„Lasă-te în voia fanteziei”

„Lasă-ți imaginația să-ți depășească înțelegerea

20190812_103507

“Magnifică și fascinantă” – așa este descrisă, în două cuvinte, cartea lui Walter Isaacson apărută în 2018 la editura Publica. Este vorba despre o lucrare biografică amplă în care autorul ne arată “cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătății în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia” (clapa anterioară). Remarc profesionalismul desăvârșit în realizarea lucrării atât în ceea ce privește informațiile conținute și modul de prezentare al acestora, cât și din punct de vedere al conceptului. 33 de capitole și o coda (în care este descrisă limba unei ciocănitori), o listă a personajelor din carte, un timeline ilustrat al celor mai importante momente din viața lui Leonardo, o listă a codexurilor cu scurte explicații – în total 610 pagini cu text și imagini despre unul dintre cei mai fascinanți pământeni (dacă pământean o fi fost!).

Nu-mi propun să fac o recenzie a cărții, ci un sumar al vieții lui Leonardo da Vinci (fiind o fire descriptivă, termenul “sumar” s-ar putea să aibă o altă semnificație pentru mine). Am citit-o cu mult interes și mi-am luat notițe, dar pentru că aproape nu-mi mai recunosc scrisul, prefer să le păstrez și aici.

Autorul face o prezentare cronologică a evenimentelor din viața artistului, structurează informațiile pentru a prezenta diverse ipostaze și aspecte ale vieții și activității lui Leonardo. Primul capitol se referă la copilăria marelui artist italian.  “1452: Mi s-a născut un nepot, fiul lui Ser Piero, fiul meu, la 15 aprilie, într-o sâmbătă, la ora a treia din noapte (aproximativ ora 10 seara). Poartă numele de Leonardo.” (pag. 9), este notița scrisă cu meticulozitatea notarului și cu bucuria bunicului, o însemnare sumară care marchează venirea pe lume a celui care, cu o nesfârșită curiozitate și creativitate a depășit conveniențe și a schimbat mentalități: Leonardo da Vinci.

Autorul începe prin a ne aminti că Leonardo era copilul nelegitim al lui Ser Piero și că acesta și-a împărțit copilăria între cele două familii: cea a mamei sale, Caterina Lippi (care s-a căsătorit la scurt timp și a mai avut încă cinci copii) și cea a tatălui său, Ser Piero. Până la împlinirea vârstei de 24 de ani, Leonardo a fost singurul copil al lui Ser Piero care, după trei căsătorii, a avut încă unsprezece copii. Relația dintre Leonardo și tatăl natural a fost una destul de apropiată, în ciuda faptului că nu a fost niciodată recunoscut legal de acesta. Isaacson justifică de ce acest fapt nu a constituit un dezavantaj pentru Leonardo. Chiar artistul recunoștea că fiind copil ilegitim nu a fost nevoit să accepte gândirea tradiționalistă a „școlilor latinești”  și nici să-și urmeze tatăl în profesia de notar, așa cum se obișnuia. A urmat ceea ce Leonardo numea „școala abacului”, o școală elementară care se axa pe dezvoltarea deprinderilor matematice. Oricum, Leonardo a fost în general un autodidact, un adevărat “discipol al experienței și al experimentului” (pag. 36). A abordat un sistem de studiu propriu de înțelegere a naturii, bazat pe anticipație, pe curiozitate și pe un extraordinar simț al observației.

Înțeleg că tatăl său a intuit de foarte devreme talentul viitorului artist, așa că l-a dus pe micuțul Leonardo ca ucenic în atelierul artistului Andrea del Verrocchio. Aici a învățat frumusețea geometriei, a studiat armonia proporțiilor și a înțeles importanța matematicii în artă. Se speculează, nu fără temei, că Leonardo, un tânăr cu “o  înfățișare strălucit de frumoasă care însenina orice suflet, oricât de mohorât ar fi fost acesta” (pag. 54), a fost modelul după care Verrochino l-a sculptat pe David. Cu siguranță, Leonardo era o prezență care nu putea trece neobservată, conform descrierilor prezentate în lucrarea lui Isaacson. S-a remarcat în societate și pentru trăsăturile fizice armonioase, pentru corpul atletic și pentru eleganța desăvârșită. Purta haine colorate în nuanțe trandafirii și purpurii, din materiale prețioase cu ornamente strălucitoare. Fiind un mare iubitor de animale, refuza să poarte haine din piele sau din blană naturală și era vegetarian. Era un împătimit al modei și al eleganței, un pasionat care, de-a lungul timpului, atât la Florența, cât mai ales după ce s-a mutat la Milano, a petrecut mult timp inventând costume și decoruri de teatru.

