Blând în manieră, ferm în faptă– o lecție despre admirație descoperită într-un volum vechi, în care B. Brănișteanu, un ziarist al epocii, îi aduce un omagiu trist lui Nicolae Titulescu.
Așadar este despre admirație…un cuvânt nobil care descrie în egală măsură atât subiectul admirației, cât și pe cel care simte astfel. (Exclud derapajele lingușitoare!). A recunoaște superioritatea cuiva ține de inteligență, iar a-ți declara stima pentru un semen sau pentru fapta sa este o măsură a generozității. Fiecare privește din unghiul său și prin propriile filtre. Ceea ce pentru unii înseamnă un motiv de încântare, pentru alții nu reprezintă nimic.
O reușită, atunci când nu te include și pe tine, îți stârnește fie admirație, fie indiferență, fie invidie. Caracterul, educația și bunul-simț reacționează la acest gen de stimul și tot ele te împiedică să iei în derâdere succesul cuiva. Pentru asta există defăimătorul, acel comic-pamfletar care nu are însă nimic de-a face cu satira. Și nici cu critica obiectivă. Desigur, și acesta presupune o solicitare, dar atunci când creația ”pamfletarului” nu are nimic de a face cu un demers literar, ceea ce rezultă nu poate fi decât consecința frustrării și a incapacității de a-și depăși propriile limite ale caracterului. Când nu poate fi mai bun, preferă să pretindă că este, mimând corectitudinea și rigoarea, denigrând orice poate fi interpretabil în succesul cuiva și, alegând din întreg tabloul doar detaliul tremurat, îl caricaturizează excesiv, conferindu-i astfel caracteristici din propria hidoșenie sufletească. Aceasta este frustrarea în forma sa desăvârșită, ascunsă sub masca jurnalistului justițiar. În spatele denigratorului sunt acumulări care nu au nimic de-a face cu inteligența, sunt săbiile lașe ale violenței pe care nu și-o poate pune în practică altfel. Nu e de mirare că, acest tip nu se „bate în idei”, ci caută nodul din papură, cântărind situațiile după propriile nereușite. Câtă risipă! Dincolo însă de inutilitatea acestui demers (exceptând satisfacția personală) nu este decât consumul și indiferența cu care maculează succesul cuiva cu propriile considerente bazate pe iraționalitatea cultivată prin mecanismele urii.
Asta am găsit, printre rânduri, în volumul Nicolae Titulescu, Amintiri. Note reflexii, Editura Socec & Co, S.A.R., [1945] , autor B. Brănișteanu,– economist, sociolog și jurnalist la mai multe publicații periodice, printre care Adevărul și Dimineața, pe care le-a și condus o perioadă. A murit în 1947, nu înainte de a fi redactat un jurnal, pe care mi-ar plăcea să-l citesc într-o zi. A fost prieten sau cel puțin apropiat al unor personalități ale vieții sociale, culturale și politice despre care a scris pagini încărcate de sinceritate: Take Ionescu, Lovinescu, Marghiloman, Caragiale, Titulescu. A respins cu tărie noile caracteristici ale presei “de bulevard”, așa cum numea tendințele ziaristicii de a prezenta articole cu titluri pompoase și cu conținut pamfletar. Detesta aceste „căderi” jurnalistice și îi disprețuia pe cei care, din considerente absolut personale, nu făceau altceva decât să hulească și să terfelească, complet desprinși de tehnica și de termenii unei polemicii civilizate. În schimb, avea un fler deosebit în a recunoaște un om de calitate și mai ales, nu avea nicio rezervă în a-și exprima admirația.
„Paginile ce urmează, le-am scris pe nerăsuflate, în ziua în care am aflat că Nicolae Titulescu a murit” (p. 5). Textul are o anume simplitate, ceea ce face și mai evident regretul pierderii unui om pe care l-a apreciat sincer. Titulescu s-a stins din viață la Cannes, pe 19 martie 1941, la 59 de ani, în urma unei serioase probleme medicale. Constată cu amărăciune că „până să vie transformarea valorii tuturor valorilor, înregistrăm deocamdată, numai distrugerea și dispariția lor” (p. 12), asociind astfel plecarea lui Titulescu cu dispariția unei lumi. Se arată contrariat de indiferența cu care este primită vestea morții diplomatului român și de faptul că lumea nu sesizează influența pe care încă ar fi putut să o aibă în gestionarea politicii noastre externe. Nu încearcă să-i ascundă vulnerabilitățile. Nicidecum. Îi enumeră slăbiciunile, cele „de care niciun om mare nu e scutit” și explică modul în care etichetele comodității și ale șovăirii au contribuit până la urmă la crearea unei false reprezentări a omului Titulescu. Se spunea că avea un fizic delicat, ținând în permanență să aibă un doctor în preajmă. Suferea de frig, de aceea se îmbrăca gros, indiferent de anotimp. Pe de altă parte și preferința lui de a lucra noaptea, ceea ce însemna că se trezea târziu dimineața, îi adusese reputația de indolent, chiar leneș. Brănișteanu construiește însă un tablou sincer al gesturilor spontane sau studiate care au compus imaginea unui om civilizat care „nu confunda șmecheria și minciuna cu discreția și abilitatea diplomatică”(p. 24). Și, mai ales, a scos în evidență remarcabilul talent oratoric pe care acesta și-l adapta în funcție de auditoriu, dând dovadă de o fină cunoaștere a naturii umane. „Cu valoarea adversarului, crește meritul celui care-l combate. Cine prezintă o armată înfrântă ca lașă, scoboară valoarea propriei sale biruințe.” (p. 28)
Dincolo de controversele mai vechi și mai noi, Titulescu a fost un om iubit și apreciat pentru bonomia sa, pentru sclipitoarea inteligență, pentru umor și jovialitate. Adevărul este că vrând-nevrând ești asociat cu termenii pe care-i folosești, cu stilul și cu acțiunile tale. Ești ceea ce exprimi.
“Ar fi trebuit să se întoarcă în timp cu mulți ani în urmă, dar acum nu mai are ce să caute în acel loc”. (p. 311)
Cu această carte,“Avertisment”, de Renee Knight, București, Editura Trei, 2017, 330 p., am ceva în comun: nu știu cum a apărut în biblioteca mea. Probabil am cumpărat-o împreună cu alte cărți, atrasă de prezentarea de pe ultima copertă.
E una dintre acele cărți pe care nu-mi doresc să le recitesc. Are un subiect interesant, suspans… e citibilă, dar manifestările sunt exagerate. Deși nu se depărtează de realism, prind o intensitate dezgustătoare. Autoarea ne poartă într-o incursiune în mintea unui răzbunător, a unei persoane conduse de raționamente superficiale, menite să-i alimenteze setea de răzbunare. Se pare că un comportament revanșard nu ține doar de orgoliu sau din dorința de dreptate, ci este mai ales o problemă de caracter, dacă nu chiar una de sănătate. A-ți irosi chiar și numai o clipă pentru a plănui o răzbunare înseamnă că nu ai altceva mai bun de făcut cu viața ta, dar a te consuma pe de-a-ntregul într-o ură și în a-ți concentra existența pe momentul în care vei distruge subiectul urii tale, asta e de domeniul balamucului.
