Posted in Moments in time

…Și iarăși nu mai putem spune “Trăiască regele!”

IMG_4548O mulțime tăcută și solidară, gardul care împrejmuiește Palatul Regal copleșit de flori albe și de candele, ceai cald venit de nicăieri, impresii și povești despre rege… drumul până la catafalc. Aseară m-am simțit într-o altă Românie, o țară tristă care își plânge regele pierdut tocmai când începea să-l recâștige.

Un trist și ultim omagiu exemplului meu contemporan de demnitate și decență, de patriotism și noblețe, singurului conducător care ne-a spus vreodată “Vă iubesc din toată inima!”, regelui meu.

Advertisements
Posted in Muzică, Poezii

Lângă dorul singur, fără sărbătoare…

Ierni fără săniuțe, case părăsite, Crăciun fără zăpadă și fără colindători. Generația mea are amintirea sărbătorilor de altădată în care orașele erau mai puțin decorate, dar mult mai însuflețite.

Numai ce m-am întors de la un concert de colinde care mi-au amintit ce spirit frumos avem:imaginary coffee.JPG

La căsuța unde-i neaua până-n tindă,
Vine Fiul dulce, singur, și colindă.

Leru-i, Doamne, ler.

Eu cu drag din cer
Vin pe orice ger lângă cel stingher,
Leru-i, Doamne, ler…

Lângă geamul unde lampa nu se-aprinde
Vine Fiul dulce, singur, să colinde.

Lângă ușa unde nimeni nu se-oprește,
Vine Fiul dulce, singur, și grăiește.

Lângă vatra rece, unde nu-i o rază,
Vine Fiul dulce, singur, și Se-așază.

Lângă plânsul singur fără liniștire
Vine Fiul dulce – șoaptă de iubire.

Lângă dorul singur fără sărbătoare,
Vine Fiul dulce – har și-mbrățișare.

Leru-i, Doamne, ler, Eu cu drag din cer
Vin pe orice ger lângă cel stingher,
Leru-i, Doamne, ler..

Posted in Citate, Gânduri, Learnings

Lesson #6

imaginary coffee“Life isn’t about finding yourself. Life is about creating yourself.”

 În viaţă nu trebuie să te regăseşti. În viaţă trebuie să te construieşti. (George Bernard Shaw)

… să-ți netezești asperitățile și să-ți luminezi colțurile întunecate. Uneori adevăratul tu stă amorțit sub straturi de compromisuri, prejudecăți, temeri pietrificate. Ai nevoie de timp să sapi spre tine, să-ți dezgheți simțurile și să-ți limpezești gândurile; îți trebuie consecvență și imaginație pentru a te recrea din parfum și muzică!

 

 

Posted in Pictura

The Caged Bird’s Song

Planul era perfect, doar că a început o ploaie rece și descurajantă care mi-a redus drastic opțiunile. Așa am ajuns să văd tripticul The Caged Bird’s Song, tapiseria lui Chris Ofili numită așa ca ecou al lucrării autobiografice “I Know Why the Caged Bird Sings” a scriitoarei și activistei pentru egalitate Maya Angelou.

Mai întâi mi-a atras atenția spațiul generos oferit de Sunley Room, camera unde era expusă tapiseria: un hol îngust pe care erau agățate schițele – fragment cu fragment –  pe baza cărora a fost realizată lucrarea; în stânga – o cameră “obscură” unde se proiecta un film de prezentare și un interviu cu artistul Chris Ofili; de partea cealaltă a holului, în dreapta, se deschidea o ușă spre spațiul expozițional propriu-zis. Privesc indecisă spre camera obscură, iar curatorul, ghicindu-mi parcă ezitarea, îmi spune zâmbitor că filmul rulează deja de câteva minute și că peste puțin timp se va relua. Jovialitatea lui mă binedispune. Studiez oarecum încurcată schițele pe care mi-e imposibil să le leg coerent, așa că mă hotărăsc să intru în camera de expoziție. Mă trezesc de-odată într-un spațiu imens, dar gol, lipsit de orice obiect de mobilier cu excepția unui scaun pe care era așezat un curator. Tavanul casetat avea câteva lămpi, cele mai multe îndreptate spre tapiseria așezată pe peretele din față și numai câteva luminau aproape fantomatic pereții laterali desenați special în nuanțe de gri. Am avut senzația că pășesc într-o peșteră. În contrast cu goliciunea spațiului, pereții erau pictați în întregime cu 27 de dansatori uriași, femei și bărbați îmbrăcați doar în voaluri și bijuterii. Foarte ciudat este că animația sugerată de desen te face aproape să îți imaginezi culorile sub umbrele gri și să “auzi” muzica. Suita de dansatori exotici te conduce, aproape hipnotizant, spre explozia de culoare pe care o oferă țesătura înaltă de aproape trei metri și lungă de peste șapte metri. M-am apropiat de ea, până la limita liniei de protecție trasată simplu pe podea, pentru a mă convinge că era totuși o țesătură și nu o pictură. Apoi am privit lucrarea cu atenție.