Aflu care este și cel mai timpuriu desen al lui Leonardo, care se pare că datează din vara lui 1473, pe când artistul avea 21 de ani. În timp ce își nota impresii despre viața liniștită din satul Vinci, cu ocazia unei scurte vizite în satul natal,  pe spatele pagini a schițat o panoramă în creion cu dealurile stâncoase și valea înverzită a râului Arno. Lângă desen Leonardo a adăugat : “ziua Madonei Zăpezilor, 5 august 1473”.

Pe parcursul colaborării p cu Verrocchio, Leonardo a primit câteva comenzi speciale printre care “Sfântul Ieronim” și “Adorația magilor”, lucrări pe care nu le-a terminat niciodată, cel mai probabil motivul fiind perfecționismul care îl caracteriza: vedea greșeli acolo unde ceilalți considerau adevărate minuni.

În 1482, anul în care împlinea 30 de ani, Leonardo da Vinci s-a mutat la Milano, unde a rămas 17 ani.  M-am amuzat când am citit scrisoarea prezentată ducelui Sforza, un adevărat CV în care Leonardo, conștient de calitățile lui,  se prezintă într-un mod oricum numai modest nu. Până la urma s-a mulțumit cu sarcina de a construi decoruri spectaculoase, costume, mașini ingenioase menite să încânte spectatorii. A schițat instrumente noi, deopotrivă inovative și fanteziste, iar cel mai complex dintre acestea a fost viola organistă, o încrucișare între vioară și orgă. Mai târziu, Leonardo a descoperit modalități de a controla vibrațiile, înălțimea și tonurile produse de clopote și de tobe, iar preocupările sale au stat la baza cercetărilor ulterioare din domeniul percuției și al explorării analogiei dintre undele sonore și valuri.

Se considera un om fără carte, dar a prețuit instrucția și s-a concentrat pe propria educație. A învățat singur latina și a studiat toate tratatele utile în munca sa. Toate însă le-a completat cu experimente proprii. Autorul ne descrie cum a început să-și alcătuiască colecția de cărți, care creștea de la un an la altul dată fiind apariția tiparului și dezvoltarea unor centre industriale tipografice. Exploata, de asemenea, toate cunoștințele celor pe care îi întâlnea, întrebându-i constant despre tehnicile pe care le foloseau în activitățile lor. Cerceta faptele și, pe baza lor, determina tiparele și forțele naturale care făceau ca lucrurile să funcționeze. Era un om înaintea vremurilor sale care prefera să testeze și nu să repete necondiționat înțelepciunea textelor clasice. O frază care se repetă aproape obsedant în caietele sale este “asta trebuie dovedită prin experiment”. Pe lângă talentul de a discerne tipare, Leonardo și-a rafinat două trăsături care au venit în sprijinul preocupărilor sale științifice: curiozitatea infinită și observația pătrunzătoare.

Leonardo a observat că matematica este limbajul prin care natura obișnuia să-și scrie legile.  A învățat matematica de la Luca Pacioli, căruia i-a întors favoarea desenând un set de ilustrați matematice pentru cartea pe care o scria Pacioli, De divina proportione.

Obișnuia să facă schițe și de a-și nota lucruri diverse alături de studii complexe pe foi sau carnețele. Fiind stângaci, Leonardo scria invers fiecare literă și înșira rândurile de la dreapta la stânga, astfel că notițele sale nu pot fi citite decât cu ajutorul unei oglinzi. Deși acest fapt a stârnit numeroase ipoteze și controverse, explicația dată de Isaacson este foarte simplă: a scris în felul acesta pentru a nu întinde cu palma semnele trasate cu cerneală și pentru a nu păta foia cu cerneală. Practica nu era una complet neobișnuită în epoca, apăruse chiar o carte de caligrafie în care era descrisă cea mai bună metodă de a face lettera mancina sau scrierea în oglindă.

Dacă la început își făcea însemnările pe foi volante, mai târziu notițele au fost prinse în mici volume de mărimea unei cărți de buzunar pe care și le lega de brâu și pe care le lua cu el pretutindeni. Pentru că hârtia de calitate era scumpă, Leonardo a încercat să folosească fiecare colțișor al ei, înghesuind notițele și amestecând însemnări din diferite domenii.  Farmecul caietelor lui Leonardo constă tocmai în amalgamul de „gânduri trecătoare, idei neterminate, schițe neșlefuite și ciorne de tratate. Și că redă salturile imaginației lui Leonardo, în care genialitatea a fost adesea eliberată de rigurozitate sau de disciplină” (pag. 130). Aflu că totalitatea carnetelor păstrate până astăzi cuprind peste 7200 de pagini și că sunt considerate “cel mai uluitor testament despre puterea de observație și imaginația umană care a fost vreodată așternut pe hârtie” (pag. 128). Tot autorul ne descrie și procesul prin care s-au format celebrele codexuri, 25 la număr în acest moment.

