La mulți ani și visuri împlinite!

La mulți ani, lecturi și visuri!

M-am lăsat ușor luată de valul consumerist al sărbătorilor și era să uit că, la începutul anului, am răspuns unor provocări literare. Dacă ar fi fost un an normal, presupun că mi-ar fi fost greu să mă țin de ele, dar cum am șters de pe listă călătoriile și multe altele care m-ar fi putut distrage (în sens pozitiv!), mi-au rămas lecturile … de altfel, la fel dragi! Nu știu dacă datorită acestor provocări am citit mai mult ca de obicei, dar am încercat să scriu câte ceva despre aproape fiecare volum. A fost incitantă selectarea cărților, căutarea titlurilor potrivite cerințelor… în fine, a fost interesant! Ca orice lucru nou!

Prima provocare a fost lansată de Praf de stele și  a constat în a citi  pe măsura numelui meu.. de blog. Așadar, a trebuit să citesc acele volume ale cărui titlu corespund literelor din numele blogului meu. Și uite ce a ieșit:

I “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck –  Noile ispite ale Americii postbelice  și morala socială. O carte remarcabilă!

M„Măsura omului”, de Marco Malvaldi – Leonardo, dragul de Leonardo da Vinci, cum face el ca totul să fie un mister!

A „A cincea cupă„ de Dan Simmons – o întoarcere în timp pentru a-i reîntâlni pe Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes.

G „Gluma”, de Milan Kundera – o ironie cât o viață. Nimic nu rămâne neplătit în comunism.

IIscoditorii de Anne Gisleson: o carte despre cărți și despre puterea lor vindecătoare.

N „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski – o duioasă povestire despre iluzia dragostei care trece uneori pe lângă noi.

AArhitectul parizian de Charles Belfoure – despre acea parte a istoriei cu care nu se mândrește nimeni.  

R „Rezervația de oameni” de Ion Soare – este despre locuri pe cât de dragi mie, pe atât de misterioase.

Y„Yesterday” de Emil Mladin – mi-a fost foarte greu să găsesc un titlu care începe cu Y.  

CCafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – una dintre acele cărți motivaționale ușor romanțate.

O “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – o incursiune în viața de zi a unui trib nigerian la granița dintre epoci.

F„Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – una dintre cărțile care mi-au plăcut cel mai mult anul acesta.

F„Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  un roman despre Agatha Christie, o încercare detectivistică, departe însă de genialul stil al celebrei scriitoare.

E “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – o carte despre uitare și despre cum încearcă memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer.

EEvgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – o poveste de dragoste din împotmolita  atmosferă bucureșteană a începutului de secol XIX.

Cealaltă provocare literară a fost lansată de Fata din bibliotecă și a constat în selectarea lecturilor în funcție de o temă dată, astfel:

1.O trilogie: „Trilogia New York-ului” de Paul Auster – conține trei micro romane: Orașul de sticlă, Fantome, Camera încuiată.

2.O carte de debut: Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky  – acesta a fost primul volum din seria cărților motivaționale care i-au schimbat viața autorului.

3.O carte foarte populară: “Iarna vrajbei noastre” de John Steinbeck – nu numai autorul, dar și acest volum a făcut istorie.

4.O carte care va fi ecranizată în 2020: Pacienta tăcută de Alex Michaelides , cu toată zarva, nu mă gândeam că ar mai fi ecranizat, dar se pare că s-au ținut de cuvânt: Trailer   

5.O carte scrisă de un autor român: Evgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu – autoarea este doctor în istorie și civilizație.

6.O carte de non-ficțiune: Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaruo confesiune onestă despre lungul drum al regăsirii luminii.

7.O carte care ți-a fost recomandată de cineva: “La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea – mi-a fost recomandată de doamna Daniela Marin  și am participat la lansarea volumului în prezența autorului, domnul  Mihai Cotea.

8.O carte cu peste 700 de pagini: „A cincea cupă„ de Dan Simmons – Are 736 pagini pline de suspans.  