De-o parte și de alta a panoului, un bărbat și o femeie trag câte o draperie pentru a ne descoperi scena centrală. În fața unui șuvoi de apă (ceea ce sugerează locul în care trăiește artistul, Trinidad), stă un cuplu întins, iar corpurile celor doi sunt oarecum răsucite. În timp ce bărbatul îi cântă femeii de lângă el la chitară, ea bea un lichid magic ce-i este turnat în spirală de o figură ascunsă mai sus. În schițele din hol am observat că această figură îi aparține fotbalistului Mario Balotelli. Probabil Otis a ales să-l redea în opera sa, impresionat de talentul și de tenacitatea fotbalistului, calități care au făcut ca el, fiul unor imigranți, să facă parte din naționala Italiei.

Cuplul din centru pare relaxat în acest moment, dar cerul furtunos din stânga sugerează că lucrurile urmează să se schimbe. Intrigante sunt cele două figuri care trag cortina.  Bărbatul din dreapta ține în mână o colivie în care este o pasăre. În Trinidad anumite păsări sunt învățate, în scopuri comerciale, să cânte. Femeia din partea opusă împrăștie grăunțe, ceea ce ar putea fi interpretat ca o metodă de răsplătire sau de motivare a păsării să cânta mai frumos.

Pentru că nu reușesc să pun totul cap la cap mă îndrept spre camera unde rulează filmul. Acolo aflu mai multe despre tehnica de realizare a lucrării și mai puțin despre simbolistica elementelor. Ofili este un artist britanic care trăiește și lucrează în Trinidad. Renumit pentru stilul său fluid și senzual de a picta, Ofili i-a provocat pe țesători (cinci la număr, dacă-mi amintesc bine) să redea tapiseriei caracteristicile picturii în acuarelă. El le-a realizat acestora mai întâi un desen în acuarelă ca bază a procesului de țesere. Lucrătorii au mărit și au imprimat desenul pe urzeală, apoi au țesut lucrarea de mână, proces care a durat doi ani și jumătate.

Ofili explică în material: “ The Caged Bird’s Song  este un mariaj între acuarelă și țesătură. Am hotărât să ofer țesăturii libertatea acuarelei, lăsând pigmentul lichid să formeze imaginea, în contrast cu procesul tradițional de țesere. Odată cu acest rezultat, care este mai degrabă o interpretare decât o reproducere, țesătorii au adus un fel de omagiu atât acuarelei pe care am creat-o, cât și tehnicii tapiseriei.”

Am mai privit încă o dată lucrarea, de data asta de la distanța potrivită și având mai multe informații. Și tot nu-mi vine să cred că e tapiserie.

Posted in Filme, Muzică

I Could Have Danced All Night

“I Could Have Danced All Night” – My Fair Lady

Încă… cel mai frumos musical!

I Could Have Danced All Night

 

 

I could have danced all night, I could have danced all night
And still have begged for more
I could have spread my wings and done a thousand things
I’ve never done before

I’ll never know what made it so exciting
Why all at once my heart took flight
I only know when he began to dance with me
I could have danced, danced, danced all night

(Aș fi dansat toată noaptea, aș fi dansat toată noaptea

Și tot nu m-aș fi săturat

Aș fi putut zbura, gata să fac o mie de lucruri

Pe care nu le-am făcut niciodată.

Nu știu de unde atâta emoție

De ce inima a prins aripi dintr-o dată

Știu doar atât: Când a dansat cu mine

Eu nu m-aș mai fi oprit întreaga noapte.)

 

Posted in Călătorii

Sindone di Torino

imaginary coffeeCitisem câte ceva despre Giulgiul din Torino, știam controversa din jurul lui, dar nu aș putea spune că aveam o anumită opinie. Și fără niciun fel de pregătire, aproape prin hazard, am ajuns la Catedrala “Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino pentru a vedea Sacra Sindone sau Santa Sindone – Giulgiul din Torino. Am privit câteva minute biserica alb-marmoreeană care contrastează cu clopotnița alăturată, mult mai veche și diferită din punct de vedere arhitectural. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns în clădire prin ușa din stânga, recunosc, stăpânită mai mult de o profană curiozitate. Nu erau multe persoane în interior și totul era cuprins de liniște și de o lumină blândă. Buchete mari de cale albe erau așezate în dreptul altarului încadrat simetric de lumânări lungi în suporturi aurii. Pe peretele opus altarului se află o frumoasă reproducere a celebrei lucrări “Cina cea de taină”. Pardoseala este decorată cu octogoane din marmură albă și gri, iar pereții, monumentali de altfel, sunt lipsiți de ornamente. Pe partea stângă am observat un ecran mare pe care era proiectat un documentar despre veșmântul sfânt.

Filmul și notițele informative m-au făcut să am o imagine clară despre istoria lui:

Giulgiul este, conform tradiției, pânza funerară în care a fost învelit corpul lui Isus după ce a fost coborât de pe crucea răstignirii. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea de jos a giulgiului, iar cu cealaltă jumătate i-a fost acoperită întreaga parte din față. Giulgiul măsoară 4,42 m lungime și 1.13 m lățime și este țesut din in împletit în forma solzilor. Pânza, în afara micilor arsuri, prezintă două linii longitudinale paralele, închise la culoare, intersectate de 29 de găuri aproape triunghiulare, cauzate de o picătură de argint topit de pe caseta care conținea pânza împăturită, în timpul incendiului din Chambery, din 1532. Tot din cauza incendiului, pânza este pe alocuri decolorată de apa folosită la stingerea focului.

În partea de mijloc a țesăturii este evidențiată amprenta dublă (frontală și dorsală) a unui om. Imaginea apare aproape în relief datorită tonalității diferite a nuanțelor: culoarea este mai intensă în părțile proeminente ale figurii – frunte, nas, bărbie, piept – și mai estompată în celelalte părți. Persoana care a lăsat această amprentă depășea statura de 170 de cm. În locuri particulare (frunte, ceafă, încheietura mâinilor, picioare și coasta dreaptă) forma și culoarea nuanțelor sunt diferite de cele ale corpului: tind spre roșu, sunt drepte și bine conturate. Acestea sunt petele de sânge: semnele lăsate de răstignire și de biciuire. Pe țesătură mai apare imprimată clar și urma piciorului drept.

Tot din film am aflat și argumentele științifice în ceea ce privești autenticitatea giulgiului.  Când am intrat în biserică știam ceva despre încercările de autentificare când, în urma tratării cu carbon radioactiv, giulgiul fusese datat ca fiind provenit din Evul Mediu. Asta nu se spunea în film. Mai târziu am citit că, de fapt, cercetătorii se poate să fi examinat o bucățică de pânză care fusese cârpită de măicuțe după ce țesătura arsese în incendiu și astfel rezultatul nu este relevant. Cu adevărat interesantă e teoria care încearcă să explice cum de s-a putut imprima chipul pe pânză. Cercetătorii consideră că numai o degajare uriașă de energie poate lăsa o astfel de urmă. De aici se poate deduce că giulgiul nu a înregistrat moartea lui Isus, ci momentul Învierii Sale.

Am urmărit cu mult interes documentarul, deși privirea mi-era atrasă spre pânza care acoperea simbolul patimilor lui Isus. Giulgiul este păstrat în poziție orizontală, într-o casetă din aluminiu și sticlă, lungă de 5 metri. M-am apropiat ezitant și tot ce pot să spun e că nu pașii m-au dus acolo, ci un magnetism aparte. Nu era expus vederii, dar l-am simțit, i-am simțit prezența. Mi-am văzut chipul, aproape de nerecunoscut, reflectat în geamul de protecție. Coroana de spini, o imagine a giulgiului, aceeași rugăciune tipărită în mai multe limbi, blândețea din privirea celor prezenți …

 Eu … și toate îndoielile mele religioase am trăit o emoție profundă, neomenească. Ceva s-a strecurat în sufletul meu definitiv. Mi-au răsunat apoi în minte zile în șir versurile:

“Pe scara sufletului meu

 M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu”.

