Posted in Cărți, Recenzii

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Jean D’Ormesson se declară scriitor de profesie, “o capodoperă în pericol” a literaturii franceze aflate în declin. Ne introduce brusc într-o exclusivistă societate aristocrată raportată la coduri vestimentare, de comportament și de limbaj, în care se remarcă tatăl lui. Am o sensibilitate aparte atunci când vine vorba despre tați, de aceea m-a impresionat felul în care l-a descris: “Credea în merit, în muncă, în rațiune și în democrație…”. Trebuie să fi fost un om remarcabil, manierat și de ținută, un reprezentant cu pedigree din casta upper-class. Și descopăr cu fiecare pagină un om demn, educat, cu convingeri ferme și extrem de dedicat principiilor sale.  Pe el însuși se descrie ca făcând “parte dintr-o familie binecuvântată și blestemată, alcătuită din marii nervoși care sunt sarea pământului.”

Și-a petrecut primii ani în Bavaria, aflată între Tratatul de la Versailles și iminența național-socialismului. Tatăl lui, reprezentant al legației franceze, a fost apoi mutat, pentru trei ani, la București. Băiatul de nouă ani a descoperit aici o societate burgheză a anilor ‘30 care vorbea în majoritate franceza. Mai târziu, bărbatul revenit în România la sfârșitul secolului trecut, a constatat că și aici, ca peste tot în lume, noua lingua franca era limba engleză. După o jumătate de secol de separare de lumea din care făcuserăm parte și de la care împrumutaserăm valori… o altă lume i-a luat locul. Una despre care nu știu dacă istoria își va aminti cu aceeași plăcere.

Întotdeauna citesc cu interes, dar și cu teamă, impresiile străinilor despre România. Asta pentru că le lipsește, justificat de altfel, subiectivismul patriotic. Nu spun că părerile lor sunt nerealiste, dar din ele răzbat adesea păreri comparative. Iar asta, cel mai adesea, nu ne avantajează. De data aceasta, D’Ormesson e mai mult decât măgulitor cu România. E adevărat, are și scuza că pe vremea aceea avea 10-12 ani, era într-o relație de prietenie cu viitorul rege Mihai, mai mare cu 4 ani (cei doi s-au stins din viață în aceeași zi, pe 5 decembrie 2017), iar familia lui se învârtea în cele mai stilate cercuri ale Bucureștiului interbelic. Și ce lume! Brătianu, Iorga, Titulescu, Martha Bibescu… Contactul cu România l-a inspirat pe autor să cultive prietenii și mai târziu, cu alți români stabiliți la Paris: Eugen Ionescu, contesa de Noailles, Cioran.

Familia lui părăsește Bucureștiul și se mută în Brazilia, în 1936. După 21 de zile pe mare, copilul e fascinat de căldura tropicală și de faptul că au putut folosi telefonul chiar pe vapor, înainte cu o zi de a sosi la destinație. Își amintește cu plăcere anii petrecuți acolo, dar revede cu amărăciune cum, peste ani, fostul sediu al ambasadei este demolat “… am înțeles că trecerea noastră prin această lume este un vis fragil și că istoria își ia sarcina, cu o rigoare nemiloasă, nu numai de a pregăti lucruri noi, ci și de a reduce la neant tot acest trecut efemer, care se confundă cu noi.”

Mereu m-am întrebat în ce consta cu adevarat educația copiilor din clasa privilegiată a vechii Europe. Constat acum că valorile transmise erau aceleași,  doar metodele și insistența erau diferite: “tata și mama mă învățau neîncetat să nu mă ocup prea mult de mine, să nu ies în evidență, să nu vorbesc despre mine și să mă pun în locul celorlalți… folosindu-mi imaginația”  Oare ce a distrus acestă lume?

S-au întors în Europa exact când “mecanica dezastrului și a declinului se pusese în mișcare”. S-au stabilit la castelul Saint Fargeau, la 170 de kilometri de Paris. Era anul de “dizgrație” 1938. Despre acea perioadă, D’Ormesson spune “Când aveam zece, doisprezece sau paisprezece ani, viața, care pentru mine se concentra pe studii și pe spectrul unui bacalaureat derizoriu, era amenințată în fiece clipă de doi căpcăuni mai amenințători decât lupii din fabule, decât fiara din Gevaudan, decât un Barbă-Albastră cosmic. Hitler și Stalin. Și trebuia să alegem dintre ei doi.”  O descriere pe cât de plastică, pe atât de concentrată. Și de reală! Și, desigur, a început războiul. Din dialogul celor doi EU reiese dorința autorului de progres, un concept pe care-l explică în termeni antagonici, ceea ce mi-a amintit de Paler. “Progresul este un Ianus cu două fețe. Este o binecuvântare. Și un blestem. … Este o formidabilă mașină ce produce binele și multiplică răul. Oamenii trăiesc mai mult. Dintr-un punct de vedere dificil de contestat, ei trăiesc din ce în ce mai puțin fericiți.” Pentru mine nu este surprinzătoare nevoia de a vorbi despre progres în pragul dezastrului.

