Mă întreb de ce ar alege cineva o “cafea imaginară”. Probabil din dorința de a-și testa propriul mecanism când neclar, când de încredere al siguranței de sine. O cafea imaginară poate fi un gând, o stare imposibilă care te provoacă să crezi povestea și nu povestitorul și în care îți interpretezi rolul alter egoului tău ficțional.
Relația mea cu cafeaua este minunată, profundă și cât se poate de reală. Unei cafele imaginare, paradoxal, nu realismul îi lipsește, ci convenționalul, cel care te provoacă să descoperi în aroma ei, povestea. Cafeaua aceasta nu este așadar numai un pretext al curajului, ci și o scuză pentru artificiu.
Mi-am propus, așadar, un exerciu de imaginație provocator și straniu: o cafea imaginară cu tatăl meu! De ce cu el? Poate pentru a ne da șansa unei „relații” dincolo de imposibilul ei, un fel de înțelegere a tăcerii. Sunt oare lucruri pe care ar fi vrut să mi le spună? Mi-aș dori să știu dacă s-a regăsit în felul meu de-a fi de-a lungul timpului. E mândru sau dezamăgit de mine… Dacă el e îngerul meu păzitor și dacă știe cât a contat să cred asta. Și mai ales aș vrea să știe că de fapt mi-a fost mereu alături, că l-am simțit în propriile-mi reacții cărora nu le-am putut da decât o explicație genetică, l-am regăsit în imaginea din oglindă, iar în vise n-a încetat să-mi fie tată. De data aceasta trebuie să recunosc că nu cafeaua, ci imaginația face ca lucrurile să se întâmple. Lipsesc multe piese din scenariul închipuit de mine, iar unele dintre ele îmi sunt complet străine. Oare cum se desfășoară un dialog tată-fiică? Cum găsești echilibrul dintre politețe și familiarism? Cum te adresezi unui tată? Sau poate că înaintea dialogului există un soi de contact, o nerăbdare curioasă, emoția revederii și mai ales un straniu sentiment între bucurie și teamă. Experimentez senzația câteva clipe, apoi, pentru că imaginația permite asta, aduc întâlnirea în starea firescului. Asta e partea bună: în mintea ta succesiunea întâmplărilor poate fi schimbată după cum vrei. Poți să trăiești și să retrăiești momentele preferate, după cum poți evita situațiile pe care nu ți le dorești.
Îi privesc cu insistență chipul, o proiecție masculină a mea. Îmi recunosc oarecum forma feței, părul, ochii. Oare ce voce are? Fac o mică explorare sonoră printre amintiri și ajung la un acord cu mine însămi: vocea trebuie să-mi fie foarte familiară, așa cum este vocea oricărui tată. Oricum nu e important, poți să faci abstracție de tonalitatea vocii atunci când îți imaginezi o conversație. Are aerul unei absențe. Am convingerea că îmi cunoaște gândurile și-mi arată în felul lui ireal că nu-l sperie, nu-l uimesc și mai ales că nu le disprețuiește. Nu pare să le evalueze, ci doar le ascultă cu înțelegere. Pare detașat de lucrurile aparent importante fără însă a fi superficial, ci doar relaxat. E ca și cum citești o carte după ce ți-a povestit-o cineva. Parcurgi paginile cu răbdare, ești alături de personaje în trăirile și încercările lor, cunoscând însă foarte bine finalul. Asta îmi inspiră siguranța că orice zbucium nu e nimic mai mult decât firescul vieții care trebuie experimentat. Mă face să cred că tot ce pare important la un moment dat se diluează într-un inevitabil mâine. A suferit, dar suferința nu i se citește pe chip. Afișează un fel de acceptare a lucrurilor pe care nu le-a putut schimba. Iar toate astea l-au transformat într-o liniște. Doar lucrurile de care te agăți nu trec. Trebuie doar să imprimi puțin din absența ta clipelor nedorite și să te aliezi cu timpul până când ele capătă dimensiunea reală. Numai așa ele devin aminitiri sau uitare, dar nu regrete. Să trăiești momentele ca și cum ai cunoaște finalul, și să construiești finalul cu seninătatea pe care o regăsesc în privirea atemporală din fața mea.Prima lecție: toate trec!
