Maestrul din Petersburg

20191215_000345Cu Dostoievski nu m-am mai întânit de mult și, în general, nici nu am petrecut prea mult timp împreună. Ne-am cunoscut într-un moment nepotrivit, iar scurta noastră “idilă“ s-a consumat între tentația irezistibilă a lecturii și respingerea a tot ce provenea din estul sovietizat. (Un mod stupid de rezistență!) În plus, îmi crease impresia unui arogant inabordabil, membru a-l vreunui club elitist din care eu nu făceam parte. Îl admiram însă, și – așa cum numai oamenii remarcabili pot – și-a păstrat aura chiar și după ce l-am cunoscut mai bine. Și-a convertit, ca nimeni altul, experiențele și imaginația în creații uluitoare, neirosindu-se în mărunțișurile unei vieți comune, ceea ce mi-a dat peste cap toate prejudecățile.

L-am reîntâlnit întâmplător, surprinsă să-l revăd după atâta timp, de data aceasta nu în calitatea lui de scriitor, ci ca personaj îmbătrânit și trist, trăindu-și durerea pe străzile înghețate din romanul lui J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.

Personajul Dostoievski se află într-un moment care are corespondent și în viața reală a scriitorului Dostoievski: moartea fiului său vitreg. Coetzee nu ne descrie nicidecum faptele, ci ne introduce treptat în acțiune. Deducem drama pe care o trăiește personajul urmând trimiterile metaforice, insinuările străvezii, stările prin care trece. Tatăl nu e pregătit să accepte fatalitatea: “ de când fusese anunțat de moartea fiului său, ceva se scursese din el, ceva ce se obișnuise să numească tărie. Eu sunt cel care a murit, gândea; sau: am murit, dar moartea și-a ratat sosirea” (pag. 20). Tocmai abundența acestor detalii ne face să înțelegem uriașa suferință a tatălui “furios pentru oricine trăia în timp ce fiul lui murise” (p.17) și incapabil să-și explice de ce nu simțise nimic din ceea ce avea să se întâmple cu fiul lui în timp ce el trăia liniștit la Dresda: “de ce nu plutise nici măcar o boare de presimțire în aerul Dresdei?”(p.11). Coetzee nu ne propune însă un eseu despre durere sau despre moarte, ci se folosește de acestea pentru a ne aduce în atenție relația dintre tată și fiu, confruntările care contează și momentele aparent insignifiante, dar care ajung să marcheze chiar și legăturile cele mai puternice.

Deși nu-și poate ierta anumite gesturi sau cuvinte și își reproșează lipsa de înțelegere sau timpul irosit, cel mai tare îl macină imaginea băiatului înainte să moară, teama pe care trebuie să o fi simțit în “clipa dinaintea uitării”. Își dorește din tot sufletul și chiar încearcă, prin diferite metode de concentrare, să înlocuiască disperarea din ultima secundă a fiului său, cea în care acesta a știut că urmează finalul, cu speranța sau cu orice altceva i-ar putea ușura trecerea.

Cu toate acestea, Coetzee nu face din suferința lui Dostoievski o lamentație resemnată sau vreo formă degradantă de răzbunare. Bărbătul îndurerat, personajul Dostoievski, își transformă neputința de a schimba fatalitatea într-o cauză: aflarea misterului morții fiului său. Misiunea aceasta condimentează romanul cu acțiune și suspans și îi oferă tatălui prilejul să descopere la fiul său pierdut aceleași porniri radicale pe care le avusese și el în tinerețe.  Pune cap la cap informațiile și încearcă să descopere dacă a fost amenințat de cineva din cercurile radicale la care aderase sau dacă teama de consecințe l-a împins pe băiat spre suicid. Și nu a exclus nici varianta ca băiatul să fi fost ajutat să-și ia viața. Sigur că romanul este populat cu personaje de sprijin și episoade din biografia scriitorului rus, dar și cu elemente care par, până aproape de final, inutil introduse. Rolul lor devine însă esențial în demonstrarea caracterelor celor doi, tată și fiu, și în construirea dramei.

M-am întrebat de ce a pus Coetzee atâta intesitate în suferința unui tată. După o mică explorare prin biografia lui Coetzee am găsit amara justificare: își descrie propria dramă.

Eu plătesc și tot eu vând: asta-i viața mea”(pag. 197)

“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara

Cuvintele falsifică ceea ce vrem să transmitem…creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că se transformă, prea ușor, în arme.” (p. 204)

20191208_093127Târgurile de carte au acel je ne sais quoi, un amestec fantezist de inspirație și eleganță, de gusturi și nevoi de lectură, de oameni uniți prin dorința de a fi în preajma cărților, fie ei literați, creatori, cititori pasionați sau simpli curioși.