Autorul ne introduce și în intimitatea lui Leonardo, păstrând tonul biografului neutru care redă aspectele personale fără a-și manifesta nicio clipă propriile opinii. Oricum nu a abordat o atitudine critică nicăieri pe parcursul lucrării, iar atunci când nu a găsit o explicație documentată pentru vreo situație mai mult sau mai puțin controversată a prezentat diverse teorii lansate de-a lungul timpului. Faptul că Leonardo nu a fost niciodată căsătorit este un lucru binecunoscut, dar m-a surprins că nu există nici măcar o mărturie despre vreo eventuală idilă cu o femeie. … și totuși a pictat cel mai enigmatic zâmbet al unei femei.  În schimb, Leonardo a trăit permanent în preajma artiștilor mai tineri față de care își manifesta adesea simpatia. Astfel, pe 2 iulie 1490, Leonardo l-a primit la el pe Gian Giacomo Caprotti, un băiat de 10 ani, rebel și indisciplinat pe care artistul în striga Salai (drăcușorul) și pe care l-a caracterizat ca fiind “hoț, mincinos, îndărătnic, lacom”. L-a numit “discipolul meu” și i-a fost asistent, secretar particular și companion. În lucrările din acea perioadă ghicim adesea chipul lui Salai în lucrările lui Leonardo, precum în desenul tulburător cu două figuri care simbolizează “Plăcerea și Durerea”, explicată în amănunt de autor.

Mai apoi, în 1507, Leonardo a devenit tutore legal al tânărului Francesco Melzi, fiul unui nobil din Milano.  Melzi l-a însoțit în Franța, i-a rămas alături până la moarte și i-a fost un tovarăș loial și atent căruia marele artist i-a încredințat o mare parte dintre caietele aduse cu el din Italia, lucrările finale și cercetările din ultimii săi ani.

Apreciez această lucrare și pentru faptul că autorul a menționat cronologic fiecare lucrare a lui Leonardo și a explicat-o detaliu cu detaliu. E incredibil cât de interesant este traseul creațiilor lui Leonardo, și cât de curioasă și de perseverentă era această minte!

Autorul ne prezintă multe controverse cu privire la Leonardo și la misterele care înconjoară o mare parte din opera sa, incerta paternitate a unor lucrări (La bella principesa), precum și metodele sale avangardiste de redare. Portretul Ceciliei Gallerani cunoscut acum sub numele de Doamna cu hermina a fost atât de inovator, de viu și de încărcat emoțional, încât a contribuit la transformarea artei portretului, iar în tabloul cunoscut sub numele de La belle ferronniere, Leonardo a experimentat metoda sa tulburătoare de a crea o privire insistentă care pare să urmărească privitorul prin toată încăperea.

Aflăm povestea Omului vitruvian (1490-) inspirat de lucrarea lui Marcus Vitruvius Pollio, De architectura, publicată în secolul 1 BC, cunoscută azi sub numele de „Cele zece cărți de arhitectură” și suntem invitați să ne întrebăm dacă nu cumva Leonardo s-a schițat pe el însuși în acest celebru desen care întruchipează “un ideal al umanismului” (pag. 181) și care reprezintă o demonstrație a conceptului care combină matematica și arta și anume raportul de aur sau proporția divină.

Autorul ne descrie Monumentul calului, capodopera niciodată terminată a cărei machetă a fost folosită de către arcașii francezi drept țintă.  Aflăm, de asemenea, de la cine a primit Leonardo comanda de a realiza lucrarea Fecioara dintre stâncii (1485), care este povestea acestei lucrări și câte versiuni sunt de fapt. Descoperim umorul lui Leonardo acolo unde ne-am aștepta cel mai puțin: în procesul de crearea a celei mai fascinante picturi narative din istorie, Cina cea de taină, când, în urma șicanelor unui reprezentant al bisericii, Leonardo l-a amenințat că-i va reda lui Iuda chipul acestuia.

Leonardo a fost, printre altele și un maestru în ceea ce privește nefinalizarea proiectelor sale, iar sintagma perfecțiune neterminată îi este tipică. Totuși, lucrările sale, indiferent de stadiul lor de realizare, sunt complexe și încărcate de expresivitate.

După ce a părăsit Milano, a locuit șase ani la Florența, unde a început două dintre cele mai importante picturi ale sale, Mona Lisa și Fecioara și pruncul și Sfânta Ana,  o versiune a Ledei și lebăda (una dintre puținele picturi terminate) pierdută astăzi, precum și mai multe versiuni ale picturii Madona cu fusul.