Privesc ceașca de cafea și pentru prima dată îmi dau seama că văd jumătatea ei goală. Chiar dacă viața îmi este condusă de fapte care nu ma caracterizează, pesimismul iese din discuție. Acum însă știu că această ceșcuță prețioasă îndeplinește rolul unei clepsidre care, printr-o curgere grațioasă dealtfel, măsoară scurgerea timpului: momentul meu cu tata. În privirea senină, care din nou mă surpinde prin asemănare, remarc resurse de timp la care nici nu mă gândisem. Ochii de culoarea cafelei încrezători și visători par că pot recompune răbdarea. E alegerea ta să continui având in minte doar gustul amar al grabei sau să-ți acorzi răgazul de a savura aroma. Să nu amesteci momentele plăcute cu “trebuie” sau cu “nu e timp”. Iți poți ocupa viața cu multe aparent plăcute “trebuie”, iar aceasta va arăta ca o frumoasă ceașcă de cafea plină însă cu zaț. Dar să nu alergi după autobuze în speranța că te vor duce spre idealurile tale. Ai putea crede că asta e calea ușoară. Întrebă-te însă până unde te poate duce un autobuz? Oricât de dorită e destinația, călătoria este limitată și predefinită. Un autobuz nu-ți oferă un orizont. Pierzându-l însă, ai șansa unei alte perspective. Te crezi exclusă sau disprețuită? Nu ai nevoie decât de autosuficiență să fii acolo, printre cei care privesc nepăsători. Acel autobuz nu e o șansă pierdută, ci o lecție învățată: nu aștepta nimic de la ceilalți. Învață din toate câte ți se întâmplă, dar nu te compara cu nimeni. Și nu lăsa teama de dispreț să-ți răpească viața. Nu trebuie să demonstrezi că poți zbura la fel de sus ca ceilalți, tu trebuie doar să zbori cât de frumos poți cu singura ta aripă. Vei găsi tu ceva care să te echilibreze! ….sau pe cineva!
Ne place independența, dar tânjim să aparținem cuiva, să știm că suntem doriți și luați în seamă. Uneori căutarea este lungă și presărată cu un nesfârșit șir de greșeli, iar ea încetează numai atunci când poți să-ți spui: “În sfârșit încă unul ca mine, nu mai sunt singur pe lume.” Dacă îți pare căutarea grea, imaginează-ți că problemele abia acum încep. El va face ca totul să pară complicat, iar tu îți vei schimba deciziile “definitive” de două ori pe zi. Și totuși vei fi ce n-ai fost niciodată: un om fericit. Amintește-ti doar să nu lași să apună soarele peste o ceartă.
In complicitatea plăcută prilejuită de imaginație și de superlativul ei, tăcerea, remarc în privirea atât de familiară o primă deosebire. Sunt ochii mei lipsiți de vină, sentiment inseparabil de mine. A fost aici înaintea mea, a cunoscut imperfecțiunea și greșeala, dar nu i se citește vinovăția în priviri și nici nu caută justificări. În altă situație aș fi considerat asta o lipsă de responsabilitate. În comparație cu el, eu trăiesc vina chiar dacă nu întodeauna ajung să o regret, iar uneori caut justificări, dar niciodată în afara mea. Deși tentația e mare! Vinovatul pentru vina ta ești tu. Dacă ai decența de a-ți recunoaște asta atunci vei ști unde începe și se termină responsabilitatea ta, care este greșeala cu care trebuie să te resemnezi și care este cea pe care o retrăiești mereu prin regret. Pentru că regretul nu îndreaptă nimic. Nici măcar nu te oprește să repeți o greșeală. E un gest egoist care te transformă în cel care te judecă cel mai mult, te face acuzatorul și inchizitorul tău. Regretul triumfă în frustrare. Nici pactul cu vinovăția nu te absolvă, dar te ajută să nu-ți irosești viața.
E uimitor cum cineva poate învinge timpul și neexplicabilul, se strecoară tăcut în mintea ta pentru a-ți arăta că-ți este alături și pentru a-ți spune într-un mod cu totul particular ce a rămas nespus. …Sau poate e doar puterea mea de a privi fotografia de culoarea cafelei si de a-mi imagina o poveste dincolo de ea