9.O carte al cărui titlu conține o cifră/un număr:  „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – deși e de nota zece, e un patru strecurat acolo.

10.O carte pe care ai ales-o datorită copertă: „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford –  aș putea spune că am ales-o mai mult după titlul frumos scris pe copertă, dar da, și imaginea unei femei din anii 30’  cu un tren pe fundal (a la Anna Karenina), mi-a atras atenția.

11.O carte cuprinsă în topul New York Times Bestseller – “Soția din Paris”, Paula McLain – a fost tradus în peste treizeci de ţări, și, desigur, a fost desemnat bestseller de către New York Times.

12.O carte cu mai puțin de 250 de pagini: „Rezervația de oameni” de Ion Soare se încadrează perfect cerinței – are doar 103 pagini.

13.O carte interzisă: “O lume se destramă”, de Chinua Achebe – am găsit aici cum că Nigeria și Malaiezia au interzis cartea, considerând că e mult prea brutală.

14.O carte pe care o ai de mult timp în bibliotecă: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – Depinde ce înseamnă mult timp – eu am cumpărat-o acum câțiva ani ( vreo 3) de la Târgul Gaudeamus.

15.O carte nou apărută: “Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin – in noiembrie 2019, am participat la evenimentul de lansare de la Romexpo – e nouță!

16.O carte împrumutată: „Măsura omului”, de Marco Malvaldi – luată cu împrumut (cum era condiția) de la bibliotecă.

17.O carte scrisă de autorul tău preferat ( pe care nu ai citit-o încă) – „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski –Dostoievski este unul dintre scriitorii pe care îi admir.

18.O carte inspirată din fapte reale: The Unknown Hemingway” ,de Enrique Cirules – povestea perioadei petrecute de scriitorul american în Cuba.

19.O carte scrisă de un autoru celebru (de care nu ai citit nimic): „Gluma”, de Milan Kundera –  celebritatea e și o chestiune de geografie. Cert este că autorul ceh este demn de acest titlu.

20.O carte publicată înainte de 2020: „Yesterday” de Emil Mladin – a fost tipărită în 1990 și acest lucru a fost foarte evident pe parcursul lecturii.

Până la urmă nu a fost chiar un an plictisitor. Ne va fi greu să-l uităm!

La mulți ani!

Un an de cugetări…

Ce e real? Ce e poveste măsluită? Care-i relația dintre ele? De unde vine tot disconfortul?” (p. 122)

Și pentru că toate trec, iată că și complicatul 2020 se apropie de sfârșit. Deși nu anul în sine e problema, sper că odată cu el „cele rele să se spele”. Mă abțin totuși să fac un bilanț, așa că am ales să-l închei cu cartea autoarei Anne Gisleson, Iscoditorii, un text care sintetizează “un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi”, trad. și note de Raluca Miheșan și Adina Cobuz, București: Humanitas, 2020.

M-am ales cu volumul după ce am petrecut o după amiază  friguroasă de vineri într-o librărie în care răsunau acorduri discrete de pian, iar lămpile luminau într-un fel aparte copertele lucioase ale cărților. Răscoleam printre rafturi, citind titlurile cărților și scurtele prezentări de pe ultima copertă, când mi-au sărit în ochi câteva cuvinte: “club de lectură… în ultima joi din fiecare lună… se întâlnesc … vorbesc despre cărți…”. Incredibilă coincidență! Obișnuiam să particip (înainte de restricții) la întâlnirile unui club de lectură, care se organiza în ultima zi de joi a fiecărei luni! Coincidențele însă se opresc aici. Clubul de lectură despre care ne vorbește Anne Gisleson le este dedicat crizelor existențialiste, adică “acele momente în care îți pui întrebări, dorința de a găsi un sens sau un scop în viață” (p. 17). Întâlnirile presupun alegerea unui text de citit,  care va fi apoi dezbătut cu prietenii strânși în casa autoarei.

Poate la fel de interesant precum cărțile, dezbaterile și analogiile făcute este contextul. Ne aflăm în New Orleans, o apariție post apocaliptică a orașului după distrugerile provocate de uraganul Katrina: “Dezastrul și tragedia au modificat în consecință viziunea asupra lumii” (p. 46) . Deși pe parcursul cărții aflăm povestea fiecărui participant, în prim-plan se află Anne, cea care își caută vindecarea în familie, printre prieteni, amintiri, lecturi. Fără a se exhiba în vreun fel, Anne rememorează toate dramele trăite, încercând să extragă soluții din înțelepciunea cărților. Și-a pierdut tatăl și două surori gemene, ambele seduse de mitul suicidului, iar poveștile nespuse încă o brutalizează împiedicând-o să meargă mai departe. 

Faptul că clubul prinsese contur într-o perioadă a vieții mele plină de suferință și nesiguranță a fost aproape miraculos. Toate cuvintele și ideile, scrise și vorbite, au hrănit o înțelegere tot mai profundă a ce înseamnă să fii viu, să-i pierzi pe oamenii pe care îi iubești, să gândești și să simți după ce îi pierzi” (p. 271).

Toate sunt deșertăciune”- pare să-i confirme Ecleziastul din textele citite în luna ianuarie, iar ecoul cadențat al spuselor lui Solomon îi provoacă nevoia de contradictoriu. Viața ei este, ca și a noastră, controlată de sentimente și de rațiune, iar Anne judecă fiecare text prin filtrul propriei experiențe căutând echivalențe motivaționale. “După suferința și atrocitățile războiului, oamenii merg mai departe cu ajutorul civilizației, construind, reparând, gătind, făcând curățenie” (p. 61). Ea crede, precum Koestler, că ne trăim viețile oscilând permanent între tragic (emoțional) și trivial (practic). Filosofează puțin pe tema acestor două planuri, dar ceea ce mi s-a părut interesant este încercarea ei de a-și evalua viața de zi cu zi în funcție de timpul alocat tragicului și trivialului. Preia modele literare și încearcă să reconstituie pe baza lor momentele când, mari și mici, au început să se adune pașii greșiți care au hotărât destinele tragice ale celor două surori dispărute.

Poate că cele mai puternice amintiri ale oamenilor nu dispar, ci stăruie ca frânturi plutitoare în întunericul atotcuprinzător” (p. 58).

Textele alese par să vină de la sine, anume pentru a răspunde unei întrebări, unei situații fără ieșire sau unei traume. Cartea e armonios alcătuită și deși subiectul e complex, modul de redare e lipsit de prețiozitate! E “citibilă“! Are pasaje extraordinare și ne introduce lecturi care, astfel prezentate, devin opțiuni imediate. Am reținut câteva dintre acestea: This Way for the Gas, Ladies and Gentlemen, nuvela autobiografică a scriitorului polonez Tadeusz Borowski în care este vorba despre “partea aia din istorie care a scăpat de sub control”, o mărturie nemiloasă despre geografia de coșmar a supliciilor naziste, insuficient cartografiată; Înotătorul, nuvela lui John Cheever, o dezbatere despre timp și îmbătrânire și despre „modul în care mintea și trupul se adaptează la oboseală și la dezorientarea generală a sinelui care poate apărea” (p. 142); Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi.

La final luăm parte la un foc de artificii și îmi dau seama că anul acesta este puțin probabil să avem parte de acest „spectacol efemer, o distracție pe jumătate periculoasă, pe jumătate inofensivă” ( p. 273), care o îngrozește pe cățelușa mea.

Dar cine nu e măcinat de cazne din alte vremuri?

Elisabeth a dispărut!

Chiar dacă aș ști ce vreau, cum să găsesc acel ceva?” p. 136

La sfârșitul acestui an bun de dat uitării, mă trezesc citind o carte despre…  uitare: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey, trad. și note Manuela Bulat, București, Litera, 2016.  Nu este despre uitarea vindecătoare, salvatoare, necesară, ci despre pierderea maladivă a memoriei, despre nedreptul proces a-l desprinderii involuntare de realitate și de noi înșine. Cred și eu, ca mulți alții, că ceea ce dorim cu adevărat să ne ștergem din minte, nu dispare niciodată în totalitate dintr-o memorie sănătoasă. Flashurile amintirilor distorsionate și contaminate de gânduri ulterioare revin ori de câte ori ne lovim de vreun detaliu care are legătură cu ele. Ar trebui să știm că nu noi alegem uitarea, ci ea ne alege pe noi. Și mai ales că nu are nimic romantic în ea. Uitarea e  un fel de iad al minții în care te afunzi ușor-ușor până pierzi definitiv conexiunea cu tine, cel de până atunci.

Am cumpărat cartea acum câțiva ani, după ce am văzut filmul Still Alice (https://youtu.be/eIcPNcSdSHM ), drama unei femei inteligente care-și pierde memoria. Subiectul cărții, deși diferit de cel al filmului, e prezentat la fel de cutremurător. E genul de carte care te face să uiți să te oprești din lectură. Ai impresia că nu te poate surprinde foarte tare, dar nu e deloc așa. Da, este o carte despre procesul particular al ruperii progresive a relației dintre un om și mintea sa. Maud este o femeie trecută de optzeci de ani, care locuiește singură și care suferă de Alzheimer. Boala se manifestă prin ștergerea amintirilor recente, chiar și cele petrecute cu câteva minute în urmă, dar prin rememorarea foarte detaliată a unor întâmplări vechi de peste șaptezeci de ani. Se pare că ceva din omul care a fost, poate felul de a fi, a rămas totuși impregnat în toate celelalte organe, a căror memorie proprie încearcă să o suplinească pe cea firească.

Ceea ce declanșează un mecanism nebănuit în mintea femeii este faptul că pe niciunul din bilețele cu notițele zilnice – „notițele mele, memoria mea de hârtie” (p. 96 )- nu mai era menționată vreo vizită la prietena ei Elisabeth. Un gând nu-i dă pace: Elisabeth a dispărut. Pornește atunci în căutarea prietenei ei ajutându-se de frânturi de conștientizare a realității și de vechi automatisme. Lungile momente de pierdere în lumea încețoșată a bolii sunt acoperite de o febrilă amintire a copilăriei, când sora ei, Sukey, a dispărut pur și simplu într-o zi și nimeni nu a știut vreodată ce s-a întâmplat. Deși la început cele două planuri trecut-prezent sunt bine delimitate, odată cu evoluția bolii acestea ajung să se confunde. O caută pe Elisabeth sau pe Sukey? Încearcă să-i alarmeze pe cei din jur, anunță poliția, dă anunț la ziar, ceea ce imprimă romanului o nuanță detectivistică. Și face astea zilnic. Are și o întrebare pe care o repetă obsesiv : unde se cultivă dovlecei? Ei bine, uite cum a ales memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer! Întrebarea asta este de fapt un răspuns pe care fetița care și-a pierdut sora mai mare l-a construit de-a lungul anilor din piese puse cap la cap și pe care bătrâna bolnavă de acum a reușit să-l transmită într-un mod înduioșător.

Autoarea a reușit admirabil să ne aducă în lumea plină de mistere a unui om deposedat de cea mai importantă parte a lui. Recomand!

