în patru secțiuni distincte: “Meseriile omului” – compusă din unsprezece piese create între anii 1970-1971; “Iubirile Cassandrei“ o serie de gravuri care ilustrează poemele lui Pierre de Ronsard, creată pentru un comanditar, în 1967; “Tricornul”20 de litografii bazate pe romanul și baletul Tricornul, realizate în 1959; Alte lucrărio serie care mi-a atras în mod deosebit atenția, mai ales prin apropierea unor piese artistice de literatură.

Am petrecut ceva timp în expoziție, dar mi-ar plăcea să revin pentru că mi-au rămas neclare multe detalii. Doar un exemplu: pe diagonală, se afla o tapiserie pixelată, Lincoln in Dalivision”.  E prima data când o văd. De aproape, pare imaginea unei femei (Gala, desigur) care privește marea. De departe, întregul ansamblu ia binecunoscuta înfățișare a lui Lincoln. Transformarea e aproape magică. O astfel de experiență te scoate puțin din „filosofia” personală și îți estompează contururile atât de clare pe care credeai că le are lumea. Descoperi că dincolo de formele sofisticate există un spectacol al simțurilor și al înțelesurilor neașteptate, revelatoare.

„Apicultorul din Alep” de Christy Lefteri

   „Eram vigilent la orice sunet și mișcare, îmi imaginam pericole peste tot în jurul meu, mă așteptam să se întâmple în orice clipă tot felul de atrocități, simțeam moartea aproape” (p. 249)

Ca mulți alții, am privit imaginile cu migranții respinși, lăsați să plutească în bărcile care, printr-o minune, i-au purtat către țărmuri mai bune. Mi-am imaginat speranțele care i-au ținut în viață, pe un drum atât de lung și de periculos. Le-am înțeles și deznădejdea când au realizat că după tot calvarul trăit, de fapt, nu au făcut decât să schimbe o cruzime cu alta. Și oricât de generală ar fi fost prezentată situația, acele persoane nu au putut fi privite doar precum o masă de persoane dezrădăcinate, „oameni zdrobiți de război, îndreptându-se spre un viitor incert” (p. 84).  Sunt indivizi cu povești și drame cutremurătoare, cu lecții de supraviețuire dureroase, oameni ca și noi, cu familii, cu sentimente, cu trăiri, cu temeri, oameni care au pierdut totul și au fost azvârliți brutal spre nicăieri. Câtă durere poartă cu ei și totuși câtă încredere! Câte nedreptăți au trăit și câte îi mai așteaptă!

Apicultorul din Alep de Christy Lefteri, București, Litera, 2020.
In această carte, chipurile speriate văzute la știri încep să-și dezvăluie dramele. Autoarea a lucrat ca voluntar la un centru pentru refugiați din Atena. Odată aflate, poveștile de viață ale celor ajunși acolo au bântuit-o neîncetat. Incapabilă să se elibereze vreodată de ele, a decis să le spună mai departe. Și deși povestea sfâșietoare a lui Nuri și a soției lui, Afra, este o ficțiune, a fost trăită în diferite forme de sute de familii siriene. Drama lor ne poartă, rând pe rând, prin toate stările de tristețe, neputință și revoltă.

Nuri și Afra sunt ceea ce a mai rămas dintr-o familie odinioară liniștită și fericită, mutilată acum și pierdută printre refugiații sirieni care visează să ajungă în Marea Britanie. Nuri este personajul povestitor. Își rememorează viața petrecută în Alep, simplă și grea, întotdeauna dictată de capriciile deșertului. Se ocupa cu stupăritul și avea o sensibilitate aparte pentru albine. „Până la urmă, am ajuns să gândim ca albinele, ba chiar mâncam ca albinele. Mâncam polen amestecat cu miere, să avem energie pe căldurile acelea” (p. 17). Totul avea să se schimbe. A început războiul civil. Primele victime au fost albinele. Apoi Sami, băiețelul lui. Barbarismul nu cunoaște limite, de aceea textul e greu de parcurs… e excesiv de crud, deși tonul e resemnat, lin, imperturbabil. Traumele au lăsat urme adânci pe trupul și în mintea lor. Încă o dată, cuvântul ”război” mă îngrozește.

