Posted in Călătorii

Sindone di Torino

imaginary coffeeCitisem câte ceva despre Giulgiul din Torino, știam controversa din jurul lui, dar nu aș putea spune că aveam o anumită opinie. Și fără niciun fel de pregătire, aproape prin hazard, am ajuns la Catedrala “Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino pentru a vedea Sacra Sindone sau Santa Sindone – Giulgiul din Torino. Am privit câteva minute biserica alb-marmoreeană care contrastează cu clopotnița alăturată, mult mai veche și diferită din punct de vedere arhitectural. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns în clădire prin ușa din stânga, recunosc, stăpânită mai mult de o profană curiozitate. Nu erau multe persoane în interior și totul era cuprins de liniște și de o lumină blândă. Buchete mari de cale albe erau așezate în dreptul altarului încadrat simetric de lumânări lungi în suporturi aurii. Pe peretele opus altarului se află o frumoasă reproducere a celebrei lucrări “Cina cea de taină”. Pardoseala este decorată cu octogoane din marmură albă și gri, iar pereții, monumentali de altfel, sunt lipsiți de ornamente. Pe partea stângă am observat un ecran mare pe care era proiectat un documentar despre veșmântul sfânt.

Filmul și notițele informative m-au făcut să am o imagine clară despre istoria lui:

Giulgiul este, conform tradiției, pânza funerară în care a fost învelit corpul lui Isus după ce a fost coborât de pe crucea răstignirii. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea de jos a giulgiului, iar cu cealaltă jumătate i-a fost acoperită întreaga parte din față. Giulgiul măsoară 4,42 m lungime și 1.13 m lățime și este țesut din in împletit în forma solzilor. Pânza, în afara micilor arsuri, prezintă două linii longitudinale paralele, închise la culoare, intersectate de 29 de găuri aproape triunghiulare, cauzate de o picătură de argint topit de pe caseta care conținea pânza împăturită, în timpul incendiului din Chambery, din 1532. Tot din cauza incendiului, pânza este pe alocuri decolorată de apa folosită la stingerea focului.

În partea de mijloc a țesăturii este evidențiată amprenta dublă (frontală și dorsală) a unui om. Imaginea apare aproape în relief datorită tonalității diferite a nuanțelor: culoarea este mai intensă în părțile proeminente ale figurii – frunte, nas, bărbie, piept – și mai estompată în celelalte părți. Persoana care a lăsat această amprentă depășea statura de 170 de cm. În locuri particulare (frunte, ceafă, încheietura mâinilor, picioare și coasta dreaptă) forma și culoarea nuanțelor sunt diferite de cele ale corpului: tind spre roșu, sunt drepte și bine conturate. Acestea sunt petele de sânge: semnele lăsate de răstignire și de biciuire. Pe țesătură mai apare imprimată clar și urma piciorului drept.

Tot din film am aflat și argumentele științifice în ceea ce privești autenticitatea giulgiului.  Când am intrat în biserică știam ceva despre încercările de autentificare când, în urma tratării cu carbon radioactiv, giulgiul fusese datat ca fiind provenit din Evul Mediu. Asta nu se spunea în film. Mai târziu am citit că, de fapt, cercetătorii se poate să fi examinat o bucățică de pânză care fusese cârpită de măicuțe după ce țesătura arsese în incendiu și astfel rezultatul nu este relevant. Cu adevărat interesantă e teoria care încearcă să explice cum de s-a putut imprima chipul pe pânză. Cercetătorii consideră că numai o degajare uriașă de energie poate lăsa o astfel de urmă. De aici se poate deduce că giulgiul nu a înregistrat moartea lui Isus, ci momentul Învierii Sale.

