„Gândirea e întotdeauna mai expusă greșelii cu toată aparenta ei precizie, decât sentimentul obscur și tulbure”. (p. 13)

Disprețul, de Alberto Moravia, în românește de Ștefania Mincu, Constanța, Editura Pontica, 1997, 215 p.
Disprețul, un cuvânt greu, nu este doar titlul pe care l-a ales Moravia pentru romanul său publicat în 1954, ci este și declanșatorul, protagonistul neînsuflețit pe care nici scriitorul și nici personajele nu îl mai pot controla. Mă gândisem să încep prin a spune că în roman este vorba despre o iubire care se stinge în tăcere și banalitate, urmând același repetabil traseu descendent, dar aș intra pe un teren nu tocmai sigur. Ar fi mai potrivit să spun că în „Disprețul”, autorul încearcă să particularizeze pierderea unei iubiri și nu neapărat să ne demonstreze că apogeul oricărei mari povești de dragoste este prologul stingerii ei. Se mulțumește doar să exemplifice cum iubirile, atât de firave și de previzibile, diferă mai degrabă prin modul în care pier. Și cum doar inevitabila dramă de la final le oferă, ca un ultim gest condescendent, aura eterizată a nostalgiei.
Cu autorul italian m-am mai întâlnit și eram destul de sigură că indiferent de subiect voi savura fiecare pagină. Moravia are ceva cu care rezonez: o extraordinară estetică a textului. E genul acela de scriitor-confident sincer și firesc care găsește un echilibru perfect între intenția de a comunica cititorului trăirile personajelor, pe fundalul unei intrigi existențialiste lipsite de spectaculos, și de a-l implica printr-o rezonanță absolut particulară a emoțiilor. În cazul de față, chiar dacă subiectul ar putea aluneca cu ușurință spre o dramoletă, Moravia duce totul în zona introspecției, fără a cădea vreun moment în ridicolul unei intoxicații romanțate sau triviale.
Ne aflăm așadar în Roma anilor ’50 , acolo unde tânărul cuplu Emilia și Riccardo Molteni își trăiau primii ani de căsnicie. Riccardo, căruia i-ar fi plăcut să scrie piese de teatru, este nevoit să renunțe la pasiunea lui și să se ocupe de realizarea unor scenarii de film. Câștigul îi permite astfel să-i ofere soției lui o viață ferită de griji. În comparație cu el, Emilia provenea dintr-o familie modestă și fără aspirații intelectuale, „era o femeie foarte frumoasă, o dactilografă incultă și simplă, plină, așa mi se părea, de toate prejudecățile și ambițiile clasei din care provenea” (p. 20).
Totuși, după doi ani, Riccardo simte că Emilia este schimbată și încearcă cu disperare să localizeze momentul și motivul îndepărtării ei. Pe măsură ce căuta să rememoreze fiecare clipă, își dă seamă că lucruri neînsemnate, privite acum retrospectiv, ascund cute și fisuri care au creat pe nesimțite o falie tot mai adâncă.
Deși clivajul e evident, răul care a determinat-o pe soția lui să înceteze să-l mai iubească rămâne incert pe tot parcursul narațiunii. Bărbatul raționează și analizează cu luciditate fiecare posibilă cauză a pierderii iubirii și proiectează scenarii fericite, incapabil să prevadă disprețul soției lui. „Există în iubire o mare capacitate nu numai de iluzie, dar și de uitare” (p.32). De altfel, nici chiar Emilia nu poate explica, dar nici nu caută explicații, ci doar e dispusă să facă unele concesii cu condiția ca soțul ei să cunoască noile ei sentimente și, dacă poate, să continue căsnicia într-un simulacru penibil.
Într-un alt plan, autorul ne poartă în lumea cinematografiei, reprezentată printr-o figură centrală, producătorul Battista, și prin prezența episodică a regizorului Rheingold. Cititorul este lăsat să întrevadă formarea unui triunghi toxic: Inteligența – reprezentată de Riccardo, Frumusețea – Emilia și Oportunismul – Battista.
Battista este un personaj conturat prin acțiunile sale. Este un infatuat, alunecos și mercantil, este ceea ce economiștii numesc o „mână invizibilă” care pune lucrurile în mișcare pentru propriul avantaj. Ceea ce îl face cu adevărat nesuferit în ochii cititorului are legătură cu superioritatea afișată ostentativ și cu pornirea de a manipula prin impunere cordială. Prezintă o atitudine exagerat degajată și o siguranță de sine plină de viclenie. Dar Riccardo nu pare să vadă pericolul atunci când ochii lui Battista cad pe Emilia. Ignoră sau minimalizează orice semnal de alarmă, ba mai mult, acceptă invitația de a merge împreună cu Emilia la vila lui Battista de pe insula Capri pentru a scrie scenariul noului său film.
Relația dintre el și soția lui își urma, imperturbabilă, coborâșul. Moravia reușește să descrie foarte realist zbaterea bărbatului disprețuit. Deși știm cât de inutil este fiecare gest de apropiere de cel pentru care nu mai însemnăm nimic, nu putem să nu empatizăm cu încercările bărbatului îndrăgostit care speră să mai găsească urme de iubire în sufletul soției lui. Doar că există un decalaj de timp neiertător între acțiunile lui și faptele Emiliei.
Scenariul pentru care fusese chemat la Capri urmărea o nouă adaptare a celebrei Odiseea, atribuită lui Homer. E partea care mi-a plăcut cel mai mult! Cred că autorul a încercat să descrie personajele și prin felul în care percep ele mesajul poemului: Battista își dorea un calchiat după poemul antic, o producție grandioasă, ca să nu spun o masacrare cinematografică pompoasă, populată de personaje fabuloase și stridente, cu excentricitățile tipic hollywoodiene; Riccardo însă considera că numai o variantă în spiritul celei autentice sau cel mult apropiată de viziunea lui Dante despre Ulise ar fi viabilă; pe de altă parte, regizorul Rheingold are o idee cel puțin surprinzătoare, dar care i-a revelat lui Riccardo un posibil motiv pentru disprețul Emiliei.
Rheingold propune o rescriere modernă, freudiană, în care analizează psihologic posibilitatea ca Ulise să fi părăsit Ithaca pentru că nu se mai înțelegea cu Penelopa. Dintr-un motiv oarecare, Ulise și-ar fi sfătuit soția să accepte cadourile pretendenților, pierzând astfel încrederea și distrugând dragostea Penelopei. De aceea el ar fi plecat la război și tot de aceea și-ar fi întârziat și întoarcerea acasă. Condiția pentru a-și accepta din nou soțul ar fi fost ca el să-i ucidă pe pretendenți. Ciudată interpretare! Ciudată și inacceptabilă a considerat-o și Riccardo. Doar că l-a străfulgerat un gând: nu cumva și Emilia crezuse că el acceptase ca Battista să-i seducă soția pentru a-i oferi slujba de scenarist? E momentul confruntării. Finalul este excepțional. Bărbatul trăiește o experiență supranaturală, o călătorie hipnotică în ireal… singurul final fericit posibil.