„Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe

-Să renunți la viitorul tău.

-Și ce voi fi atunci?

-Un… „aș fi putut fi” (p. 24)

Un pact faustic l-a determinat pe tânărul Axel Munthe să își urmeze visul de a-și construi o casă scăldată în soarele Insulei Capri, în schimbul șansei de a deveni „un medic la modă” – un doctor al celor bogați.

A început să-și scrie memoriile la îndemnul lui Henry James, ca metodă de alungare a insomniei, iar cartea a fost gata de publicare în 1929, când Axel Munthe avea aproape 72 de ani. „Când n-am mai putut dormi, am început să scriu cartea de față.” (p. VII)

 „Cartea de la San Michele” este o povestire atipică, parțial autobiografică, parțial închipuită, fără situări clare în timp – acestea sunt detalii care se subînțeleg. În relatările secvențiale, povestitorul insistă pe anumite evenimente ale vieții sale pe care le privește cu ochii celui care a fost, dar și cu înțelepciunea adunată în ani. Figură carismatică și echilibrată, Munthe are totuși niște teorii care astăzi ar putea părea cel puțin excentrice. Cu siguranță a fost un om pătimaș și nu se poate să fi fost altfel, atâta timp cât ne ține adevărate conferințe despre relația dintre câine și om, ne face cunoscută propria filosofie despre moarte -„adversarul plin de mister”, pledează pentru îngrijirea necondiționată a bolnavilor și își mărturisește lipsa totală de stimă pentru medicii care făceau „comerț cu suferința”.

Axel Munthe (1857-1949) și-a împărțit aproximativ simetric viața între două secole (cronologic) și între două lumi. Munthe era el însuși un „munte” de contradicții: devenise medicul aristocrației bogate din Paris, dar îi trata absolut gratuit pe cei sărmani; declara că iubește mai mult animalele decât oamenii, dar nu a ezitat o clipă să sară în ajutorul bolnavilor de holeră de la periferiile orașului Napoli; se declara un adept al simplității și al cumpătării, dar Villa San Michele este precum un muzeu al prețioaselor vestigii antice; ne povestește în amănunt despre menajeria sa de la Capri, dar nu suflă un cuvânt despre vreuna dintre cele două soții.

Oarecum surprinzătoare și greu de asociat în ansamblu sunt digresiunile supranaturale, populate de personaje fabuloase. Pe insula Capri, de pildă, ne descrie întâlnirea cu o ființă imaterială, o imagine amestecată a spiritului mefistofelic cu cea a duhului hamletian, care stăpânește ruinele palatului lui Tiberius, iar în Laponia contactul firesc cu zânele și spiridușii fantastici sunt parte  naturală a misticismului local. În cea mai mare parte însă descrie, în tușe realiste și adesea cu umor, deopotrivă beteșugurile oamenilor și ale vremurilor trăite.

Și-a făcut studiile la Paris și tot acolo și-a deschis un cabinet medical, pe Avenue de Villiers. Sala lui de așteptare s-a umplut rapid de pacienți bogați ipohondri, care se considerau bolnavi de „apendicită”. Pentru a-i liniști, le schimba diagnosticul în „colită” – un termen fără semnificațiile de astăzi ale afecțiunii. Așa a ajuns colita o boală la modă în rândul parizienilor „plictisiți de viață”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tânărul nostru a început să strângă bănuți pentru casa de pe insulă! Trebuie spus că Axel Munthe era un mucalit fără pereche. De altfel, ca orice om inteligent, nu se lua niciodată prea în serios. Chiar el o spunea: orice om „are dreptul să râdă de el însuși din când în când să-și mențină spiritul.” Era însă un filantrop autentic: îi trata pe sărăci fără a le pretinde ceva, dăruia jucării copiilor sărmani,  trata voluntar cazurile cele mai grave… Era un mare iubitor de animale, iar în paginile cărții își exprimă profundul dezgust pentru cei care le rănesc sau le disprețuiesc. Călătorea destul de mult, iar fiecare călătorie este prilejul unei întâmplări uneori amuzante, alteori fabuloase, dar invariabil savuros relatate.