Uberul încetinește chiar înainte de a ajunge la destinație, iar taximetristul, încercând să se scuze că nu mai poate înainta din cauza ambuteiajului, mă blochează și pe mine cu presupunerea: “cred că e vreun eveniment la Romexpo”. Și eu care credeam că toată suflarea știe de Gaudeamus! Nimic nu-mi poate însă modera entuziasmul, așa că astăzi sunt decisă să nu mă las tulburată nici măcar de vântul și de ploaia-lapoviță care îmi răvășesc părul după o coregrafie nedecisă. Cui îi pasă? Îmi procur o hartă și îmi stabilesc traseul prin Pavilionul B. Fac un tur, asist la câteva prezentări, mă intersectez cu oameni pe care îi admir, îmi cumpăr cărți…

Lansarea cărții lui Em Madara (https://joculdeavatiascunselea.com/) a fost o surpriză. Mi-au plăcut pozitivismul și sensibilitatea autoarei (pe care le-am regăsit apoi în text), patosul teatral al actriței Claudia Croitoru, bucuria din vocea celorlalți invitați care ne-au împărtășit impresii de lectură. În plus, am cunoscut-o pe autoare și am primit un autograf care m-a înduioșat.

20191208_093417.jpg

Continuă lectura „“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara”

Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos. Continuă lectura „Un rege Lear al stepei”

„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Continuă lectura „„Amintiri din război””

„Lasă-te în voia fanteziei”

„Lasă-ți imaginația să-ți depășească înțelegerea

20190812_103507

“Magnifică și fascinantă” – așa este descrisă, în două cuvinte, cartea lui Walter Isaacson apărută în 2018 la editura Publica. Este vorba despre o lucrare biografică amplă în care autorul ne arată “cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătății în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia” (clapa anterioară). Remarc profesionalismul desăvârșit în realizarea lucrării atât în ceea ce privește informațiile conținute și modul de prezentare al acestora, cât și din punct de vedere al conceptului. 33 de capitole și o coda (în care este descrisă limba unei ciocănitori), o listă a personajelor din carte, un timeline ilustrat al celor mai importante momente din viața lui Leonardo, o listă a codexurilor cu scurte explicații – în total 610 pagini cu text și imagini despre unul dintre cei mai fascinanți pământeni (dacă pământean o fi fost!).

Nu-mi propun să fac o recenzie a cărții, ci un sumar al vieții lui Leonardo da Vinci (fiind o fire descriptivă, termenul “sumar” s-ar putea să aibă o altă semnificație pentru mine). Am citit-o cu mult interes și mi-am luat notițe, dar pentru că aproape nu-mi mai recunosc scrisul, prefer să le păstrez și aici.

Autorul face o prezentare cronologică a evenimentelor din viața artistului, structurează informațiile pentru a prezenta diverse ipostaze și aspecte ale vieții și activității lui Leonardo. Primul capitol se referă la copilăria marelui artist italian.  “1452: Mi s-a născut un nepot, fiul lui Ser Piero, fiul meu, la 15 aprilie, într-o sâmbătă, la ora a treia din noapte (aproximativ ora 10 seara). Poartă numele de Leonardo.” (pag. 9), este notița scrisă cu meticulozitatea notarului și cu bucuria bunicului, o însemnare sumară care marchează venirea pe lume a celui care, cu o nesfârșită curiozitate și creativitate a depășit conveniențe și a schimbat mentalități: Leonardo da Vinci.

Continuă lectura „„Lasă-te în voia fanteziei””

Binefacerile infidelității

Bănuiala mișcă sensurile

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

20190706_005122Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.

Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm

baiatulMânia este alegerea cea mai ușoară

 “Băiatul cel nou” de Tracy Chevalier face parte din colecția Hogarth Shakespeare, un proiect prin care scriitori din 28 de țări s-au angajat în rescrierea operelor shakespeariene pentru secolul XXI.

Băiatul cel nou este, după cum se menționează chiar în subtitlu, Othello de William Shakespeare reimaginat. Othello este una dintre piesele mele preferate, iar Iago… Iago face piesa! Este personajul negativ perfect. Othello nu ar fi putut exista fără Iago! Iago determină acțiunile și comportamentele celorlalți, este ucigașul cu mâinile nepătate de sânge, este definiția vicleniei, a manipulării psihologice și a lipsei de empatie. Nu spun că empatia este o calitate, dar lipsa ei e, cu siguranță, un mare defect.

Continuă lectura „Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm”