Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Continuă lectura „Frumoasă a fost această viață. Totuși.”

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?