Ca majoritatea artiștilor epocii, Leonardo nu și-a semnat operele, și, în plus, însemnările despre acestea sunt aproape inexistente, ceea ce sporește misterul în ceea ce privește autenticitatea unor lucrări.

Pe lista lucrărilor marelui artist a fost inclusă, în 2011, pictura cunoscută sub numele de Salvador Mundi (Salvatorul lumii).  Deși expertizele au demonstrat paternitatea lucrării, criticii de artă nu au reușit să explice de ce Leonardo nu și-a folosit cunoștințele despre optică în reprezentarea imaginilor din spatele sferei inversate și răsturnate, așa cum ar fi fost normal.

A fost fascinat de zbor și a demonstrat metodic, ca nimeni altul până la el, modul în care păsările stau în aer. A emis teorii despre curgerea apei și despre presiunea aerului pe care abia Newton, peste 200 de ani avea să le rafineze.  “Observă lumina. Închide ochii și privește-o din nou. Cea pe care o vezi nu a fost acolo la început și cea care a fost acolo nu mai există”, scria într-unul dintre caiete.

Observând plutirea păsărilor și analizând principiile fizice, Leonardo a decis, spre sfârșitul anilor 1480,  să construiască un mecanism cu aripi care să le permită oamenilor să zboare. A desenat mai multe variante de aparate asemănătoare unei păsări, pe care le-a numit ucello (pasăre), dar în ciuda ingeniozității lui, Leonardo nu a reușit să creeze o mașină zburătoare, cum de altfel nu a reușit nimeni în 500 de ani de după el.

Adept al ideii că pictura corpului uman trebuie să se bazeze strict de anatomie, Leonardo a studiat temeinic acest domeniu. Inițial s-a concentrat asupra craniilor, pe care le-a desenat cu o deosebită acuitate. A fost primul în istorie care a descris structura completă a danturii umane, realizând inclusiv o reprezentare aproape perfectă a rădăcinilor. S-a ocupat apoi de studiul proporțiilor corpului uman, măsurând fiecare parte a corpului și înregistrând ceea ce se petrece atunci când fiecare dintre aceste părți se mișcă. A adunat sute de date și și-a fixat cel mai măreț obiectiv la care putea ajunge mintea omenească: să cunoască măsura universală a omului (universale misura del huomo). Leonardo a schițat 240 de desene și a scris un text de cel puțin 13000 de cuvinte pentru ceea ce ar fi fost, dacă era publicat, cel mai mare triumf științific din istorie al său, ilustrând și descriind fiecare os, fiecare mușchi și organ important din corpul uman. Din cauză că nu și-a publicat descoperirile, toate acestea au avut un impact mult prea mic asupra istoriei științei. Dar asta nu i-a diminuant geniul.

Găsesc în lucrarea lui Isaacson una dintre cele mai mari contribuții ale lui Leonardo la arta războiului: o hartă a Imolei, “o lucrare care combină frumusețea și stilul inovativ artistic cu utilitatea militară” (pag. 368). Leonardo inventase o armă esențială a războiului:  hărțile precise, detaliate și ușor de citit. Dealtfel, a studiat și posibilitatea de a efectua lucrări hidrotehnice pentru devierea cursului râului Arno. Deși demersul de deviere a râului a eșuat, proiectul a reaprins interesul lui Leonardo de a crea un canal navigabil între Florența și Marea Mediterană. Din păcate conducătorii florentini nu au finanțat realizarea acestor planuri. Totuși, multe dintre lucrurile pe care și le-a imaginat pentru viitor au ajuns să se împlinească, chiar dacă uneori a durat câteva secole.

Printre proiectele pierdute ale lui Leonardo se află și imensa pictura murală, Bătălia de la Anghinari, din sala de consiliu a Florenței din Palazzo della Signoria (astăzi Palazzo Vechio). Desenele pregătitoare care s-au păstrat înfățișează diverse momente ale bătăliei, iar din notițele artistului aflăm detalii despre viziunea asupra momentului descris. Din păcate, pe 6 iunie 1505, când Leonardo se apropia de finalizarea lucrării, o furtună a provocat scurgeri masive pe pereți, iar pictura deja realizată a fost compromisă.  Însă un anumit moment descris de autor cu această ocazie mi-a atras atenția.  În acea vară, Leonardo a simțit în încăperea în care realiza pictura “prezența unui bărbat mai tânăr care privea peste umărul său, atât la propriu, cât și la figurat… în încăpere se afla steaua în ascensiune a lumii artistice din Florența, Michelangelo Buonarroti” (pag. 393). Din păcate, relația dintre cei doi artiști a fost marcată de rivalitate și de ură.

Cum arăta, de fapt, Leonardo este greu de spus, dar autorul prezintă absolut toate portretele atribuite sau bănuite a-i aparține lui Leonardo. În afara celor din tinerețe, o schiță desenată chiar de el, îl prezintă pe Leonardo la 60 de ani. Desenul înfățișează un bătrân cu un toiag, așezat pe o piatră, cu mâna stângă ridicată la cap ca și cum ar sta pe gânduri. Este greu de spus dacă el îmbătrânise prematur sau doar așa își închipuia că arată.  Între 1512 și 1518, Melzi a schițat în cretă roșie un portret al lui Leonardo care-l prezintă cu totul diferit. Deși trăsăturile par să fie destul de apropiate, Melzi a redat un Leonardo mai tânăr, plin de viață și abia ridat, cu chipul și privirea pătrunzătoare.  Destul de apropiat de imaginea lui Leonardo este și portretul lui Platon realizat de Rafael în tabloul Școala din Atena. După moartea artistului, chipul acestuia apare într-o serie de portrete (Portretul de la Uffizi, Portretul Lucan, Vasari) în care Leonardo poartă o tocă, unul dintre obiectele vestimentare cu care a fost asociat mult timp.  Însă cel mai glorios și mai faimos dintre toate portretele este un obsedant desen în cretă roșie, făcut de Leonardo însuși, cu hașurile sale cu mâna stângă, cunoscut drept Portretul de la Torino, după locul în care se află. Și acest portret a stârnit numeroase controverse, unii considerând că trăsăturile mult prea îmbătrânite l-ar putea reprezenta mai degrabă pe tatăl artistului sau chiar pe unchiul său, care au trăit aproape 80 de ani.

Pe când peregrina  între Milano și Roma, Leonardo a mai realizat trei lucrări: două picturi senzuale ale Sfântului Ioan Botezătorul și o pictură, acum pierdută, a unui înger al Bunei Vestiri. El le-a cărat cu el peste tot și le-a îmbunătățit din când în când, până la sfârșitul vieții.

O altă lucrare începută prin 1503,  purtată  cu el timp de 16 ani la Florența, La Milano, la Roma și în Franța și asupra căreia a intervenit adăugându-i tușe și straturi luminoase până în ultimele clipe de viață este celebra Mona Lisa. Ceea ce a început ca transpunerea pe un panou de lemn de plop a chipului  tinerei soții a lui Francesco del Gioconda, un  negustor de mătăsuri, s-a transformat în cea mai remarcabilă încercare de a reda complexitatea emoțiilor umane, devenită memorabilă prin misterele unui zâmbet subînțeles. Niciodată într-o pictură, mișcarea și emoția nu au fost atât de întrepătrunse.  Mona Lisa a devenit cea mai cunoscută pictură din lume și pentru că privitorii pot să simtă o legătură emoțională cu ea, iar ea pare vie, cel mai viu dintre toate portretele pictate vreodată.

Pe parcursul șederii la Bologna, Leonardo l-a întâlnit pe noul rege al Franței, Francisc I, care abia împlinise 21 de ani și care era fascinat de artistul italian. La scurt timp, Leonardo a acceptat invitația  regelui și odată cu venirea verii când peste Alpi încă nu căzuse prima zăpadă, a părăsit Roma pentru totdeauna, îndreptându-se spre țara unde-și va trăi ultimii ani din viață, Franța.

Regele Franței admira nu atât talentul creativ al artistului, cât intelectul său. Îl asculta ore în șir și nu se despărțea aproape niciodată de el. Francisc i-a dat o sarcină pe care cu siguranță artistul florentin a considerat-o ideală: proiectarea unui oraș nou și a unui palat regal în satul Romorantin situat la vreo 80 de kilometri de Amboise. A lucrat cu pasiune la acest proiect timp de doi ani, până în  anul în care a murit. După aceea, regele a renunțat la proiect și și-a construit noul castel la Chambord, pe Valea Loarei.

Autorul ne descrie cu multă precizie și ultimele clipe din viața lui Leonardo. Suferise un accident vascular cerebral în urma căruia îi fusese afectată partea dreaptă a corpului, iar în ultimele sale zile a desenat potopul și a creionat cu febrilitate ape dezlănțuite și furtuni. Pe ultima pagină scrisă, Leonardo a desenat patru triunghiuri încercând să descopere formula pentru a păstra neschimbată aria unui triunghi dreptunghic în timp ce modifica lungimea celor două catete ale sale (!!!). Și-a întrerupt scrisul cu un et cetera, urmat de o propoziție, consemnată cu același scris în oglindă, care explică de ce lasă creionul jos “Perche la minestra si fredda– Pentru că se răcește supa. Este ultimul scris de mâna lui Leonardo.  S-a stins din viață pe 2 mai 1519, la 67 de ani. Corpul a fost depus într-o biserică de lângă Chateau d’Amboise. Biserica a fost demolată, iar osemintele găsite au fost îngropate în capela Castelului Amboise.