Răzbunătorul se consideră o victimă, își plânge de milă și își găsește alinare doar în gândul că va restabili dreptatea odată ce-l va distruge pe cel care l-a stârnit. Simte satisfacție chiar și numai imaginându-și efectul scenarilor lui sângeroase. Dar ura se cere mereu alimentată. Odată posedat de ea, ajunge să te conducă, să te supună. Poate cel urmărit va supraviețui planului tău de răzbunare, care oricât de crunt l-ar lovi e un fenomen exterior lui, precum o calamitate. Se va lupta fizic cu amenințarea, ca orice om sănătos care se confruntă cu imprevizibilul. Dar răzbunătorul va fi măcinat neîncetat din interior. Ura îl va distruge pe dinăuntru, îl va epuiza, îi va îmbolnăvi organele vulnerabile în fața acestei forfote de care e cuprins întregul organism. Ghearele maligne ale urii distrug armonia, liniștea, sănătatea. Despre aceasta este cartea. Despre un om urât.
Acțiunea ne e prezentată față-verso, cauză-efect, prezent-trecut, realitate-presupunere… Pe de o parte e ea, Catherine Ravenscroft, o femeie cu o familie frumoasă, care ajunsese să-și îndeplinească toate aspirațiile legate de carieră; pe de altă parte era el, Stephen Brigstocke, un pensionar văduv. Viața femeii devine un coșmar când bătrânul recompune trecutul pe baza unor fotografii și a unui manuscris. Cuprins de dorința furibundă de răzbunare (motivul îl aflăm mai târziu) publică volumul. Catherinei descoperă că romanul este despre ea, despre un mister de care numai două persoane știau: ea și Jonathan – un tânăr care murise cu mulți ani în urmă. Cartea din carte ( să zic așa) este însă o falsă proiecție a realității.
În romanul Avertisment, capitolele despre acțiunile femeii și ale bărânului alternează, adâncindu-ne cu fiecare pagină în suspans. Chiar și atunci când ai impresia că se mai ridică câte un văl, un alt mister îi ia locul. Un alt efect ciudat al acestei alternanțe este imposibilitatea de a te situa de partea cuiva, din capul locului. La început, empatizezi cu drama bătrânului, pentru ca, în următorul capitol, să fi copleșit de situația incredibilă în care se află Catherine. Antagonismul dintre ei te consumă, iar sentimentul general este că vrei să se termine. Răzbunarea e împinsă mult prea departe, frizează patologicul. Bătrânul acționează ca un dement pervers și dezgustător.
Poate că în background este și despre cum poți îmbătrâni. Deși fusese profesor, se vede că niciuna dintre faptele lui nu-i trădează acest statut. La ce i-a folosit presupusa inteligență, dacă nu s-a materializat în înțelepciune? Nu a făcut decât să-l facă să conștientize naufragiul vieți sale.
”Solar și tenebros, luminos și întunecat de umbra demonică a lucidității tăioase, flegmatic și stihial” (p. 181)
Omul acesta are ceva… ceva înfiorător!
… atitudine tulburătoare, privire inteligentă și pătrunzătoare, un magnetism mefistofelic, un mister în întreaga lui apariție. Cu siguranță este (era) fermecător și șarmant, iar dacă în lucrarea de față este prezentat ca fiind un seducător, atunci așa trebuie să fi fost. Nu-mi rămâne decât să-mi desprind ochii de la imaginea de pe copertă și mă concentrez asupra textului.
Așadar, Tatiana Niculescu, “Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu”, București, Humanitas, 2020. Autoarea îmi pare genială! A scris mai multe biografii interbelice, ficțiuni istorice și romane într-un stil cu totul particular, lipsit de prețiozitate și cu o evidentă plăcere de a povesti. Pentru mine, farmecul unei povestiri constă în ton, în cursivitate și în detalii. Dacă se mai adaugă și un subiect ca acesta, atunci mă pot declara încântată.
Biografia lui Nae Ionescu este mai mult decât o poveste de viață, este mai degrabă imaginea în detaliu a unei epoci aproape uitate. Pe Nae Ionescu nu l-am întâlnit în timpul studiilor. De existența lui am aflat mai târziu, când l-am descoperit pe Mircea Vulcănescu. Dar asta este o altă poveste.
A venit momentul să cunosc misteriosul personaj interbelic, Profesorul care a pus pe jar gândirea academică românească, lumea politică, protipendada Bucureștiului și inimile câtorva femei. Pentru aceasta, autoarea ne poartă înapoi în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când îl regăsim pe bunicul dinspre tată, Stroe sin Ivașcu Vișan, un țăran clăcaș dintr-un sat din Brăila, dârz și neclintit, susținător al Unirii și deputat în divanul ad-hoc al Munteniei. De la el pare să fi împrumutat Nae Ionescu ambiția. Aflăm și despre originile grecești sau aromâne dinspre mamă, dar și despre copilăria întreruptă brutal după moartea tatălui. E greu de explicat felul în care trauma pierderii unui părinte afectează copilul și chiar adultul de mai târziu, dar această confruntare cu durerea declanșează acele mecanisme de auto-protecție care pot lua forme infinite de manifestare. De cele mai multe ori, ceilalți nu percep decât comportamentele prin care încearcă să-și ascundă descurajarea, iar acestea au făcut din copilul Nae Ionescu un rebel și un răzvrătit. Elevul ambițios și silitor, premiant an de an, s-a transformat într-un adolescent indisciplinat, cu nota scăzută la purtare și exmatriculat înainte de absolvire, pentru ideile sale naționaliste. Își exprima mult prea ostentativ admirația pentru scrierile lui Max Stirner, prin care acesta promova ideea că “propriul interes este singurul motiv legitim de acțiune, iar egoismul baza realității” (p. 27). Mai târziu, ecouri ale acestor lecturi de tip manifest se vor regăsi în gândirea lui Nae Ionescu.
Cu ajutorul rudelor înstărite a reușit totuși să-și dea examenele și să se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. La sosirea în capitală părea “un provincial singuratic, un neadaptat în răspăr cu lumea, un precoce mizantrop, un tânăr urmărit de melancolie, dar, în același timp, crește în el un bărbat în care clocotesc dorința de afirmare și ambiția de a-și construi un destin aparte“ (p. 38).
În 1911, student fiind, s-a îndrăgostit de una dintre colegele de la secția germană, Elena-Margareta Fotino, cu care s-a logodit chiar înainte de a pleca la Universitatea catolică din Gottingen. I-a devenit soție după 5 ani, au avut împreună doi băieți, după care relația lor s-a destrămat și au trăit vieți separate. Perioada studenției a fost marcată de sărăcie (“izvorul răului’ ) și de dorul de viitoarea soție: “și nu cer nimic altceva decât pe tine; înțeleg să fac cu societatea și cu viața un contract: condițiile mele sunt acestea; mi se acceptă, bine; nu, eu ți-o spun hotărât: rup contractul” (p. 57). Starea de spirit i se reflecta și în preocupările academice. A încercat să conceapă un nou sistem filosofic, propriu, bazat pe pesimism.
A părăsit la timp Gottingenul și s-a mutat la München, unde a fost cuprins iarăși de entuziasmul începutului. Străbătea străzile elegante și frecventa cafenele celebre unde este foarte posibil să se fi intersectat cu un tânărul pictor amator, care încerca să-și vândă peisajele, singuraticul pe atunci, Adolf Hitler. A experimentat toate stările provocate de efervescenta viață culturală a marelui oraș și de noile curentele filosofice germane. A început să fie interesat de studiul religiei dintr-o perspectivă periculoasă, cea care avea să provoace grozăvia de la mijlocul secolului al XX-lea și de misticismul pe care-l găsea fascinant… dar ceea ce l-a cucerit cu adevărat a fost lucrarea lui Huston S. Chamberlain, un britanic filogerman cu o biografie interesantă. În “Fundamentele secolului XIX”(Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts), care se dorea a fi o istorie a secolului al XIX-lea, autorul face din teoria raselor “cheia civilizației europene”, iar laitmotivul cărții este superioritatea de rasă. Aceasta va deveni cartea de căpătâi a tânărului Nae Ionescu, în care va găsi o viziune închegată asupra a ceea ce el numea evoluția spiritului european. De altfel, Nae Ionescu nu a ezitat niciodată să-și manifeste admirația pentru poporul german și pentru ideea vremii: unitatea dintre stat și rasă.