Mă simt ca și cum aș fi trecut prin oglinda din acea poveste – cum se numește?” (p. 206)

Cafeneaua de la capătul lumii

Am asociat titlul și începutul cărții Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky, trad. Fabiana Florescu, București, Litera, 2020, cu melodia celor de la Eagles, Hotel California. (https://youtu.be/WSM1WeC24JA )

Cumva, răzbate același sentiment de disperare al rătăcitului posedat de o nevoie acută de a fi în siguranță. Mă declar cucerită de extraordinara putere a minții de a juca feste propriului organism creând miraje și iluzii și zădărnicind efortul concentrat al tuturor celorlalte organe de a ne ține în stare de conștiență.  Într-adevăr, patima și disperarea pot afecta atât de mult percepția, încât ne fac să urmăm docili himere ademenitoare fără să ne pese dacă la capăt ne vom izbi de zidul rece și calculat al fizicii. Judecând la rece, nu neapărat faptele ne aruncă în ghearele disperării, ci perspectivele, modul complicat în care mintea reface drumul dintre cauză și efect hiperbolizând consecințele. Pe de altă parte, care dintre noi nu a simțit niciodată nevoia să se urce în mașină și să pună distanță între el și tot restul? Cuprins de dorința de a scăpa de frustrarea unei vieți conduse după principii corecte, dar repetitive și anoste, autorul John P. Strelecky ne descrie în Cafeneaua de la capătul lumii tentativa lui de fugă din propria existență. Din câte înțeleg, este vorba despre o aventură reală la capătul căreia și-a descoperit menirea, motiv pentru care dorește să ne împărtășească și nouă experiența.

Entuziasmul plecării în vacanța menită să-i limpezească gândurile se oprește brusc în ambuteiajul de pe autostradă și, mai mult, se transformă în disperare când bărbatul se rătăcește încercând să găsească o rută ocolitoare. Așa ajunge la o clădire mică, albă și dreptunghiulară, Cafeneaua de la capătul lumii,  The Why Cafe, în original. Clădirea apăruse din senin când deja se înnoptase, iar acul indicatorului de benzină alunecase sub linia roșie. Cafeneaua nu avea nimic special, cu excepția locației atât de izolate, ceea ce-i dădea o aparență spectrală. Totuși, meniul i-a atras atenția călătorului nostru. Mai exact, coperta din spate a acestuia. O mică explicație care ținea loc de titlu preceda trei întrebări la care clienții erau invitați să reflecteze în timp ce așteptau să fie serviți: De ce ești aici?; Îți este teamă de moarte?; Ești un om împlinit?

Când s-a arătat contrariat de acest inedit meniu, a primit de la chelneriță și de la bucătar cele mai neașteptate sugestii. “Eram uimit de absurdul situației mele. Mă aflam într-o cafenea, în toiul nopții, ascultând discuții despre mesaje puse pe prima copertă a meniurilor pentru a ajuta clienții să-și schimbe viețile.”(p. 37) Mai mult, fata părea că-i citește gândurile și îi îndreaptă atenția spre o altă abordare a întrebărilor, urmărind principiile psihologice de stimulare prin simulare.  

Recunosc, nu mă dau în vânt după literatura motivațională. Deși mă bucur de lectură și chiar îmi produce un anumit vibe, pur și simplu nu rezonez cu ea pe termen lung. Nu știu dacă sfaturile din aceste cărți funcționează cu adevărat pentru că îmi lipsește consecvența necesară punerii lor în practică. Pe de altă parte, cunosc puterea cărților de a te schimba, dar să te facă să-și desenezi  grafice și să urmezi un program strict pentru tot restul vieții pentru a obține succesul, oricare ar fi acesta, mi se pare plictisitor.  

Rezervația de oameni

Oamenii sunt copacii unei păduri numită lume” (p. 24)

Cu câteva luni în urmă își făcea planuri pentru lansarea ediției a doua a cărți Rezervația de oameni pe care o publicase la Iași, Editura Rotipo, 2019.  În august-septembrie  (ultima dată când l-am văzut) ne-am întâlnit întâmplător: eu ieșisem la plimbare cu cățelul, iar el străbătea aleea, fără grabă, purtându-și obișnuita geantă „profesorală” din piele maronie. S-a apropiat și am schimbat câteva cuvinte, mi-a mulțumit pentru un lucru minor, apoi mi-a împărtășit un secret – un mic fapt cotidian care-l umpluse de amărăciune. Altruist și profund dedicat culturii, prof. Ion Soare nu putea înțelege egoismul și lipsa de interes a celor care ar fi trebuit să-l susțină într-un demers generos. L-am apreciat deopotrivă pentru preocupările și pentru calitățile lui umane, de aceea simt nevoia să-i citesc aceste gânduri așternute pe hârtie … un semn târziu de prețuire. În plus, i-am citit studiile, dar niciodată nu i-am răsfoit vreo creație literară, de aceea sunt pregătită pentru o eventuală surpriză.

Acțiunea romanului „Rezervația de oameni” se întâmplă într-un oraș fictiv, Lacul Lupului, aflat la poalele pădurii Schitu. Și dintr-o dată, pentru mine, orașul nu mai e fictiv deloc. Îl cunosc prea bine. Deși nu se numește Schitu în realitate, de pe acel deal, în fiecare primăvară, vântul îmi aduce până în casă mirosul delicat de salcâm și de tei.

Ei bine, în roman, pădurea Schitu are un magnetism aparte, este locul unde misterul și neexplicabilul devin irezistibile. Cei care pășesc acolo trăiesc experiențe extrasenzoriale pe care nu le conștientizează pe deplin.
Cel care creează aparențele ispititoare este un profesor care se folosește de puterile supranaturale (și nu numai) pentru a atrage în măruntaiele pădurii, persoanele vizate. Odată căzute în plasă, acestea erau închise într-o incită subterană, în spatele unor pereți transparenți, unde, sub efectul hipnozei, se comportau bizar. Un singur lucru îi lega pe cei ținuți acolo: toți aveau pe conștiință păcate sau greșeli, fapte incorecte pe care nu ajunseseră să le regrete: un afacerist care odată ce atinsese succesul se transformare într-un tiran, devenise acum, sub influența hipnotizantă a profesorului, un filantrop altruist și empatic; un „savant” care își construise o carieră în administrație prin lingușiri, denunțuri calomnioase și înscenări josnice ; o femeie fatală care avea viața câtorva bărbați pe conștiință; un hoț evadat, leneș și cleptoman devenit, sub hipnoză, meșter popular; un politician corupt; un tânăr neobișnuit de frumos… dar cu el e o altă poveste.

Locul acela ascuns sub pădure era un fel de școală de reeducare, de  purgatoriu în care profesorul încerca să schimbe imperfecțiunile lumii. Nu prin bunătate, educație sau cultură (experimente pe care le considera eșuate), ci printr-o metodă pe care o descria ca fiind simplă: ” îi țin cât mai mult în starea în care ar trebui să fie, adică normal omenească, sperând că în inconștientul sau subconștientul lor se vor infiltra, cu timpul, sentimente, deprinderi și gânduri mai frumoase; și, în orice caz, durabile.” (p. 26) Numise acest centru Beneficenția, dar încă de la început avem sentimentul că, sub pretextul gestului nobil, profesorul ascunde un motiv deloc dezinteresat.

Spre pădure

Subiectul este incitant și e exploatat foarte bine până la un punct. În desfășurarea acțiunii se ghicește corectitudinea scriitorului și pedanteria didactică. Personajele sunt construite după tipologii precise. Fiecare gest sau trăsătură de caracter reprezintă un argument pentru situarea personajelor într-o categorie sau alta. Inițial, volumul a fost publicat în anul 1996, iar acest lucru este foarte evident.

Și-apoi este vorba despre o pădure pe care o cunosc, dar în care nu am avut niciodată curajul să pătrund singură. Nici chiar însoțită de cățelușă. E foarte aproape de centrul orașului, dar își păstrează un anume mister. În copilărie auzisem multe povești sinistre care s-ar fi petrecut acolo și evident, aproape toate erau doar povești. Dar într-adevăr pădurea are un farmec irezistibil!