Am urmărit cu mult interes documentarul, deși privirea mi-era atrasă spre pânza care acoperea simbolul patimilor lui Isus. Giulgiul este păstrat în poziție orizontală, într-o casetă din aluminiu și sticlă, lungă de 5 metri. M-am apropiat ezitant și tot ce pot să spun e că nu pașii m-au dus acolo, ci un magnetism aparte. Nu era expus vederii, dar l-am simțit, i-am simțit prezența. Mi-am văzut chipul, aproape de nerecunoscut, reflectat în geamul de protecție. Coroana de spini, o imagine a giulgiului, aceeași rugăciune tipărită în mai multe limbi, blândețea din privirea celor prezenți …

 Eu … și toate îndoielile mele religioase am trăit o emoție profundă, neomenească. Ceva s-a strecurat în sufletul meu definitiv. Mi-au răsunat apoi în minte zile în șir versurile:

“Pe scara sufletului meu

 M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu”.

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii

“Ura din ochii vulpii”

dinu-sararu-ura-din-ochii-vulpiiPublicat la editura RAO în 2017, romanul “Ura din ochii vulpii” de Dinu Săraru  se deschide cu un Avertisment și un Motto în care autorul insistă asupra faptului că povestirea, deși inspirată din realitate, rămâne totuși o ficțiune. Precizarea nu face decât să îți stimuleze curiozitatea și să te provoace să cauți dincolo de descrierile străvezii specifice literaturii, fapte și biografii desprinse din realitate.

Romanul unei mari dezamăgiri”, așa cum îl numește autorul, se prezintă sub forma unei povestiri la persoana întâi în care naratorul, directorul Teatrului din Sărindar, descrie întâmplări care au avut loc cu puțin înainte și imediat după evenimentele din decembrie 1989. Romanul are în centru chiar Teatrul din Sărindar, ceea ce ne duce cu gândul la Teatrul Mic unde Dinu Săraru a fost director treisprezece ani. De altfel, și piesele de teatru amintite în carte (Maestrul și Margareta, Doamna cu camelii…) au făcut parte din repertoriul Teatrului Mic, iar interviurile și declarațiile citate sunt reale și se găsesc în publicațiile vremii.

Personajele romanului nu au nume, ci doar pseudonime care au legătură cu profesia lor: Vedeta, Marea Dirijoare, Sculptorul. Dar putem ghici cu ușurință personajele ascunse, de exemplu, în spatele Vedetei (Valeria Seciu) sau Marii Dirijoare (Cătălina Buzoianu). Chiar dacă le dă o identitate fictivă, autorul nu ambiguizează personajele, ci le construiește portrete detaliate. Chiar și referirile la persoane care nu au neapărat legătură cu acțiunea îi oferă scriitorului prilejul de a-și demonstra calitățile de portretist și de analist fin al mediului social. Cred totuși că a exagerat în privința lungimii frazelor. Există în carte propoziții lungi de câte o pagină și mai bine, ceea ce-ți solicită întreaga ta capacitate de concentrare. În mod cu totul suprinzător, introduce în povestire un fotoliu, “o berjeră Biedermeier”, martorul tăcut al tuturor evenimentelor, cel care dezvoltă un magnetism aparte și conectează personajele și momentele. Și ea descrisă în detaliu… de câteva ori!

Cartea se deschide cu o anecdotă menită să îndulcească refuzul naratorului de a participa la o partidă de vânătoare la care fusese invitat de către Sculptor. Directorul teatrului invoca drept motiv al refuzului ploaia rece din ultimele zile, lenea sau orice altceva, dar nici el și nici Sculptorul nu își explică ezitarea ca fiind o reacție intuitivă la ceea ce avea să urmeze. Autorul insistă asupra furiei cu care prietenul de vânătoare părăsește încăperea, reia scena undeva la mijlocul cărții și abia la sfârșit realizăm importanța acestui aspect. De altfel, cu greu putem ghici printre detaliile care par să se distanțeze de povestea inițială, finalul încărcat de semnificații.