S-a întors în țară cu puțin înainte de asasinatul de la Sarajevo și de consecințele de neimaginat pe care le-a avut. Profesorii români îl presau să-și definitiveze teza de doctorat, dar răspunsul lui Nae Ionescu era invariabil: ”dacă există pe lumea asta conștiința scrisului și responsabilitatea pentru fiecare vorbă pusă sub iscălitură pe hârtie, apoi eu o am cu siguranță” (p.87). Dar nu pedanteria științifică i-a amânat planurile, ci războiul.
Odată cu ieșirea României din neutralitate și intrarea în război împotriva Germaniei, toți cetățenii români aflați pe teritoriul Germaniei au fost considerați prizonieri și au fost duși în lagăre. Nae Ionescu se afla împreună cu soția la München, așa că a devenit prizonier de război, reținut într-un castel din orășelul Cele, de lângă Hanovra. Prizonieratul acesta semăna mai mult cu o vacanță în care singurele preocupări erau concertele zilnice, lecturile, competițiile sportive, proiecțiile de film. Peste toate acestea plutea însă o permanentă îngrijorare pentru starea soției sale care aștepta un copil. A fost eliberat după un an și mai multe intervenții. Viața în Germania Primului Război Mondial nu era deloc ușoară, așa că și Nae Ionescu s-a izbit din plin de neajunsurile sărăciei și de incertitudini deprimante. S-a angajat ca ziarist la Tyrolia și locuia într-o modestă pensiune împreună cu soția, cu băiatul Radu Mircea și cu nou-născutul Răzvan. După armistițiu au urmat demonstrații și contra-demonstrații, lupte de stradă, execuții, revolte care au dus Bavaria în pragul unui război civil. A fost, cu certitudine, martorul evenimentelor care au schimbat pentru totdeauna Europa. “În matricea experienței lui germane se așeza pe neștiute moștenirea bunicului Stroe Ivașcu, de participant direct la istoria timpului său. “ (p. 106)
Reveniți într-o Românie total schimbată, cei doi soți au fost nevoiți să trăiască din nou separați și nu după mult timp ruptura a fost definitivă. Deși ea nu a încetat să-l iubească, el a trăit o viață plină de galanterii și scandaluri amoroase.
Și-a început cariera ca director de studii și profesor de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ca profesor la Universitatea din București. S-a remarcat în calitatea de dascăl, dar s-a implicat și în activități de aducere în țară a cărților tipărite în Europa, prin nou înființata Centrală a Cărților finanțată de bancherul Aristide Blank. Gândirea lui Nae Ionescu, împărțită în egală măsură între filosofie și teologie, și-a pus desigur amprenta și pe politica de achiziție a cărților. Vladimir Ghica i-a mijlocit câteva contacte cu editurile religioase de la Paris și i-a trimis cărți pe care le-au dezbătut intens prin corespondență. Nae Ionescu i-a trimis monseniorului, la rândul său, câteva dintre lucrările proprii, iar după ce acesta le-a parcurs, i-a spus nonșalant că sunt bune de aruncat. E posibil ca monseniorul să-i fi testat astfel vanitatea, după cum e posibil și ca acesta să fi fost motivul rezervei filosofului de a-și construi și publica opera. Cu timpul, Nae Ionescu a devenit un înverșunat opozant al ideii susținute de Vladimir Ghica, de unificare a Bisericilor și a inițiat o amplă mișcare de renaștere ortodoxă, promovată mai ales în articolele din rubrica duminicală a ziarului Cuvântul. A devenit foarte critic la adresa capilor Bisericii, ceea ce i-a atras mânia patriarhului Miron Cristea, care a insistat ca, pe zidul exterior a bisericii patriarhale, unde este reprezentată Judecata de Apoi, diavolul cel mare să aibă chipul lui Nae Ionescu. Mi-amintește de Leonardo da Vinci care a amenințat un preot cu aceeași procedură atunci când era sâcâit să termine o pictură murală.
Atunci când preda, amfiteatrul era arhiplin. El era Profesorul, un lup viforos, un adevărat iluzionist intelectual, un vrăjitor al minților tinere, un dresor de concepte. Studenții lui, discipolii, printre care Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade îl priveau cu o desăvârșită admirație și se simțeau literalmente ”aleși pentru un proiect cultural echivalent cu un destin” (p. 145). Uluitor! Acestui portret i se adaugă și imaginea creată de mondenele sale aventuri și relații amoroase. Cea mai răsunătoare dintre ele, cea cu excentrica Maruca Cantacuzino, i-a deschis porțile unei lumi cu totul exclusiviste, ”lumea politică a vremii, unde se țes marile proiecte și intrigile, se răspândesc informații de culise ori bârfe de alcov, se fac și se desfac alianțe și înțelegeri electorale” (p. 164). Odată cu el devenim și noi martorii acelor vremuri frământate, marcate de aspirații mai mult sau mai puțin naționaliste, de curente antisemite și mișcări care au dus la formarea ”Legiunii”. Carlist convins, Nae Ionescu împărțea la vremea aceea cu regele mai cu seamă preocupările culturale. Devenise un personaj destul de prezent în cercurile aristocratice și în cele apropiate regelui. Dacă în prima parte a vieții îi plăcea să spună că e țigan și că se trage din neamul voievodului Răzvan, acum se dorea un aristocrat al gândirii, iubit de înalta societate.
Maruca Cantacuzino începuse să se distanțeze de acțiunile lui Nae, considerând că s-a folosit de ea pentru a accede în cercurile politice. Relația lor s-a sfârșit în iulie 1933, dar fiecare a trăit momentul la intensități diferite: ea a încercat să se automutileze, el se delecta cu o nouă iubire – Lucia Popovici-Lupa, fiica profesorului și legionarului Niculae O. Popovici-Lupa. ”Nae Ionescu părăsește lumea boierimii de viță a Marucăi și își face intrarea în familia legionară” ( p. 186).
Dacă această nouă relație îi va asigura confortul sentimental pentru următorii șase ani, opțiunile politice i-au zguduit viața. Evident atras de idealurile legionare care aveau puternice accente de susținere a ortodoxiei și de-a dreptul impresionat de Corneliu Zelea Codreanu, Profesorul a declarat ulterior că toate acestea făceau parte dintr-un plan al regelui prin care îi încredințase lui misiunea de a face din mișcarea legionară Partidul Unic de Stat al Dictaturii Regale. Oricum ar fi fost, anul 1933 a fost marcat de numeroase evenimente care au avut în prim plan mișcarea legionară și partidul său politic, Garda de Fier. Au început asasinatele și repercursiunile, iar Nae Ionescu a fost arestat în ianuarie 1934, după uciderea prim-ministrului I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către grupul rămas în istorie sub numele ”Nicadori”. A fost eliberat și absolvit de orice vină, două luni mai târziu.
Cu numai câțiva ani înainte, Nae Ionescu își manifestase fără rezerve admirația pentru creațiile unui tânăr scriitor evreu, Iosif Hechter, nimeni altul decât Mihai Sebastian. Ei bine, odată cu intrarea pe orbita antisemitismului legionar, Nae Ionescu a început să-și manifeste și nou dobândita intransigență antisemită, începând chiar cu discipolul și colegul său de redacție, Mihail Sebastian. ”Vremea toleranței a trecut” (p. 200), iar prefața umilitoare la cartea acestuia, De două mii de ani, era, de fapt, o condamnare definitivă a tot cea ce reprezenta autorul, numindu-l, cu un evident ton ironic, după identitatea lui evreiască: Iosif Hechter. Toată această chestiune e pe larg descrisă în carte și îmi pare incredibilă.