Posted in Cărți, Recenzii

“Ura din ochii vulpii”

dinu-sararu-ura-din-ochii-vulpiiPublicat la editura RAO în 2017, romanul “Ura din ochii vulpii” de Dinu Săraru  se deschide cu un Avertisment și un Motto în care autorul insistă asupra faptului că povestirea, deși inspirată din realitate, rămâne totuși o ficțiune. Precizarea nu face decât să îți stimuleze curiozitatea și să te provoace să cauți dincolo de descrierile străvezii specifice literaturii, fapte și biografii desprinse din realitate.

Romanul unei mari dezamăgiri”, așa cum îl numește autorul, se prezintă sub forma unei povestiri la persoana întâi în care naratorul, directorul Teatrului din Sărindar, descrie întâmplări care au avut loc cu puțin înainte și imediat după evenimentele din decembrie 1989. Romanul are în centru chiar Teatrul din Sărindar, ceea ce ne duce cu gândul la Teatrul Mic unde Dinu Săraru a fost director treisprezece ani. De altfel, și piesele de teatru amintite în carte (Maestrul și Margareta, Doamna cu camelii…) au făcut parte din repertoriul Teatrului Mic, iar interviurile și declarațiile citate sunt reale și se găsesc în publicațiile vremii.

Personajele romanului nu au nume, ci doar pseudonime care au legătură cu profesia lor: Vedeta, Marea Dirijoare, Sculptorul. Dar putem ghici cu ușurință personajele ascunse, de exemplu, în spatele Vedetei (Valeria Seciu) sau Marii Dirijoare (Cătălina Buzoianu). Chiar dacă le dă o identitate fictivă, autorul nu ambiguizează personajele, ci le construiește portrete detaliate. Chiar și referirile la persoane care nu au neapărat legătură cu acțiunea îi oferă scriitorului prilejul de a-și demonstra calitățile de portretist și de analist fin al mediului social. Cred totuși că a exagerat în privința lungimii frazelor. Există în carte propoziții lungi de câte o pagină și mai bine, ceea ce-ți solicită întreaga ta capacitate de concentrare. În mod cu totul suprinzător, introduce în povestire un fotoliu, “o berjeră Biedermeier”, martorul tăcut al tuturor evenimentelor, cel care dezvoltă un magnetism aparte și conectează personajele și momentele. Și ea descrisă în detaliu… de câteva ori!

Cartea se deschide cu o anecdotă menită să îndulcească refuzul naratorului de a participa la o partidă de vânătoare la care fusese invitat de către Sculptor. Directorul teatrului invoca drept motiv al refuzului ploaia rece din ultimele zile, lenea sau orice altceva, dar nici el și nici Sculptorul nu își explică ezitarea ca fiind o reacție intuitivă la ceea ce avea să urmeze. Autorul insistă asupra furiei cu care prietenul de vânătoare părăsește încăperea, reia scena undeva la mijlocul cărții și abia la sfârșit realizăm importanța acestui aspect. De altfel, cu greu putem ghici printre detaliile care par să se distanțeze de povestea inițială, finalul încărcat de semnificații.

Povestirea ne poartă în culisele unei piese de teatru, o adaptare după “Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, dezvăluindu-ne nu actul artistic în sine, ci condiția actorului aflat între dorința de exprimare artistică și condiționările audienței de care depinde, între artă și cenzură. Din fragmentele de corespondență descoperim patima cu care se implică artistul în creația sa și sensibilitatea care îi dictează acțiunile. Deși aproape toate evenimentele povestite au corespondente evidente în realitate, narațiunea nu-și propune să le justifice, ci mai degrabă încearcă să lămurească contexte care l-au afectat de scriitori și care au rămas insuficient cunoscute.

Metafora din titlu își găsește explicația abia la finalul romanului, acolo unde firele narațiunii se adună și închid bucla creată de autor pe parcursul cărții. Chiar dacă întrevezi ce urmează să se întâmple, nu poți să nu fi surprins de intensitatea cu care Dinu Săraru descrie ura din ochii animalului aproape răpus, ca o analogie la reacția celui care nu mai are nimic de pierdut. Finalul este dramatic, teatral și alegoric. El sugerează lupta nevăzută și inegală, uneori nejustificată, confruntarea de orgolii și de forțe care generează frustări și lasă, invariabil, victime în urma sa.

Cele 142 de pagini ale romanului sunt îmbogățite de ilustraţiile sugestive create de graficianul Mircia Dumitrescu, cel care semnează și conceptul grafic al cărții.