Povestirea ne poartă în culisele unei piese de teatru, o adaptare după “Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, dezvăluindu-ne nu actul artistic în sine, ci condiția actorului aflat între dorința de exprimare artistică și condiționările audienței de care depinde, între artă și cenzură. Din fragmentele de corespondență descoperim patima cu care se implică artistul în creația sa și sensibilitatea care îi dictează acțiunile. Deși aproape toate evenimentele povestite au corespondente evidente în realitate, narațiunea nu-și propune să le justifice, ci mai degrabă încearcă să lămurească contexte care l-au afectat de scriitori și care au rămas insuficient cunoscute.

Metafora din titlu își găsește explicația abia la finalul romanului, acolo unde firele narațiunii se adună și închid bucla creată de autor pe parcursul cărții. Chiar dacă întrevezi ce urmează să se întâmple, nu poți să nu fi surprins de intensitatea cu care Dinu Săraru descrie ura din ochii animalului aproape răpus, ca o analogie la reacția celui care nu mai are nimic de pierdut. Finalul este dramatic, teatral și alegoric. El sugerează lupta nevăzută și inegală, uneori nejustificată, confruntarea de orgolii și de forțe care generează frustări și lasă, invariabil, victime în urma sa.

Cele 142 de pagini ale romanului sunt îmbogățite de ilustraţiile sugestive create de graficianul Mircia Dumitrescu, cel care semnează și conceptul grafic al cărții.

Posted in Cărți

Gaudeamus, locul în care nu alegerea e grea, ci renunțarea

IMG_4513… pentru că nu știi ce carte să lași, în timp ce lista “doritelor” devine interminabilă.

Am regăsit și anul acesta freamătul și murmurul iubitorilor de lectură, culorile și mirosul cărților, proximitatea atât de specială a scriitorilor, editorilor și criticilor români.  Magnetismul cărților e uriaș. Nu simt că aici ar fi un spațiu în care se face comerț, ci mai degrabă un loc în care au loc tranzacții culturale, schimburi de cunoștințe, contacte cu toate domeniile cunoașterii.

Am cumpărat cărți, am întâlnit câteva personalități culturale și am primit autografe de la doi dintre autorii prezenți în antologia Noir de București, publicată de editura Tritonic: scriitorii Lucian-Dragoș Bogdan și Ștefan D. Guță.

Da…. nu voi citi niciodată nici cât aș vrea, nici cât ar trebui.

IMG_4509IMG_4510

IMG_4486

Posted in Citate, Gânduri, Learnings

Lesson #5

IMG_3975

“Cele mai multe umbre din viaţa noastră apar din cauză că stăm în calea propriei noastre lumini.” Ralph Waldo Emerson

Iar acea lumină, ca și umbra, poate apărea sub forma unei șanse, a unei senzații sau a unei persoane. Diferența este făcută doar de poziția în care te afli tu în raport cu ea.

Când te îndrepți spre lumină  în urma ta rămân oricum umbre deformate, ani,  visuri, uneori victime, eroi…

Posted in C., Gânduri

Un an necesar

AIMG_6646m sentimentul unui bilanț… și nu e decât noiembrie! Odată cu toamna asta frumoasă se încheie, într-un fel, anul pentru mine. Ca să spun dacă a fost un an cu plus sau cu minus ar trebui să trag linie peste evenimente care nu au nimic de-a face cu matematica.

Totuși:

  • suma planurilor este egală cu suma eșecurilor (jalnic!);
  • s-au adunat regrete vechi și au scăzut faptele regretabile (din asta poate ieși ceva bun);
  • raportul pierderi/câștiguri – cel mult egal;
  • am spus de suficiente ori NU, astfel încât să-mi distrug orice potențială șansă;
  • nu am terminat de citit Drood (nici anul acesta!!!)

… un an al ușilor închise.  A fost un an în care am văzut tabloul de la distanța pasului înapoi și, da, atunci când cineva îți spune că realitatea nu e chiar așa frumoasă cum se vede de aproape, așa e! Realitatea, lucrurile, oamenii.

Și totuși…anul acesta m-am regăsit (în lipsă de altceva, voi pune asta la plusuri).

Concluzie: Un an pe care nu mi l-am dorit, dar care a fost necesar.