De Capri nu a uitat însă nicio clipă. A venit prima dată pe insulă la optsprezece ani și a fost fascinat de ruinele fostului  palat al lui Tiberius, noroiosul îmbibat cu sânge împărat roman care a trăit pe insulă zece ani și a condus imperiul de acolo. Munthe a revenit la Capri după ce își făcuse un renume, dar tot nu strânsese suficient pentru a-și construi vila mult visată. După o scurtă, dar interesantă ședere la Roma, unde și-a deschis un cabinet medical chiar în casa din Piazza di Spagna, în care Keats și-a petrecut ultimele clipe (pe care, printr-o coincidență fericită, am revăzut-o chiar în această vară), medicul nostru a intrat în dizgrație – „nu mai făceam de oameni cumsecade” (p. 416). Mă rog, isprăvile lui sunt savuroase – trebuie citite! Dincolo de aspectele personale, cartea ne introduce în atmosfera epocii din cu totul altă perspectivă decât am fost obișnuiți.

Casa Keats- Shelley, Roma, Piazza di Spagna

A cumpărat casa bătrânului Vincenzo și capela de la capătul celor 777 de trepte feniciene de pe coasta Munților Faraglioni și, fără niciun plan sau vreo schiță, și-a construit casa visurilor lui, locul unde a trăit tot restul vieții alături de animăluțele lui dragi. A găzduit numeroase personalități ale vremii, inclusiv capete încoronate și a scris mult pentru a-și alunga insomnia. 

Villa San Michele de pe Insula Capri este deschisă publicului, iar în carte regăsim descris fiecare colțișor, așa că e interesant să luăm cu noi volumul dacă intenționăm să o vizităm.

Există mai multe traduceri în limba română, prima ediție – realizată de Felix Aderca – a fost tipărită în anul 1934, la Editura „Naționala Ciornei”, Librăria „Cultura Poporului”. Această primă traducere a fost republicată în opt ediții. În 1945, Editura Gorjan din București a publicat o nouă ediție, tradusă de Margareta Poenaru Bordea și ilustrată de Fred Micos, într-un tiraj de numai 103 exemplare. Teodora Sadoveanu a realizat o altă traducere, tipărită și retipărită de Editura pentru Literatură Universală (1969), Editura Dacia (1970), Editura Minerva (1986), Editura Literatura Artistică (1990) și Editura Pygmalion (1993). Cea mai recentă traducere îi aparține Mariei Nicolae-Dumitrescu, publicată la Editura Orizonturi, în anii 2009 și 2012.

Am ales să citesc prima ediție a volumului în limba română, „Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe, trad. F. Aderca, București, Editura „Naționala Ciornei” S. A., [1934], 526 p., care are 34 de capitole, o scurtă introducere realizată de autor la Torre di Materrita, în 1928 și un epilog. Cartea a fost bine primită, iar de-a lungul timpului a fost tradusă în cel puţin patruzeci şi cinci de limbi şi este una dintre cărțile celebre ale secolului al XX-lea.

Personal, aș pune cartea pe lista de lecturi liceale. Mă gândesc că Axel Munthe ar putea fi un model, o figură educată și stilată care să înlocuiască „atrocitățile” care populează astăzi media de toate tipurile.

Tot ce pot spune este că nu am vrut niciodată să scriu o carte despre mine; a fost, dimpotrivă, preocuparea mea constantă tot timpul de a încerca să mă scutur de această personalitate vagă.

„Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore

„Povestea unei iubiri de taină.”

Sedusă de titlu și de pe imaginea de pe copertă, m-am hotărât să-mi condimentez vacanța cu o poveste care se petrece în Italia, chiar unde mă duceau și pe mine pași: „Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore, Litera, București, 2020. E o carte ușurică, de vacanță, o povestioară ca acelea pe care le întâlnim în filmele de Crăciun, o întâmplare care se pierde în lumea faptelor diverse.

