Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…

Scriu, și la orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari.

(Nicolae Șucu, „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918”, ediție de Daniel Cain, București: Humanitas, 2017)

Deși pare greu de crezut, facsimilele prezentate în carte sunt pagini din jurnalul unui cioban cu patru clase, din Muscel, trăitor în prima parte a secolului trecut. Dincolo de extraordinara poveste a lui Nicolae S. Șucu, avem ocazia să reconstituim perioada 1892- 1919 dintr-o perspectivă mai puțin accesibilă, aceea a locuitorilor aflați între indecisele granițe ale Dobrogei.

Amintirile lui Șucu ne descriu condiția dezertorului și lupta lui de supraviețuire într-o lume ostilă, ne arată războiul dezgolit de aura lui eroică și de motivațiile patriotice. Dar este și despre incredibilul drum de românizare a noilor teritorii din Dobrogea, un proces demografic bine gândit, bazat pe o atentă analiză a populației din regiune și pe un program menit să „transforme un amestec de rase într-un popor.” (p. 17). Dar, așa cum se întâmplă când o decizie implică schimbări majore, dincolo de intenții, statistici și rapoarte au existat nedreptății, violențe, deportări, drame… care nu s-au vindecat  nici ușor, nici repede.

Pe lângă studiul introductiv excelent redactat, istoricul Daniel Cain a adăugat și un tabel al reperelor cronologice.  Avem astfel tabloul clar al evenimentelor istorice  care au provocat vânzoleala dobrogeană dintre momentul în care Bulgaria și-a proclamat independența și cel în care s-a semnat Tratatul de pace de la Neuilly, prin care a fost general recunoscută extinderea teritoriului României până la sud-vest de linia Turtucaia-Balcic. Intervenția istoricului Daniel Cain este binevenită. Ne explică întregul context istoric de dinainte de Războaiele Balcanice și până la sfârșitul Marelui Război, ne certifică informațiile din manuscris cu documente, acte oficiale, corespondență diplomatică și ne prezintă faptele așa cum reies ele din surse deopotrivă românești și străine. Trebuie să spun că este destul de neobișnuit să aflăm că, la un moment dat, România a fost considerată „un vecin perfid”, că s-a manifestat cu cinism în situații delicate, că armata română a comis fapte despre care nu se prea vorbește și, în general, că și noi ne-am supus, ca toți ceilalți, practicilor nescrise ale războiului. Dar, așa cum spuneam, nu putem face abstracție de întreg momentul istoric, parte din justificare.

În „Notă asupra ediției” sunt prezentate originea și parcursul manuscrisului, redat în această carte pentru prima dată. Deși nu este foarte clar cum a ajuns în posesia lui Nicolae Iorga, manuscrisul a rămas neatins timp de șaizeci de ani în arhivele Academiei Române. Editorul ne prezintă și rezultatele analizei grafologice, iar remarcile sunt argumentate cu fotocopii atașate pe parcursul textului.

Manuscrisul conține 65 de pagini și a fost scris pe un caiet tip registru. Editorul ne asigură că textul e reprodus „integral și fidel”, cu mențiunea că în transcriere s-au aplicat normele ortografice și de punctuație în vigoare. Textul este ilustrat cu câteva pagini din jurnal, iar la final, legate de conținut, sunt atașate 36 de fotografii alb-negru, datate și sumar explicate. De altfel, cu o meticulozitate desăvârșită, istoricul ne explică și ne documentează totul, în generoase note de subsol care conțin date și documente istorice legate de pasajele povestite de Șucu.

Mai întâi, cine este Nicolae S. Șucu?

Iată ce ne spune autorul studiului introductiv, istoricul Daniel Cain, despre personajul nostru:

NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrogea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893.


Memorialistul nostru începe prin a se prezenta. Ne povestește despre primii ani de școală, prilej cu care nu s-a putut abține să nu exagereze, descriindu-se ca fiind premiant.  Copilului îi intrase în cap că vrea să se facă cioban și își urmează „visul” în clasa a V-a, când a fugit de acasă și a plecat după mocanii care-și mânau turmele pe la el prin sat. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că, atunci când s-a întors, dascălul s-a dus imediat după el să-l ducă înapoi la școală. Din cercetările istoricului, aflăm că a primit și amendă din cauză că a lipsit de la școală. Mă uimește dedicarea  de care dă dovadă dascălul și încep să înțeleg cum se face că textul e scris foarte corect, iar caligrafia este absolut remarcabilă.

