Posted in Filme, Recenzii

What Happened to Monday

What Happend to Monday

Acum doi ani mă aflam la Biblioteca Națională și am avut surpriza să constat că aterizasem fix pe un platou de filmare.  Pe parcursul a mai mult de o jumătate de oră s-a filmat o singură scenă care nu părea să aibă mai mult de câteva secunde: o femeie pășește în lift și, înainte să se închidă ușile, un bărbat le oprește cu o servietă și i se alătură femeii.  Erau acolo cameramani, stiliști, o mulțime de oameni care, după fiecare dublă, rearanjau “scena”, le retușau machiajul și hainele actorilor și reluau indicațiile pentru toată lumea. Aflu că este vorba despre filmul What Happend to Monday, iar actorii pe care tocmai îi urmăream erau Noomi Rapace și Pål Sverre Hagen.

Am o oarecare rezistență (nejustificată!) la subiectele SF, dar chiar și numai pentru a regăsi în film scena a cărei martoră fusesem am căutat filmul. Dacă partea SF am găsit-o chiar interesantă, violența (mult prea multă) a fost mai greu de digerat.

Acțiunea se petrece într-un viitor nu prea îndepărtat, dar marcat de suprapopulare și de efectele încălzirii globale. Federația hotărăște să conserve planeta și emite “Actul de repartiție a copilului” prin care i se permitea fiecărei familii să aibă un singur copil. Toți ceilalți frați urmau să fie supuși unei proceduri de adormire prin criogenare, dar care până la final s-a dovedit a fi cu totul altceva. Toți cetățenii purtau o brățară de identificare și erau verificați prin sisteme moderne de monitorizare.

Pe acest fond, fiica lui Settman naște șapte fete dintr-o sarcină multiplă și moare. Bărbatul ascunde fetițele în apartamentul său și le numește după zile săptămânii: Monday, Tuesday, Wednesday… Le-a crescut și le-a învățat să se poarte ca una singură, să lucreze mereu împreună și să-și împărtășească totul. Fiecare fată ieșea afară numai o zi pe săptămână, ziua al cărui nume îl purta. La finalul zilei fata proiecta pe un ecran tot ce făcuse, ce văzuse, absolut totul, pentru ca celelalte, care o înlocuiau pe rând restul săptămânii, să continue firesc aceeași unică existență. Fetele erau identice (Noomi Rapace le interpretează pe toate), dar aveau temperamente diferite. Afară însă erau un singur personaj: Karen Settman.

Timp de treizeci de ani, fetele respectă același program, până într-o zi când Monday nu se mai întoarce acasă. Dacă fetei i s-a întâmplat ceva și autoritățile au găsit-o toate surorile erau în pericol, iar Karen Settman ar dispărea odată cu orice șansă a lor de supraviețuire. A doua zi, Tuesday pleacă în căutarea surorii ei. Află cum și-a petrecut o parte din zi, dar este prinsă de reprezentanții regimului și este dusă la sediu. Secretul lor fusese deconspirat! Fetele se confruntă cu cel mai înfricoșător scenariu, dar și cu trădarea.

Finalul este cu totul surprinzător și, paradoxal, optimist.

Am recunoscut clădirile noastre ceaușiste și atmosfera gri a orașului. M-am gândit că poate chiar acest aspect sărăcăcios i-a făcut pe producători să aleagă România pentru filmări. Trist, dar măcar a ieși ceva bun din asta!

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii

“Ultima fotografie” de Bogdan Hrib

imaginary coffeePrintre sutele de cărți “sefiste” de la RomCon descopăr și un stand de cărți polițiste. Cumpăr (chiar de la autor) “Blestemul manuscrisului” de Bogdan Hrib și Răzvan Dolea, una dintre cărțile polițiste din seria Stelian Munteanu, la care mai adaug și o carte non-polițistă – „Ultima fotografie” – de același Bogdan Hrib. “Incepe cu asta, finalul e trist. Vei plânge!”, îmi spune Bogdan Hrib. Nu știu ce să zic. Îmi plac dramele atâta timp cât nu sunt ale mele.

Cartea e un fel de jurnal în care personajul, sub pretextul unor substantive preferate sau detestate, constuiește cele 50 de capitole în care povestește întâmplări petrecute de-a lungul vieții, printre care strecoară frânturi din călătoria în care se află. Fiecare capitol este de fapt o confesiune sau o amintire, iar toate la un loc par să fie un fel de trecere în revistă a celor 50 de ani pe care tocmai îi împlinește Alexandru Zaharia, personajul principal. Este fotograf, a cochetat cu jurnalismul și cu antreprenoriatul anilor ’90 și pare să fi împrumutat multe de la autor.

Cartea este scrisă la persoana I și are un limbaj firesc, lipsit de vulgaritate sau de prețiozitate. Alexandru Zaharia, deprimat și însingurat, hotărăște să pună tot ce are pentru a face o ultimă călătorie, o croazieră despre care chiar el spune: “… nu știu ce caut aici, ce vreau de fapt să fac aici, pe această navă, unde fug, de ce fug, de cine fug…”. Tot ce știe e că vrea să se ascundă de lume și de tot ce a fost viața lui din ultimii ani. Tocmai această izolare nu o găsește pe navă: trăiește o mică idilă cu o tânără daneză, întâlnește o veche colegă de școală, Diana, o femeie care se luptă cu propriile ei angoase, vasul e atacat de pirați, se trezește cu un pistol în mână…

Este evident că personajul împrumută părți din biografia autorului, iar autorul își transferă amintirile personajului. Diana devine un partener de discuții, un fel de alter ego feminin, iar mărturisirile celor doi alternează, se completează. Autorul a simțit nevoia uni “celălalt” pentru împărtășirea vechilor trăiri. Deși după primele capitole îți dai seama că fiecare cuprinde reconstituirea unei amintiri, totuși când te apropii de final ești surprins.

Îi admir pe cei care pot reda cu atâta acuratețe detalii din trecut. Multe dintre ele fac parte și din trecutul meu și mi-a făcut mare plăcere să mi le amintesc. Autorul nu judecă  pe nimeni, manifestă simpatie și înțelegere, fără a face insinuări sau reproșuri. Nici pe el nu se acuză pentru alegerile făcute, dar nu e mulțumit cu viața lui. Decide să se oprească? Alege un nou început?

“Câteodată mă prăbușesc în mine, printr-o implozie minunat conturată… și pare că rămân pe dinafară la fel, doar pentru că am o coajă subțire care separă ruinele dinăuntru de mediul înconjurător”

 

Posted in C., Citate, Gânduri, Learnings

Lesson # 4

The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves.”

(Vina, dragă Brutus, nu-i scrisă-n stele, ci în noi înşine. William Shakespeare)IMG_1920

Vină, greșeală, culpă… adesea sinonimele plăcerii.  Mă întreb cum ar fi fost viața dacă n-ar fi existat păcatul, noțiunea de vină, conștiința greșelii. În cazul ăsta ce sens ar mai avea pedeapsa, normele, morala, legile? Și uite cum ar dispărea instituții, cuvinte din dicționar și mustrări din conștiință!