Tot acum încep tot mai mulți să pună la îndoială originalitatea cursurilor universtare ale lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian se alătură diverșilor intelectuali care semnalaseră suspecta asemănare a teoriilor profesorului cu cele ale unor gânditori în special de origine germană. ”Cine este, până la urmă, acest fantastic iluzionist al gândirii” se întreabă autoarea și mă întreb și eu.
În ton cu isteria nazistă, represariile împotriva evreilor se intensifică în anul 1938, când guvernul Goga-Cuza ia severe măsuri antisemite. Nae Ionescu începe să fie considerat ideologul Gărzi de Fier, cu toate oscilațiile sale. Tocmai asta i-a adus o nouă arestare, ocazie cu care l-a reîntâlnit pe fostul lui student, Mircea Eliade. A fost eliberat după o declarație de desolidarizare de Garda de Fier. Apoi a fost iarăși arestat după un denunț. A fost eliberat în urma unei crize cardiace și s-a retras în casa Cellei Delavrancea și mai apoi în vila sa de la Băneasa. Veștile despre război începeau să ia amploare, iar Armand Călinescu a fost ucis de legionarii care doreau să răzbune moartea lui Zelea Codreanu. Pe acest fond, Nae Ionescu a fost dat afară de la Universitate.
Și a venit și seara de martie, când aflat într-o vizită la sponsorul lui, Nicolae Malaxa, s-a întreținut cu ziaristul legionar Nicolae Terianu, bănuit că ar fi fost informator al poliției. Acesta i-a dat lui Nae Ionescu două țigări. În acea seară, a făcut un nou atac de cord și câteva zile mai târziu, pe 15 martie 1940, a murit având-o alături pe Cella. Suspiciuni cu privire la cauza morții sale au circulat mult timp. Nu împlinise 50 de ani. Deși a trăit toți acești ani separat de soția lui, nu a divorțat niciodată. Băiatul cel mare, Radu Mircea a murit un an mai târziu pe front, iar Răzvan a devenit un medic celebru.
Am citit cu mult interes cartea, pentru că am vrut să știu ce e cu omul ăsta. Cel mai adesea, când citesc o biografie, mă atașez de personaje. Cel mai adesea!
”E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendei” (p. 10)
M-am lăsat ușor luată de valul consumerist al sărbătorilor și era să uit că, la începutul anului, am răspuns unor provocări literare. Dacă ar fi fost un an normal, presupun că mi-ar fi fost greu să mă țin de ele, dar cum am șters de pe listă călătoriile și multe altele care m-ar fi putut distrage (în sens pozitiv!), mi-au rămas lecturile … de altfel, la fel dragi! Nu știu dacă datorită acestor provocări am citit mai mult ca de obicei, dar am încercat să scriu câte ceva despre aproape fiecare volum. A fost incitantă selectarea cărților, căutarea titlurilor potrivite cerințelor… în fine, a fost interesant! Ca orice lucru nou!
Prima provocare a fost lansată de Praf de stele și a constat în a citi pe măsura numelui meu.. de blog. Așadar, a trebuit să citesc acele volume ale cărui titlu corespund literelor din numele blogului meu. Și uite ce a ieșit:
4.O carte care va fi ecranizată în 2020: Pacienta tăcută de Alex Michaelides , cu toată zarva, nu mă gândeam că ar mai fi ecranizat, dar se pare că s-au ținut de cuvânt: Trailer
9.O carte al cărui titlu conține o cifră/un număr: „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu – deși e de nota zece, e un patru strecurat acolo.
10.O carte pe care ai ales-o datorită copertă: „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford – aș putea spune că am ales-o mai mult după titlul frumos scris pe copertă, dar da, și imaginea unei femei din anii 30’ cu un tren pe fundal (a la Anna Karenina), mi-a atras atenția.
11.O carte cuprinsă în topul New York Times Bestseller – “Soția din Paris”, Paula McLain – a fost tradus în peste treizeci de ţări, și, desigur, a fost desemnat bestseller de către New York Times.
14.O carte pe care o ai de mult timp în bibliotecă: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey – Depinde ce înseamnă mult timp – eu am cumpărat-o acum câțiva ani ( vreo 3) de la Târgul Gaudeamus.
17.O carte scrisă de autorul tău preferat ( pe care nu ai citit-o încă) – „Nopțile albe” de F. M. Dostoievski –Dostoievski este unul dintre scriitorii pe care îi admir.
19.O carte scrisă de un autoru celebru (de care nu ai citit nimic): „Gluma”, de Milan Kundera – celebritatea e și o chestiune de geografie. Cert este că autorul ceh este demn de acest titlu.
20.O carte publicată înainte de 2020: „Yesterday” de Emil Mladin – a fost tipărită în 1990 și acest lucru a fost foarte evident pe parcursul lecturii.
Până la urmă nu a fost chiar un an plictisitor. Ne va fi greu să-l uităm!
„Ce e real? Ce e poveste măsluită? Care-i relația dintre ele? De unde vine tot disconfortul?” (p. 122)
Și pentru că toate trec, iată că și complicatul 2020 se apropie de sfârșit. Deși nu anul în sine e problema, sper că odată cu el „cele rele să se spele”. Mă abțin totuși să fac un bilanț, așa că am ales să-l închei cu cartea autoarei Anne Gisleson, Iscoditorii, un text care sintetizează “un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi”, trad. și note de Raluca Miheșan și Adina Cobuz, București: Humanitas, 2020.
M-am ales cu volumul după ce am petrecut o după amiază friguroasă de vineri într-o librărie în care răsunau acorduri discrete de pian, iar lămpile luminau într-un fel aparte copertele lucioase ale cărților. Răscoleam printre rafturi, citind titlurile cărților și scurtele prezentări de pe ultima copertă, când mi-au sărit în ochi câteva cuvinte: “club de lectură… în ultima joi din fiecare lună… se întâlnesc … vorbesc despre cărți…”. Incredibilă coincidență! Obișnuiam să particip (înainte de restricții) la întâlnirile unui club de lectură, care se organiza în ultima zi de joi a fiecărei luni! Coincidențele însă se opresc aici. Clubul de lectură despre care ne vorbește Anne Gisleson le este dedicat crizelor existențialiste, adică “acele momente în care îți pui întrebări, dorința de a găsi un sens sau un scop în viață” (p. 17). Întâlnirile presupun alegerea unui text de citit, care va fi apoi dezbătut cu prietenii strânși în casa autoarei.
Poate la fel de interesant precum cărțile, dezbaterile și analogiile făcute este contextul. Ne aflăm în New Orleans, o apariție post apocaliptică a orașului după distrugerile provocate de uraganul Katrina: “Dezastrul și tragedia au modificat în consecință viziunea asupra lumii” (p. 46) . Deși pe parcursul cărții aflăm povestea fiecărui participant, în prim-plan se află Anne, cea care își caută vindecarea în familie, printre prieteni, amintiri, lecturi. Fără a se exhiba în vreun fel, Anne rememorează toate dramele trăite, încercând să extragă soluții din înțelepciunea cărților. Și-a pierdut tatăl și două surori gemene, ambele seduse de mitul suicidului, iar poveștile nespuse încă o brutalizează împiedicând-o să meargă mai departe.
„Faptul că clubul prinsese contur într-o perioadă a vieții mele plină de suferință și nesiguranță a fost aproape miraculos. Toate cuvintele și ideile, scrise și vorbite, au hrănit o înțelegere tot mai profundă a ce înseamnă să fii viu, să-i pierzi pe oamenii pe care îi iubești, să gândești și să simți după ce îi pierzi” (p. 271).
“Toate sunt deșertăciune”- pare să-i confirme Ecleziastul din textele citite în luna ianuarie, iar ecoul cadențat al spuselor lui Solomon îi provoacă nevoia de contradictoriu. Viața ei este, ca și a noastră, controlată de sentimente și de rațiune, iar Anne judecă fiecare text prin filtrul propriei experiențe căutând echivalențe motivaționale. “După suferința și atrocitățile războiului, oamenii merg mai departe cu ajutorul civilizației, construind, reparând, gătind, făcând curățenie” (p. 61). Ea crede, precum Koestler, că ne trăim viețile oscilând permanent între tragic (emoțional) și trivial (practic). Filosofează puțin pe tema acestor două planuri, dar ceea ce mi s-a părut interesant este încercarea ei de a-și evalua viața de zi cu zi în funcție de timpul alocat tragicului și trivialului. Preia modele literare și încearcă să reconstituie pe baza lor momentele când, mari și mici, au început să se adune pașii greșiți care au hotărât destinele tragice ale celor două surori dispărute.
„Poate că cele mai puternice amintiri ale oamenilor nu dispar, ci stăruie ca frânturi plutitoare în întunericul atotcuprinzător” (p. 58).
Textele alese par să vină de la sine, anume pentru a răspunde unei întrebări, unei situații fără ieșire sau unei traume. Cartea e armonios alcătuită și deși subiectul e complex, modul de redare e lipsit de prețiozitate! E “citibilă“! Are pasaje extraordinare și ne introduce lecturi care, astfel prezentate, devin opțiuni imediate. Am reținut câteva dintre acestea: This Way for the Gas, Ladies and Gentlemen, nuvela autobiografică a scriitorului polonez Tadeusz Borowski în care este vorba despre “partea aia din istorie care a scăpat de sub control”, o mărturie nemiloasă despre geografia de coșmar a supliciilor naziste, insuficient cartografiată; Înotătorul, nuvela lui John Cheever, o dezbatere despre timp și îmbătrânire și despre „modul în care mintea și trupul se adaptează la oboseală și la dezorientarea generală a sinelui care poate apărea” (p. 142); Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi.
La final luăm parte la un foc de artificii și îmi dau seama că anul acesta este puțin probabil să avem parte de acest „spectacol efemer, o distracție pe jumătate periculoasă, pe jumătate inofensivă” ( p. 273), care o îngrozește pe cățelușa mea.
„Chiar dacă aș ști ce vreau, cum să găsesc acel ceva?” p. 136
La sfârșitul acestui an bun de dat uitării, mă trezesc citind o carte despre… uitare: “Elisabeth a dispărut”, de Emma Healey, trad. și note Manuela Bulat, București, Litera, 2016. Nu este despre uitarea vindecătoare, salvatoare, necesară, ci despre pierderea maladivă a memoriei, despre nedreptul proces a-l desprinderii involuntare de realitate și de noi înșine. Cred și eu, ca mulți alții, că ceea ce dorim cu adevărat să ne ștergem din minte, nu dispare niciodată în totalitate dintr-o memorie sănătoasă. Flashurile amintirilor distorsionate și contaminate de gânduri ulterioare revin ori de câte ori ne lovim de vreun detaliu care are legătură cu ele. Ar trebui să știm că nu noi alegem uitarea, ci ea ne alege pe noi. Și mai ales că nu are nimic romantic în ea. Uitarea e un fel de iad al minții în care te afunzi ușor-ușor până pierzi definitiv conexiunea cu tine, cel de până atunci.
Am cumpărat cartea acum câțiva ani, după ce am văzut filmul Still Alice (https://youtu.be/eIcPNcSdSHM ), drama unei femei inteligente care-și pierde memoria. Subiectul cărții, deși diferit de cel al filmului, e prezentat la fel de cutremurător. E genul de carte care te face să uiți să te oprești din lectură. Ai impresia că nu te poate surprinde foarte tare, dar nu e deloc așa. Da, este o carte despre procesul particular al ruperii progresive a relației dintre un om și mintea sa. Maud este o femeie trecută de optzeci de ani, care locuiește singură și care suferă de Alzheimer. Boala se manifestă prin ștergerea amintirilor recente, chiar și cele petrecute cu câteva minute în urmă, dar prin rememorarea foarte detaliată a unor întâmplări vechi de peste șaptezeci de ani. Se pare că ceva din omul care a fost, poate felul de a fi, a rămas totuși impregnat în toate celelalte organe, a căror memorie proprie încearcă să o suplinească pe cea firească.
Ceea ce declanșează un mecanism nebănuit în mintea femeii este faptul că pe niciunul din bilețele cu notițele zilnice – „notițele mele, memoria mea de hârtie” (p. 96 )- nu mai era menționată vreo vizită la prietena ei Elisabeth. Un gând nu-i dă pace: Elisabeth a dispărut. Pornește atunci în căutarea prietenei ei ajutându-se de frânturi de conștientizare a realității și de vechi automatisme. Lungile momente de pierdere în lumea încețoșată a bolii sunt acoperite de o febrilă amintire a copilăriei, când sora ei, Sukey, a dispărut pur și simplu într-o zi și nimeni nu a știut vreodată ce s-a întâmplat. Deși la început cele două planuri trecut-prezent sunt bine delimitate, odată cu evoluția bolii acestea ajung să se confunde. O caută pe Elisabeth sau pe Sukey? Încearcă să-i alarmeze pe cei din jur, anunță poliția, dă anunț la ziar, ceea ce imprimă romanului o nuanță detectivistică. Și face astea zilnic. Are și o întrebare pe care o repetă obsesiv : unde se cultivă dovlecei? Ei bine, uite cum a ales memoria să răzbată printre straturile de Alzheimer! Întrebarea asta este de fapt un răspuns pe care fetița care și-a pierdut sora mai mare l-a construit de-a lungul anilor din piese puse cap la cap și pe care bătrâna bolnavă de acum a reușit să-l transmită într-un mod înduioșător.
Autoarea a reușit admirabil să ne aducă în lumea plină de mistere a unui om deposedat de cea mai importantă parte a lui. Recomand!
“Mă simt ca și cum aș fi trecut prin oglinda din acea poveste – cum se numește?” (p. 206)
Am asociat titlul și începutul cărții Cafeneaua de la capătul lumii, de John P. Strelecky, trad. Fabiana Florescu, București, Litera, 2020, cu melodia celor de la Eagles, Hotel California. (https://youtu.be/WSM1WeC24JA )
Cumva, răzbate același sentiment de disperare al rătăcitului posedat de o nevoie acută de a fi în siguranță. Mă declar cucerită de extraordinara putere a minții de a juca feste propriului organism creând miraje și iluzii și zădărnicind efortul concentrat al tuturor celorlalte organe de a ne ține în stare de conștiență. Într-adevăr, patima și disperarea pot afecta atât de mult percepția, încât ne fac să urmăm docili himere ademenitoare fără să ne pese dacă la capăt ne vom izbi de zidul rece și calculat al fizicii. Judecând la rece, nu neapărat faptele ne aruncă în ghearele disperării, ci perspectivele, modul complicat în care mintea reface drumul dintre cauză și efect hiperbolizând consecințele. Pe de altă parte, care dintre noi nu a simțit niciodată nevoia să se urce în mașină și să pună distanță între el și tot restul? Cuprins de dorința de a scăpa de frustrarea unei vieți conduse după principii corecte, dar repetitive și anoste, autorul John P. Strelecky ne descrie în Cafeneaua de la capătul lumii tentativa lui de fugă din propria existență. Din câte înțeleg, este vorba despre o aventură reală la capătul căreia și-a descoperit menirea, motiv pentru care dorește să ne împărtășească și nouă experiența.
Entuziasmul plecării în vacanța menită să-i limpezească gândurile se oprește brusc în ambuteiajul de pe autostradă și, mai mult, se transformă în disperare când bărbatul se rătăcește încercând să găsească o rută ocolitoare. Așa ajunge la o clădire mică, albă și dreptunghiulară, Cafeneaua de la capătul lumii, The Why Cafe, în original. Clădirea apăruse din senin când deja se înnoptase, iar acul indicatorului de benzină alunecase sub linia roșie. Cafeneaua nu avea nimic special, cu excepția locației atât de izolate, ceea ce-i dădea o aparență spectrală. Totuși, meniul i-a atras atenția călătorului nostru. Mai exact, coperta din spate a acestuia. O mică explicație care ținea loc de titlu preceda trei întrebări la care clienții erau invitați să reflecteze în timp ce așteptau să fie serviți: De ce ești aici?; Îți este teamă de moarte?; Ești un om împlinit?
Când s-a arătat contrariat de acest inedit meniu, a primit de la chelneriță și de la bucătar cele mai neașteptate sugestii. “Eram uimit de absurdul situației mele. Mă aflam într-o cafenea, în toiul nopții, ascultând discuții despre mesaje puse pe prima copertă a meniurilor pentru a ajuta clienții să-și schimbe viețile.”(p. 37) Mai mult, fata părea că-i citește gândurile și îi îndreaptă atenția spre o altă abordare a întrebărilor, urmărind principiile psihologice de stimulare prin simulare.
Recunosc, nu mă dau în vânt după literatura motivațională. Deși mă bucur de lectură și chiar îmi produce un anumit vibe, pur și simplu nu rezonez cu ea pe termen lung. Nu știu dacă sfaturile din aceste cărți funcționează cu adevărat pentru că îmi lipsește consecvența necesară punerii lor în practică. Pe de altă parte, cunosc puterea cărților de a te schimba, dar să te facă să-și desenezi grafice și să urmezi un program strict pentru tot restul vieții pentru a obține succesul, oricare ar fi acesta, mi se pare plictisitor.
„Oamenii sunt copacii unei păduri numită lume” (p. 24)
Cu câteva luni în urmă își făcea planuri pentru lansarea ediției a doua a cărți Rezervația de oameni pe care o publicase la Iași, Editura Rotipo, 2019. În august-septembrie (ultima dată când l-am văzut) ne-am întâlnit întâmplător: eu ieșisem la plimbare cu cățelul, iar el străbătea aleea, fără grabă, purtându-și obișnuita geantă „profesorală” din piele maronie. S-a apropiat și am schimbat câteva cuvinte, mi-a mulțumit pentru un lucru minor, apoi mi-a împărtășit un secret – un mic fapt cotidian care-l umpluse de amărăciune. Altruist și profund dedicat culturii, prof. Ion Soare nu putea înțelege egoismul și lipsa de interes a celor care ar fi trebuit să-l susțină într-un demers generos. L-am apreciat deopotrivă pentru preocupările și pentru calitățile lui umane, de aceea simt nevoia să-i citesc aceste gânduri așternute pe hârtie … un semn târziu de prețuire. În plus, i-am citit studiile, dar niciodată nu i-am răsfoit vreo creație literară, de aceea sunt pregătită pentru o eventuală surpriză.
Acțiunea romanului „Rezervația de oameni” se întâmplă într-un oraș fictiv, Lacul Lupului, aflat la poalele pădurii Schitu. Și dintr-o dată, pentru mine, orașul nu mai e fictiv deloc. Îl cunosc prea bine. Deși nu se numește Schitu în realitate, de pe acel deal, în fiecare primăvară, vântul îmi aduce până în casă mirosul delicat de salcâm și de tei.
Ei bine, în roman, pădurea Schitu are un magnetism aparte, este locul unde misterul și neexplicabilul devin irezistibile. Cei care pășesc acolo trăiesc experiențe extrasenzoriale pe care nu le conștientizează pe deplin. Cel care creează aparențele ispititoare este un profesor care se folosește de puterile supranaturale (și nu numai) pentru a atrage în măruntaiele pădurii, persoanele vizate. Odată căzute în plasă, acestea erau închise într-o incită subterană, în spatele unor pereți transparenți, unde, sub efectul hipnozei, se comportau bizar. Un singur lucru îi lega pe cei ținuți acolo: toți aveau pe conștiință păcate sau greșeli, fapte incorecte pe care nu ajunseseră să le regrete: un afacerist care odată ce atinsese succesul se transformare într-un tiran, devenise acum, sub influența hipnotizantă a profesorului, un filantrop altruist și empatic; un „savant” care își construise o carieră în administrație prin lingușiri, denunțuri calomnioase și înscenări josnice ; o femeie fatală care avea viața câtorva bărbați pe conștiință; un hoț evadat, leneș și cleptoman devenit, sub hipnoză, meșter popular; un politician corupt; un tânăr neobișnuit de frumos… dar cu el e o altă poveste.
Locul acela ascuns sub pădure era un fel de școală de reeducare, de purgatoriu în care profesorul încerca să schimbe imperfecțiunile lumii. Nu prin bunătate, educație sau cultură (experimente pe care le considera eșuate), ci printr-o metodă pe care o descria ca fiind simplă: ” îi țin cât mai mult în starea în care ar trebui să fie, adică normal omenească, sperând că în inconștientul sau subconștientul lor se vor infiltra, cu timpul, sentimente, deprinderi și gânduri mai frumoase; și, în orice caz, durabile.” (p. 26) Numise acest centru Beneficenția, dar încă de la început avem sentimentul că, sub pretextul gestului nobil, profesorul ascunde un motiv deloc dezinteresat.
Spre pădure
Subiectul este incitant și e exploatat foarte bine până la un punct. În desfășurarea acțiunii se ghicește corectitudinea scriitorului și pedanteria didactică. Personajele sunt construite după tipologii precise. Fiecare gest sau trăsătură de caracter reprezintă un argument pentru situarea personajelor într-o categorie sau alta. Inițial, volumul a fost publicat în anul 1996, iar acest lucru este foarte evident.
Și-apoi este vorba despre o pădure pe care o cunosc, dar în care nu am avut niciodată curajul să pătrund singură. Nici chiar însoțită de cățelușă. E foarte aproape de centrul orașului, dar își păstrează un anume mister. În copilărie auzisem multe povești sinistre care s-ar fi petrecut acolo și evident, aproape toate erau doar povești. Dar într-adevăr pădurea are un farmec irezistibil!
“Noi am știut să trăim fericirea acestei lumi, sfidând închipuirile ei” (p. 164)
Nu e prima dată când îmi exprim admirația pentru specialiștii din alte domenii care se remarcă și în literatură, transferându-și astfel cunoștințele într-un mod cât se poate de plăcut și de accesibil. Doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea volumului Evgheniții, București, Humanitas, 2006, este doctor în istorie și civilizație și a obținut, iată, și validarea în literatură. A descris atât de credibil atmosfera bucureșteană a începutului de secol XIX, împotmolită între vechile deprinderi fanariote și tentația europeană, încât mi-a fost foarte ușor să vizualizez contextul romanului. „Vin alte vremuri, iar dumneata de nu ți-ai dat încă ceacșiirii și barba jos, le vei da în curând, că modia aista și vijelia asta adusă dă crăime și dă boierii trimiși p-afară ne ia pă sus. Nu mai vor ce-a fost, ci ceea ce va fi. Și ce va fi, numa unu bunul Dumnezeu știe...” (p.121). Este evident efortul de documentare, dublat de o remarcabilă fantezie literară. A reconstituit aspecte generale și particulare, fără a părea că ne predă o lecție de istorie, ci, pur și simplu, creează o poveste plauzibilă din această perioadă pitorească, deopotrivă exotică și prăfuită, cu toate stridențele ei balcanice (de care nu sunt sigură că ne-am lepădat întru-totul). Dincolo de aspectele istorice, autoarea imprimă autenticitate textului și prin folosirea unui limbaj original și savuros, a unui vocabular tipic, reflectat în denumiri și în numele personajelor (cu rezonanțe istorice), și prin descrierea stilului de viață și al modului de gândire.