Dorința de aventură sau nevoia de a scăpa de sărăcie îl face să-și părăsească satul și să încerce diferite slujbe. Ne dăm seama că nu a fost mereu tocmai cinstit sau responsabil, dar întotdeauna a dat dovadă de curaj. Povestește cu mândrie  despre lucruri care în zilele noastre nu ar face cinste nimănui. Dar iarăși trebuie să punem totul în context. Pe de altă parte, e și un soi de bravadă tinerească. Oricum  întâmplările sunt demne de un roman de aventuri, iar faptul că a supraviețuit acelor vremuri e de admirat. A riscat să fie mâncat de lupi, s-a luptat cu tâlharii, a trecut Dunărea pe gheață, și-a rupt mâna…

Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.” (p. 13)


S-a reîntors în satul natal după zece ani și a aflat că a fost încorporat. A hotărât să dezerteze și să se refugieze în Bulgaria. Ne descrie în amănunt ceea ce a găsit acolo: sărăcia, prețul alimentelor, ocupațiile locuitorilor, mentalitatea, educația precară.

S-a căsătorit cu o tânără bulgăroaică pe care s-a hotărât să o ducă acasă, în România. Cum lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, a trimis-o înapoi în Bulgaria, iar după ce a fost arestat pentru dezertare, a fugit din nou în Bulgaria.

În 1912, „a mobilizat Bulgaria contra Turciei” (p. 115), iar românul nostru a fost pus să aleagă între a părăsi Bulgaria și a se înrola, ca soldat bulgar, în Primul Război Balcanic. Dintr-o ură veche față de turci, dar și pentru că nu dorea să plece și să-și piardă averea, s-a înrolat în armata bulgară, deși nu știa prea bine care e miza. Descrie războiul în detalii particulare…. groaznice. Mă întreb dacă lipsa educației îi făcea pe acei oameni, indiferent de nație, să fi atât de barbari și fără suflet.

Prins în morișca luptelor, participă și în al Doilea Război Balcanic. Evenimentele sunt însă departe de a se liniști. Începe Primul Război Mondial, iar românul nostru care, printr-o sclipitoare idee, reușește să scape de statutul de dezertor, devine iarăși soldat în armata bulgară. De data asta luptă pe frontul sârbesc și ajunge sergent bulgar, comandant de pluton. Descrie sumar luptele, ne spune despre felul în care fiecare soldat se salva, de cele mai multe ori, prin prezență de spirit și curaj și ne dăm seama de haosul care, de fapt, însoțea războiul. A fost la un pas să ajungă în fața plutonului de execuție și numai printr-un noroc a scăpat, a fost rănit la un picior și a fost lăsat să zacă pe câmpul de luptă … a fost nevoit să lupte împotriva propriului popor: „ Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România” (p. 140) E pentru prima dată când pentru el războiul, și așa neînțeles, devine absurd pe de-a întregul. „ Am plâns ascuns cu lacrimi de măcelul de la Turtucaia. Nici un glonte nu am tras asupra nenorociților militari” (p. 145), ne mărturisește Șucu, iar din notele de subsol reiese că nu s-a remarcat în niciun fel în luptele împotriva românilor. În tot vacarmul, pasajele despre România sunt ca o respirație de aer curat. Tonul îi e cuprins de o emoționantă căldură. Este înduioșător patriotismul pe care îl simte chiar și numai când vede un român, un ziar românesc…


Armata bulgară este descrisă ca fiind prost organizată, dezumanizată și mânată de sălbăticie. Scenele de după trecerea bulgarilor sunt revoltătoare: pârjol, furturi, cruzime imposibil de descris, violuri, crime. „Să mă ierte bunul D-zău, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt.  Sunt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sângele și duhul îl are de păgânii cei mai cruzi. […] Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea care este bulgăroaică”(pp. 149, 151)

Mulți s-au folosit de război pentru răzbunări personale, iar atrocitățile descrise întrec orice imaginație. Mă întreb de unde atâta barbarism. Pur și simplu nu înțeleg cum gândeau sau ce simțeau oamenii aceia care comiteau crimele cele mai odioase, mutilau suflete nevinovate și…. mi-a fost foarte greu să citesc anumite pasaje. Viața nu era prețuită, omul nu manifesta niciun fel de empatie pentru celălalt. Oare educația a schimbat asta în vreun fel?


