Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…

Scriu, și la orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari.

(Nicolae Șucu, „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918”, ediție de Daniel Cain, București: Humanitas, 2017)

Deși pare greu de crezut, facsimilele prezentate în carte sunt pagini din jurnalul unui cioban cu patru clase, din Muscel, trăitor în prima parte a secolului trecut. Dincolo de extraordinara poveste a lui Nicolae S. Șucu, avem ocazia să reconstituim perioada 1892- 1919 dintr-o perspectivă mai puțin accesibilă, aceea a locuitorilor aflați între indecisele granițe ale Dobrogei.

Amintirile lui Șucu ne descriu condiția dezertorului și lupta lui de supraviețuire într-o lume ostilă, ne arată războiul dezgolit de aura lui eroică și de motivațiile patriotice. Dar este și despre incredibilul drum de românizare a noilor teritorii din Dobrogea, un proces demografic bine gândit, bazat pe o atentă analiză a populației din regiune și pe un program menit să „transforme un amestec de rase într-un popor.” (p. 17). Dar, așa cum se întâmplă când o decizie implică schimbări majore, dincolo de intenții, statistici și rapoarte au existat nedreptății, violențe, deportări, drame… care nu s-au vindecat  nici ușor, nici repede.

Pe lângă studiul introductiv excelent redactat, istoricul Daniel Cain a adăugat și un tabel al reperelor cronologice.  Avem astfel tabloul clar al evenimentelor istorice  care au provocat vânzoleala dobrogeană dintre momentul în care Bulgaria și-a proclamat independența și cel în care s-a semnat Tratatul de pace de la Neuilly, prin care a fost general recunoscută extinderea teritoriului României până la sud-vest de linia Turtucaia-Balcic. Intervenția istoricului Daniel Cain este binevenită. Ne explică întregul context istoric de dinainte de Războaiele Balcanice și până la sfârșitul Marelui Război, ne certifică informațiile din manuscris cu documente, acte oficiale, corespondență diplomatică și ne prezintă faptele așa cum reies ele din surse deopotrivă românești și străine. Trebuie să spun că este destul de neobișnuit să aflăm că, la un moment dat, România a fost considerată „un vecin perfid”, că s-a manifestat cu cinism în situații delicate, că armata română a comis fapte despre care nu se prea vorbește și, în general, că și noi ne-am supus, ca toți ceilalți, practicilor nescrise ale războiului. Dar, așa cum spuneam, nu putem face abstracție de întreg momentul istoric, parte din justificare.

În „Notă asupra ediției” sunt prezentate originea și parcursul manuscrisului, redat în această carte pentru prima dată. Deși nu este foarte clar cum a ajuns în posesia lui Nicolae Iorga, manuscrisul a rămas neatins timp de șaizeci de ani în arhivele Academiei Române. Editorul ne prezintă și rezultatele analizei grafologice, iar remarcile sunt argumentate cu fotocopii atașate pe parcursul textului.

Manuscrisul conține 65 de pagini și a fost scris pe un caiet tip registru. Editorul ne asigură că textul e reprodus „integral și fidel”, cu mențiunea că în transcriere s-au aplicat normele ortografice și de punctuație în vigoare. Textul este ilustrat cu câteva pagini din jurnal, iar la final, legate de conținut, sunt atașate 36 de fotografii alb-negru, datate și sumar explicate. De altfel, cu o meticulozitate desăvârșită, istoricul ne explică și ne documentează totul, în generoase note de subsol care conțin date și documente istorice legate de pasajele povestite de Șucu.

Mai întâi, cine este Nicolae S. Șucu?

Iată ce ne spune autorul studiului introductiv, istoricul Daniel Cain, despre personajul nostru:

NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrogea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893.


Memorialistul nostru începe prin a se prezenta. Ne povestește despre primii ani de școală, prilej cu care nu s-a putut abține să nu exagereze, descriindu-se ca fiind premiant.  Copilului îi intrase în cap că vrea să se facă cioban și își urmează „visul” în clasa a V-a, când a fugit de acasă și a plecat după mocanii care-și mânau turmele pe la el prin sat. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că, atunci când s-a întors, dascălul s-a dus imediat după el să-l ducă înapoi la școală. Din cercetările istoricului, aflăm că a primit și amendă din cauză că a lipsit de la școală. Mă uimește dedicarea  de care dă dovadă dascălul și încep să înțeleg cum se face că textul e scris foarte corect, iar caligrafia este absolut remarcabilă.