Familia se mută în casa unui unchi, lângă Paris, petrecându-și timpul în mediile culturale și politice. Acalmia nu a durat decât până în primăvara anului următor, când războiul s-a arătat în toată monstruozitatea lui. Familia se mută, mai întâi la Vichy, apoi la Nisa. După o decizie care s-a dovedit foarte inspirată, poate chiar salvatoare, se întorc cu toții la Paris. Autorul nu insistă asupra războiului aflat în plină desfășurare, ci se mulțumește doar să strecoare câteva cuvinte impresionante pentru a lămuri contexte. Se concentrează în schimb pe studii, pe examenul de bacalaureat și pe admiterea la facultate. Disproporționalitatea dintre spațiul alocat celor două situații subliniază importanța pe care a dat-o educației, chiar și în timp de război, dar și a unei oarecare indiferențe de care însuși autorul se autoacuză.

Citind despre examenele pe care le-a susținut la Sorbona, începe să-mi fie tot mai clar de ce aproape niciunul dintre pașoptiștii noștri nu au reușit mare lucru, când au fost trimiși la studii, la Paris, cu o sută de ani înaintea autorului. Manifestă o mare considerație pentru oamenii de cultură ai vremii și, spre exemplu, întâlnirea cu Paul Valery i-a provocat atâta emoție încât aproape că nici nu-și mai amintește ce au vorbit. Mărturisește că toată viața a fost copleșit de două sentimente: uimirea și admirația. De altfel, întreaga carte pare a fi un elogiu adus admirației. Admirația pentru tot ce-l înconjoară: părinții, fratele, prietenii, colegii, profesorii, scriitorii, oamenii de cultură sau cei politici. Iar prin aceasta ne câștigă întreaga admirație. Când a fost întrebat despre iubire, a vorbit cu multă sensibilitate despre sentimente, dar a ocolit cu eleganță orice referire la femeile din viața lui. De câte ori povestește despre vreo femeie mai puțin atractivă spune, cu o gentilețe de mult dispărută, că aceasta nu e o frumusețe în genul lui Grace Kelly sau al altor femei celebre în epocă pentru frumusețea lor.  Același lucru face și când e vorba despre vreo femeie pe care o place cu adevărat, dar adaugă: “Ea era, cum se spune, mult mai mult și mult mai bine. Avea grația, farmecul, inteligența și frumusețea diavolului.” Nici măcar atunci când dorea să amintească o trăsătură negativă de caracter nu o spunea de-a dreptul. Astfel în loc să spună că o anumită personalitate politică mințea, el o descria ca având “relații dificile cu adevărul”. Oare când a fost înlocuită gentilețea cu mârlănia? Regretă sincer păcatele tinereții și neplăcerile pe care le-a făcut. Și el a mințit, și el a trădat, și el se simte prizonier într-un cerc al mincinoșilor.

În anii de după război, familia a fost nevoită să vândă castelul Saint-Fargeau, dar mi-a plăcut enorm cum a încercat autorul să compenseze suferința mamei pentru această pierdere: “am înlocuit castelul de pietre pe care nu reușisem să-l păstrez cu un castel de cuvinte și am scris o carte… Din voia Domnului”. Din prezentarea cărții, o saga de familie, un alt amănunt mi-a atras atenția: este și ecranizată. Iar filmările s-au făcut chiar la Castelul Saint-Fargeau. Spre uimirea mea aflu că a fost și actor. A jucat rolul președintelui Francois Mitterrand în filmul Des hommes et des dieux (Oameni și zei). Povestește cu modestie despre cărțile pe care le-a scris. Nu se  rezumă doar la menționarea lor, ci adaugă prezentarea și felul cum a fost primită fiecare dintre acestea de către public.  A purtat un mic război cu un director de la Le Figaro după ce i-a criticat acestuia o carte și a concluzionat că nu se poate să fii și talentat și director de ziar în același timp. În mod ironic, peste ani chiar el a devenit director la Le Figaro.