Pentru a imprima un oarecare suspans, povestea se desfășoară pe două planuri. Pe de o parte, ne este prezentată viața liniștită, modestă și însingurată a văduvei Gracie Burton, pe de altă parte, ne întoarcem în timp, în urmă cu patruzeci de ani, pentru a asculta o istorioară de genul „marea și unica iubire”. Cine ar fi ghicit că senina Gracie ascunde un trecut atât de romantic, petrecut pe fundalul anilor 50′-60′, în compania unor falsificatori de artă!

Trecută acum cu 60 de ani, Gracie se hotărăște să-și părăsească intrigantul anturaj din orășelul englez Badley Compton și să plece, pentru o săptămână, în Toscana, la un curs de gătit organizat la Castelul Montefosco din Colladoro. Uimite de o decizie așa de neașteptată, fiica și nepoata ei o însoțesc în această călătorie, deși relațiile dintre ele deveniseră foarte distante. Ajunse acolo însă, cele două constată că blajina Gracie nu e tocmai ce părea a fi. Ea avea un trecut tumultuos și nu tocmai curat, trăit chiar pe aceste locuri. În urmă cu mulți, mulți ani aici îl cunoscuse pe cel pe care, se pare, nu l-a putut uita și nu a încetat să-l iubească. A venit sperând să-l întâlnească și să retrăiască senzațiile primei tinereți, dar și să-și înfrunte temerile legate de faptele mai puțin legale la care fusese părtașă și care o făcuseră să arunce mereu câte o privire speriată în urmă.

E interesantă dinamica relației dintre cele trei – mamă, fiică, nepoată -, pe măsură ce fiecare se redescoperă, vegheate din umbră de Mama Bernadetta, cea care instruiește grupul în arta bucătăriei italiene. Singurul lucru credibil din roman sunt lecțiile ei de gătit.

Peisajul e și el personaj, dar descrierile sunt superficiale. În schimb, autoarea intră mult prea mult în detalii atunci când creează scene intime. Dialogurile sunt ori prea seci, ori prea teoretizate și nu oferă savoare conversațiilor. Umorul este prezent mai ales pentru a descrie societatea din Badley Compton. Aici strălucește. La final, autoarea de origine engleză ne mărturisește că pentru a se documenta a călătorit în Italia și a redat în roman o parte din experiența trăită acolo.

Samuel Pepys – Jurnal

Mens cujusque is est quisque. (Cicero)

Samuel Pepys. Jurnal (1660-1669), în românește de Costache Popa și Ileana Vulpescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965

Memorialistica – memorii, jurnale, cronici, autobiografii, corespondență, confesiuni, însemnări sau note personale – întreaga literatură de gen este o lectură fascinantă, cu toate că nu întotdeauna textele au fost scrise cu vreo intenție literară. Totuși, nu este exclus ca cei care au dorit să păstreze astfel o urmă a vieții lor, a frământărilor pe care le-au trăit sau o amintire a evenimentelor la care au fost martori să se fi gândit că înregistrările, indiferent de forma lor, ar putea fi citite de ochi străini, în viitor. Asta se poate presupune și despre Jurnalul lui Samuel Pepys, care, deși nu a fost scris pentru a fi publicat, din felul minuțios în care a fost redactat, legat și catalogat de către autor, putem deduce că acestuia i-a trecut prin gând sau poate chiar și-a dorit ca acest jurnal să fie citit după moartea lui. Mai mult decât atât, chiar dacă Pepys a stenografiat înscrisurile (după același sistem tahigrafic învățat la Cambridge și folosit frecvent de contemporanii săi, printre care și Isaac Newton), el a avut grijă ca, undeva în bibliotecă, să lase cheia de descifrare a sistemului de scriere. Caietele au fost decriptate și publicate într-o primă ediție, înainte de a fi fost găsit codul, astfel că există mai multe variante care redau textul fie decodat după cheia lăsată de Pepys, fie de dinainte, fie o îmbinare a celor două.