Dorința de aventură sau nevoia de a scăpa de sărăcie îl face să-și părăsească satul și să încerce diferite slujbe. Ne dăm seama că nu a fost mereu tocmai cinstit sau responsabil, dar întotdeauna a dat dovadă de curaj. Povestește cu mândrie  despre lucruri care în zilele noastre nu ar face cinste nimănui. Dar iarăși trebuie să punem totul în context. Pe de altă parte, e și un soi de bravadă tinerească. Oricum  întâmplările sunt demne de un roman de aventuri, iar faptul că a supraviețuit acelor vremuri e de admirat. A riscat să fie mâncat de lupi, s-a luptat cu tâlharii, a trecut Dunărea pe gheață, și-a rupt mâna…

Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.” (p. 13)


S-a reîntors în satul natal după zece ani și a aflat că a fost încorporat. A hotărât să dezerteze și să se refugieze în Bulgaria. Ne descrie în amănunt ceea ce a găsit acolo: sărăcia, prețul alimentelor, ocupațiile locuitorilor, mentalitatea, educația precară.

S-a căsătorit cu o tânără bulgăroaică pe care s-a hotărât să o ducă acasă, în România. Cum lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, a trimis-o înapoi în Bulgaria, iar după ce a fost arestat pentru dezertare, a fugit din nou în Bulgaria.

În 1912, „a mobilizat Bulgaria contra Turciei” (p. 115), iar românul nostru a fost pus să aleagă între a părăsi Bulgaria și a se înrola, ca soldat bulgar, în Primul Război Balcanic. Dintr-o ură veche față de turci, dar și pentru că nu dorea să plece și să-și piardă averea, s-a înrolat în armata bulgară, deși nu știa prea bine care e miza. Descrie războiul în detalii particulare…. groaznice. Mă întreb dacă lipsa educației îi făcea pe acei oameni, indiferent de nație, să fi atât de barbari și fără suflet.

Prins în morișca luptelor, participă și în al Doilea Război Balcanic. Evenimentele sunt însă departe de a se liniști. Începe Primul Război Mondial, iar românul nostru care, printr-o sclipitoare idee, reușește să scape de statutul de dezertor, devine iarăși soldat în armata bulgară. De data asta luptă pe frontul sârbesc și ajunge sergent bulgar, comandant de pluton. Descrie sumar luptele, ne spune despre felul în care fiecare soldat se salva, de cele mai multe ori, prin prezență de spirit și curaj și ne dăm seama de haosul care, de fapt, însoțea războiul. A fost la un pas să ajungă în fața plutonului de execuție și numai printr-un noroc a scăpat, a fost rănit la un picior și a fost lăsat să zacă pe câmpul de luptă … a fost nevoit să lupte împotriva propriului popor: „ Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România” (p. 140) E pentru prima dată când pentru el războiul, și așa neînțeles, devine absurd pe de-a întregul. „ Am plâns ascuns cu lacrimi de măcelul de la Turtucaia. Nici un glonte nu am tras asupra nenorociților militari” (p. 145), ne mărturisește Șucu, iar din notele de subsol reiese că nu s-a remarcat în niciun fel în luptele împotriva românilor. În tot vacarmul, pasajele despre România sunt ca o respirație de aer curat. Tonul îi e cuprins de o emoționantă căldură. Este înduioșător patriotismul pe care îl simte chiar și numai când vede un român, un ziar românesc…


Armata bulgară este descrisă ca fiind prost organizată, dezumanizată și mânată de sălbăticie. Scenele de după trecerea bulgarilor sunt revoltătoare: pârjol, furturi, cruzime imposibil de descris, violuri, crime. „Să mă ierte bunul D-zău, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt.  Sunt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sângele și duhul îl are de păgânii cei mai cruzi. […] Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea care este bulgăroaică”(pp. 149, 151)

Mulți s-au folosit de război pentru răzbunări personale, iar atrocitățile descrise întrec orice imaginație. Mă întreb de unde atâta barbarism. Pur și simplu nu înțeleg cum gândeau sau ce simțeau oamenii aceia care comiteau crimele cele mai odioase, mutilau suflete nevinovate și…. mi-a fost foarte greu să citesc anumite pasaje. Viața nu era prețuită, omul nu manifesta niciun fel de empatie pentru celălalt. Oare educația a schimbat asta în vreun fel?


O istorioară îmi atrage atenția: un soldat turc a intrat într-o cârciumă pe pereții căreia atârna portretul țarului Ferdinand al Bulgariei, iar prima reacție a fost să-i scoată ochii cu sabia. Nu m-a surprins întru totul, deoarece, când am vizitat biserica Densus am observat că sfinții pictați pe pereți aveau ochii scoși, adică zidul fusese zgâmăit în dreptul ochilor lor. Domnul în vârstă (un bătrân de poveste) care se ocupa de biserică mi-a spus că turcii și tătarii au distrus cu săbiile pictura murală, cu sute de ani în urmă. Și nici exemple din epoca recentă nu lipsesc.

E clar că soldatul Șucu era perceput de bulgari ca fiind un om educat, citea romane și scria frumos, drept pentru care obține niște funcții care îi permit tot felul de libertăți. Până când a fost demobilizat reușise să facă și o mică avere. Ajuns acasă, în satul din Bulgaria, și-a vândut toată averea pentru a se întoarce în România, dar, după cum spune, a pierdut toți bani. A avut de suferit și din cauza gripei spaniole. I-a murit singura fetiță,  iar toți ceilalți trei băieți au fost bolnavi. A înfruntat foametea și disprețul bulgarilor (îl numeau mămăligar și-l suspectau de spionaj).


Și „au venit românii!” în Cadrilater. Satul lui Șucu se afla însă la trei kilometri în afara noii granițe. Ei bine, a scăpat el viu după aventurile mocănești și din război, iar tocmai armistițiul i-a adus o condamnare la moarte (preventiv, pentru a nu le face rău bulgarilor, în caz că România se va extinde până în satul lui): „Corpul meu e ferecat într-o temniță întunecată. Spiritul meu e închis într-o idee. O înfiorătoare, o sângeroasă, o neîndurată idee. Nu mai am decât un gând, o convingere, o siguranță : Condamnat la moarte. Orice aș face, acest gând e mereu lângă mine, ca o arătare apăsătoare, singură și geloasă, gonindu-mi orice distracție.” (p.195). Ne descrie calvarul sufletesc trăit până în ziua execuției, drumul spre eșafod….

E o carte provocatoare, o lecție despre război, despre disperare, nesiguranță și cruzime, despre înstrăinare și despre sentimentul cald al apartenenței. Nu am găsit cuvântul nicăieri în text, dar se intuiește în fiecare frază un subtil elogiu adus păcii.
Recomand!

Chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimit caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare, cel ce va ceti va înțelege cât e de amar printre streini și că sângele apă nu se face.” (p. 192)

28 de gânduri despre „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…”

  1. Iti recomand sa citesti cate ceva despre Motrescu, partizanul cu patru clase..Povestea lui e pe cat de trista pe atat de fascinanta.Ma intreb uneori: cum a fost posibil ca un om cu 4 clase sa stie atata carte iar in ziua de azi o gramada de doctoranzi zero..

    Apreciat de 2 persoane

  2. Istorie foarte interesantă și mă întreb cum a ajuns Nicolae Iorga la acest manuscris, dar ceea ce contează este interpretarea și înțelegerea lui de către popor; cunoașterea este putere și înțelegerea adevărului aduce înțelepciune.

    Very interesting history and I do wonder how Nicolae Iorga came upon this manuscript but what does matter is its interpretation and understanding by the people; knowledge is power and insight of the truth brings wisdom.

    Apreciat de 2 persoane

    1. Da, ar fi interesant să aflăm cum a ajuns manuscrisul la Nicolae Iorga. Fără îndoială, Nicolae Șucu, autorul lui, și-a dorit să fie publicat și este posibil să se fi interesat care ar fi persoana cea mai potrivită. De altfel, Iorga devenise în acea perioadă un important om politic, publicist, istoric și avusese și o oarecare contribuție în timpul Războaielor Balcanice. Șucu citea ziarele românești și cu siguranță a auzit de Iorga. E posibil să fi trimis manuscrisul la una dintre publicațiile periodice, ligile sau asociațiile culturale conduse de Iorga.
      Mulțumesc pentru vizită! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

      1. Buna ziua draga prieten in Romania! Wow atât de interesant cum ai explicat. Istoria este fascinantă pentru mine, mai ales atunci când există legături cu cei cu care discut și cu siguranță sunteți conectați fiind din acea regiune și țară! Mi-ai stârnit curiozitatea, așa că vă rugăm să nu ezitați să trimiteți de-a lungul oricărei alte istorii sau povești unice care vă plac oricând! Sper ca ziua ta a fost mare și aveți o noapte odihnitoare! Dumnezeu să binecuvânteze.Ne vedem în curând!🙂

        Hello dear friend in Romania! Wow so very interesting as you explained it. History is fascinating to me especially when there are connections to those I’m discussing it with and you certainly are connected being from that region and country! You did spark my curiosity so please feel free to send along any other unique history or stories you like anytime! I hope your day has been great and you have a restful night! God bless.See you soon!

        Apreciat de 2 persoane

  3. Păstrând proporțiile, povestea acestui cioban și aventruile lui în război se aseamană foarte mult cu relatările lui Sextil Pușcariu din volumul său de Memorii.

    Apreciază

  4. Din cele ce-am citit mai sus pe lângă faptul că însemnările din jurnalul românului Nicolae Șucu, un om simplu, reprezintă o interesantă restituire istorică e și un document prețios al limbii române din acea vreme; și am remarcat caligrafia frumoasă a textului. Mulțumiri pentru prezentarea acestei cărți interesante!

    Apreciat de 1 persoană

    1. @Georgeta R. M., primul lucru pe care l-am remarcat a fost într-adevăr caligrafia. Pe lângă asta, desigur folosește modul de scriere specific perioadei, dar din fotocopiile atașate se poate citi și înțelege foarte ușor textul. Și da, cred că este și un document cu valoare istorică. O zi minunată! 🙂

      Apreciat de 1 persoană

  5. Cu certitudine, războiul sau războaiele nu au fost „cântec, joc şi voie bună”! Bunicul patern a făcut amândouă războaiele şi mi-a povestit muuuulte despre ororile aproape inimaginabile de pe câmpul de luptă. Aş menționa că la vremea aceea eram „necoaptă” şi nu mi-a trecut prin cap nu numai să notez ce-mi povestea bunicul, dar şi să pun întrebări.
    Despre aspectul manuscrisului! Şi iar mi-am adus aminte de cineva drag, bunica maternă (a trăit 103 ani!), al cărei scris semăna cu cel prezentat aici.
    Mi-ar plăcea să citesc cartea, deşi este puțin probabil să se întâmple asta! Însă îți mulțumesc pentru prezentarea absolut impecabilă!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc pentru apreciere! Bunicul meu avea răni pe gât și își pierduse câteva degete, dar nu a vrut să mai vorbească despre război. Pur și simplu a refuzat să mai repete cuvântul război. Cred că a încercat, în felul lui, să se elibereze de coșmarul trăit. Oameni bravi!

      Apreciat de 1 persoană

    1. M-a impresionat grija învățătorului de a-l readuce pe fugar la școală. Omul acela și-a înțeles atât de bine rolul! Cu siguranță, și lui i se datorează existența acestui manuscris. O zi senină!

      Apreciază

  6. O poveste de viata autentica, care scoate în evidenta adevarul eliberator, iar dincolo de valoarea sentimentului apartenentei si legaturilor pamântesti, sunt de remarcat valorile supreme ale credintei adevarate, culturale, spirituale, atemporale ceresti… Multumesc pentru toate ofertele generoase, valoroase, redactate, împartasite cu noi !
    O duminica sublima, o vara minunata, relaxanta, binecuvântata în toate !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Mulțumesc Iosif! Cred că, precum românul de atunci, și cel de azi poartă cu el, oriunde s-ar afla, credința și sentimentul apartenenței. O săptămână minunată! 🙂

      Apreciază

  7. De fiecare dată când citesc textele tale am bucuria că-mi îmbogățesc spiritul. Îți mulțumesc pentru această recenzie. Hipersensibilitatea mea mă face să evit să citesc cartea, dar îmi pare bine că cel puțin știu de existența ei de la tine.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s