Despre carieră spune, iarăși cu modestie: “Nu am carieră. Nu voiam să am una și nu am avut. Am trecut din carte în carte, din ocupație în ocupație și din pretext în pretext.”  Și când ne gândim că a fost membru al Academiei Franceze, directorul ziarului Le Figaro….

Nu-i lipsește umorul, de altfel chiar acest dialog dintre supra-eul și mic-eul lui are nuanțe amuzante. Povestește cu o mândrie ironică despre prima lui apariție în ziar. Aceasta s-a petrecut undeva între 1949 și 1950, când s-a îmbolnăvit, iar Le Monde anunța cu îngrijorare : ”un caz de spirochetoză în Franța”. Această problemă de sănătate l-a abătut de la planurile inițiale, dar l-a ajutat să obțină un post la UNESCO. Nu a fost nici prea atașat, nici prea încântat de activitățile lui la UNESCO, dar a avut marea șansă de a cunoaște mai multe personalități ale vieții culturale internaționale: Kazantzakis, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, William Styron, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Yșar Kemal, Borges și mulți, mulți alții. O bibliotecă întreagă! Și totuși nu sesizez nicio urmă de snobism în această înșiruire, ci mai degrabă mândria celui care a reușit să pătrundă în lumea pe care o admira. De altfel, mă întreb cum ar putea cineva povesti despre faptul că a luat masa cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Lauren Bacall, Georges Pompidou, că a fost apropiat președinților Giscard d’Estaing, Francoise Mitterrand sau că a contribuit la publicarea volumului Mirarea filosofică de Jeanne Hersch fără a părea lăudăroșenie. El a ales să-și prezinte propriile gafe făcute în timpul acestor întâlniri, adică a mizat pe umor.

Poate pentru a se disculpa în fața cunoscătorilor sau pur și simplu pentru a adăuga umor, vorbește despre inadvertențele strecurate în scrierile lui: descrie o situație în care, într-o carte cu întâmplări din secolul al V-lea este vorba despre un porumbel, iar abia după prezentare i s-a atras atenția că porumbeii au apărut în Europa odată cu descoperirea Americii. E un om binevoitor, iar toleranța lui merge până la a înțelege chiar și derapajele. Chiar dacă nu este de acord cu ele, nu se înrolează în armata celor care le judecă: cum ar fi în cazul lui Celine, autorul romanului “Călătorie la capătul nopţii”. Cu toate acestea, ține să se desprindă categoric și sancționează, în felul lui, printr-o indiferență rece orice abatere de la conduita socială și convențiile agreate de el. Am remarcat lipsa totală a micilor răutăți sau a referirilor malițioase la adresa cuiva, cu excepția propriei persoane, unde chiar adaugă un plus de autoironie cu orice ocazie. Mai mult decât atât, insistă să le mulțumească tuturor celor care într-un fel sau altul i-au influențat viața. Despre Academia Franceză, al cărui membru a fost vreme de 40 de ani, nu are decât cuvinte de laudă, deși recunoaște că, de la fondarea ei în 1634 și până astăzi nu a reușit să redacteze gramatica limbii franceze și nici să finalizeze dicționarul care este continuat de la o epocă la alta. Unul din lucrurile cu care se mândrește este că a făcut să intre în Academie prima femeie din istorie: Marguerite Yourcenar. Asta s-a întâmplat în 1981.

Ceea ce a însemnat cu adevărat un vis împlinit pentru D’Ormesson a fost alegerea lui în funcția de director al ziarului Le Figaro. Nici aici situațiile amuzante n-au lipsit, începând chiar de la angajare, dar cu adevărat interesant e modul în care a ales să facă politica editorială și mai ales, modul de prezentarea a informațiilor astfel încât, din toată negativitatea lor să extragă totuși o notă de optimism. Se raporta la teoria că “nu girueta își schimbă direcția, ci vântul”. Nici aici clasa nu se dezminte! D’Ormesson nu a reușit să-și armonizeze cele două mari pasiuni, mărturisind: “ceea ce-l separă cu precădere pe jurnalist de scriitor este misterul timpului. Timpul trece și durează. Jurnalistul e de partea timpului care trece. Scriitorul e de partea timpului care durează… Jurnalistul se rezumă la un cuvânt: urgent. Scriitorul vizează esențialul”. S-a decis să părăsească ziarul când și-a dat seama că nu mai avea timp să scrie. Iși dorea să publice cărți, iar activitatea în redacție îi ocupa tot timpul. Și-a reluat funcția la UNESCO, dar a rămas și colaborator la Le Figaro. Și-a păstrat toată viața o anume libertate neinfluențată de progresul al cărui adept era. Nu a purtat niciodată ceas și nici mai târziu nu a avut telefon mobil, calculator sau tabletă.