Autorul argumentează încă o dată genialitatea lui Leonardo în capitolul 33.  A fost cu siguranță un geniu, o minte desăvârșită, care s-a diferențiat de toți ceilalți  datorită studiului, a  creativității și a imaginației nesfârșite, aproape neomenească. Prin observație și fantezie a văzut dincolo de vremea sa. S-a preocupat de atât de multe domenii și a căutat legătura între toate, ceea ce a i-a dat o înțelegere profundă a tiparelor care ne alcătuiesc existența. S-a lăsat purtat de curiozitate și a sacrificat rezultatele din dorința de perfecțiune, a făcut din știință o artă, iar arta a adus-o la desăvârșire. Spre finalul cărții, autorul ne invită să învățăm de la Leonardo, cel care și-a trăit viața după propriul principiu: Fii deschis la mister, „nu totul are nevoie de linii precise”( pag. 551).

Clos Luce

IMG_6347Încerc să pun cât mai puține pe seama vârstei. De altfel, mă străduiesc să nu o invoc deloc. Dar nu pot să nu observ că de la o vreme caut “compania” persoanelor care se remarcă prin povești de viață bogate și, mai ales, demult petrecute. Mă întreb dacă asta se întâmplă pentru că timpul a adăugat o aură romantică faptelor,  livrându-mi poveștile pe care le ador și zădărnicindu-mi astfel orice eventuală reacție critică sau dacă sunt eu mai dispusă să acord înțelegere celor de care sunt detașată de orice implicare personală.

Oricum, această bizară preferință mă face să mă pregătesc cu emoție și entuziasm pentru întâlnirea cu cea mai uluitoare ființă umană din toate timpurile,  Leonardo da Vinci.

Mintea mi se conectează la epoca lui Leonardo, mă desprind de realitate și reușesc să mă transport oarecum în epoca în care s-au petrecut lucrurile. Cred că asta e singura călătorie în timp posibilă… cel puțin pentru mine.

Într-un fel sau altul, pe Leonardo l-am mai întâlnit în diferite muzee și biblioteci și de fiecare dată am fost fascinată de atracția aproape neomenească pe care o emană. După el, totul s-a raportat la el. Nu-mi propun să-l deslușesc, e genul de mister care-mi place, dar încerc să pătrund atât cât mi-e permis în intimitatea ultimilor lui trei ani de viață. Iar asta mă aduce din nou pe Loara.

Mă întreb dacă l-a cuprins și pe el aceeași senzație de liniște atunci când a văzut Loara pentru prima dată.  Și dacă, la vederea castelului Amboise, l-a încercat același sentiment de măreție.  Văzut de peste fluviu, castelul nu se poate să nu te uimească, iar Leonardo era un om impresionabil, altfel nu ar fi putut pătrunde în profunzimea lucrurilor ca nimeni altul.

Ei bine, las în urmă castelul Amboise și-mi propun să-l vizitez mai târziu. Mă îndrept spre o mult mai interesantă destinație (pentru mine). Drumul se îngustează imediat ce zidurile înalte ale castelului se pierd în vegetația bogată din spatele caselor aliniate de-o parte și de alta. Sub asfaltul contemporan se mai zăresc pe alocuri pietrele cu care era pavat odinioară acest pasaj.  Casele cu acoperișuri cenușii au, fără excepție, nuanțe de alb-gri. Iedera, boungavillea și smocurile de vegetație cățărate “sauvage” pe gardurile de piatră dau un aer rustic a la francaises. IMG_6394Pe partea stângă, la capătul unor poteci se zăresc celebrele case săpate în tuf ale troglodiților. Dacă unele par părăsite, altele sunt îngrijite, au flori în dreptul ferestrelor, steaguri sau diverse ornamente peisajiste. După vreo 300-400 de metrii părăsim strada Victor Hugo și intrăm pe Rue de Clos Luce, chiar mai îngustă. Imediat decorul se schimbă. Pereții unei clădiri înalte din cărămidă aparentă, cu colțurile decorate cu plăci de gresie albă se continuă cu un gard înalt din piatră care se încheie în vârf cu o coamă asemănătoare acoperișurilor de pe casele din apropiere. IMG_6398Aproape tresar când îmi dau seama că ACESTA este Clos Luce, locul în care și-a trăit Leonardo ultimii trei ani de viață.

