Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul „Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Chateau de Chenonceau

IMG_6598

Castelele de pe Loara. Am făcut planul de călătorie astfel încât să închei vacanța eleganței și a romantismului cu Chateau de Chenonceau, castelul imaginat mereu pentru o femeie. Probabil de vină este atracția mea deosebită pentru povești romantice, istorii vechi, biografii interesante, iar Chenonceau este locul care a marcat viețile glorioase sau romanești ale celor care și-au încrucișat drumurile cu fermecătorul loc de pe malul râului Cher. Ei bine, da, râul Cher – un afluent care-și “trăiește” ultimii kilometri înainte de a se vărsa în Loire –  este cel în care se reflectă atât de frumos silueta castelului.

Drumul până acolo, o șosea îngustă, străbate Foret d’Amboise, iar eu mă las în voia imaginației și încerc să-mi închipui personaje de demult care au trecut prin aceleași locuri în drumul lor spre castel.  Sentimentul că pășești pe urmele celor despre care ai citit în cartea de istorie sau în vreun roman de Dumas devine copleșitor. Pădurea se sfârșește repede, iar de-o parte și de alta a drumului se întind terenuri, unele cultivate cu grâu, altele acoperite de iarbă crudă și flori de câmp. Iubesc vara!

Intrarea în curtea castelului este precedată de un magazin cu suveniruri în care, pe lângă obiectele expuse de obicei pentru vânzare, observ sticluțe delicate cu parfumuri florale și obiecte decorative – prețioase – de porțelan. Nu degeaba se numește Castelul Doamnelor.   Aveam să constat asta și imediat după ce am trecut de porți și am străbătut drumul pietruit de pe care se puteau observa deja faimoasele grădini de flori și gazonul bine îngrijit.  Privirea mi se lipește de imaginea castelului și observ imediat contrastul dintre fațada construcției și turnul care e ușor diferit ca stare sau ca stil (nu-mi dau seama) de restul ansamblului. Într-adevăr, istoria castelului se reflectă etapizat în arhitectura lui, așa cum se întâmplă cu toate vechile povești. Aici legenda și realitatea sunt părțile aceluiași adevăr, iar eu nu fac niciun efort de a le delimita.

1435. Oare cum erau sau ce gândeau cei din vremea când a fost construit castelul? În gândurile mele e mereu vară când încerc să-mi imaginez vremuri îndepărtate, ca și cum pierderea naivității, a pasiunii pentru ornamente, a romantismului și a cavalerismului au transformat atmosfera idilică de odinioară în iernile înghețate de azi. Dar Chenonceau pare încremenit, neatins de ciclicitate decât poate în ceea ce privește rotirea aranjamentelor florale din exteriorul și din interiorul castelului. Și asta de mai bine de 500 de ani.

IMG_6600

Curtea din față reprezintă vechiul amplasament al castelului și păstrează încă planurile acestuia delimitate de șanțuri cu apă. Chiar lângă turn observ fântâna, ușor degradată,  ornamentată cu o himeră și un vultur, emblema familiei des Marques, cea în a cărei posesie a fost domeniul la început. Traversez pasarela care duce spre castel și pătrund în interior prin poarta din lemn masiv, sculptată și ornată cu salamandra, blazonul lui Francois I, și cu mărcile lui Thomas Bohier și ale soției sale, Katherine Briconnet. Cei doi au demolat o mare parte din vechea clădire și au reconstruit castelul  între 1515 și 1521, în același timp în care Francois I înălța castelul Blois.

Remarc imediat stilul renascentist al decorului, tapiseriile de Flandra care înfățișează scene din viața de zi cu zi la castel, câteva cufere gotice și cele două litere C împletite, simbolul Caterinei de Medici. Le privesc magnetizată și îmi dau seama că într-un fel, la nivelul simțurile, curiozitatea mea turistică se transformă într-o călătorie mentală în timp. Undeva, sub pași mei, simt pași Caterinei de Medici. Am citit atâtea despre ea încât îmi pare ireală această suprapunere. Mi-e greu să o extrag din cărți, unde o percepeam ca pe un personaj mai mult sau mai puțin inventat, și să o plasez – făcând abstracție de timp – în interiorul acestui elegant castel. Îmi pare mai firesc să cred că eu sunt cea care am pătruns în spațiul și în timpul ei. Am sentimentul timpului care se scurge invers cu mine cu tot și mi-e greu să mă regăsesc și să redevin turistul din secolul al XXI-lea. Mă aduc cu picioarele pe pământ vitraliile din capela reginelor, realizate în 1954!!! Înțeleg că cele originale au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cele de acum aparțin renumitului sticlar Max Ingrand.

