Allez, Tour de France!

Iubesc ciclismul. E un sport atât de complex! Implică deopotrivă condițiile naturale și pregătirea fizică, mecanica și tactica, mentalul și rezistența la efort, conjunctura și norocul, inițiativa personală și disciplina de echipă… și mult mai mult de atât. În aparență, regulile sunt simple, dar combinații infinite de factori hotărăsc rezultatul. Fiecare echipă are o strategie, cel puțin un lider și sportivi pregătiți pentru diferite etape: cățărători, sprinteri, contratimpiști. Liderul, de fapt omul de clasament general, este cel care este permanent ajutat de ceilalți coechipieri. Aceștia merg pâna acolo încât se sacrifică pentru el. Își cedează bicicletele dacă liderul are o problemă mecanică, este așteptat când rămâne în urmă, ceilalți colegi îi fac trenă pentru a-i ușura deplasarea sau se poziționează în așa fel încât el să nu fie afectat de vântul lateral, este în permanență protejat și i se creează cel mai bun culoar pentru a nu fi expus accidentelor.

Pare ciudat, dar poți câștiga Turul chiar dacă nu ai nicio victorie de etapă!

Sigur, ciclismul, ca orice sport, are și el “starurile” lui. Pentru mine, Bradley Wiggins reprezintă desăvârșirea. Pe vremea când concura la Sky, se remarca în pluton prin stilul de pedalare și prin poziția perfect aerodinamică. Era de o pedanterie sportivă remarcabilă. Până și felul în care își ținea degetul mare pe ghidon era atent studiat. De altfel, cea mai memorabilă fază din ciclism (și cea mai frumoasă, pe care o revăd mereu cu aceeași emoție), este finishul de la Paris din 2012. După “colțul norvegienilor”, pe Rue de Rivoli, Wiggins (tricoul galben) i-a făcut trenă și a devenit lansatorul lui Mark Cavendish în ultimul kilometru, iar acesta a sprintat și a câștigat acea ultimă etapă. https://youtu.be/V4SzcoD4lDw

Am primit și eu o pălăriuță de la Skoda.

Anul acesta, Turul a început la Nisa. La ediția cu numărul o sută a Turului, în 2013, tot la Nisa a avut loc contratimpul pe echipe. M-am dus cu ceva timp înainte la linia de sosire pentru a-mi găsi cel mai bun unghi din care să-i pot vedea pe cicliști. Înainte de începerea competiției am asistat la o adevărată defilare a sponsorilor. Mașini decorate cu însemne reprezentative au trecut într-un șir nesfârșit, oferind tuturor spectatorilor mici cadouri (eșarfe, pixuri, geluri fructate… ) și creând atmosferă.

Apoi a început competiția. Trebuie să spun că atunci când te afli în public e altfel decât dacă privești la televizor. Pe margine, ești pe cont propriu. E greu să-i recunoști pe rutieri și să urmărești timpii la linia de sosire… Oricum, senzația a fost extraordinară. Când mi-am luat ochii de pe șosea, chiar în fața mea era prințul Albert de Monaco. Bonusul de a fi în mijlocul acțiunii!

DSCF7781

În rest, m-am ales cu buzele arse de soare.

Echipa Sky a terminat atunci contratimpul pe locul trei, dar până la final, Chris Froome (Sky) a câștigat, pentru prima dată în cariera lui, Turul Franței.

DSCF7767

Acum Sky e Ineos, iar ciclistul pentru clasamentul general este Egan Bernal, câștigătorul de anul trecut. Dintre toți cicliști de la Ineos acesta este cel mai puțin “simpatic”, în sens sportiv. Dar e tânăr și are mari șanse. Richard Carapaz e varianta a doua, și nu e una rea deloc. În acest moment, cel puțin la fel de puternică precum Ineos îmi pare echipa Jumbo-Visma, iar dacă nu ar fi accidentat, cred că Primoz Roglic ar avea mari șanse. Dar sunt acolo și Tom Dumoulin și Wout van Aert. Îl susțin și pe Thibaut Pinot de la Groupama-FDJ – are un parcurs interesant și este de admirat cum reușit să-și învingă teama de coborâri. Din păcate, astăzi a căzut și nu a avut o zi prea bună.

Pe Richie Porte (fost Sky-ist, acum ciclist la Trek) îl plac necondiționat pentru grimasele lui care par un zâmbet permanent, dar și pentru tenacitate. Pe Peter Sagan (Bora) l-am considerat mereu exagerat și rebel (într-un sens nu prea bun), dar sunt sigură că va avea un cuvânt de spus în Turul ăsta. De la Bora mi-a atras atenția și Max Schachmann.

Prima etapă a turului de anul acesta a fost haotică și periculoasă: ploaie torențială, accidente, chiar și o încercare de neutralizare. Dar și de-asta îmi place Turul.

De fapt, iubesc Turul Franței și pentru peisajele pe care le parcurg odată cu rutierii, pentru legendele și poveștile locurilor, pentru rețetele gastronomice și istorioarele atent documentate și prezentate de Emanuel Terzian.

Așadar… Allez, Tour de France!

„Gluma”

nici o mișcare importantă, ce-și propune menirea de a transforma lumea, nu tolerează ironia, batjocura și bagatelizarea, deoarece astea alcătuiesc rugina care atacă și mănâncă totul.” (p. 340)

20200821_113354

Am detestat comunismul. Cu adevărat l-am detestat. Nu cunoșteam toate implicațiile, dar știam că ne separa familia în două. Câțiva dintre noi reușiseră să scape și ne trimiteau fotografii din locurile pe care le vizitau în vacanțe. Îmi amintesc că imaginile acelea mă făceau să visez la o lume pe care nu credeam că o voi vedea vreodată. Hârtia scrisorilor, cartonată și de calitate și mai tot timpul imprimată cu ornamente delicate, simboliza pentru mine opusul comunismului, bunăstarea, strălucirea și lipsa oricărei forme de îngrădire. Când, peste ani, am văzut Berlinul am trăit momentul atât de intens, aproape ca pe o răzbunare personală pe trecutul meu nedrept. Cum nu am niciun fel de chemare politică, literatura e cea care mă mai readuce câteodată în epoca pe care o doresc dispărută pentru totdeauna.

Cinica „Glumă comunistă a scriitorului ceh Milan Kundera, Humanitas, 2002, este o dovadă  că până și ironia era o problemă de stat, atent monitorizată. Mi-e greu să cred că toată lumea își pierduse cu totul simțul umorului, dar teama de a fi acuzat de neseriozitate și de aici, de a fi declarat dușman al poporului, era mult mai mare. Pentru cei de astăzi ar părea o utopie gen Orwell. Dar în romanul lui Kundera este vorba despre realitatea Cehoslovacă de dinaintea invaziei ruse din 1968. Comunismul… tot comunism.

Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvik”- acesta este stupidul text–glumă care a generat un șir de consecințe absurde pentru personajul nostru, Ludvik, un student de 20 de ani. Textul nu era altceva decât conținutul unei ilustrate pe care Ludvik i-o trimisese unei fete pe care o plăcea. Cu aceste cuvinte, băiatul a încercat să o rănească, invidios pe  entuziasmul cu care ea îi scria despre pregătirea socialistă la care participa, în timp ce el se perpelea de dorul ei. Ludvik avea o minte sclipitoare și un umor inteligent (atunci când era perceput ca atare). Însă tocmai acestă atitudine mucalită i-a provocat “primul naufragiu al existenței”. Era anul 1949. Trebuie spus că Ludvik îmbrățișase doctrina regimului și era chiar apreciat, dar cei care îl cunoșteau suspectau că în el “mai stăruiau anumite rămășițe ale individualismului.” (p. 38). Individualismul era o atitudine necorespunzătoare, considerată periculoasă de către regim, ca de altfel orice formă de abatere de la “turmă”. În ce consta individualismul lui Ludvik? Ei bine, era acuzat că zâmbește de parcă ar gândi ceva anume pentru el însuși. Așadar, textul ilustratei a alimentat suspiciunile de nesupunere față de regim și a devenit subiect de dezbatere în ședințele organizației studențești de partid. La început totul îi părea absurd, dar văzând amploarea pe care a luat-o această banală scrisoare a intuit pericolul și a încercat să lămurească lucrurile. “În forul meu interior nu încetam o clipă să mă conving de ridicolul întregii povești, dar, totodată[…], am început să văd cele trei fraze înșirate de mine pe cartea poștală ilustrată, cu ochii acelora care m-au anchetat. “ ( p. 61) A repetat la nesfârșit, în fața tuturor comisiilor politice care-l interogau, că aceasta a fost o simplă glumă, că acele cuvinte nu au semnificația de care era acuzat, că nu reprezentau nimic mai mult decât o chestiune de dispoziție momentană și că în niciun caz nu era troțkist. A realizat opacitatea celor care îl anchetau, dar era convins că prietenul lui, Pavel, care era șeful organizației de partid, va lua decizia corectă. Spre totala lui uimire, acesta a hotărât să fie exclus din partid și din facultate. Șocul verdictului dat de Pavel avea să-l urmărească toți anii care vor urma și va face din răzbunare un scop în viață. L-a bântuit mereu după aceea imaginea obsedantă a sălii pline în care toată lumea a ridicat mâna pentru “pierzania” lui. O autentică mascaradă comunistă!

Sentința a determinat un șir de evenimente care l-au aruncat pe Ludvik în bezna deznădejdii. Pentru că fusese dat afară din facultate a fost încorporat, iar din cauză că fusese expulzat din partid (ceea ce echivala cu o excomunicare) a fost trimis să facă armata la o cazarmă specială pentru dușmanii regimului, o adevărată Siberie. Uniforma îi era însemnată cu petlițe negre (un fel de epoleți, cred). Asta însemna că nu avea voie să folosească arme pe perioada instrucției militare și trebuia să lucreze în mină.

Treptat simțea cum sistemul îl transformă într-un obiect, iar pentru că nu reușea să se aclimatizeze cu noul statut a încercat să-și demonstreze nevinovăția. Toate încercările lui se loveau inevitabil de un zid. Experimenta starea de incertitudine și de neputință a celui metamorfozat brusc și trezit involuntar în afara făgașului vieții lui. Prima tendință, însingurarea, a fost rapid înlocuită cu legarea unor relații de prietenie cu ceilalți soldați. Așa a trecut primul an de armată. Apoi… a cunoscut-o pe Lucia. “Din seara aceea totul în mine s-a schimbat; mă simțeam din nou omul ocupat în forul meu interior; nu mai eram acea jalnică pustietate în care se fugăreau, învolburându-se (ca gunoaiele într-o odaie devastată), lamentările, reproșurile și acuzațiile; pe neașteptate, odaia forului meu lăuntric a fost dereticată și cineva începea să locuiască în ea.” (pp. 99-100)

Lucia părea o fată simplă, deosebit de modestă și sensibilă, dar ascundea o poveste de viață terifiantă, pe care el a aflat-o abia după 15 ani. Dragostea pentru ea devenise singura oază de lumină. Incapabil să-i înțeleagă temerile, Ludvik forțează lucrurile astfel încât Lucia, speriată, decide să dispară din viața lui. Disperat să o găsească, încropește un plan de a fugi câteva ore din mină, dar este descoperit. Face zece luni de închisoare, apoi își continuă armata încă un an și este nevoit să semneze un angajament că după terminarea stagiului militar va continua să lucreze încă trei ani în mină.

Kundera a ales să ne prezinte faptele de la distanța celor 15 ani care trecuseră de la momentul în care s-au petrecut. Îl redescoperim pe maturul Ludvik, devenit om de știință, care revine în orașul său natal, undeva în Moravia meridională.

Departe de a-i provoca vreun sentiment de nostalgie, privea locul  natal cu indiferență, ba chiar cu ură având în vedere scopul călătoriei. Printr-o împrejurare absolut întâmplătoare o cunoscuse pe Helena, soția colegului și prietenului său din facultate, Pavel, cel pe care el îl considera responsabil pentru nenorocirea lui. Șansa de a se răzbuna pe el apăruse din senin și nu dorea să o rateze. O seduce pe Helena și o urmează în satul lui natal acolo unde ea, în calitate de jurnalistă, participă la festivalul „Cavalcada regilor.” Planul de răzbunare este pus în aplicare. Helena este o victimă ușoară, dar victoria se dovedește a fi o hilaro-dezgustătoare înfrângere.

M-am întrebat de ce l-a adus autorul tocmai în orașul lui natal. Poate pentru a o reîntâlni pe Lucia și a realiza inutilitatea gestului său din armată. Sau pentru a înțelege acel „cum ar fi fost dacă”, descoperit în povestea de viață a prietenului său din copilărie, Jaroslav. Cei doi se îndepărtaseră după plecarea fiecăruia la studii. Jaroslav își urmase pasiunea pentru cultura muzicală populară din Cehia, Moravia și Slovenia. Autorul nu ratează ocazia de a ne ține un adevărat curs academic despre acest domeniu. Unul foarte interesant și plăcut!

Descoperim în Jaroslav o versiune a prieteniei autentice. Asistăm la o paralelă între viețile celor doi: una condiționată de o existență liniară, împărțită între familie și pasiunea pentru profesie, și cealaltă, prădată, distrusă, anulată. Dacă Jaroslav și-a ales cu înțelepciune traiectoria, făcând compromisuri doar de conjunctură, Ludvik, cândva adeptul teoriei potrivit căreia cei care privesc înapoi vor sfârși ca femeia lui Lot, era astăzi incapabil să se desprindă, să ierte și să uite, să construiască pe cioturile rămase și să meargă mai departe. Vechii prieteni, Jaroslav și Kostka, i-au arătat în felul lor că patima nu e o dovadă a inteligenței, ci a lipsei de înțelegere a resorturilor puse în mișcare de propriile alegeri.

Dumneata, Ludvik, nu ești în stare să ierți, fiindcă nu crezi în Dumnezeu. Mereu îți stăruie în minte ședința aceea plenară, în care toți, fără excepție, au ridicat mâna împotriva dumitale, aprobând astfel să ți se distrugă viața. Nu i-ai iertat niciodată pentru această atitudine. Nu numai ca persoane individuale. Erau acolo în jur de o sută, un număr ce poate deveni un  fel de micro-model de umanitate. Dumneata n-ai iertat niciodată umanitatea. De atunci, din ziua aceea, dumneata ți-ai pierdut încrederea în omenire și-i urăști pe oameni în totalitatea lor. Chiar dacă eu, unul, pot să te înțeleg,  asta nu schimbă cu nimic faptul că o asemenea ură, generalizată, împotriva oamenilor e cumplită, înspăimântătoare și păcătoasă. Această ură e blestemul dumitale: căci a trăi într-o lume în care nu există pentru nimeni iertare, în care răscumpărarea e refuzată tuturor, e ca și când ai trăi în iad. Dumneata, Ludvik, trăiești în iad și eu te compătimesc.” (pp. 331-332)

Finalul cărții regăsește toate personajele într-o adevărată Noapte a Valpurgiei faustiană pe fundalul zgomotos al Cavalcadei regilor. Acesta este momentul în care, departe de a se încheia așa cum ne-am aștepta, personajele găsesc răspunsuri neașteptate la zbuciumul cu care s-au confruntat. Câte feluri de prietenie există? Ce formă poate lua o mână întinsă? Mai are dorința de răzbunare atâta justificare încât să nu devină un obiectiv ridicol?

Cele șapte capitole sunt povestite rând pe rând de patru personaje, din perspectiva fiecăruia, fără a întrerupe firul logic al romanului. Suntem astfel martorii unor întâmplări povestite din mai multe perspective. Stilul este rafinat, cu incursiuni filosofice și fraze construite exemplar.  Am remarcat felul în care autorul schimbă adesea  ordinea cuvintelor în propoziție, iar toate aceste inversiuni creează efecte stilistice deosebite. Nu-mi vine să cred că aceasta carte, publicată în 1967 a trecut de cenzura comunistă cehoslovacă!

Floarea de hârtie

Îi place să aibă mereu solul umed, dar suportă destul de bine și seceta”. OK, mi-am zis după ce am citit aceasta . M-am gândit că dacă o ud chiar înainte de plecare și îi las și o mică rezervă de apă în farfurioară, frumoasa mea Bougainvillea va duce o viață îndestulată în următoarele patru zile, fără mine.

După fix patru zile și jumătate am revenit și am fugit glonț la Bougainvillea mea roz-ciclamen. Ce pot să spun – arăta jalnic! Celelalte plăntuțe nu îmi duseseră dorul, doar Bougainvillea e tristă, fără vlagă, iar frunzulițele au, într-adevăr, consistența lipsită de viață a hârtiei.  Pare că e pierdută! Mă amărăște rău să o văd așa!

Planta de hârtie! Nu știu cine și de ce a numit-o așa, dar numele îmi pare interesant. În mintea mea, ea este planta vacanțelor, a aerului copleșit de căldură și a zilelor liniștite. Pentru că anul acesta orice călătorie sudică ar fi fost o aventură și pentru a aduce vacanța la mine, am cumpărat această micuță Bougainvillea. Aerul ei mediteraneean a compensat oarecum vara pierdută și sper să nu piară odată cu ea!

Iarna vrajbei noastre

20200813_141644Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară.”

(Shakespeare, Richard al III-lea)

Probabil face parte din felul meu de a prețui trecutul. Fără să insist asupra lor, ba chiar lăsând cu generozitate să-mi scape detaliile care nu se încadrează în imaginea idilică pe care mi-am proiectat-o, găsesc în timpul trecut toate acele lucruri stabile, cuminți, morale, inocente…. Știu, îl cântăresc cu măsura nedreaptă și exagerată a nostalgiei! O nostalgie a vremurilor pe care nu le-am trăit! Sau pe care, cine știe, le-am trăit cumva. Desigur, nu a fost perfect, dar privind comparativ…. trecutul câștigă.  Mă hrănesc cu imaginea unor vremuri în care exista timp pentru toate, în care nu pierduserăm răgazul, romantismul, gentilețea, iar lucrurile nu erau contaminate de indecență și de lipsa de caracter…  Sau poate e doar slaba mea capacitate de adaptare la zarva actuală, la care se adaugă rezistența la tehnologizarea superficialității.  Și pentru că idealizarea trecutului (ca de altfel orice fel de idealizare) nu-i o chestiune nici sănătoasă, nici corectă și, mai ales, pentru a restabili echilibrul m-am decis să citesc cartea domnului John Steinbeck, “Iarna vrajbei noastre”, Editura Polirom, 2004. Da, subiectul îmi confirmă și infirmă deopotrivă teoriile despre etica trecutului, de data aceasta, a trecutului recent.

Ne aflăm în America anului 1960, când lumea, abia refăcută după război, intra într-o nouă etapă, în care vechile deprinderi se diluau sub ispita confortului întrezărit. Steinbeck ne propune o analiză intimă a impactului pe care l-a avut acest val asupra moralei sociale personificate de Ethan Allen Hawley, un modest “băiat de prăvălie”, descendentul unei familii respectabile din New Baytown. De altfel, prăvălia în care lucra aparținuse cândva chiar familiei Hawley, dar investițiile nereușite făcute de tatăl lui duseseră la faliment. Un imigrant italian, Marullo, a cumpărat afacerea și l-a angajat pe Ethan ca vânzător, oferindu-i și un oarecare rol în administrarea magazinului :“mătur, car gunoiul, bat temenele în fața lui Marullo, iar dacă aș fi un afurisit de motan, ar trebui să prind și șoarecii din prăvălia lui.” (p. 10)

Admir necondiționat persoanele amuzante, care nu par să ia viața foarte în serios. Ethan m-a cucerit cu umorul și veselia sa. E un copil mare, plin de vitalitate și pus pe glume. Genul de umor pe care nu-l poate avea decât un om inteligent.

Însă dincolo de umor, sesizez o mândrie tristă. Repeta adesea că familia lui trăise în acel orășel de 200 de ani și că bunicul lui, bătrânul căpitan Hawley, fusese comandant pe celebra balenieră Belle-Adair. Deși trăia frustarea de a fi mai puțin decât oricare dintre strămoșii lui, Ethan își păstrase până în acel moment simțul corectitudinii și al cinstei. Acum situația lui era departe de a fi mulțumitoare, dar își găsea fericirea acasă, împreună cu soția,  Mary, și cu cei doi copii. Se confesa  doar câinelui pe care-l întâlnea în fiecare dimineață în drum spre prăvălie, motanului care-l aștepta în fața ușii, le vorbea borcanelor, conservelor și oricăror necuvântătoare asigurându-și astfel discreția propriilor gânduri.

Singurul exces: se refugia, se ascundea adesea pentru “refacerea forțelor”, pentru a medita. Acesta este prilejul când descoperim un Ethan profund, nostalgic, real preocupat, prins între dorința de a îndeplini aspirațiile celor dragi lui și nevoia de a-și păstra seninătatea care decurge tocmai din lipsa complicațiilor.

Ethan este însă omul timpului lui, aflat exact la aceea răscruce care a separat vremurile. Simte vântul schimbării în momentul în care din ce în ce mai mulți cunoscuți își reconfiguraseră statutul în funcție de șansele pe care nu le rataseră, indiferent de onestitate sau respect, de morală sau legalitate. Observă că aspirațiile onorabile începuseră să piară în fața intereselor mercantile. Încăpățânarea cu care își păstra mândria de a se considera printre “oamenii de treabă”, adică principiali, și de a-și conserva vechea normalitate deveniseră aproape ridicole în ochii celorlalți. Considera derapajele de la morală ca făcând parte din natura umană, însă nu și din propria lui natură umană. Tocmai de aceea nu pot să nu mă întreb cum a putut o persoană atât de educată, profundă și decentă și provenită dintr-o familie respectabilă să ajungă să acționeze în cel mai josnic mod. Tip analitic, Ethan nu a fost pur și simplu luat de val, nu a acționat inconștient, ci a decis exact momentul în care să acționeze, dezicându-se voit de tot ceea ce-l definise până atunci: a plănuit spargerea unei bănci și numai hazardul l-a oprit de la a comite această infracțiune, l-a împins la sinucidere pe cel mai bun prieten și l-a denunțat pe cel care i-a oferit slujba și toată considerația lui.

Dacă nu putea să fie la nivelul familiei lui, atunci de ce n-ar fi un ticălos? Trebuia să-și semnaleze existența prin ceva, de ce nu, prin mârșăvie mascată în acte de noblețe? Frustrarea anulase orice formă de inteligență pozitivă, iar Ethan devenise exact ce detestase: un turnător mizerabil, un manipulator și un intrigant nemernic, un prieten duplicitar, instigatorul ticălos la suicid – un criminal fără scrupule. Inteligența! La ce i-a folosit? Mă gândesc că tocmai acesta este rolul educației, de a obține ceea ce-ți dorești fără a călca pe cadavre. Orice infractor de rând se poate îmbogăți prin spargerea unui bănci sau poate obține ceea ce vrea prin hărțuire sau prin denunțuri, pe când o persoană educată poate ajunge acolo unde își dorește fără a se abate de la standarde și fără a-și anula apartenența la o anumită clasă. Mă gândesc că acolo, undeva, are un cuvânt de spus și sufletul… dacă îl ai! Poate neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor, orgoliul de a se remarca și el prin ceva… cine știe ce l-a făcut să-și amputeze conștiința și și-a sacrificat prietenul deja căzut, patronul bolnav și însingurat, victime la îndemână. Tocmai de aceea și gestul lui e cu atât mai abject.  Sau poate, așa cum chiar el spune, când șlefuiești prea tare un giuvaier poți să descoperi că e un fals.

Și ca degradarea să fie completă, Ethan își justifică întregul comportament ca fiind asemenea unui soldat care este nevoit să-și ucidă inamicul pentru a supraviețui. Margie, ghicitoarea ocazională, a fost singura persoană care a observat, sub aspectul bonomiei afișate, că ochii lui Ethan au o întunecată sclipire de cruzime.

Forța și succesul – acestea sunt mai presus de morală, mai presus de critică. S-ar părea deci că nu ceea ce faci are importanță, ci cum o faci, ca și denumirea pe care o dai actelor tale. Există oare undeva, în adâncul conștiinței omenești, o forță care să frâneze sau să pedepsească?” (pp. 278)

Se spune însă că există un moment în care trebuie să te oprești, iar dacă nu o faci, universul reglează lucrurile, îți atrage atenția cumva și te împiedică să mergi mai departe. Pentru Ethan, acest moment de trezire a venit atunci când a realizat că fiul său devenise un impostor oportunist în care întrezărea prototipul noului american. Abia atunci realizează întreg procesul de descompunere la care se supusese. Inteligența se manifestă abia acum, prin intensitatea cu care regretă totul, prin speranța reală că toate acestea vor trece, că-și va recupera demnitatea și-și va reface imaginea distrusă.

Când se stinge flacăra, întunericul este mult mai profund decât dacă flacăra n-ar fi strălucit niciodată. Lumea e plină de epave scufundate în beznă.” (p. 409)