Povestirea se desfășoară pe două planuri, unul este în derulare, iar celălalt reprezintă rememorarea momentelor trăite înainte și după  izbucnirea războiului civil din Siria, până în momentul sosirii lor într-un loc sigur. „Pleacă Nuri, aici nu mai e căminul nostru, nu mai e acasă. Acum Alepul e precum cadavrul unei persoane iubite, nu mai are viață sau suflet” (p. 41.)

Într-un târziu, când Afra a putut să se desprindă de Sami, băiețelul lor ucis, cei doi au urmat îndemnul lui Mustafa, cel mai bun prieten al lui Nuri, care deja părăsise orașul și îi aștepta în Marea Britanie. A urmat o călătorie epuizantă și nesigură în care nu puteau decât să se bazeze pe „onoarea” traficanților pe care îi plăteau, dar care nu le puteau oferi nicio garanție. La granița cu Turcia, au traversat râul Asi și s-au îndreptat spre Istanbul. Ca o stranie coincidență, am oprit lectura pentru o călătorie neașteptată chiar la Istanbul. Mi-am luat un răgaz la o cafenea și am privit Piața Taksim prin ochii lui Nuri. M-am gândit că poate chiar în acel moment, poate chiar acolo, cineva ca el căuta o cale de salvare. Altădată, locul acesta m-a făcut să simt o mie de emoții, cu totul altele decât cele de acum. Cei doi au traversat marea într-o barcă de cauciuc și au ajuns pe o insula din Grecia. Pe parcursul călătoriei, un băiețel singur se lipise de Nuri. Sau așa ne lasă Nuri să înțelegem. Era la vârsta fiului lui și cumva găsise și el drumul alături de ceilalți. Pe insula aceea însă, l-a pierdut. Copilul acesta, cheia pe care o tot caută, albina fără aripi, orbirea Afrei sunt  simboluri foarte puternice pe care autoarea le introduce cu subtilitate în text. 

Cei doi au reușit să plece la Atena, un popas important al traseului lor. Descoperim aici lumea insalubră, plină de compromisuri și nedreptăți, în care trăim și pe care o numim civilizație. O lume a traficanților care te asigură că te pot duce oriunde vrei atâta timp cât vei plăti prețul potrivit. Ca și cum i s-a scurs întreaga energie în încercările îndurate pe parcursul călătoriei, Nuri simte că se pierde în întuneric, iar o bilă care se tot rostogolește este semnul unui vis recurent și nesfârșit de trist.

Uneori ne creăm astfel de iluzii puternice ca să nu rătăcim în întuneric” (p. 327)

Byronism la Missolonghi

Noul Pleuron

 „Apropie-te pe pământul tău

De lucrurile cele mai frumoase

Și judecă-le frumusețea lor

De-aproape” (Byron)

Lucifericul îndemn către Cain, scris de Byron, m-a provocat să caut frumosul oriunde. De cele mai multe ori l-am găsit întâmplător, a apărut de nicăieri, aproape că m-am împiedicat de el. Alteori, m-am trezit orbită de un frumos văzut numai de mine. De frumosul meu!

De data aceasta, ascunsă după perdeaua unei ploi reci, la Pleuron (cum altfel!), promisiunea unei zile frumoase părea compromisă. Ruinele de pe Dealul Zygos ar fi trebuit să fie apogeul călătoriei, privirea însă mi-a fost distrasă constant de priveliștea oferită de laguna din depărtare: Missolonghi. 