Volumul acesta, singura traducere în limba română din câte cunosc, are și plusuri și minusuri. Este o reeditare a ediției prescurtate și îngrijite de bibliotecarul de la Biblioteca Pepysiană din Cambridge, Sir Owen Frederick Morshead, și publicate de G. Bell and Sons, la Londra în 1932. Majoritatea pasajelor neincluse în acest text sunt relatări din viața intimă (mă gândesc că Pepys a codificat textul și din dorința ca tocmai aceste însemnări compromițătoare să nu cadă, prozaic, pe mâna soției sau, mai rău, a persoanelor influente despre care a scris în termeni nu tocmai măgulitori). Însă ceea ce lipsește din ediția în limba română sunt imaginile. În variantele britanice, editorii au inclus ilustrații relevante menite, pe de o parte, să recreeze imaginea epocii și, pe de altă parte, să agrementeze textul cu oarece umor.

La plusuri însă avem traducerea realizată de Costache Popa și Ileana Vulpescu și excepționala prefața semnată de nimeni alta decât Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Dar cine a fost Samuel Pepys? Personal, de numele lui m-am „lovit”  în două rânduri. Prima dată, în timp ce savuram un delicios Eton mess la una dintre mesele din fața pubului londonez cu nume straniu, „The Hung, Drawn & Quartered” (Spânzurat, decapitat și spintecat), am zărit pe unul dintre zidurile sale exterioare cea mai bizară inscripție „I went to see Major General Harrison hang, drawn and quartered. He was looking as cheerful as any man could in that condition. Samuel Pepys, 13th October 1660”. Carevasăzică de aici și-a luat numele restaurantul.

Mi-am notat undeva în minte să caut despre acest domn. Aproape uitasem de el când am fost la Cambridge și am dat peste Biblioteca Pepys (Pepysiană) de la Colegiul Magdalen. Biblioteca lui Samuel Pepys – documente, incunabule și cărți rare (vreo 3000)  – și obiecte de mobilier care-i aparținuseră acestuia alcătuiesc acum o frumoasă colecție publică. Printre cele mai importante documente păstrate acolo sunt cele șase volume manuscrise ale jurnalului pe care autorul l-a ținut timp de 10 ani – de la 27, la aproape 37 de ani -, între 1659 și 1669, documente din care este extras și textul inscripției pe care o zărisem.

Samuel Pepys (1633 – 1703) era fiul unui modest croitor londonez. Nu făcea parte din casta nobiliară, dar a urmat studii la Cambridge și a ajuns un înalt funcționar al Amiralității Britanice. Se bucura de  protecția lui Edward Mountagu, lordul Sandwich, pe care îl numește în jurnal My Lord. Și-a început Jurnalul în prima zi a anului 1659, cu câteva luni înainte de a fi numit în mult doritul post de secretar, care i-a adus nu numai un venit considerabil, ci și o poziție socială privilegiată. A renunțat să mai noteze în Jurnalul în ziua de 31 mai 1669 din cauza problemelor de vedere cu care se tot confruntase în ultimul timp. Șase luni mai târziu, în același an, soția lui va muri, la numai 29 de ani, răpusă de tifos.

Era un orator desăvârșit, frecventa biserica cu regularitate, nu rata nicio reprezentație a trupelor de teatru londoneze și era un fin cunoscător al muzicii. Cânta la flaut, clarinet, vioară…. Cel mai mult însă prețuia cărțile pe care le procura ori de câte ori avea ocazia. Considera educația una dintre obligațiile unui bărbat, de aceea s-a îngrijit ca fratele lui mai mic să studieze la Cambridge, la Christ’s College. El însuși absolvise Magdalen College.