În toamna anului 1516, Leonardo da Vinci a acceptat invitația regelui Franței, Francois I, și a traversat Alpii împreună cu discipolul său Francesco Melzi și cu servitorul său credincios, Batista de Vilanis. A adus cu el câteva genți de piele, lucruri personale, cărți, însemnări și trei tablouri pe care le perfecționa într-una: Fecioara și pruncul și Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul și Mona Lisa. Echitabil!

Pătrund în curtea care îmi pare imensă în comparație cu clădirea deloc sofisticată, cu fațada din cărămidă roșiatică și tuf, în stilul elegant al  secolului al XV-lea.  Mă surprinde modestia castelului despre care auziesem că fusese timp de două sute de ani locuință regală și reședință de vară a regilor Franței, dar cred că e exact locul care l-ar fi putut face fericit pe Leonardo. Locul, dar și confortul pensiei asigurată de regele Franței,  de 700 de coroane de aur pe an. Pe lângă aceasta, suveranul i-a finanțat necondiționat toate proiectele, oricât de fanteziste erau. În schimb, Francois I, un tânăr rege civilizat, cultivat și decent nu și-a dorit nimic altceva de la Leonardo, decât plăcerea de a-l asculta vorbind, petrecându-și astfel o mare parte din timp împreună.

Primesc o hartă cu traseul și decid să încep cu obiectivul numărul 1: castelul. Urc în turnul de pază decorat cu statuia Sfântului Sebastian, cu blazonul Franței purtat de doi îngeri și cu blazonul de Savoia și Angouleme. Galeria, un fost pasaj de rond, duce direct spre dormitorul lui Leoanardo da Vinci.IMG_6403 Camera este simplu decorată, iar pereții sunt pe alocuri tencuinți, lăsând însă la vedere cărămida roșiatică de dedesupt. Grinzile groase de stejar de pe tavan și podeaua din plăci de teracotă dau un aspect intim încăperii. Primul lucru care îți atrage atenția este patul mare cu baldachin roșu din aceeași catifea cu care este acoperită și salteaua. Rama și capătul patului, precum și stâlpii în model răsucit sunt din lemn de esență tare sculptat cu heruvimi și animale marine. Acesta este patul în care, pe data de 2 mai 1519, s-a stins din viață, la mai puțin de trei săptămâni după ce împlinise 67 de ani, marele Leonardo. Momentul morții sale a fost portretizat  de mai mulți pictori, dar imaginea în care Leonardo moare în brațele regelui e învăluită în mister, așa cum ne-a obișnuit, deoarece nu se știe cu certitudine dacă Francisc se afla în acel moment la Amboise.

Pe peretele din stânga patului se află șemineul, o piesă impozantă  decorată și ea cu blazonul Franței. În încăpere se mai află câteva obiecte de mobilier din secolele al XVI-lea – al XVII-lea și o bancă de lemn încrustată cu o salamandră. Într-unul dintre pereți este o nișă, un fel de vitrină în care se află un tablou care o simbolizează pe Sfânta Catherine de Alexandria pictată de Bernardino Luini, elevul lui Leonardo, câteva obiecte decorative și un crucufix din secolul al XVI-lea, un Isus încrustat în fildeș care se pare că ar fi aparținut reginei Maria Stuart. Cu toată însemnătatea lor istorică, toate aceste obiecte care nu au avut legătură cu Leonardo, par să fie desprinse dintr-o altă poveste.

IMG_6410Pe lângă șemineu pătrundem în camera următoare, încăpere care i-a aparținut Margueritei de Navarra, sora lui Francisc I. Marguerite, la fel de cultivată ca fratele ei, s-a remarcat prin grație și inteligență și prin susținerea mișcărilor literare ale vremii. Camera este evident mai feminină, cu tapiserii și obiecte de decor, farfurii din faianță, cupe rare din cositor și obiecte de sticlă. Remarc ferestrele cu chenar în nuanțe de gaben și argintiu și cu un ornament central reprezentând Dragostea și Gelozia. Și aici podeaua este din teracotă, dar observ și câteva gresii șanțate cu inițialele Margueritei.

Părăsesc încăperea și cobor pe o scară deasupra căreia tavanul este desenat, printre grinzi, cu motive vegetale în culori pastelate. La parter pătrund în Oratoriul Anne de Bretagne. Este o încăpere mică în care lumina soarelui pătrunde difuz prin cele două ferestre de sus, creând o senzație profund religioasă.  Aici se retrăgea Anne de Bretagne, soția lui Charles al VIII-lea, pentru a se ruga pentru copiii ei pierduți. Capela se afla aici la venirea lui Leonardo, Anne, în schimb, fusese răpusă de o boală cu doi ani înainte. Bolta romană, cu nervuri albastru-azurii și decorată precum un cer înstelat se adună la mijloc într-o cheie în care sunt reprezentați trei crini, simbolul regalității franceze, înconjurați de colierul sfântului Mihai. Deși este o încăpere micuță, pe pereți sunt câteva picturi cu teme religioase pictate probabil de artiștii din atelierul lui Leonardo da Vinci. Privesc cărțile de rugăciuni aflate pe suporturi la înălțimea statului în genunchi și părăsesc capela cu miosul puternic al crinilor proaspeți din cele trei vaze simple, din sticlă.