Pereții, șemineurile, ușile ascund inscripții adăugate în diferite perioade, ceea ce-mi stârnește curiozitatea și dorința de a le descifra. Unele sunt adăugate rudimentar, ca și cum cineva le-a scrijelit din plictiseală. Așa sunt și cele descoperite în dreapta altarului lăsate acolo de gărzile scoțiene ale Reginei Maria Stuart: “Mânia Omului nu îndeplinește Înțelepciunea Domnului” (1543) și ”Nu vă lăsați învinși de cel rău” (1546).  Încerc să fac un calcul și-mi dau seama că în ’43, Maria abia dacă avea un an, dar era, desigur, regină de la vârsta de… o săptămână. Mă intrigă datele acestea pentru că știu că ea a sosit în Franța pe când avea cinci ani, adică în anul 1548, pentru a fi educată la curtea lui Henric al II-lea și pentru a se căsători cu delfinul Francois. Nu știu cum să-mi explic prezența gărzilor scoțiene acolo cu mai mult de patru ani înaintea sosirii Mariei Stuart.  Se pare că am mania misterelor!

Ambițioasa Caterina de Medici este peste tot în castel, până și  deasupra șemineului din camera Dianei de Poitiers, favorita regelui. Iarăși literatură: Diana de Poitiers, Diana de Castro, Gabriel… În copilărie, când am citit romanul “Cele două Diane” de Alexandre Dumas nici nu-mi imaginam că personajele existaseră cu adevărat și cu atât mai puțin că voi intra în spațiul cândva locuit de ele.  Frumoasei Diana de Poitiers i-a dăruit regele Henric al II-lea, soțul Catherinei de Medici, castelul Chenonceau. Deși era cu 20 de ani mai în vârstă decât el, Diana l-a fascinat până în ultima clipă. Frumusețea și tinerețea păstrate neatinse se datorau metodelor moderne de îngrijire pentru care era celebră. Mai târziu, cercetătorii au descoperit în părul Dianei o parte din secretele ei și un posibil motiv al morții: obișnuia să bea aur lichid pentru a-și menține tinerețea. Era conștientă de puterea frumuseții ei redată de altfel, în multe portrete aflate în castel. Deși nu e descrisă mereu în termeni măgulitori, am un sentiment de simpatie față de ea: este stră stră… străbunica regilor României: Ferdinand I, Carol al II-lea și desigur Mihai I.

IMG_6625

Dacă am găsit o ușoară ironie în faptul că tabloul Caterinei realizat de Sauvage se află în camera Dianei, marea ei rivală,  mă întreb cum percepeau curtenii faptul că peste tot sunt inscripționate, ca un blazon, inițialele lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici – H și C- împletite sub forma literei D, de la Diana. Ei da, vechilor francezi nu le lipsea umorul. Și nici curajul, aș zice cunoscând firea Caterinei. Admir tapiseriile flamande – „Triumful forței” și “Triumful carității” – scaunele din piele de Cordoba și descopăr în micuța bibliotecă semnătura Dianei de Poitiers.

Micuțul cabinet verde, camera de lucru a Catherinei, cuprinde o colecție impresionantă de picturi: Tintoretto, Jordaens, Golsius, Jouvenet, Spranger, Veronese, Poussin, Van Dyck.

Magnifica sală de bal construită în 1576 sub forma unei galerii peste podul de pe Cher are o lungime de 60 de metri și o lărgime de 6 metri,  pardosită cu tuf calcaros și ardezie.  Este luminată de 18 ferestre înalte care pornesc de la un metru de sol. Dincolo de ele admir nuanțele de verde închis ale râului în care se reflectă zidurile castelului și vegetația sănătoasă de pe margine.

Pe primii doi piloni plasați în albia râului se află bucătăriile castelului, și ele construite în stilul Renașterii. Oficiul propriu-zis face legătura cu sufrageria rezervată personalului din castel, măcelăria, cămara și podul de acces. Vasele şi tacâmurile de cupru şi argint sunt agățate pe pereți sau așezate la îndemână, parcă pentru a fi folosite în orice moment. Formele de tarte și de pișcoturi, carafele, mojarul sunt din aceleași materiale și toate lucesc în lumină, lustruite fiind cu pânză aspră.  Buchetele de ierburi uscate, dulapurile cu farfurii pictate, cuptorul de pâine, mesele din lemn masiv dau un aer rustic și totodată elegant locului. Totul pare gata pentru pregătirea mesei. Dianei de Poitiers prefera o combinație de cârnați negri din carne de porc și cârnați albi din carne de clapon și smântână. Caterinei de Medicis îi plăcea celebra rețetă de bibilică neagră de Touraine, gătită uneori cu pere deshidratate aduse pe Loara din satele din apropiere.  Castelul păstrează multe dintre rețetele preferate ale celor care l-au populat de-a lungul vremii și, desigur, remarc în toate rafinamentul bucătăriei franceze.