În rest, se bucura întotdeauna de o masă copiosă și cu vin din belșug și era un mare admirator al femeilor … și chiar mai mult. Un om de lume, cum ar spune bunica mea.

Din primele rânduri ale Jurnalului aflăm că, la acel moment, Pepys locuia împreună cu soția și cu singura lor sevitoare pe Axe Yard, o stradă care se afla foarte aproape de actuala și celebra Downing Street. De altfel, din Jurnal aflăm că, la un moment dat, domnul George Downing – cel care va da și numele străzii – îi devenise un fel de șef, „e un om atât de zgârcit, că nici nu vreau să-l văd” (p. 69).

La început se descurca destul de greu și era nevoit să împrumute bani de la prieteni pentru cheltuielile de zi cu zi. Din propriile povestiri reiese că era genul mercantil și foarte chibzuit atunci când venea vorba de bani. Ținea evidența fiecărui împrumut, a câștigurilor și a cheltuielilor cu o rigoare care ar fi obosit pe oricine altcineva. De altfel, începuse să-i placă filosofia binefăcătorului său: „în general nu leafa îmbogățește pe om, ci prilejurile de a câștiga bani pe de lături, cât este în slujbă” (p. 77). Nu poate să nu mă uimească și uneori să mă amuze excesiva și permanenta lui grijă pecuniară: „cheltuielile cu mobilatul casei sunt atât de mari, încât mă tem că n-am să le pot acoperi dacă nu desfac una din pungile mele de o sută de lire” (p. 82). De altfel, când termină câte un caiet în care își scrie jurnalul și la finalul fiecărui an, face o scurtă analiză a stării sale financiare, care se reflectă, desigur, și în numărul din ce în ce mai mare de servitori. Pe tot parcursul lecturii am încercat zadarnic să-l disociez de Dinu Păturică al nostru.

Autoritar, energic și mereu în mișcare, a fost martorul perfect al epocii lui. A înregistrat fiecare eveniment, major sau casnic, cu aceeași rigurozitate. A descris actualitatea vremii succint și exact. A prezentat societatea și transformările prin care trecea „statul”, de la celebrul moment Rump Parliament – epurarea parlamentară din 1648, dizolvarea și, în final, repunerea lui în drepturi. Suntem în plină revoluție engleză, iar Pepys a înșiruit evenimentele recent traversate de Anglia republicană, condusă de controversatul Oliver Cromwell, unul dintre semnatarii sentinței de condamnare la moarte a regelui Carol I, devenit apoi Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. La doi ani după moartea lui Cromwell, regaliștii au recâștigat puterea, iar trupul i-a fost dezgropat, spânzurat și decapitat și apoi îngropat la piciorul spânzurătorii, alături de ceilalți vinovați de regicid. Ură grea! De altfel, am găsit în Jurnal și fragmentul care mi-a atras atenția pe zidul pabului din Londra: „am ieșit până la Charing Cross, ca să văd cum îl spânzură și-l spintecă în patru pe generalul-maior Harrison, căci acolo a avut loc execuția; dânsul părea cât se poate de vesel și bine dispus pentru un om în atare situație. S-a tăiat apoi funia, iar capul și inima au fost arătate mulțimii, la care au izbucnit strigăte puternice de bucurie.” Cu toate că era un act de răzbunare pentru uciderea lui Carol I, Pepys nu a împărtășit întrutotul entuziasmul mulțimii. Întors acasă și-a manifestat furia distrugând un coșuleț. Categoric, a fost afectat de ceea ce văzuse.

S-a îmbarcat și a plecat pe mare împreună cu protectorului lui, Edward Mountagu. La Haga l-a întâlnit pe regele Carol al II-lea aflat, la începutul anului 1660, în exil, iar toate acestea au condus, indirect, la obținerea postului de secretar al Consiliului Marinei. Această funcție i-a schimba cu totul modul de viață. De unde până atunci fusese nevoit să bată un cui în perete pentru a avea unde să-și așeze pelerina, acum s-a mutat într-o casă nouă cu perdele verzi de serj și tapet de piele aurită. În plus, noul statut îi permitea să fie destul de des în preajma regelui. Asta i-a dat prilejul să observe și să critice (în paginile jurnalului) comportamentul nesăbuit al noului suveran.

