În cafeneaua mea imaginară – un colțișor decorat cu frânturi vintage din sufletul meu și luminat de niște ochi ridicol de încrezători – mi-am propus să stau la o cafea cu tatăl meu. Deși nu știu cum sună vocea lui și nici măcar nu-mi dau seama cum ar trebui să se desfășoare un dialog dintre tată și fiica lui, aș vrea să-i înțeleg tăcerea de dincolo de imposibil. Să avem șansa unei relații. Chiar și imaginare!
Mi-aș dori să știu dacă s-a regăsit în felul meu de-a fi… E mândru sau dezamăgit de mine? Sunt oare lucruri pe care ar fi vrut să mi le spună? Este el îngerul meu păzitor? Oare știe cât a contat să cred mereu asta? Și mai ales, aș vrea să știe că, de fapt, mi-a fost mereu alături, că l-am simțit în propriile-mi reacții cărora nu le-am putut da decât o explicație genetică, l-am regăsit în imaginea din oglindă, iar în vise n-a încetat să-mi fie tată.
De data aceasta trebuie să recunosc că nu cafeaua, ci imaginația face ca lucrurile să se întâmple. Îi privesc cu insistență chipul, o proiecție masculină a mea. Îmi recunosc oarecum forma feței, părul, ochii. Și iarăși mă întreb cum oare sună vocea lui?
Are aerul unei absențe și înțeleg că nu e greșit să te detașezi uneori chiar și de lucrurile aparent importante. Mă face să cred că tăiosul Astăzi, ascuțit și amenințător, se va dilua într-un prietenos Mâine. Iar Mâine și Poimâine îl vor șlefui, îi vor da o nouă strălucire și-l vor numi experiență. Trebuie să înveți lecția acceptări a ceea ce nu poți schimba. Și a împăcării cu tine!
Privesc ceașca de cafea și pentru prima dată îmi dau seama că văd jumătatea ei goală. Chiar dacă viața îmi este condusă de fapte care nu mă caracterizează întotdeauna, pesimismul iese din discuție. Acum însă știu că această ceșcuță prețioasă îndeplinește rolul unei clepsidre care, printr-o curgere grațioasă dealtfel, măsoară scurgerea timpului: momentul meu cu tata. În privirea senină, care din nou mă surprinde prin asemănare, remarc resurse de timp la care nici nu mă gândisem. Ochii de culoarea cafelei, încrezători și visători, par că-mi pot recompune răbdarea și-mi transmit calmul și încrederea:
E alegerea ta să continui având în minte doar gustul amar al grabei sau să-ți acorzi răgazul de a savura aroma. Să nu amesteci momentele plăcute cu “trebuie” sau cu “nu e timp”. Iți poți ocupa viața cu multe aparent plăcute “trebuie”, iar aceasta va arăta ca o frumoasă ceașcă de cafea plină însă cu zaț. Dar să nu alergi după autobuze în speranța că te vor duce spre idealurile tale. Chiar dacă asta pare calea ușoară.
Te crezi exclusă sau disprețuită? Se va întâmpla! Dar nu lăsa teama de dispreț să-ți răpească viața. Este nevoie doar de autosuficiență să fii acolo, printre cei care privesc cu aroganță și nepăsare. Nu aștepta nimic de la ceilalți. Învață din toate câte ți se întâmplă, dar nu te compara cu nimeni. Nu trebuie să demonstrezi că poți zbura la fel de sus ca ceilalți, tu trebuie doar să zbori cât de frumos poți cu singura ta aripă. Vei găsi tu ceva care să te echilibreze! ….sau pe cineva!
In complicitatea plăcută prilejuită de imaginație, remarc în privirea atât de familiară o primă deosebire. Ochii lui sunt lipsiți de vină. A cunoscut imperfecțiunea și greșeala, dar nu i se citește vinovăția în priviri. Și vina s-a stins! Doar lucrurile de care te agăți nu trec. Trebuie doar să imprimi puțin din absența ta clipelor nedorite și să te aliezi cu timpul până când ele capătă dimensiunea reală. Numai așa devin amintiri sau uitare, și nu regrete!
Regretul nu îndreaptă nimic. Nici măcar nu te oprește să repeți o greșeală. E un gest egoist care te transformă în cel care te judecă cel mai mult, te face acuzatorul și temnicerul tău. Nici pactul cu vinovăția nu te absolvă, dar te ajută să nu-ți irosești viața….
Și ca orice altceva, și aburul cafelei se risipește. Totuși, e uimitor cum oaspetele meu de dincolo de eternitate a învins timpul și s-a strecurat în mintea și în cafeneaua mea. Sau e doar închipuirea unei povești privind fotografia veche de culoarea cafelei?!
C.
Imaginary Coffee 