Aflat în vecinătatea vechiului Pleuron menționat în Iliada, Missolonghi ar fi putut rămâne doar un sat de pescari, un loc pentru extracția sării, o destinație turistică… un anonim al istoriei. Dar ne aflăm în țara care a inventat tragedia, așa că Grecia i-a pregătit acestui loc înconjurat de ape, un alt destin. Dramatismul a tot plutit în aerul sărat al lagunei, de la venețienii care i-au dat numele și până la otomanii care aproape l-au distrus, de la oamenii celebri care au plecat de aici, până la cei care au venit. Excentricitățile romantice și eroice l-au adus și pe Byron aici, în fruntea unei armate proprii. Cu buclele sale atent aranjate și mândru de rezultatele celei mai recente diete, a pășit, cuprins de solemnitate, pe tărâmul pe care venise să-l elibereze de sub teroarea otomană. Ca fiecare iarnă, și începutul lui 1824 era umed și rece, ceea ce nu prea ajuta firea dificilă a poetului. Și nici sănătatea. În urmă cu câteva luni avusese o criză ciudată pe ambarcațiunea sa, iar cei doi medici nu au reușit niciodată să găsească o explicație. Noroc că trecuse de la sine!

Ajuns la Missolonghi, s-a instalat încrezător într-o casă aflată chiar lângă lagună. Făcea plimbări lungi, călărea și plănuia atacuri îndrăznețe. Lăsase în urmă byromania, demența stârnită de femeile căzute într-o incontrolabilă admirație, și a decis că e  timpul să se distingă prin vitejie și să dea un nume genului de persoană care urma să devină, erou byronian. Pe la mijlocul lui februarie, entuziasmul i-a fost întrerupt de o nouă criză, la fel de inexplicabilă pentru el, cât și pentru tinerii lui medici. Aceștia l-au tratat prin singura procedură pe care o cunoșteau: sângerarea terapeutică. Avea 36 de ani, așa că este de presupus că vârsta l-a ajutat mai mult să-și revină, decât barbarul tratament. Lungile plimbări de-a lungul lagunei, adierea caldă a vestitului Sirocco, priveliștea încărcată de romantism, liniștea tulburată doar de țipetele scurte ale păsărilor, gândul la victoriile pe care urma să le obțină… toate acestea îl entuziasmau peste măsură.

Pierdut în contemplație, într-o seară de început de aprilie, când călărise mult prea departe de casă, l-a prins o ploaie rece, adusă de vântul dinspre lagună. Cuprins de friguri, doctorii au încercat să-i aplice din nou binecunoscutul tratament. Până și Byron s-a prins de inutilitatea lui și l-a tot respins. În câteva zile, starea lui s-a deteriorat continuu. Zăcea tăcut și demoralizat:  cum să te afli în mijlocul unei  fierberi, să te cuprindă frenezia tipică unui om lipsit de moderație, să plătești o armată văzându-te deja un erou eliberator și să mori, prozaic, de friguri?

În ziua de luni, 19 aprilie, după Paște, a devenit ceea ce s-a visat mereu: un erou. Grecii au deplâns sincer dispariția lui și s-au întrebat mereu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit. Ar fi supraviețuit asediului otoman care a urmat? Ar mai fi avut loc, un an mai târziu, eroicul și crudul exod de la care orașul și-a luat numele Hiera Polis (Orașul Sacru)? Viața ne e plină de aceste ”cum ar fi fost dacă” și numai poeții găsesc răspunsuri, poeții romantici și idealiști precum Byron.

Pentru a-mi echilibra pornirile romantice, pătrund într-o tavernă ai cărei pereți sunt tapetați cu imaginea unui frumos apus de soare peste lagună, iar un platou cu fructe de mare e tocmai potrivit pentru a încheia o zi frumoasă. Un flamingo singuratic, privește netulburat laguna, sprijinindu-se într-un singur picior. O domină cu mândria și cu exotismul lui… precum Byron, odinioară. 

Categoric, Missolonghi a rămas definitiv atins de byronism, își trăiește pasional și tăcut romantismul pentru a alunga, în felul său, meschinăria și urâtul vieții. Nu asta facem toți?

Confesiune

Am mers

am scris

ca să populez

locurile albe de pe harta

imaginației. Și aici m-am lovit

de oameni vii

din ochii lor curgeau uneori lacrimi

iar în piept

se zbăteau inimile…”

(Confesiune de Tadeusz Różewicz)

Tadeusz Rózewicz (1921-2014) – scriitor polonez

%d blogeri au apreciat: