Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la „Centenar”, întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și dinspre bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Am avut norocul să aflu despre bibliotecă cu mult timp în urmă, apoi m-a fascinat și am revenit de câteva ori. Amenajat în clădirea fostei Biserici trinitariene din Alba Iulia, edificiul construit în stil baroc între anii 1719-1738 a suferit modificări impuse de destinațiile succesive ale acestuia: biserică, depozit, spital al armatei şi apoi observator astronomic şi bibliotecă. Biblioteca a fost inaugurată pe 31 iulie 1798, cu câteva luni înainte de moartea episcopului romano-catolic al Transilvaniei, Batthyány Ignác (1741-1798), fondatorul ei.

alba 3Episcopul a gândit biblioteca astfel încât ea să transmită ideea întâlnii științei cu credința și a insistat pentru amplasarea celor două simboluri care să-i susțină intenția: simbolul înțelepciunii, reprezentat de zeița Minerva, și cel al luminii, reprezentat de Helios. Specialiștii care au studiat alegoria “caii soarelui”, aflată la nivelul galeriei, au descoperit că, în spatele cvadrigei, este ilustrată chiar Aula Magna, o imagine în oglindă a bibliotecii.

Având în vedere preocuparea episcopului pentru astronomie, materializată prin amplasarea unui observator astronomic la etajul al treilea, nu este surprinzătoare punerea întregului edificiu sub semnul Uraniei, zeița astronomilor, alegorie care decorează partea centrală a plafonului casetat. Dacă alegoriile evocă sfera preocupărilor episcopului, tema eroilor se leagă de istoria familiei  Batthyány. Cele două blazoane consfințesc recunoașterea familiei sale drept mecena a artelor și a științelor, deoarece, începând din secolul al XVI-lea, nu mai puțin de nouă membri ai familiei au fondat mari biblioteci.

Pe de altă parte, întreaga iconografie se află în armonie cu expunerea cărților în spațiu. Astfel, pe o parte se află, în portrete, Isus, simbolul Noului Testament și Moise, simbolul Vechiului Testament, lângă rafturile în care se află colecția de biblii tipărite. Pe partea cealaltă sunt reprezentați apostolii Petru și Pavel, asimilați simbolic cu fondarea bisericii Romei, iar sub ei se află lucrări despre viețile sfinților părinți. Pe lângă expunerea colecțiilor pe domenii, cărțile sunt aranjate, în funcție de dimensiunile fiecăreia, conform regulii de amenajare pe formate, ceea ce creează un efect special pentru vizitatori.

Fondul Bibliotecii Batthyaneum conține un număr însemnat de cărți provenite de la cele mai mari case de editură din Europa, precum și ediții princeps care fac parte din patrimoniul național. Aici sunt păstrate 571 de incunabule, ceea ce reprezintă 70% din totalul tipăriturilor din a doua jumătate a secolului al XV-lea existente pe teritoriul României și 1778 de manuscrise, dintre care 300 sunt Codice medievale, reprezentând 80% din totalul de carte manuscrisă de proveniență occidentală din România.alba 4

Cel mai important fond de carte al Bibliotecii Batthyaneum este cel achiziționat integral de către episcop de la cardinalul Cristoforo Migazzi,  colecție care cuprinde circa 8000 de titluri, printre care și manuscrisele. Odată cu acest fond, episcopul Ignác Batthyány a achiziționat și un fragment din cel mai faimos manuscris din secolul al IX-lea, Evangheliarul de la Lorch, cunoscut sub denumirea Codex Aures. Scris la comanda lui Carol cel Mare în jurul anilor 800-810, fragmentul deținut de Biblioteca Batthyaneum cuprinde prima parte a Tetraevangheliarului – Evangheliile după Matei și Marcu -, în timp ce partea a doua, Evangheliile după Ioan și Luca, sunt păstrate la Biblioteca Vaticană. Îmi amintesc cu mare emoție când, la prima vizită, ne-a fost prezentat. Deși nu-mi amintesc să fi menționat, bănuiesc că și atunci am văzut tot copia prețiosului manuscris. Custodele ne-a spus că fragmentul de la Alba Iulia numără 111 file, iar textul este scris integral cu cerneală de aur pe pergament. Începuturile capitolelor sunt scrise cu litere majuscule derivate din litere romane, toate de culoare roşie.

Textul este expus în colonadă, iar paginile sunt ilustrate cu motive vegetale, geometrice și ornitologice. Nu lipsesc nici figurile umane, reprezentate prin serafimi și heruvimi.  Cele mai importante pagini sunt cele în care apar portretele în plină pagină ale celor doi evangheliști. Analiza atentă a desenelor a condus spre mai multe interpretări. Astfel, în imaginea în care este reprezentat Evanghelistul Matei, acesta apare ținând în mână un instrument care, după unele păreri reprezintă un instrument de scris, iar după altele acesta ar fi un cui, deoarece pe pupitrul de alături sunt alte două cuie, toate trei simbolizând răstignirea și învierea lui Isus. Portretul Evanghelistului Marcu este, în contrast cu primul, foarte puțin colorat și are multe elemente caracteristice mai degrabă barocului, contrastând cu celelalte elemente  bizantine.

Legăturile, adică cele două coperte sunt sculptate în plăcuțe de fildeș și se află: una la Biblioteca Vaticană și cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra. Legătura din piele a fragmentului de la Alba Iulia a fost realizată mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

IMG_6126

Deși nu am reușit să vizitez biblioteca cu această ocazie, mi-a făcut plăcere să revăd Cetatea Alba Carolina cu clădirile ei medievale încadrate între bastioanele de forma unei stele în șapte colțuri. Aventura a început abia la întoarcere, ca și partea bună de altfel:de la organizatorii întâlnirii la care am participat am primit copiile unor fotografii  făcute fix acum 100 de ani de Samoilă Mârza, iar de la acestea mi-am luat entuziasm cât pentru un nou centenar.

Neprețuiții

c70f2504d2e1083b7e7d7e6292fbe5bc_hiend-audio-diy-hi-fi-stereo-electronics-site-for-lovers-of-sad-man-walking-in-rain-drawing_432-432Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele  culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.

Nu mă feresc de stereotipuri atunci când acestea se transformă în așteptări. Astăzi e ziua lor, a bărbaților din viața noastră: tați, soți, băieți, frați, prieteni, colegi, iubiți, străini… cei care ne dau libertatea de a visa și ne acceptă imperfecțiunea.

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0803Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină. Pășește în răcoarea dimineții. Se oprește o clipă și privește tăcut spre mare, spre limba de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul. Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierduta” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0688

Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. El și barca vor fi una și nici unul dintre ei nu trebuia să fie zărit. Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri și cu un suport în vârf. Acolo stă “observatorul”, cel care îl va îndrepta spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele lor de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu „împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

IMG_0644Din luna mai, peștele-spadă vine din ocean în această strâmtoare care separă nu numai două țărmuri, dar și legenda de istorie. Atras de obsedantele chemări odiseeice, își găsește perechea alături de care stă până în august.  Înoată nedespărțiți și își trăiesc povestea de dragoste între cer și coasta stâncoasă, ferindu-se de bărcile cu catarge înalte.

Harponierul o caută pe ea, de aceea peștele mascul nu o pierde nicio clipă din ochi. Ea e ținta. Dar harponierul știe. Știe că acolo unde este ea, este și el. Iar el va face totul pentru ea. Va lupta până la capăt, va face totul pentru a o elibera atunci când va fi străpunsă de metalul ascuțit al vânătorului. Peștele mascul o vede deodată luptându-se cu o forță inegală și simte pericolul pierderii ei. El încă se poate salva, pentru el ar fi simplu să plece cu o bătaie din coadă. Dar nu poate… nu, fără ea.  O privește când e ridicată în barcă și simte că a pierdut totul. Își agită spada cu disperare într-o ultimă chemare. Simte metalul rece străpungându-i și lui carnea și-l privește pe harponier în ochi. Bărbatul a venit în hainele lui cele mai bune să-i ia iubirea.

Mirosul de bergamotă mi-a adus aminte de povestea vânătorii peștelui-spadă care se sacrifică odată ce perechea lui e prinsă, poveste auzită pe unul dintre malurile Strâmtorii Messina. Restul e imaginație.

IMG_0815

even-tide

IMG_5928

Ascundem mistere sub zâmbete,

ne măsurăm viața în ani netrăiți pe de-a întregul,

ne răsună muzica în minte, dar tânjim după liniște,

vedem curcubee, deși pășim cu ochii în pământ,

sufletele ne rămân acolo, chiar dacă pașii se depărtează,

proiectăm un mâine perfect inutil,

avem melancolii și tristeți… dar și toamne ca aceasta.