Acțiunea începe la finalul anului 1826, când ecourile revoluției de la 1821 nu se stinseseră încă: “vrei să spui c-a fost mai bine cu ceata de bezmetici a lu’ Tudor? N-a făcut dăcât să-l aducă iar pe turc în țară și să tulbure apele și-a murit ca prostu, trădat de propria armie. Niște hoți și niște tâlhari”. (p. 37) (ups, cât contrast e între această frază și lecția mea de istorie de la școală!). Finalul acțiunii romanului este foarte clar datat: anul 1827.
Istoric fiind, autoarea ne provoacă la o explorare a vechiului București: “o lume pestriță și amestecată, în care anteriul și ișlicul se amestecau cu umbreluța și evantaiul (cât de plastic a surprins confluența dintre abia apusa epocă fanariotă și timizii zori ai modernismului!), iar săracul se prosterna încă până la pământ în fața fiecărui slujbaș mai răsărit.”(p.34)
Autoarea ne descrie o societate “evghenită“ decadentă, care-și ascundea lipsa de educație și imoralitatea sub o stridentă și grosolană smăcuială. Preocupările intelectuale nu prea făceau parte din peisaj, dovadă că rafturile bibliotecilor de azi nu se rup sub greutatea tomurilor scrise în acea perioadă. Cu excepția cărților religioase sau a textelor alcătuite pe baza tradiției bisericești sunt foarte puține lucrări autohtone tipărite până la 1829, când au apărut primele ziare în limba română (cu alfabet chirilic, desigur). Boierii însă își manifestau superioritatea de clasă printr-un comportament lipsit de compasiune față de slujitori, țigani în cea mai mare parte. În general, îmi pare că moravurile și conduita morală sunt schițate în tușe mult prea groase. Dar poate chiar așa au fost acele vremuri! Cunoștințele mele de istorie sunt mai degrabă școlărești, așadar, lipsite de detalii care să-mi permită incursiuni intime în viața vechilor locuitori ai mahalalelor bucureștene. Și-apoi, acesta nu este un text istoric, ci un roman cu intrigă și deznodământ, la care se adaugă un fermecător “touch” istoric. Parcă anume pentru a echilibra descompunerea morală, autoarea introduce o poveste de dragoste de o delicatețe ireală. Dar atinsă și ea, la rândul ei, de imoralitate.
Prin autoritatea profesiei, autoarea ne facilitează accesul în Conacul Bălăcenilor, aflat între “mahalaua Colții și mahalaua Sărindar”, proprietatea lui Alecu Bălăceanu, un boier trecut de prima tinerețe, proaspăt căsătorit cu tânăra și visătoarea Catinca Filipescu. Cu un aer melancolic și detașat, fata se distingea prin frumusețe și preocupările intelectuale. Aspirațiilor ei sentimentale însă li se opuneau prozaicele treburi moșierești ale soțului. În timp ce evghenitul nostru se ocupa cu administrarea moșiilor, după practicile vremii, soția lui își proiecta povești romantice materializate într-o idilă cu tânărul și educatul Mihai Greceanu. Și așa ajungem și în conacul familiei Greceanu ridicat în mahalaua Radu-Vodă. Nu prezentarea celor două case ne atrage atenția, ci modul de organizare al gospodăriei, condiția oamenilor care se ocupau de întreținerea caselor, a curților și a grădinilor, raporturile sociale dintre aceștia și boieri și, mai ales, complicitatea dintre cele două categorii sociale.
Desigur că povestea de dragoste dintre Catinca și Mihai nu a trecut neobservată de ochii ipocriți, “ochi pe care nu-i vezi, dar îi bănuiești, te privesc cu trufie din fiece colț și apoi te categorisesc, judecând aspru orice gest al tău”. (p.23) Dragostea lor e reală, dar stigmatizată de societatea avidă de senzațional (oare ce s-a schimbat de atunci?). Seninătatea cu care își trăiesc sentimentele, departe de urgia pe care au declanșat-o, este înduioșătoare. Cei doi îndrăgostiți nu sunt contaminați de ipocrizia societății și continuă să creadă că și ceilalți vor accepta dragostea lor. E o iubire curată și sinceră, iar ei au curajul să-și trăiască fericirea: “Trebuie să fie o fericire numai a ta, trăită de tine, trebuie să curgă prin vinele tale și să ți se potrivească ție, nu alcuiva”. (pp. 83-84). Cu asta e ușor să ne câștige de partea lor. Sigur, nu au procedat corect, dar ce e corectitudinea? Cum poate fi ea stabilită? E mai degrabă fără greșeală drama pe care o declanșează orgoliile lăsate în urmă? E necesară? Nimeni nu se poate opune oprobriului și judecății fățarnice, dar cine are dreptul să arunce piatra? Ipocrizia, neputința, frustrarea, orbirea, prostia, setea de răzbunare, acestea ucid fără discernământ sub pretextul dreptății pe care și-o revendică. Alecu Bălăceanu pare să întruchipeze toate acestea. Nu este un om lipsit de sentimente, dar este incapabil să le recunoască și să li se supună. Se lasă condus de orgoliu și de gura lumii. Nu încearcă nicio clipă să înțeleagă situația, ci își caută aliați care să certifice “dreptatea” pedepsei hotărâte de el.
O adevărată voce a înțelepciunii, singura de altfel, este a țigăncii Stanca, slujnică în casa boierului Bălăceanu, pe care nu ezită să-l înfrunte chiar în fața întregului complet de judecată: “ Văd că doar evghenia dumitale contează și gura lumii, că orgoliul e mai mare decât viața unui om, că bârfele mahalalei sunt mai importante decât sufletul și inima unei copile, că v-ați aliat toți boierii bătrâni și proști să înfierați ceea ce și voi ați făcut în tinerețe. Aceeași bârfă care vă desparte și vă ucide azi a făcut același lucru la timpul vostru. Nici unul dintre voi nu are conștiința curată și-mpăcată. Nici unul dintre voi nu poate spune că n-a greșit niciodată și că acum e curat ca lacrima, capabil să osândească cu inima deschisă.” (pp. 155-156).
E o lectură agrementată cu umor de limbaj și de situație, iar drama completează tabloul acestor vremuri subordonate conveniențelor. Recomand!
“Trăiește clipa și bucură-te de fiecare minut, căci altul la fel nu va veni niciodată! Îmbată-te de iubire, păstrează fericirea cât poți de mult!” (p. 83)
“Puțini erau cei care izbucneau în hohote de plâns sau se milogeau să le fie cruțată viața. Cei mai mulți erau resemnați și se purtau cu stoicism […]. Asemenea tuturor parizienilor, știau că moartea îi pândește pe toți și că poate sosi la orice oră din zi. Ce straniu că francezii înfruntau moartea cu demnitate, însă, cât trăiau, se turnau unii pe alții ca niște lichele”. (p. 93)
Imi închipui Parisul anului 1942 sufocat de fiorul nazist – o imagine neguroasă, lipsită de strălucirea și de ștaiful de până atunci. O imagine tristă (pe de-o parte) și rușinoasă (pe de alta) care, însă, ilustrează perfect o pagină terifiantă din istoria orașului, prezentată de Charles Belfoure dintr-o perspectivă inedită, în primul său roman, Arhitectul parizian, trad. Alexandru Maniu, București, Editura Litera, 2017. Fiind un arhitect autentic, Charles Belfoure aduce în roman detalii caracteristice profesiei, ceea ce face cu atât mai credibilă povestirea. Și foarte interesantă! Îmi pare extraordinară această migrație ocazională spre literatură a unui specialist dintr-un domeniu diferit. Cu atât mai mult cu cât combinației dintre pasiunea profesională și talentul literar i se adaugă și o idee fabuloasă.