A făcut portretele celor mai cunoscute personalități ale vremii și ale membrilor familiei regale, a descris vestimentația, comportamentele în detalii cotidiene, moravurile și principiile epocii astfel încât avem un tablou complet al societății londoneze din secolul al XVII-lea. A fost prezent în miezul acțiunii, cautând permanent să afle ce se întâmplă, mergea zilnic la birou, frecventa restaurantele, teatrul și biserica, se implica în îndrăznețe aventuri amoroase, organiza acasă dineuri pentru a-și etala argintăria în fața prietenilor, aranja mariaje, mergea la cumpărături prin diverse prăvălii și librării, își vizita zilnic cunoștințele… Mă întreb însă cum a putut să fie atât de activ, îmbrăcat, după moda vremii, în haine greoaie, veste lungi cu gulere din dantele, pelerine sau mantale cu manșete largi, pantalonii bufanți, scurți până la genunchi și înzorzonați cu panglici și, peste toate, cu celebrele peruci cârlionțate.

Cu toate acestea, nu a ratat niciun eveniment: revenirea lui Carol al II-lea în Anglia, încoronarea din 23 aprilie 1661, ceremoniile regale, toată înșiruirea de execuții de pe Tower Hill și Tyburn, războaiele de cucerire și consecințele lor în plan uman, a surprins condiția femeii, a servitorilor, a soldaților și a răniților de război, vânzarea orașului Dunkerque, introducerea impozitului pe avere, dar și pagini impresionante despre ciuma care a lovit Londra începând din aprilie 1665 și despre incendiul, The Great Fire of London, din 1666.  Pepys descrie în detalii cutremurătoare drama prin care au trecut atunci locuitorii City-ului, dar, nu omite să ne spună și cum și-a îngropat el vinul și cașcavalul pentru a le salva din incendiu.

Mâncarea era o altă mare plăcere a lui, iar dacă citesc lista cu meniurile servite la numeroasele restaurante pe care le frecventa împreună cu soția sau cu prietenii, îmi explic frecvența gutei în rândul personajele despre care povestește: măruntaie de curcan gătite în grăsime, pate, plăcinte, pui împănat cu slănină, mâncare de măduvă de oase, buture de berbec, bere de Margate, bere mum (bere neagră din Germania), pulpă de vițel, mâncare de pasăre (trei pui și douăsprezece perechi de ciocârlii), limbă de vacă, heringi, crevete și brânză, mâncare din carne sărată de vacă și morcovi, scrumbii afumate la mic dejun, pulpă de berbec, botargo (icre de ton), jigou de berbec în cocă … carne și iar carne.

În ceea ce privește colecția sa de cărți, Jurnalul ne oferă multe detalii despre modul de constiture a ei, precum și mențiunile testamentare în legătură cu soarta bibliotecii. După câteva acte redactate, anulate, refăcute și apoi adnotate, celebra bibliotecă i-a revenit unui nepot, John Jackson, fiul Paulinei, sora mai mică a lui Samuel Pepys, cu instrucțiuni clare de păstrare intactă într-un spațiu special creat în cadrul unei universități. Dispozițiile sale testamentare sunt respectate întocmai și astăzi, după mai bine de 300 de ani.