I-a dedicat câteva pagini și soției lui, Francoise care, mărturește el, “nu a încetat niciodată să fie pentru mine un vis și o mântuire” . Despre fiica lui, Helloise, are numai cuvinte de laudă, este mândru de ea și recunoaște cu tristețe că a pierdut anii copilăriei ei, prins cu activitățile cărora le-a acordat tot timpul lui. Mărturisește că a întâlnit oameni minunați, femei frumoase și lasă o umbră de mister când rostește numele Malcy, o femeie despre care spune doar atât:  “Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o.” A iubit lumea și tot ce era în jurul lui. Tot ce și-a dorit în această viață a fost de a fi fericit.

Intreaga viață cotidiană, cu rutina și obligațiile ei, e pândită de mediocritate. Oamenii nu sunt mari decât prin visurile și prin convingerile lor. Ceea ce-i înalță, mai presus de ei înșiși, sunt credința, știința, frumusețea, grija pentru dreptate sau adevăr, iubirea de patrie sau de cei sărmani.” ( asta o spune vocea conștiinței). Și tot aceast EU acuzator decide să respingă acuzația care i s-a adus scriitorului, considerând aproape disprețuitor că “Nu sunteți nici măcar arivist. Sunteți de o lejeritate derutantă și de o indiferență vinovată în prinvința oricărei măreții și a oricărei profunzimi”. Pentru mine, această dedublare a autorului e o dovadă a fricii lui de a fi judecat de posteritate pentru indiferență față de lume sau pentru mediocritate. Se pune în locul unor ipotetici judecători ai destinului lui și își  construiește apărarea.

Și cum întotdeauna viitorul l-a interesat mai mult decât trecutul, a construit finalul aproape testamentar, declarativ: “ Am iubit totul în această lume calomniată de maeștrii mei, Cioran și Eclesiastul. Știu sigur, ca ei, că viața e probabil tristă, că e, în orice caz, presărată cu eșecuri și amărăciuni și că e destinată morții. Dar mai cred și că e frumoasă și că trebuie să învățăm să o iubim. Am încercat s-o iubesc și să fiu, în această vale a plângerii, fericit pe cât posibil. Da, am fost un ușuratic, superficial, monden. Am fugit de plictis, de fast, de solemnitate. Mi-a plăcut să râd și să mă distrez. M-am străduit să nu mă iau în serios.” Ceea ce a luat în serios a fost viața. Faptul că ar putea fi acuzat că nu a prețuit-o, declanșează în scriitor o tiradă de declarații de iubire pentru apă, copaci, natură, animale, oameni dar mai ales pentru lumină și timp. Vorbește despre existență și despre eternitatea morții, cele două mari mistere ale omului riguros reglate de către univers. Din ecuația lui remarc că lipsește Dumnezeu, totul se rezumă la univers și la hazard. Și pentru a clarifica aceasta, Eul judecător i-a adresat direct întrebarea și l-a rugat să răspundă cu da și nu. Afirmă că da, crede în existența lui Dumnezeu, dar subliniază ambiguitatea cuvintelor Dumnezeu și Creație. În ultimul capitol recunoaște că Dumnezeu sau natura i-a refuzat darul credinței. Finalul cărții deja se transformă dintr-o înșiruire biografică într-o dizertație despre timp, spațiu, Dumnezeu, Big-Bang. Și totuși, ultimul capitol, cel mai mic (are doar 5 pagini) se numește Calea, Adevărul și Viața. Își recunoaște lipsa credinței, dar își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu ca într-o rugăciune de iertare. “Nu am făcut aproape nimic cu timpul pe care mi l-ați împrumutat înainte de a mi-l lua înapoi. Dar, cu stângăcie și cu neștiință, nu am încetat nicio clipă, din adâncul sufletului, să caut calea, adevărul și viața.

După ce am citit cartea și am descoperit o biografie atât de bogată, o existență intensă, populată cu nenumărate întâmplări și nume, m-am întors la titlu și m-am întrebat: Care dintre vieți? Pare să fi trăit mai multe.

Nimic nu există în afara iubirii. Îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și cel mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem. Ne scoate din noi înșine, ne face regi și stăpâni ai lumii. Iubirea transformă în ceva insignifiant, într-o nulitate, tot ce se găsește în afara ei.”

Advertisements
Posted in Artă, C., Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?