Căutător de pete’n soare

“Sentimentele au nevoie de clime egale” (p. 82)20200430_125322

Cred că aceste câteva cuvinte sunt cheia romanului „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu, tipărit la Editura Națională-Ciornei S.A., în 1932-1933? (nu am identificat cu siguranță anul). Simt nevoia să mă desprind de distopia în care ne aflăm și să-mi urmez chemările paseiste, iar acest roman a picat la momentul potrivit.

Prima întâlnire cu Eugen Lovinescu a fost prin intermediul Istoriei civilizației române moderne, cu ani în urmă, la cursul meu preferat, de cultură și civilizație. Îmi scosesem într-un caiet studențesc ideile din cele trei volume, scrisesem titlul fiecărui capitol cu roșu, iar citatele, cu verde. Alături de acestea trecusem tot felul de impresii personale și, mai ales, liste cu cărți de citit. În comparație cu alte studii sau lucrări de sinteză, volumele lui Lovinescu îmi păreau lipsite de rigiditate, accesibile, chiar captivante. Cu toate acestea, mi-l închipuiam pe criticul literar ca fiind o persoană distantă, un gânditor absorbit în cercetările sale, lipsit de orice preocupare măruntă. (Pe vremea aceea încă mai consideram oamenii în contururi precise!) De aceea, atunci când am început să citesc romanul Firu’n patru, surpriza a fost uriașă.

Copertele volumului, cartonate și îmbrăcate într-o imitație de piele maronie, filele aproape arămii și mirosul dulceag (despre care se spune că e asemănător cu cel al migdalelor) mă duc cu gândul la minunata epocă interbelică. Dintr-o mică cercetare aflu că acesta este cel de-al doilea roman din ciclul Bizu, scris de Eugen Lovinescu, dar constat că poate fi citit separat.

În binecunoscutul stil memorialistic, Lovinescu reproduce scrisoarea primită de narator de la agronomul pepinierii Rădășeni-Fălticeni, domnul Anton Klentze, zis și Clenciu, personajul Bizu. Acesta, la două luni de la apariția romanului care-i purta numele, și-a manifestat regretul că a împărtășit autorului „povestea propriului destin” și că acesta a găsit de cuviință să o publice sub formă de roman, fără măcar a-i cere acordul.

Povestitorul merge la Suceava, revine la locul „crimei” cum s-ar spune, unde „buna credință înșelată a omului mă așteaptă în cadrul ostil al naturii jilave și putrede.„(p. 16) Totuși, revederea nu a fost cuprinsă de amărăciune și nici de „constrângerea impusă de remușcare„, deoarece Clenciu (Bizu) l-a rugat încă din prima clipă să uite de scrisoarea plină de reproșuri, trimisă cu un an în urmă. I-a înșirat însă toate neplăcerile pe care i le-a produs volumul prin micile inexactități, coincidențele de nume și libertățile pe care și le-a luat autorul în procesul de scriere a cărții. I-a descris cum textul a afectat liniștea provincială, cum era să fie purtat prin tribunale de către rabinul târgului și cum o doamnă din societatea locală a fost nevoită să se mute în alt oraș. În același timp, cu o vehemență politicoasă, i-a dat de înțeles autorului că acea experiență nu trebuie să se mai repete.

După această introducere, naratorul ne poartă în trecut, într-un august fierbinte de dinainte de război, când, pe peronul Gării de Nord din București, a coborât însuși personajul nostru agronom, proaspăt întors în țară după opt ani de studii prin străinătate. Cum nu-l trăgea inima să se apuce de muncă, abia spre sfârșitul toamnei a început să lucreze la Institutul de Chimie Agricolă. Acolo a cunoscut-o pe Diana Serea, doctor în chimie agricolă. S-a îndrăgostit de ea și, dintr-o dată,  devenim martorii unor sentimente exprimate într-un mod de-a dreptul bizar (ca să nu spun, agresiv). Printr-o măiestrie desăvârșită, autorul ne face să simțim fiorul care îl străbate pe Bizu atunci când vede mantoul Dianei peste paltonul lui atârnat în cuier … imagine cât o poveste. Totuși, dacă atunci când fata e de față, Bizu manifestă o totală nepăsare, atunci când nu e lângă ea, concepe adevărate scenarii de cucerire, planifică întâlniri „întâmplătoare”, face încercări telepatice…

Orice mică speranță se dovedește a fi doar o iluzie. Fata părea că nu e interesantă de sentimentele lui. Ajunsese chiar să o disprețuiască pentru lipsa ei de sensibilitate și pentru incapacitatea de a-i intui monologul lui interior. „Pe măsura ei, îi judecase și dorința lui, bagatelizând-o; femeile reduc astfel totul la propriile lor proporții, închid marea într-un pahar cu apă” (p. 82). Nu misoginismul mă deranjează, ci infatuarea. Se considera singurul capabil de anumite trăiri și își transforma lașitatea (sau timiditatea) într-o chestiune de mare inteligență.

Deși părea că disprețul e doar arma spre eliberare, bărbatul dezvoltase o obsesie pentru fată și interpreta comportamentul ei senin ca pe o umilință adusă „uraganului lui interior„. Când, în sfârșit, și-a învins timiditatea și a așteptat-o pe Diana la ieșirea din institut, în loc să se bucure de mărturisirea fetei că e încântată de întâlnire, acesta a început o tiradă de reproșuri. Orgoliul lui rănit de propriile scenarii imaginate și nematerializate s-a dezlănțuit într-un șir de replici convulsive, ironice și sarcastice. Pur și simplu își transfera vina asupra fetei, pe care nici măcar nu o asculta. Incapacitatea de a asimila cuvintele fetei și reproșurile aruncate fără noimă mă duc cu gândul la o mare disfuncționalitate socială. Omul acesta era condus de orgoliu și de infatuare, cele care îi anulau orice alte calități de care l-aș fi putut suspecta: inteligență, educație, umor. Mă rog, la ce bun toate astea când, pus în fața unei situații de viață acționezi precum văcarul satului?

La următoarea întâlnire, bărbatul a venit cu o teorie aproape hamletiană : „Te doresc, când nu te văd, și nu te doresc de îndată ce te văd.[…]. Prezența dumitale îmi servește să te anulez în conștiința mea. E de ajuns să fii de față obiectiv, pentru a deveni absentă subiectiv. Și contrariu. ” (pp. 117-118). Mai mult, până la finalul conversației, bărbatul se schimbă la 180 de grade și îi mărturisește întreaga obsesie de care era posedat. Dar și asta îl nemulțumește. I se părea că nu văzuse cine știe ce entuziasm pe chipul fetei, atunci când el i se confesase. „Amorul propriu” al bărbatului avusese de suferit deoarece era de la sine înțeles că orice gest sau trăire a lui erau supreme, iar asta ar fi trebuit să o copleșească pe Diana.

Comportamentul lui nefiresc în preajma Dianei a continuat și când aceasta l-a invitat la o plimbare. Inițial a acceptat, dar apoi a sunat-o să-i spună cu nu va merge la întâlnire, deoarece i s-a părut că invitația nu a fost sinceră. I-a scris o frumoasă scrisoare, dar în loc să i-o trimită, i-a rupt-o în față. Altădată, i-a oferit o carte, iar faptul că fata nu a început să o citească nici după câteva săptămâni i s-a părut a fi un afront direct și i-a cerut socoteală. Considera că Diana ar fi avut datoria să valorizeze gestul lui, mai ales că acesta se petrecuse cu ocazia „primei lor întâlniri întâmplătoare[…],dată importantă în destinul vieții lui, vrednică de a fi comemorată printr’un semn vizibil. „(p. 142).

Însă, dincolo de comportamentul cu totul mârlănesc, fata a întrezărit profunzimea sentimentelor care-l frământau. A păstrat un ton glumeț, pe care el l-a interpretat ca fiind nepăsare și indiferență față de persoana lui. Conștientă de lipsa de conținut a teoriilor lui bombastice, fata îl sfătuiește: „Explorarea ultravioletului și a infraroșului nu trebuie să te împiedice de la perceperea violetului și a roșului.” (p. 159) Bineînțeles, el a luat și aceste cuvinte tot ca pe o ofensă. Răstălmăcea orice și despica firul în patru. Îl exaspera faptul că Diana uita adesea părți din discuțiile lor (pe care el le putea reproduce cu exactitate), că ea hotăra să facă ceva și apoi tot ea se răzgândea…. Când Diana i-a spus că pleacă cu familia la Constanța, el a ajuns acolo înaintea ei. Deși ea nu știa nimic, atunci când a întâlnit-o, i-a reproșat că nu l-a zărit în holul hotelului, după ce o așteptase două ore. Mai târziu, i-a trimis un ghiveci de flori fără să se semneze pe felicitare, de unde a izbucnit o întreagă dramă. Înainte de a pleca pentru două săptămâni, i-a cerut fetei o fotografie – nou prilej de susceptibilitate și reproșuri. A rugat-o să-i scrie, dar când a primit scrisoarea, abia dacă a mai vrut să o citească, deoarece îl deranjau literele mult prea ornate, care i se părea că umpleau inutil spațiul. Incredibil!

Cu timpul, această permanentă agresivitate, a obosit-o pe Diana și i-a spus că, deși îi admiră calitățile, îl găsește “incoerent, bănuitor până la obsesie, căutător de pete’n  soare, despicător al firului în patru” (p. 218)

Dacă nu l-aș suspecta că e îndrăgostit, ceea ce îi justifică oarecum comportamentul prostesc, aș crede că ori e un grandoman ridicol, ori că suferă de vreo formă de schizofrenie. Dar recunosc, mi-e și milă în același timp de „zbuciumul incurabil al omului„. Personajul nu este, în sine, unul negativ. Deși e respingător de chichiricios, pe undeva, te înduioșează infantilismul lui. De fapt, toată această revoltă verbală a lui, vine din incapacitatea de a înțelege lipsa de sentimente a fetei. Pentru el, trăirile erau cele care îi dictau acțiunile și nu putea pricepe cum cineva poate rămâne indiferent. Găsesc însă că această chițibușăreală nu e cauzată exclusiv de starea lui îndrăgostit. E felul lui de a fi. Astfel se explică și scrisoarea de reproșuri de la începutul volumului.

Finalul este previzibil, dar forța romanului nu în el constă. Autorul construiește atât de bine personajul Bizu! Mai mult, Lovinescu este și un maestru al descrierilor. Fiecare secvență este parcă o pictură, iar el – criticul, desigur – descrie cu un profund simț poetic fiecare colțișor, personaj sau gest.

Romanul nu e lipsit nici de umor –  asigurat de Lică Scumpu, vărul lui Bizu,  întruchiparea emfazei și a superficialității. Caricatura unui politician interbelic! De asemenea, textul are o surprinzătoare încărcătură senzuală adusă, și de această dată, tot prin intermediul unui un personaj secundar: senzuala și dezinvolta Roza Stahl, Herșcoici, o pătimașă antisemită, dar evreică la origine. Aceste două personaje creionează un decor de pamflet pe fundal, o imagine blurată a societății bucureștene interbelice.

Și apoi, textul este savuros prin  mulțimea figurilor de stil, unele deja clasicizate: “cu sufletul căzut în ghete”, “se potrivea ca sâmburele în piersică”, “a căuta pete în soare”…

Pravilele carantinești

„Nemo censetur ignorare legem”
20200424_100438Oricât de nouă pare această situație pentru noi, carantina nu era tocmai necunoscută țărilor române. În volumul „Acum o sută de ani – 1835” de C. Gane, publicat în 1935, la editura revistei Libertatea din București, am  găsit o mențiune despre „Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor” și modul în care acestea se aplicau celor care intrau în țară. Autorul ne povestește, în dulcele grai al începutului de secol XX, o întâmplare petrecută în toamna anului 1835:
<<Nemo censetur ignorare legem.
Iată un principiu de Drept pe care Vodă Alexandru Ghica, om învățat, pare a-l fi cunoscut.
Toamna trecută se întâmplase un bucluc în ținutul Romanațului. Dumitru al Stoianei logofetesei din satul Ciulei călcase „pravilele carantinești prin tainica trecere peste Dunăre în Turcia, fără a face legiuitul termen al carantinei”.
Cu un an în urmă, Domnitorii ei înseși, Ghica și Sturdza, făcuseră această plictisitoare carantină, când se întorseseră de la Constantinopol cu beratul lor voevodal. Și iată că un Dumitru al Stoianei găsise cu cale să-și vadă de treburi în Bulgaria și apoi să se întoarcă liniștit acasă, fără să se stingherească de carantina domnească. Ocârmuirea, în urma unui denunț al vreunui prieten, puse mâna pe el și-l trimise în judecata Divanului. Dar acesta, Înaltul Divan din București, hotărî că potrivit art. 32 din Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor, Dumitru al Stoianei nu era vinovat, de oarece numitul articol glăsuia că „locuitorii țărani ce încă nu cunosc pravilele carantinești, dovedindu-se călcători, vor fi trimiși ocârmuitorului județului, căruia să se dea chezășie că nu vor mai face asemenea fapte.„>> (pp. 145-146)

Pacienta tăcută

Odată ce ai ajuns la o oarecare distanță și limpezime, o să privești cu totul altfel experiența„ (p. 325)

pacienta-tăcută-674x1024

Există pentru fiecare carte un moment. Mi-amintesc cum un titlu nou apărut era pe buzele tuturor și cum așteptam săptămâni în șir să-l pot împrumuta de la bibliotecă sau de la vreun prieten mai norocos. Cine ar crede acum că de la librărie puteai cumpăra cartea dorită numai la pachet cu o alta, nevândută de ani?  Asta era pe vremea când procurarea unei cărți nu era o problemă de preț, cât una de relații. Așa se face că, rând pe rând (și în funcție de vârstă, desigur), literatura clasică și lecturile obligatorii erau condimentate cu câte o carte în “trend”: Nașul de Mario Puzo, Spitalul municipal de Barbara Harrison, Cămașa lui Cristos de Lloyd Douglas, romanele de război ale lui Sven Hassel (peste care am sărit), cărțile lui Pavel Coruț, Orizonturi roșii de Pacepa, literatura escapistă de la începutul anilor ’90, apoi genialul James Clavell cu Shogun, Tai Pan, Nobila casă…, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Paulo Coelhio, Herta Muller, John Grisham…

Deși atrăgeau prin titluri și coperte spectaculoase, cărțile nou apărute după revoluție creau o anume segregare: unele erau preferate exclusiv de femei, iar altele, de bărbați. E posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar, personal, nu am simțit asta în ceea ce privește literatura clasică. Și cum “ce e val, ca valul trece”  au fost titluri care au dispărut din memoria  colectivă așa cum au apărut. Au rămas însă multe care s-au clasicizat și pe care sper să le citească cu plăcere genereții.

Observ la romanele de debut din ultimul timp, câteva caracteristici comune, printre care: sunt structurate aproape cinematografic, sunt comerciale și au subiecte seducătoare. Nu pot să nu compar Pacienta tăcută de Alex Michaelides cu romanul Înainte să adorm de S. J. Watson. Amândouă sunt romane de debut și sunt redactate după un modus operandi, de parcă autorii au urmat același curs de scriere creativă. Mai mult, ambele cărți surprind femeia într-o situație de vulnerabilitate și de dependență, iar textul pare a fi un scenariu pregătit pentru ecranizare. Amândouă sunt thrillere psihologice, cu o intrigă foarte bine construită și cu răsturnări de situație la final. Și amândouă sunt foarte captivante.

Am ales romanul Pacienta tăcută (Alex Michaelides, Litera, 2019) după ce am citit prezentarea cărții pe pagina unui blog pe care îl apreciez, iar subiectul mi s-a părut interesant: o pictoriță acuzată că și-a ucis soțul refuză să vorbească despre crimă. Singurul mod în care a comunicat oarecum a fost o pictură pe care a numit-o Alcesta, după tulburătorul mit al sacrificiul de sine scris de Euripide.

Pictorița, Alicia Berenson, era internată de șase ani într-un azil pentru persoanele cu probleme psihice când a sosit un nou psihoterapeut, Theo Faber. Acesta renunțase la o carieră profesională promițătoare pentru a lucra la The Grove, clinică amenințată cu desființarea, pentru a o trata pe Alicia. Theo Faber este și povestitorul cărții, iar narațiunea nu este întreruptă decât pentru a reda fragmente din jurnalul Aliciei. Terapeutul își ia rolul în serios și, mai mult decât atât, face pe detectivul pentru a înțelege cum de s-a ajuns la crimă. Pe măsură ce strânge informații, începem să ne îndoim că Alicia era cea care-și împușcase soțul. Aproape toate personajele devin atunci suspecte, dar, mie cel puțin, mi-a fost imposibil să bănuiesc criminalul. (Colega mea a intuit finalul încă de la jumătatea cărții – clar, n-am stofă de detectiv!). Oricum, nu rezist curiozității și citesc finalul. Metoda terapeutică a doctorului Faber a început să dea roade. “Sfărâmam ultimele hotare dintre terapeut și pacient. Și curând avea să fie imposibil de spus care era unul și care era celălalt.” (p. 308). Lucrurile încep să se lămurească, dar când credeam că știm ce s-a întâmplat, totul e dat peste cap.

Cartea în sine nu este numai despre crimă. Pe fundal ne vorbește despre relații, cum se nasc și cum mor acestea sub ochii noștrii rămași închiși. Este despre discutabilul drept de a intra în viața cuiva pentru “a-i deschide ochii” și despre compromisul “hai să ne prefacem că” adoptat ca măsură de siguranță. Este despre tăcere, ca mijloc de comunicare și de apărare, despre sacrificiu și despre circuitele complicate care ne dictează reacțiile.

Scopul terapiei nu este să corecteze trecutul, ci să-l facă pe pacient capabil să se confrunte cu propria istorie și să o jelească. ” Alice Miller (p. 265)

E o lectură binevenită!

Soția din Paris

am știut că puteam să-l urăsc mult și bine pentru felul cum mă rănea, dar că aveam să-l iubesc întotdeauna, absolut, pentru ceea ce era. ” (p.236).

20200413_102248

Iată-mă din nou într-o poveste despre fabulosul Hemingway. O poveste de o duioșie nesfârșită: despre iubire fără măsură, despre dăruire și înțelegere, despre Paris.

“Soția din Paris”, Paula McLain, Humanitas Fiction, 2016.

Prologul romanului este o minunată introducere în atmosfera pariziană de acum o sută de ani, loc și perioadă în care aș călători fără ezitare oricând. „Pe atunci, erau oameni interesanți peste tot. Se revărsau în și din cafenelele din Montparnasse, pictori francezi, balerini ruși și scriitori americani. […] Pe atunci, aproape oricine se putea simți ca un pictor colindând străzile Parisului, pentru că ăsta era efectul luminii, al umbrelor de pe lângă clădiri, al podurilor care păreau chitite să-ți frângă inima și al femeilor sculptural de frumoase…” (pp.8-9).

Autoarea (și povestitoarea, în același timp – pentru că narațiunea este la persoana I) preia identitatea lui Hadley, prima soție a lui Hemingway,  și prezintă faptele din perspectiva acesteia. Încă de la prima întâlnire, femeia în vârstă de 29 de ani a căzut pradă extraordinarului magnetism al tânărului Ernest, de nici 21 de ani, proaspăt întors din război.  “Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva atât de energic și de vital. Se mișca precum lumina. Nu părea să se oprească niciodată din mișcare – din gândit sau din visare.” (p. 23). Prin comparație cu stilul lui de viață, ea se simțea „mai aproape de un vestigiu victorian, decât de o tipă emancipată” (p.15).

Hadley venea dintr-o familie onorabilă din St. Louis, dar, la acel moment, își pierduse amândoi părinții și una dintre surorile mai mari. Viața i se scurgea, ternă, într-o direcție predefinită până să-l cunoască pe Hemingway, iar sentimentele pe care le descoperea acum i se păreau cu totul ireale. A urmat o perioadă de intensă corespondență cu Nesto (prietenii i se adresau cu diferite apelative: Nesto, Hem, Wem…, iar ea îl alinta mai târziu, Tatie). Acesta locuia în Chicago încercând să publice articole în ziarul local. Prinsă undeva între exaltare și conștientizarea implicațiilor, Hadley încerca să-și definească poziția în peisajul pe care și-l crease Hemingway. Când îndoiala începuse să se strecoare în mintea ei, Hemingway, în stilul exaltat care îl va caracteriza toată viața, i-a trimis o scrisoare prin care îi propunea să meargă cu el la Roma…. în calitate de soție.

Nunta a avut loc pe 3 septembrie 1921 în bisericuța din Horton Bay, urmată de o ceremonie frumoasă și discretă și de o lună de miere modestă.  Însă,  după numeroasele refuzuri primite de la revistele culturale, Hemingway a căzut pradă deznădejdii. Era cuprins adesea  de crize care-l transformau dintr-un tânăr șarmant într-un om confuz, la limita raționalului. Cu numai câteva cuvinte – “Parisul e de tine!”- scriitorul Sherwood Anderson a reaprins speranța în ochii lui Hemingway. A renunțat rapid la “Roma” și cei doi s-au îmbarcat spre Franța. Trăiau din modestul salariu pe care îl primea Hemingway pentru articolele trimise periodic publicației Toronto Star. Așadar, nu și-au permis decât un micuț apartament pe Cardinal Lemoine, numărul 74, departe de celebrele cafenele și restaurante ale orașului. Dar asta nu a știrbit cu nimic farmecul Parisului. S-au îndrăgostit de oraș, așa cum o facem cu toții! Parisul a avut dintotdeauna ceva irezistibil și nu a încetat niciodată să fascineze, să atragă sau să reprezinte acel „We still have Paris” din “Casablanca” fiecăruia. “Pe atunci, ziceam că Parisul e minunea minunilor, și așa și era. La urma urmei, noi l-am inventat. Noi l-am creat, cu dorurile noastre…” (p. 330)

Tot cu ajutorul lui Sherwood Anderson, Hemingway a reușit să ajungă în preajma scriitorilor americani din Paris și să contribuie la formarea efervescenței culturale din Montparnasse. Cei doi soți au început să frecventeze diverse cercuri, dintre care, cel mai cunoscut era Camera, celebrul salon literar al lui Gertrude Stein. Pentru Hemingway, care încă avea un fel șovăielnic de a se exprima în scris, sfaturile primite de la Stein și de Erza Pound au constituit impulsul de care avea nevoie: “Taie tot ce-i în plus. Ferește-te de abstracțiuni. Nu le spune cititorilor ce să gândească. Lasă acțiunea să vorbească singură.” (p. 99).

La scurt timp, a fost trimis la o conferință internațională, de unde a venit cu ceva bănuți. Și-au permis astfel o mică vacanță în Elveția și apoi o călătorie în Italia.  La Milano, a avut ocazia să-i ia interviu lui Mussolini, “balonul de săpun al Europei”, pe care-l considera o brută, deși recunoștea că “monștrii nu arată întotdeauna ca atare. Au unghii curate, folosesc cuțitul și furculița și vorbesc engleza Maiestății Sale”.(p.111)

S-au întors la Paris, iar prietenia literară dintre Hemingway și Gertrude Stein a devenit foarte importantă pentru amândoi. Cei doi își citeau textele și își împărtășeau părerile. Totuși, scrierile lui Hemingway întârziau să fie publicate. Nu e de mirare pentru că viața lui a fost o vânzoleală continuă. Venea, pleca, trăgea o fugă ba într-o țară, ba în alta, ceea ce îi ocupa timpul. De altfel, și prima ceartă serioasă dintre el și Hadley a fost generată de decizia lui Hemingway de a pleca în Turcia ca jurnalist, pentru a relata de la fața locului evenimentele din timpul Războiului greco-turc.

Următorul demers jurnalistic:  Lausanne. Deși plănuiseră să plece împreună, Hadley nu s-a simțit bine, astfel că au decis ca ea să meargă după ce se însănătoșește. La începutul lui decembrie, femeia și-a făcut bagajul și a luat cu ea și toate textele scrise de Hemingway în ultimii trei ani, pentru a i le arăta unuia dintre jurnaliștii interesați. Din păcate, valiza cu scrierile lui Hemingway a dispărut într-un moment de neatenție. Amândoi, și Hadley și Ernest, au fost devastați. Ce pierdere pentru literatură!

Curând după asta, Hemingway a primit o altă veste: a aflat că va fi tată. Au plecat în Canada, iar Hadley i-a dăruit, în octombrie 1923, singurul lor copil, pe Bumby, primul dintre cei trei băieți ai scriitorului. În același an, i-au fost publicate Trei povestiri și zece poeme, iar cei doi au părăsit Canada împreună cu bebelușul și s-au mutat înapoi la Paris.  Au închiriat locuința de pe strada Notre-Dame-des-Champs, foarte aproape de bulevardul Montparnasse și de toate atracțiile acestuia. De care s-au bucurat din plin! Și-au reluat vechile prietenii,  au apărut și altele noi, petreceri… gelozii.

Viața lui Hemingway începuse să se anime, la fel ca și pofta lui de scris. L-a cunoscut pe Scott Fitzgerald, care i-a mărturisit că tocmai publicase un roman, incredibilul Marele Gatsby.Așa e cu Gatsby ăsta. Îl cunosc așa de bine, parcă-ar fi copilul meu. E mort, și, eu tot îmi fac griji pentru el. Ciudat, nu? (p. 216). Deși la prima întâlnire, Hemingway fusese mai degrabă contrariat de labilitatea și comportamentul ciudat al lui Fitzgerald, romanul i-a părut “al dracului de bun”. Zelda este însă descrisă într-o tușă mult prea groasă. Autoarea insistă pe “nebunia” soției lui Fitzgerald și redă exclusiv comportamente nefirești (de realitatea cărora nu mă îndoiesc). Sunt convinsă că toate momentele sunt culese din scrisori și documente, dar în același timp, mă gândesc că mărturiile tind să conserve mai mult faptele “’țipătoare”. Oricum, Zelda și Hemingway nu s-au suportat niciodată: el considera că femeia avea o influență nefastă asupra lui Fitzgerald, iar ea îl considera un prefăcut.

Împreună cu un grup de prieteni, Hemingway și Hadley au mers să vadă corida de la Pamplona (cea care avea să-i inspire mai târziu romanul Fiesta). Nu am înțeles niciodată această tradiție (ca multe altele în care sunt implicate animalele), de aceea mi-e greu să-mi explic atracția pe care o au oamenii pentru luptele cu taurii. Dar Hemingway era fascinat de acest “sport”. Ceva interesant: așa cum în schi există cristiane, în arena cu tauri există veronici (tehnica folosită de matadorul care stă cu spatele la taur, rotind foarte ușor capa).

Hemingway se lăsase absorbit de entuziasmul, pofta de viață, petrecerile și risipa noilor săi prieteni, iar Hadley simțea cum acesta începea să se distanțeze de ea. Și-a explicat că apropierea lui de câte o femeie, deși părea un flirt, nu era altceva decât încercarea de a o descoperi pentru a o transforma în personaj pentru una dintre povestirile lui.

Când a citit manuscrisul Fiestei (The Sun Also Rises), Hadley a fost cu adevărat încântată. Dar și șocată. În carte apăreau toate întâmplările la care asistase, toate conversațiile, toți cei cu care petrecuseră timpul în Spania… cu excepția ei. Ea nu era pe nicăieri. S-a simțit rănită și exclusă. Vedea cum Ernest începea să se îndepărteze nu numai de ea, ci și de vechii mentori, Gertrude Stein și Sherwood Anderson, precum și de numeroși prieteni adevărați.

Cumva, … următorul capitol al poveștii noastre începuse”(p.133). Gândul nerostit al lui Hadley s-a materializat atunci când surorile Jinny și Pauline Pfeiffer au intrat în cercul lor de cunoștințe. Stilate și independente,  cele două fiice ale unui bogat proprietar de pământuri din Arkansas au atras imediat atenția. Hadley s-a împrietenit cu Pauline. Jurnalistă la Vogue și obsedată de noua modă lansată de Coco Chanel, Pauline era exact opusul lui Hadley, care nu avea nicio preocupare pentru vestimentație. “ Îi admiram încrederea în sine și poate că eram puțin intimidată de ea. Lăsa acea impresie de lipsă de efort care se obține, de fapt, cu mult efort.”(p. 244). Dintr-o dată, Hemingway nu mai aprecia onestitatea și franchețea cu care Hadley îi analiza scrierile, ci prefera încurajările și admirația Paulinei. Era din ce în ce mai evident pentru Hadley că între ea și Ernest se adâncea o prăpastie. Își vedea soțul îndrăgostit de o altă femeie. Oscila între tristețe și furie. Înțelegea că o femeie se putea îndrăgosti de el, dar nu-și explica cum de s-a putut el simți atras de altcineva, atâta timp cât o iubea pe ea. Ernest a tratat cu superficialitate subiectul, iar Hadley a considerat dezonorantă o discuție cu Pauline. “Dacă-i dădeam un ultimatum și-i interziceam ei să rămână, l-aș fi pierdut. Dacă deveneam isterică și făceam scandal în public, n-aș fi făcut decât să-i ofer pretextul să mă părăsească.“ (p. 293).  Au continuat o perioadă, într-un fel de aranjament tacit, dar lucrurile au mers, inevitabil, spre despărțire. Totuși, Hadley nu era pregătită să renunțe. I-a propus lui Ernest să întrerupă orice legătură cu Pauline timp de o sută de zile, iar dacă acesta va fi la fel de îndrăgostit, atunci Hadley îi va acorda divorțul. A renunțat chiar ea la înțelegere, negăsind vreun rost în asta.

Când o iubire se destramă, păstrăm întotdeauna un gust dulce-amărui. Mă întreb unde dispare atracția și cum se pierde, pe nesimțite, complicitatea? Cine poate înțelege mecanismul complicat care ne aduce împreună și cum mai apoi, același mecanism își schimbă regulile, separându-ne?

“…Paradis vine dintr-un cuvânt persan care înseamnă grădină împrejmuită de ziduri. Mi-am dat seama atunci [….] cât erau de necesare promisiunile reciproce pentru fericirea noastră. Nu te puteai bucura cu adevărat de libertate decât dacă știai unde sunt zidurile și te îngrijeai de ele. Găseam reazem în ziduri pentru că existau; existau pentru că găseam reazem în ele. “ (p.317)

Mă gândesc că nu e ușor, ca autor, să creezi și să menții pentru cititor o stare de tensiune,  atunci când deznodământul cărții tale este unul deja cunoscut, fiind inspirat din fapte reale. Totuși, folosindu-se de improvizații și interpretări specifice literaturii și prin stilul apropiat de cel al memorialisticii, autoarea reușește să ne capteze și să ne ofere o lectură foarte plăcută.

Apropo… Hemingway își redacta textele la o mașină de scris CORONA!

Lesson #15

Când se războieşte cu noroiul, zăpada este cea care se topeşte” (Martha Bibescu)

20200401_094352 - Copy

Rătăcim în războaie iraționale, fără o miză, fără un scop care să justifice pângărirea interioară și pârjolul din jurul nostru. Din ceea ce un om inteligent face o competiție, un om slab iscă un război „care pe care”. Incapabili să ne controlăm banala ură de care suntem conduși, ne explicăm atacurile ca fiind porniri profetice…. ne erijăm în salvatorii unei cauze imaginare.

Numim frustrările noastre curaj și ne luăm superioritatea ca argument în lupta cu un inamic plăsmuit din propriile aversiuni. Cel mai adesea, disprețul este motivul care declanșează în noi dorința de a arunca mănușa.  Ironic, sfârșim contaminați tocmai de obiectul disprețului nostru. Împrumutăm de la adversar josnicia, justificând că trebuie să îl învingem cu armele lui. Ne lepădăm de educație și de maniere. Ne pierdem noblețea și onoarea. Nu ne declarăm satisfăcuți decât atunci când ținta furiei noastre este una cu pământul, iar noi, superiori, îi servim umilința ultimă. Dar adevăratul învins nu e cel împotriva căruia ne-am îndreptat. Noi am devenit el. Războiul ne-a transformat într-o altă versiune a celui pe care-l urâm, la care a adăugat aroganța învingătorului. Și ca în orice război, există victime colaterale, cele pe care le distrugem în drumul spre orgolioasa noastră izbândă.

La final, privind în jur, avem cu cine împărți bucuria victoriei?

„Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaru

în momentele grele să ne imaginăm prezentul făcând parte deja din trecut”. (p. 215)

confesiunileAș putea spune că, la început, subtitlul m-a șocat, dar de fapt mi-a produs genul acela de stinghereală, de rezervă în a pătrunde în intimitatea cuiva, acolo unde nu pășește nimeni. Totuși e o confesiune, ceea ce mă duce cu gândul la o invitație, aceea de a fi martorul unei stări de care au nevoie deopotrivă și cel care face destăinuirea și cel care o citește. Inconștient, cititorul este și el parte a procesului de eliberare.

De la primele pagini, textul m-a dus cu gândul la o carte pe care am împrumutat-o de la bibliotecă cu fooooarte mulți ani în urmă (nu mi-amintesc nici titlul, nici autorul) și pe care am căutat-o de atunci într-una. Fără rezultat. Era o poveste oarecum idilică, dar presărată cu scene și reacții inexplicabile. Abia la final am aflat că întreaga intrigă nu fusese decât rodul imaginației unei femei care-și recompusese astfel viața trăită într-un spital de boli nervoase. Aici însă nu e vorba despre o plăsmuire, ci mărturia trecerii prin iadul propriei noastre minți.

Conștientă de impactul pe care-l poate avea, autoarea Alexandra Tătaru ne sfătuiește să începem cu ultimul capitol, acolo unde se risipește negura. Ca să fiu sinceră, cam asta fac cu fiecare carte. Nu am răbdare să aflu finalul… la final, așa că îl citesc dinainte.

Alexandra ne mărturisește: “am cunoscut la fel ca dumneavoastră nimicul, zădărnicia și vidul, dar, cu toate astea, am decis să le las în urmă și să caut lumina.”(p. 16) Aveam să realizez că nimic din sensul pe care l-aș fi dat acestor termeni, nu ar putea cuprinde adevărata dimensiune a experimentării lor, atunci “când ești una cu roua trandafirilor”.