Arhitectul parizian este un volum pe care, din perspectiva subiectului, l-am parcurs cu amăreală, dar ca alcătuire literară este o mare și plăcută surpriză. E o lectură captivantă, presărată cu realități istorice și detalii specifice artei, cu personaje celebre din epocă și cu incursiuni în spiritul care a dominat mândra nație franceză deopotrivă oripilată și înfricoșată de gregaritatea fascistă. Autorul subliniază trăsăturile colaboraționismului guvernamental și economic, depersonalizat și aservit în timpul ocupației germane, dar și ale celui privat, bazat pe convingeri mai vechi și motivat de ura rasială. Mai nou, și pe teamă! Ne prezintă, de asemenea, ușurința cu care oamenii, aflați între spaimă și rușine, își trădau semenii : “cei mai mulți o făceau din ură sau din pură dușmănie. Mulți îi rugau pe nemți să păzească familiile creștine de clevetirile jidanilor sau să smulgă pe soțul cuiva din ispita unei ovreice. Și nu erau denunțați numai evreii. Francezii, mereu înfometați din cauza rațiilor, îi urau pe semenii lor care se hrăneau mai bine și, drept urmare, îi acuzau de uneltiri împotriva Reichului. Să fi fost un defect de caracter al întregii națiuni?”( p. 91).
Autorul construiește personajele după tipologii distincte, determinate de felul în care s-a raportat fiecare la condițiile impuse de regimul nazist.
Personajul principal, Lucien Bernard, este un arhitect tânăr care încearcă să supraviețuiască în Parisul ocupat de armata germană. Era căsătorit cu Celeste, o căsătorie din care iubirea „se evaporase ca apa dintr-un bol.“ ( p. 77). Își alimenta însă romantismul alături de Adele, o frumoasa creatoare de modă, admiratoare a pedanteriei germane, antisemită și colaboraționistă (în acel sens!). Descoperim totodată caractere contrastate de ofițeri germani. Uniforma nu face decât să le amplifice trăsăturile de caracter și să le dea senzația puterii absolute.
În ’42, Parisul era profund afectat de lipsuri de toate felurile, astfel că bunurile de strictă necesitate erau raționalizate. În aceste condiții, relația cu Adele nu putea fi menținută decât apelând la piața neagră. Fără un contract de muncă serios, pentru Lucien era din ce în ce mai greu. Pe acest fond, apare în viața lui Lucien un bogat industriaș francez, Auguste Manet, care atunci când mulți au decis să fugă și să-și abandoneze afacerile în mâinile nemților, el a ales să acționeze după principiul “ține-ți dușmanii aproape”, să rămână și să colaboreze cu armata germană. Acest fapt i-a adus, desigur, oprobriul public, dar poziția câștigată i-a oferit posibilitatea de a ajuta o mulțime de evrei să obțină actele necesare emigrării și să-i adăpostească în mici locașuri secrete. Pentru realizarea acestor ascunzători, industriașul avea nevoie de ochiul format al unui arhitect. Lucien pare să fie omul perfect. Desigur, intrigat de propunerea de a proiecta o astfel de ascunzătoare, dar tentat de suma primită și de perspectiva de a contribui la construirea unei fabrici, Lucian a primit oferta. A evaluat situația și a concluzionat că, deși părea o sinucidere curată, dacă ar fi reușit să proiecteze un loc perfect, care să nu fie descoperit, nimeni nu ar fi putut vreodată să ajungă la el. Pe de altă parte, se gândea că nici Manet, afaceristul de succes, nu ar fi riscat inutil într-o astfel de operațiune.
“Lucien nu era un erou, nici măcar un tip altruist, care să se ridice pentru drepturile asupriților.” (p. 23). Fusese crescut într-o atmosferă mai degrabă ostilă față de evrei și, deși nu împărtășea acea ostilitate, până atunci trecuse oarecum indiferent peste drama conaționalilor evrei. Era conștient de nedreptățile și atrocitățile la care erau supuși atât evreii imigranți, cât și cei nativ francezi, dar considerase o nerozie să-și pună viața în primejdie pentru vreunul dintre ei. Nu împărtășea însă ura sau resentimentele celor care se manifestau în acest sens.
După primul contract, a urmat un altul, și-un altul…. fiecare cu asigurarea că va fi ultimul. Ascunzătorile proiectate de el erau perfecte, iar vestea că una dintre ele tocmai a salvat viața unei familii i-a trezit emoții pe care nu știa că le are. Asta l-a motivat să fie din ce în ce mai inventiv. Totuși, un episod tragic l-a marcat profund: două persoane au pierit într-una dintre ascunzătorile construite de el. Această imagine l-a tulburat profund. El, cel care nu fusese câtuși de puțin preocupat de soarta evreilor, nu mai putea acum ignora ura și bestialitatea cu care erau tratați acești oameni. „Pedeapsa pentru faptul de a fi evreu pe teritoriul Reichului friza barbaria. Erau vânați ca niște jivine sălbatice. Ba încă și mai dezgustător, făptașii nu erau niște sălbatici îmbrăcați în piei și lipsiți de educație, ci cetățenii unei nații renumite pentru cultura și inteligența ei, națiunea care-i dăduse pe Goethe și pe Beethoven.”(p. 171). Tot acest proces îl transformase pe Lucien. Și-a dat seama că nu pentru bani făcea asta, ci pentru că așa îi părea firesc. În plus, lașitatea francezilor îl umpluse de scârbă.
Pe lângă acestea, industriașul i-a oferit lui Lucien și alte proiecte de executat. Împreună cu armata germana, Lucien a proiectat niște obiective industriale. Se bucura acum de o oarecare notorietate în rândul germanilor și dezvoltase chiar și o prietenie cu un colonel, iar banii îi permiteau să aibă un alt stil de viață. Însă, soția sa, Celeste, îl considera un colaboraționist: “ești un fel de Faust al arhitecturii, care a făcut un pact cu Mefistofel. Ți-ai vândut sufletul diavolului ca să poți proiecta” (p. 159). Când a aflat și despre ascunzători, femeia s-a arătat îngrozită de posibilitatea ca nemții să descopere totul. Riscau ori să fie lichidați pentru ascunderea evreilor, ori, după război, Lucien putea fi condamnat pentru colaboraționism. “Așa o să ți-o iei din ambele direcții”. (p. 159)
Cartea prezintă o mulțime de drame casnice generate de imixtiunea fascistă grotească și totală în viețile parizienilor. Sunt drame zguduitoare și absolut inexplicabile pentru umanitate…. și pentru secolul XX. Tentația este de a judeca și de a cădea, astfel, în capcana urii. Ceea ce nu ne face nici mai înțelepți, nici mai drepți, nici mai buni. Dar războiul poate îmbrăca nuanțe nebănuite. Lucien descoperă printre atrocitățile lui compasiunea, prietenia, onoarea, iubirea.
E un roman incredibil, captivant și plin de suspans. Ți-e greu să-ți întrerupi lectura și să te întorci la insistenta noastră pandemie.