O istorioară îmi atrage atenția: un soldat turc a intrat într-o cârciumă pe pereții căreia atârna portretul țarului Ferdinand al Bulgariei, iar prima reacție a fost să-i scoată ochii cu sabia. Nu m-a surprins întru totul, deoarece, când am vizitat biserica Densus am observat că sfinții pictați pe pereți aveau ochii scoși, adică zidul fusese zgâmăit în dreptul ochilor lor. Domnul în vârstă (un bătrân de poveste) care se ocupa de biserică mi-a spus că turcii și tătarii au distrus cu săbiile pictura murală, cu sute de ani în urmă. Și nici exemple din epoca recentă nu lipsesc.

E clar că soldatul Șucu era perceput de bulgari ca fiind un om educat, citea romane și scria frumos, drept pentru care obține niște funcții care îi permit tot felul de libertăți. Până când a fost demobilizat reușise să facă și o mică avere. Ajuns acasă, în satul din Bulgaria, și-a vândut toată averea pentru a se întoarce în România, dar, după cum spune, a pierdut toți bani. A avut de suferit și din cauza gripei spaniole. I-a murit singura fetiță,  iar toți ceilalți trei băieți au fost bolnavi. A înfruntat foametea și disprețul bulgarilor (îl numeau mămăligar și-l suspectau de spionaj).


Și „au venit românii!” în Cadrilater. Satul lui Șucu se afla însă la trei kilometri în afara noii granițe. Ei bine, a scăpat el viu după aventurile mocănești și din război, iar tocmai armistițiul i-a adus o condamnare la moarte (preventiv, pentru a nu le face rău bulgarilor, în caz că România se va extinde până în satul lui): „Corpul meu e ferecat într-o temniță întunecată. Spiritul meu e închis într-o idee. O înfiorătoare, o sângeroasă, o neîndurată idee. Nu mai am decât un gând, o convingere, o siguranță : Condamnat la moarte. Orice aș face, acest gând e mereu lângă mine, ca o arătare apăsătoare, singură și geloasă, gonindu-mi orice distracție.” (p.195). Ne descrie calvarul sufletesc trăit până în ziua execuției, drumul spre eșafod….

E o carte provocatoare, o lecție despre război, despre disperare, nesiguranță și cruzime, despre înstrăinare și despre sentimentul cald al apartenenței. Nu am găsit cuvântul nicăieri în text, dar se intuiește în fiecare frază un subtil elogiu adus păcii.
Recomand!

Chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimit caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare, cel ce va ceti va înțelege cât e de amar printre streini și că sângele apă nu se face.” (p. 192)

Crucile de la Firijba

Am trecut în grabă peste râul Luncavăț și abia am observat crucile îngrămădite pe partea stângă a drumului îngust, care urcă spre Firijba,  un sat vechi, vechi… cine știe de când. Satul e incredibil de mic, iar dacă ești absorbit într-o discuție nici nu realizezi că ai trecut deja prin el. Șoseaua dispare însă dintr-o dată în pădure, semn că satul s-a terminat, iar singura variantă este să te întorci.

Pășim pe asfaltul proaspăt turnat, singura mărturie a epocii în care ne aflăm, și respirăm aerul încărcat de mirosul pădurii și al socului înflorit. Casele sunt risipite, la distanțe mari una de cealaltă, de o parte și de alta a drumului, despărțite de curți, livezi părăsite sau foste grădini transformate toate acum în pajiști înverzite. Gardurile au o arhitectură rustică extraordinar de frumoasă în simplitatea lor desăvârșită. Intuiești priceperea mâinii care a fixat fiecare ulucă și apoi aproape că percepi scurgerea timpul.

Dincolo de garduri nu se mai află însă decât tăcerea. Nu se mai aud zgomotele fierăstraielor sau râsetele copiilor … nici măcar vreun lătrat de câine.  