Teoria conform căreia suntem consecința copilăriei noastre este și aici confirmată. Cred că purtăm cu noi copilul care am fost și retrăim ca adulți stările pe care nu le-am înțeles sau pe care încă nu le-am depășit. Autoarea ne descrie cum, de-a lungul copilăriei și mai ales în adolescență, intoleranța la frustrare a condus spre tendința de automutilare. Mai apoi, refuzurile și replicile răutăcioase au fost percepute ca fiind îndreptățite, ceea ce a condus spre scăderea stimei de sine și spre dezvoltarea unui comportament abuziv: “Aveam o psihologie de om învins și mă purtam ca atare” (p.34). A urmat o perioadă în care pasiunile obsesive începuseră să devină indicii ale unei posibile dereglări psihice, ignorate însă constant. Depresia s-a strecurat cu perfidie în mintea tinerei care a căzut pradă, la numai 25 de ani, unei cumplite tulburări psihice. O tânără educată, cu evidente pasiuni intelectuale, a fost redusă la stadiul de pacient legat de pat. Singurul semn că încă prețuia viața era gestul, extrem de feminin, de a-și parfuma încheietura brăzdată a mâinii. A realizat că nu ignorarea e soluția, ci pătrunderea în esența disfuncționalității cu care se confrunta și în convertirea pornirilor suicidare într-o activitate creativă.

A învățat să trăiască cu stigmatizarea socială, să-și gestioneze tulburarea bipolară, să-și tempereze momentele de exaltare și să acționeze de la primele semne ale psihozei. Și-a impus să nu cedeze tentației creativității maniacale și s-a concentrat pe respectarea unui program care-i asigura confort psihic. Și l-a redescoperit pe Dumnezeu. “de m-ai fi întrebat acum vreo 30 de ani unde mă simt cel mai bine aș fi răspuns: în brațele mamei; dacă mi-ai fi pus aceeași întrebare acum vreo 10 ani, aș fi răspuns: în brațele iubitului; iar dacă m-ai întreba același lucru azi aș răspunde: la pieptul lui Hristos.”(p.99)

A avut câteva joburi care i-au accentuat, de cele mai multe ori, anxietatea. Și-a alimentat nevoia de studiu participând la cursuri bazate pe autocunoaștere. Adevărata bucurie însă a găsit-o lucrând, ca voluntar, cu copiii. Și-a combinat cunoștințele cu imaginația și creativitatea și a descoperit un mod nou de interacțiune. Lumea celor mici și reacțiile lor i-au adus infinită mulțumire sufletească și au contribuit la creșterea încrederii în sine, la dezvoltarea sentimentului de a fi utilă, de care cu toții avem atâta nevoie.

Cine nu s-a confruntat vreodată cu inexplicabile coincidențe, care, la început, ne surprind sau chiar ne amuză, dar care apoi încep să ne sperie? Aflu că acestea sunt, de fapt, sincronicități, adică atunci când “un gând este urmat de apariția concretă a obiectului acelui gând”. Îmi plac textele care-mi răspund unor întrebări la care nici măcar nu m-am gândit.

Ne vorbește apoi despre adicțiile ei: cărți, dulciuri, călătorii! (Niciuna dintre acestea nu-mi sunt străine!). Nu încearcă să se disculpe sau să se justifice, ci ne prezintă aspectele prin prisma propriei experiențe :“dependența reflectă o stimă de sine scăzută din care încerc să scap prin însuși obiectul adicției. Sentimentele de vinovăție, rușină, jenă, devalorizare, umilință, neputință, toate poartă amprenta adicției.” (p. 196). A învățat să lupte cu dependențele prin observare, introspecție și documentare, analizând factorii declanșatori, implicațiile emoționale și consecințele asupra ei și a celor apropiați. Ne oferă câteva instrumente, pe cât de simple, pe atât de utile pentru regăsirea liniștii interioare. Prin împărtășirea experiențelor ne ajută să înțelegem cum ne putem proteja de comportamentele toxice de care, inevitabil, avem parte și cum ne putem gestiona frica, furia sau tristețea.

M-a impresionat peste măsura efortul ei de a se păstra mereu conectată la ceea ce numește “normalul”, dar și felul în care și-a valorizat “diferitul”. Personal, cred că avem cu toții în noi acel special care ne face să părem diferiți în ochii celorlați. Avem cu toții reacții neașteptate sau ciudățenii pe care ceilalți le acceptă cu greu. De aceea încerc să-mi imaginez cât de greu e să fii “altfel” și să-ți dorești să te conformezi unor standarde, luptând deopotrivă cu pornirile tale și cu mentalitatea celor din jur.

Lectura este foarte plăcută, totul vine de la sine. Autoarea nu exagerează și nici nu minimalizează stările descrise. Tonul este calm, onest și încrezător că textul poate avea un “rol preventiv pentru cititorii cu astfel de predispoziții, și că ei vor acționa înainte ca lucrurile să scape de sub control” (p.47) . Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă privește, cartea și-a atins scopul. M-am regăsit pe alocuri.

Recomand!