Între cei doi piloni se află o platformă unde acostau vapoarele pentru aprovizionare. Nu știu cât este legendă și cât adevăr, dar se spune că aici obișnuia Diana să se scalde în apa rece a Cher-ului, de aceea locul se mai numește și Baia Dianei.

IMG_6685

Pătrund rând pe rând in Saloanele Francois I-ul și Louis XIV. Acestea îmi par desigur mai masculine, dar și mai somptuoase. Remarc portretele Dianei de Poitiers întruchipând-o pe însăși Diana, zeița vânătorii, în  tabloul realizat în 1556 de Primaticco și în lucrarea lui Laure Victoire Mancini. Celebrul portret al lui Louis XIV realizat de Hyacinthe Rigaud e încadrat într-o opulentă ramă aurie și înnobilează peretele din tapiserie roșie al salonului. De altfel,  ambele saloane cuprind o colecție impresionantă de tablouri. Mă opresc o clipă în dreptul portretului lui Samuel Bernard, bancherul regelui și tatăl doamnei Dupin. Luise Dupin (1706-1799) este și ea prezentă în salon, și îi privesc chipul tânăr cu o privire încrezătoare. Îmi e cunoscută din literatură și nu numai ca străbunică a scriitoarei George Sand, ci și ca protectoare a enciclopediștilor. Ea a fost gazda lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot și datorită generozității ei, Chenonceau-ul a fost ferit de valul distrugerilor din timpul Revoluției Franceze.

Scara spre primul etaj este printre primele scări drepte construite în Franța, după modelul italian. Tind să cred că în acea epocă era o adevărata “revoluție” a scărilor pentru că și la Blois am găsit o scară spectaculoasă, chiar la intrarea din curte în castel, precum și ingenioasa scară dublu spiralată proiectată, se pare, de Leonardo da Vinci la Chambord, în ultimul său an de viață, 1519.

IMG_6620

La primul etaj pătrund în „camera celor cinci regine”, denumită astfel în amintirea celor două fiice ale Catherinei de Medici – Regina Margot și Elisabeta de Franța – și a celor trei nurori: Maria Stuart, Elisabeta de Austria și Luiza de Lorraine. Alături se află camera Caterinei de Medici, elegantă și decorată cu mobilier sculptat și tapiserii rare care transmit alegoric proverbe și fabule.

Celelalte camere ale etajului sunt decorate în același stil renascentist, dar prezintă, fiecare, particularități în funcție de destinația pe care a avut-o. La etajul al doilea se distinge camera Luizei de Lorraine. Această încăpere întunecată păstrează toate atributele doliului pe care l-a purtat regina după ce soțul ei, regele Henri al III-lea, a fost asasinat. S-a îmbrăcat pentru tot restul vieții în alb, culoarea doliului regal, de unde a fost numită Regina Albă, iar camera păstrează o atmosferă funebră: un panou sculptat cu câteva scene religioase, portretul lui Henric al III-lea, un scăunel pentru rugăciune, fulgi și pene simbolizând suferința, lacrimi din argint, lopeți de gropari, coroane de spini. Ca o ironie a sorții, această Regină Albă și Regina Neagră (Caterina de Medici) transmit, prin asociere, culorile preferate ale Dianei de Poitires, alungată de la Chenonceau după moartea regelui: alb și negru. Uneori hazardul, cunoscut pentru felul lui ciudat de a se manifesta, intervine pentru a regla relația cu destinul.

În curte mă bucur de intimitatea oferită de grădina Caterinei și de romantismul grădinii Dianei. De altfel florile nu lipsesc nici din interior. Peste tot sunt compoziții spectaculoase de flori în vase diferite ca formă, stil și mărime, astfel încât niciun aranjament nu seamănă cu celălalt. Ca și cum fiecare femeie care a stăpânit castelul își impune încă personalitatea în detaliile lui.

Aleea pietruită, poarta…. îl privesc de departe. Magnific. Un ultim amănunt delicios: Chenonceau se află de aproape un secol în proprietatea familiei celebrilor ciocolatieri francezi Menier.