Clădirile, majoritatea părăsite, transmit o tristețe sfâșietoare. Au rămas, precum un câine credincios, în așteptarea stăpânului. Deși modeste, aceste case de paiantă au o anumită măreție în statornicia lor. Sunt crăpate, iar pe sub lutul căzut de pe pereții exteriori se văd, scheletic, stinghiile aranjate oblic. Iarba și arbuștii sălbatici au copleșit curțile, dând un aspect oarecum idilic locului. Ferestrele mici, cu rame de lemn minim ornate și vopsite în culorile pământului, ne atrag privirea spre interiorul modest al locuințelor de început de lume. De pe cerdacul caselor lipsesc însă așternuturile scuturate, fructele puse la uscat pe rogojini și ghivecele de lut din care se revărsau odinioară mușcate sau cerceluși. Uneltele, obiectele folosite în gospodărie, se află și ele exact acolo unde au fost abandonate acum zeci și zeci de ani. 

În spatele unui gard ceva mai nou zărim o femeie care își lucrează pământul. Își ridică pentru o clipă privirea, apoi își continuă activitatea după aceleași ritualuri dictate de natură și învățate de la cei de dinaintea ei.

Nu mai există școala și nici biserica. Un sat fără biserică… O troiță îngrijită a devenit locul de închinăciune al celor rămași aici. Și ea e înconjurată de cruci vechi de lemn.

Un bărbat spre 50 de ani, cu ochii azurii și obrajii înroșiți de aceste prime raze de vară, ne întâmpină, curios să afle ce e cu noi. Când îl asigurăm că nu suntem „de la județ„, răsuflă  ușurat și se prezintă: ”sunt cel mai tânăr din sat și singurul vaccinat”.  Ne spune că ”mai suntem douăsprezece în sat” și bănuim că se referă la numărul familiilor, dar răspunsul lui ne bulversează de tot. Își îndreaptă degetul spre o casă și ne spune că acolo stau trei surori. Casa era clar părăsită de zeci de ani, iar el ne spune că surorile sunt plecate care încotro, în cazul în care mai trăia vreuna. Interesat mod de a număra familiile din sat.

Îl întrebăm despre cruci, despre semnificația așezării lor pe drumul de lângă troiță și de lângă râu. Tot ce am aflat de la el este că, după un an de la deces, crucea de la mormânt este mutată fie la troiță, fie lângă râu în funcție de ce fel de om fusese răposatul: „jurat” sau „nejurat”. Bănuiesc că e legat de ce făcuse în timpul vieții, dar nu am aflat nimic mai mult. Jovialitatea bărbatului este copleșitoare. Cred că era bucuros să vorbească cu cineva, așa că insistăm și-l întrebăm cum se descurcă cu procurarea alimentelor, din moment ce în sat nu există nicio mașină. Ne spune că săptămânal vine cineva de la brutăria de lângă primărie și le aduce pâine și orice mai au nevoie. Ne spune că și doctorul vine din când în când. E încântat de drumul proaspăt renovat și ne mărturisește că odinioară erau izolați între noroaie. Despre poveștile fabuloase care circulă despre sat nu-l întrebăm, pentru că nu ne propunem să găsim aici senzaționalul, ci realul. Plec cu un sentiment, chiar dacă risc un clișeu, de atemporalitate.

Mai târziu am căutat informații despre sat în volume la fel de vechi ca unele dintre casele văzute. La pagina 367 a volumului al doilea din „Marele dicționar geografic al României”, alcătuit și prelucrat, între anii 1898 și 1902, de George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu, după studiile lui C. Alessandrescu, sunt menționate: satul Firijba – așa cum era el la 1893, un râu și de un „trup de pădure” cu același nume, din comuna Popești, județul Vâlcea. Am încercat să înțeleg și etimologia numelui, dar n-am găsit decât o mențiune pe internet referitoare la uneltele folosite pentru principala ocupație a locuitorilor, aceea de tăietori de lemne:

firéz (Trans. Ban.) și firíz (Olt. Munt. Buc.) n., pl. e și urĭ (ung. füresz). Fĭerăstrăŭ (mare saŭ mic: cordar, beschie, joagăr).

