„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care au fost nevoiți să participe. Alții însă, consideră că lecțiile războiului nu pot fi învățate atâta timp cât ele nu sunt cunoscute.  “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944” este o de carte de însemnări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdute și refăcute din memorie de autor, tatăl criticului literar Eugen Negrici. O carte despre lecțiile războiului!

Pe lângă textul rescris întocmai (cu o minimă intervenție din partea fiului), cartea conține câteva facsimile din jurnalul de front, poezii și fotografii din arhiva personală a familiei Negrici. Textul este structurat, conform notițelor, în două părți: prima se referă la anul 1941, iar cea de-a doua la evenimentele din 1944. Acestora li se adaugă și o anexă cu impresii semnate de Gheorghe Stancu, respectiv de Eugen Negrici.

Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe. Câteva zile mai târziu, în noaptea de dinaintea plecării, 1000 de soldați au părăsit cazarma pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. Deși toți s-au întors, pedeapsa pentru această faptă era una umilitoare. Ei bine, Nicu Negrici ne predă acum lecția omeniei și a camaraderiei. Își asumă responsabilitatea poziției sale și găsește soluția conformă educației și a cugetului său curat, câștigând loialitatea necondiționată a soldaților. Mă întreb dacă mai există oameni cu un astfel de caracter.

Autorul ne descrie momentul plecării, din zilele de 26 și 27 iunie. Își amintește emoția despărțirii de soția sa, care urma să-i aducă pe lume, peste cinci luni, “lumina aspirațiunilor și nădejdilor mele, Pucu” (p. 28), iar acesta a fost motivul pentru care speranța că se va întoarce teafăr acasă nu l-a părăsit niciodată.

Autorul ne descrie drumul spre front. Trupa s-a oprit în Buzău, unde s-a intersectat cu trenul morții, cel în care erau transportați evreii spre lagărele de concentrare. Acest moment l-a impresionat profund, de aceea a dedicat momentului un capitol emoționant. Apoi, momentul sosirii în pădurea Tabăra, pe malul Prutului, și primele imagini cu războiul: “Vuiete satanice ale pădurii, trăsnete de proiectile amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, țipete și vaiete, ploaie și iar ploaie….” (p. 33), primele semne de panică generală și de isterie colectivă, primele vieți pierdute. Trecerea văii Nîrnova e greu de descris. Și imposibil de uitat. E războiul în toată monstruozitatea lui.

Au urmat traseul de la Târgul Bujorul, prin masivul Hânceștilor și mai departe prin satul Taraclia, pe drumuri desfundate în care se cufundau atelajele, prin Trușeni, Săiți, Tighina spre Tiraspol. Și peste tot… moarte.

Întâmplări izolate ne vorbesc despre caracterul ofițerului Nicu Negrici care, cu un fler deosebit și cu o desăvârșită empatie, a reușit să construiască acel spirit de solidaritate în rândul camarazilor. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de nevroza războiului și nu a lăsat rigiditatea cazonă să-i afecteze deciziile. Dimpotrivă, a analizat fiecare situație și a acționat cu înțelepciune, probabil în spiritul educației primite și a onoarei militare. Războiul este și despre oameni și autorul ne relatează zeci de povești simple și frumoase despre țărani, prieteni, artiști, tineri, tați… deveniți acum ostași cu visuri năruite și destine tragice . “Dar peste cine viața nu-și așterne praful, mucegaiul și uitarea!” (p. 73)

Din jurnalul de front aflăm că, pe 11 august, Batalionul trece “bătrânul hotar de est al României (Nistrul)”( p.85) și se îndreaptă spre Pavlovka. Văzând locuri care-i păreau familiare, autorul se arată uimit de tenacitatea și rezistența spiritului românesc prins în “vâltoarea frământărilor și transformărilor regimului bolșevic menit să imbecilizeze ființele omenești.“ (p.86). Câteva zile mai târziu, Regimentul 2 Dorobanți luptă la Vigoda, unde își pierd viața peste 500 de soldați și ofițeri. Pe 24 august, comandantul Haas este grav rănit și este înlocuit de lt.-colonel Almășanu. Cartea continuă cu explicații telegrafice reproduse din jurnalul de front, despre luptele purtate la Gniliacovo, acțiune în sprijinul luptei de cucerire a Odessei, și cu o listă a ofițerilor căzuți pe front. După crâncene bătălii, pe 16 octombrie ajung la porțile Odessei pe care o cuceresc până la înserare. Acest fapt e menționat în jurnalul de front ca fiind “cea mai strălucită faptă de armă, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată armata română.” (p. 100). Urmează apoi deplasarea prin localitățile Holodnaia Balka, Neburovskoe, Petrovsky, Vasilevska, Mannheim, Iaska, Crocmaz, Olănești, Cara-Hasan, Ivăneștii vechi, Fărăoani, Păuleni, Nicolăeni și apoi, spre zona de îmbarcare, prin Borodino, Cioara Murzei și Abaclia de unde unul câte unul batalioanele sunt transportate, începând cu 3 noiembrie, înapoi acasă.

Aceasta este vremea bilanțului: dincolo de entuziasmul victoriei, 2122 de ofițeri, subofițeri și ostași  sunt morți, răniți sau dispăruți.

În partea a doua, autorul își începe amintirile în zorii zilei de 2 octombrie 1944, când Regimentul 2 Dorobanți era în dispozitivul de luptă în bătălia de la Oarba de Mureș, încercând cucerirea dealului Sângeorgiu. Autorul creionează câteva chipuri de camarazi în care regăsește întregul spirit românesc. Luptă alături de ei și se identifică cu trăirile lor. Suferă pentru fiecare pierdere, își amintește fiecare ultimă îmbrățișare, revedere sau discuție. De nenumărate ori se află în bătaia gloanțelor, chiar dacă prin minune rămâne neatins în timp ce doi camarazi mor chiar lângă el. Ne spune că și acum se află, în cimitirul bisericii din Iernut, un mormânt cu două cruci, pe care se pot descifra numele celor doi: Stamate Popescu și Ilie Desrobitu. Secvențele de război prezentate sunt sfâșietoare.

Peste ani, în 1978, autorul a mers să vadă monumentul ridicat la Oarba, chiar pe locul postului de comandă. Amintirile, ca niște flashuri, îl copleșesc și încă îl chinuie. Rememorează momentul în care a fost rănit pe dealul Negrii, când singurul lui gând se îndrepta spre scufița albastră a băiețelului lui.

Memoriile se încheie cu entuziasmul general din „Ultima noapte de război, prima zi de pace”. Fiul, Eugen Negrici a atașat la finalul cărții câteva poezii și un fragment de scrisoare adresată de Nicu Negrici soției sale. A inclus un fragment din lucrarea “Amintiri din război – Amintiri din viață” în care Gheorghe Stancu explică care au fost “recompensele” acordate celor care au luptat împotriva rușilor și menționează o întâmplare în care sunt protagoniști Nicu Negrici și Radu Gyr.

Finalul îi aparține fiului, Eugen Negrici, și este impresionant peste măsură, un gest de recunoaștere, de mândrie și de dragoste:  ”De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu.”

Spuneau că astăzi vine toamna

20190728_141313

Spuneau că astăzi vine toamna

Și zic să fiu și eu în ton:

Îmi pun pantofi cu talpă joasă

Și ridurile de sezon.

 

Adio azi poveștilor de vară,

Martini-ului de altădat’!

De azi beau ceai, cafea amară…

(Că zahărul nu e recomandat!)

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

Continuă lectura „Minciuni albe”