„La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea

La capătul drumurilor mereu se află o șansă. O persoană de iubit, o datorie de plătit, o karmă, un alt drum de parcurs, tăcerea de după marele tumult sau o lecție. Un sâmbure de nou. (p. 76)

(https://mico89.wordpress.com/about/)

20200731_085149-1-1Am descoperit acest nou, în toată originalitatea lui, în romanul La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, Editura Cartea Daath, 2020. 

Subiectul este cât se poate de bizar, iar stilul în care autorul a ales să-l prezinte este absolut fabulos. Daniel, un bărbat rămas infirm în urma unui accident, tocmai se trezise din comă, după ce fusese supus unei operații de transplant de corp. Era atent îngrijit de soția sa, Elena, și de cele două surori gemene angajate, Irina și Mălina.

Straniu e și modul în care atât noi, cât și Daniel aflăm detaliile fiecărei situații la care participă acesta. Un “observator” nevăzut îi descrie, printr-o adresare directă,  fiecare reacție avută ca și cum el, Daniel, nu ar fi fost capabil să o conștientizeze la momentul în care a avut loc.

Dinamica romanului ne permite să asistăm la întreg procesul de metamorfozare a lui Daniel alături de celelalte personaje, admirabil construite. De altfel este evidentă concentrarea autorului, nu atât pe situații, cât pe tipologii. Explorează cu tenacitate fiecare suflet, pentru a scoate la lumină neputința transformată adesea în obsesie, traumele vechi și noi, bine ascunse, dar niciodată vindecate.

Doctorul Said este și el purtătorul unui frustrări din copilărie, de care a încercat să se elibereze prin această riscantă operație. Pe de altă parte, procedura, prin caracterul ei avangardist, i-a alimentat orgoliosului doctor senzația de atotputernicie. Va putea el să gestioneze această dihotomie interioară atunci când se va vedea nevoit să-și învingă demonii?

Elena, soția lui Daniel, cea care și-a susținut soțul necondiționat, se arată a fi obosită și  dezamăgită de întreg acest proces, care nu reușise întru-totul. Corpul primit de soțul ei era la fel de inert ca și cel de care se lepădase. În plus, tăietura din dreptul gâtului părea o linie de separare a celor doi oameni din care se compunea acum Daniel.

Bătrâna Veronica, mama lui Daniel, era o femeie cu mintea rătăcită, care nu-și revenise niciodată după moartea soțului în cumplitul accident care-i lăsase paralizat și băiatul. Se mișca după o coregrafie fără noimă având în centru rondul de maci, cel în care se concentrase dureroasa amintire a morții soțului. Irina, îngrijitoarea bătrânei, era o femeie deloc simplă, în comparație cu sora ei care folosea un limbaj pe cât de autentic, pe atât de savuros.

Pe de altă parte, sunt părinții lui Răzvan, donatorul. Ei trăiesc drama la cotele ei maxime, păstrând secrete într-o tăcere asemănătoare abandonului. Situația devine și mai bizară când apare soția “donatorului”, Tatiana Stratulat. Femeia îl percepe pe Daniel ca fiind mai mult decât jumătatea soțului meu ( p. 38). Îl iubise pe Răzvan, dar acesta “se predase” băuturii și fusese agresiv cu ea în ultima parte a vieții. Cu toate acestea, încă se simțea atașată de trupul care acum îi aparținea lui Daniel.

Și apoi sunt simbolurile, mici elemente introduse cu delicatețe, care ne conectează pe o anumită frecvență la starea interioară a personajelor, discret ascunsă sub straturi de complezențe.

Toate personajele sunt afectate de decizia lui Daniel, iar atmosfera e încărcată de o tensiune tăcută, de o nemulțumire reținută. Și pentru fiecare dintre ele, Daniel reprezintă altceva: un cobai, o improvizație, o creatură condiționată de limitările unui alt trup, un Răzdan… Un om într-un corp străin, oscilând între cele două personalități. Undeva, la capătul șoaptelor, se află granița dintre Unul și Celălalt. Vechile senzații și instincte se diluează. O parte din  personalitatea lui Daniel complotează la anularea „improvizației”  care a devenit.  Până și visele îi sunt lovite de dualitate, iar gândurile care încep să-l bântuie nu par să-i aparțină vechiului Daniel. Sunt ale Celuilalt. Celălalt își cere dreptul la viață.

Autorul nu insistă pe aspectele medicale. Nu în asta și-a propus să-l implice pe cititor. Personal, cred că asta ar fi adăugat o notă macabră și ar fi dus romanul în cu totul altă direcție. Deși ficțiunea curge controlat în sfera fantasticului, realismul e echilibrat prin reflecțiile pe care le generează zbuciumul lui Daniel asupra cititorului.

Cine suntem noi și ce ne definește de fapt? Corpul sau spiritul? Fizicul sau mentalul? Și dacă există o proporție, care ar fi aceea? De ce depinde ea? Până la un punct jucăm după regulile corpului (p. 97). Dar sufletul… unde ne păstrăm sufletul? E probabil risipit în fiecare celula și odată separate părți din noi, suntem  recompuși prin noul sânge care ne curge prin vene. Spiritul rămâne ascuns cumva în vechile celule care încep să se multiplice și să se reconstituie, supraviețuiește în frânturi de cunoștințe, imagini, sentimente…. străine, până atunci.

Mintea omului e dureros de duală[…]. Iubim și urâm în același timp. Nu putem trăi curat, uniform, poate pentru că suntem făcuți din țărână… și în țărână se mai găsesc și urme de gunoaie, de buruieni, de bucățele mici de pietre, iar astea ajung uneori în dreptul inimii… (p. 32)

Previzibilul este scos din discuție. Nu știi până în ultimul moment încotro se îndreaptă ficțiunea, iar suspansul creat de ineditul situației te face să arzi de nerăbdare. Personajele  trăiesc biografii multiple, gravitând în jurul traumelor personale, din care încearcă se evadeze apelând fie la morală, fie la adevăr…. fie la renunțare.

Este o carte senzațională, o piesă de teatru în așteptare. Recomand!