Biblioteca din Paris

Semnat, cineva care știe

E puțin probabil să citești ceva despre perioada ocupației naziste din Paris, în care să nu se amintească despre scrisorile josnice prin care erau denunțate persoanele de origine evreiască. Biblioteca de Paris” de Janet Skeslien Charles, trad. Simona Săsărman, Litera, 2020 , cu tot romantismul din titlu și din imaginea de pe copertă, este despre război, denunțuri, lipsuri, curaj și despre a învăța din toate astea. Și, desigur, este despre bibliotecă. Franțuzoaica Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris chiar înainte ca orașul să fie străbătul de fiorul rece: „vine războiul”. Autoarea romanului a început prin a alterna capitolele în care ne vorbește despre Franța anilor ‘40, cu cele în care o regăsim pe Odile, patruzeci de ani mai târziu, într-un orășel din SUA.

Între cele două mari conflicte (Războiul Mondial și Războiul Rece, de care cred că autoarea e intrigată pentru că îl tot evocă, deși personajele nu par să aibă vreo legătură directă cu el), nu există, practic, nicio acțiune. Autoarea se folosește de întâlnirea dintre Odile (aflată acum la o vârstă venerabilă) și adolescenta Lily, pentru a reconstitui atmosfera sumbră a Parisului din vremea ocupației și, desigur, înduioșătoarea formă de rezistență prin lectură, întreprinsă atunci de bibliotecari. Pentru prima dată, ocupanții germani sunt prezentați în postura lor de oameni educați, departe de a fi lipsiți de umanitate și conștienți de ravagiile pe care le produc ei și războiul lor. Nu trupele naziste sunt însă subiectul cărții, ci, mai degrabă, parizienii, cei rămași să înfrunte, fiecare în felul lui, inimaginabilul. Și astfel prind viață portrete ale unor oameni care au intervenit în viețile celorlalți,  uneori cu sensibilitate și speranță, alteori deraindu-le dramatic traiectoria.

Cel mai înfiorător portret pe care-l creionează autoarea este cel al denunțătorului, întruchipat de una dintre cititoare. Semnate sau anonime, „scrisorile-ciori”, cele prin care se făceau atenționări, cu date exacte despre existența unor persoane de origine evreiască, nu erau altceva decât acțiunea cât se poate de conștientă, dar total lipsită de umanitate a celor care încercau în acest fel să-și regleze frustrările. Sigur că e o întreagă teorie legată de psihologia turnătorului, iar exemple găsim oriunde am privi în istorie. Denunțătorii, turnătorii, informatorii, persoanele de sprijin… sau cum se mai numesc ei astăzi, au un mare punct comun: simulează apartenența la comunitatea în care trăiesc și pretind că doresc doar binele ei,  în timp ce compun rapoarte defăimătoare, fără a avea neapărat o miză. Oameni mici, fără onoare! Și, mai rău, stigmatul nu piere odată cu ei. Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce au simțit atunci când au aflat despre consecințele faptelor lor? Mi-e greu să cred că nu i-au mișcat imaginile din lagărele în care au sfârșit cei pe care i-au denunțat. Oare i-a bântuit acea imagine vreo clipă?  Sau… cine știe cât hău poate fi în sufletul unui astfel de om.

Pe de altă parte sunt bibliotecarii, cei descriși în carte. Între ei se remarcă Miss Reeder, directoarea bibliotecii, un personaj cât se poate de real.  Înțeleg că personajele nu numai că au existat, dar au și înfruntat cu un curaj aproape inconștient orice risc, pentru a duce oamenilor cărți. Autoarea a aflat despre ei când a primit o slujbă la Biblioteca Americană din Paris (cea de acum) și, ca un gest de admirație, a prezentat faptele în carte. Se vede că are și o pasiune pentru clasificarea zecimală Dewey, iar pe parcursul cărții încearcă să încadreze totul într-una dintre cele nouă grupe. În mod ironic, tocmai indicele CZU al cărții, aflat pe verso-ul paginii de titlu, este greșit (sau, să zic, incomplet).

Manierele și delicatețea lui Odile, femeia însingurată care și-a pierdut întreaga familie și care poartă un secret care o macină, sunt completate de candoarea fetiței din vecini, Lily. Și ea are o poveste, iar Odile devine meditatorul, modelul și mentorul ei. Pentru fiecare însă, cealaltă reprezintă salvarea.

Și iarăși mă gândesc că e în ordine dacă nu poți fi mereu drept, dar nu ai nicio scuză să nu fii bun.