IMG_6452În capătul holului se află atelierele lui Leonardo amenajate în vechile saloane ale micuțului castel. Ei bine,  aici ai impresia că tocmai ce a ieșit artistul din atelier și și-a lăsat pentru puțin timp ustensilele pentru pictură într-o dezordine creativă. Pe mese se află câteva boluri în care își prepara vopselurile, o piuliță din piatră folosită pentru a freca, fărâmița și amesteca coloranții, o farfurie cu bulgări minerali care urmau să fie răzuiți sau zdrobiți pentru a obține pigmenții necesari în pictură. Peste tot sunt recipiente vechi de sticlă și borcănele etichetate în care se zăresc substanțe lichide și prafuri colorate, căni în care se află pensule, o micuță balanță, o clepsidră, suporturi pentru lumânări, cuțite, instrumente pentru sculptură, rigle, pene de scris, schițe împrăștiate, cărți. Chiar la intrare, așezată pe un șevalet, este o reproducere a Sfântului Ioan Botezătorul, lucrarea terminată aici și păstrată acum la Luvru.

De fapt, în atelier găsim tot felul de obiecte folosite în experimentele diverse pe care le făcea Leonardo, precum și copii după caietele legate în piele în care își nota zilnic impresiile, gândurile, studiile sau planurile pe care le avea în minte.  Pe culoar, în stânga se deschide o cameră întunecată în care nu poți intra, dar în care poți privi din dreptul ușii. La distanță de un metru asiști la o scenă fabuloasă: Leonardo însuși, în mărime naturală, discută cu asistentul său. E desigur o hologramă foarte inspirată pe care sunt sigură că până și Leonardo ar fi apreciat-o.

IMG_6460

La intrarea în bucătărie ne întâmpină unul dintre textele lui Leonardo: „Dacă vrei să fii sănătos, urmează acest regim: nu mânca dacă nu ți-e foame.” Surprinzător, găsesc și aici o tapiserie care reprezintă un fragment din Cântecul lui Roland. Cred că e al treilea pe care îl văd în castel până acum. Bucătăria este încăpătoare și dominată de cuptorul în care se pregătea mâncarea. Leonardo era vegetarian, iar peste tot în bucătărie sunt fructe și legume uscate, un ardei în ghiveci și suporturi cu mirodenii.

IMG_6488Tehnica nu e tocmai punctul meu forte, de aceea sala de machete, impresionantă de altfel, nu m-a atras în mod special. Înainte de a ieși în curte am avut surpriza să văd pasajul care se deschide la subsol și despre care se spune că leagă Clos Luce de castelul Amboise.

Nici nu m-am așteptat la ce urmează după castel. Imediat ce am ieșit am pășit pe alee spre grădina lui Leonardo. Aici regăsim toate creațiile inginerului Leonardo, în mărime naturală și funcționale. IMG_6540Doritorii se pot plimba cu bărcile cu zbaturi proiectate de Leonardo, pot experimenta tunul cu tragere în evantai sau pot manavra șurubul lui Arhimede. Tot aici îl putem descoperi și pe botanistul Leonardo. Plantele studiate de artistul italian și vegetația care apare în picturile sale, podurile ingenioase, porumbarul, moara…. O mare, mare surpriză!

Mi-am încheiat vizita în grădină, printre tufele de rozmarin, leandri și trandafi încercând să mi-l imaginez pe Leonardo, așa cum a fost: un cercetător condus de curiozitate și de imaginație, un artist deschis la mister, un bărbat frumos, nonconformist, perfecționist, uneori exaltat, alteori comod… un om purtat de fantezie.IMG_6502

Mă îndrept spre Amboise în a cărui capelă se află presupusul mormânt al lui Leonardo. IMG_6339De fapt, biserica în care a fost depus trupul artistului a fost demolată la începutul secolului al XIX-lea, iar 60 de ani mai târziu locul a fost escavat, ocazie cu care s-au găsit niște rămășițe care ar fi putut fi ale lui Leonardo. Acestea au fost depuse în capela Saint-Hubert din curtea castelului Amboise. Pe o placă simplă de marmură albă e gravat numele celui care și-a trăit viața mânat de curiozitate și prețuind minunile ei infinite: Leonardo da Vinci.