„Am petrecut după pofta inimii, cum îmi place mie să petrec, aceasta fiind răsplata trudei noastre și ceea ce ne putem dori în astă lume”. (p. 534)

♥️ Legenda Kievului

Kîi – de E. I. Kulicițkaia, 1918

Asociez și eu, ca mulți alții, literatura ucraineană cu poemele lui Șevcenko și cu Gogol (ucraineanul Mikola Hohol). Dar până la ei și până azi, cultura ținutului de la nord de noi are o traiectorie complicată, formată, ca oricare alta, din tradiții, spiritualitate, simboluri, valori – un mixt  particular căruia i s-au adăugat asimilări pe măsura nefericitei (se pare) poziționări geografice și a vânturării istorice care ar putea descumpăni pe oricine. Și apoi, ar fi legendele, istorisiri pe cât de fascinante, pe atât de misterioase, închipuite de bravul spirit slav.

Legenda întemeierii Kievului este, practic, o frază: Se spune că erau trei frați: pe unul îl chema Kîi, pe altul – Șcek și pe al treilea – Horiv, iar pe sora lor – Lîbed. Kîi stătea pe un munte (dealul Boricev), Șcek locuia pe un alt munte, care astăzi se numește Șcekovița, iar Horiv  – pe al treilea munte, care se numește după el, Horevița. Toți trei bărbații au construit un orășel pe care l-au numit Kiev, în cinstea fratelui mai mare, Kîi.

Momentul întemeierii Kievului este menționat în cel puțin două scrieri din secolul al XII-lea: prima, „Cronica vremurilor trecute”, atribuită călugărului Nestor din Kiev, care datează fondarea orașului în secolul al VII-lea; a doua, un letopiseț din vechiul Novgorod, care  menționează secolul al IX-lea ca fiind data întemeierii Kievului. Rivalitatea dintre cele două așezări străvechi poate fi motivul pentru care cronicarul din Novgorod a decalat cu două secole acest eveniment, tocmai pentru ca orașul lui să fie considerat mai vechi decât Kievul. Oricum, această eroare a stârnit o polemică savuroasă în epocă. Nestor i-a dat cronicarului din Novgorod o replică tăioasă, realmente scandalizat de plăsmuirea acestuia, dar și de născocirea referitoare la Kîi cum că nu ar fi fost un cneaz, ci un biet luntraș pe Nipru. Nestor argumentează că dacă acel Kîi ar fi fost un simplu podar, nu ar fi avut cum să ajungă la Țarigrad (Constantinopol, capitala Bizanțului), unde a fost primit cu onoruri de împărat (țar).  

Cercetătorii de mai târziu au avut motive să creadă că apelativul Kîi ar fi însemnat „fierar”, iar personajul ar fi fost chiar unul dintre eroii menționați în legendele originii terasamentelor înalte, care se întind pe aproape o mie de kilometri de-a lungul Niprului, numite Valurile Șarpelui. Aceste metereze, care au pe alocuri dimensiunea unor dealuri, sunt la fel de vechi ca legendele. Au apărut, probabil, cu mult înaintea Rusiei Kievene. Cum și de cine au fost ridicați uriașii pereți de pământ e greu de spus, dar sunt mai multe teorii privind scopul lor: au servit pentru delimitările teritoriale sau în scop defensiv sau au fost chiar împrejmuiri pentru protejarea turmelor. Și probabil nu și-au epuizat încă misiunea.. cine știe ce rol mai au ele de îndeplinit zilele astea!

 Răsfoind știrile de astăzi: S-a încheiat a treia rundă de negocieri dintre Rusia și Ucraina; Organismul de conducere al ciclismului, UCI, i-a acordat ciclistului Ineos Grenadiers, Pavel Sivakov, dreptul de a-și schimba naționalitatea din cea rusă în cea franceză; Bilanțul bombardamentelor asupra Ucrainei: 202 școli, 34 de spitale și 1.500 de clădiri rezidențiale, distruse; Situația este catastrofală în suburbiile din Kiev…

Și tot astăzi a nins pentru prima dată …în iarna care tocmai a trecut!

Un port la răsărit„Un port la Răsărit”, de Radu Tudoran

Toate nenorocirile în viață vin de acolo că nu știm cum să ne potrivim pasul cu al celor din jurul nostru, sau că nu-i căutăm pe aceia care au pasul ca noi. ” (p. 59)

Citeam fără grabă, pagină după pagină, fără să mă gândesc o clipă că locul descris în romanul „Un port la Răsărit”, de Radu Tudoran, București, Arta grafică, 1991, părăsește trecutul și capătă o nouă istorie, reală și cumplită, chiar în momentul acesta. O stranie coincidență!

Limanul Nistrului, locul unde începe povestea, despărțea, pe vremea aceea, România de Rusia, iar astăzi aparține Ucrainei. În contextul de acum, cuvintele unui personaj din roman mă cutremură: „Aici este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi.[…] Pleacă de aici, până nu uiți drumul înapoi.” (p. 148)

Despre romanul „Un port la Răsărit”, autorul spune că e o carte de tinerețe, revăzută și retipărită după 50 de ani. Am căutat un exemplar din prima ediție (1941) și am comparat cele două volume. Sunt câteva diferențe (nesemnificative) la nivel de vocabular, aș spune că și stilistic sunt mici modificări… dar doar atât. Am ales ediția mai recentă dintr-un motiv cu totul prozaic: scrisul este mai mare! (Da, vine o vreme când și asta face parte din alegere!)

Mai spune că e o carte datorată unei experiențe directe, dar că, deși a împrumutat personajului principal cunoștințele, sentimentele și convingerile lui, acesta are totuși o personalitate clar definită. Și, poate lucrul cel mai frumos pe care l-am citit în prefață a fost: „mă reprezintă atât de deplin, încât, atunci, când am pus punct după ultima frază, m-am întrebat de ce a trebuit să mai scriu și cărțile următoare. Bineînțeles, fiindcă nu se putea altfel.”

Narațiunea este foarte plăcută, cuvintele sunt simple, dar alese cu grijă. Povestirea curge într-un ritm ușor de asimilat, cu o acțiune chiar previzibilă pe alocuri. Dar nu prin suspans ne cucerește romanul, ci tocmai prin recrearea atmosferei care a înlesnit întâmplarea.

Povestitorul nostru, inginerul care nu are un nume, își reamintește un eveniment petrecut cu câțiva ani în urmă, când călătorise la Limanul Nistrului, pentru a duce un motor pentru uzina electrică condusă de Igor Ronsky. Acolo, totul se petrece cu încetinitorul și într-o oarecare nepăsare. Recunosc ritmul de viață specific insularilor (pe care l-am remarcat în câteva călătorii), care prețuiesc mai mult decât ceilalți plăcerile, bucuriile sufletului și petrecerile și care par desprinși de problemele lumii civilizate. Populația, „toate neamurile s-au amestecat aici” – români de prin toate părțile, ruși, turci, evrei, tătari, georgieni, țigani – era și mai împestrițată de uniformele ofițerilor cantonați pe malurile Limanului. „Sunt foarte mulți lăcătinienți în oraș” (p. 34) Erau atunci, înainte de război, dar sunt convinsă că la fel de mulți sunt și acum. Orașul despre care ne vorbește Radu Tudoran este Cetatea Albă, una dintre zonele spre care astăzi privim cu îngrijorare.

Oamenii trăiau o viață aspră, dar lipsită de conflicte, știau să se bucure de fiecare moment și din orice făceau un motiv de sărbătoare. Odată înțeles modul lor de viață, cu alte cuvinte, după ce a găsit „vinul potrivit”, povestitorul și-a refăcut planul pentru a găsi o cale de a–și îndeplini sarcina și de a se impune în fața celor pentru care ziua de muncă era înecată în alcool. Și-a potrivit pasul cu ei, a devenit unul de-ai lor.

Apoi, când iarna a făcut ca totul să încremenească și inginerul se abandonase unui șir neîntrerupt de beții, l-a întâlnit pe însinguratul comandor Maximov, care l-a adunat literalmente din stradă. Maximov părăsise Rusia după ce soția și fiica lui fuseseră ucise de bolșevici. Avea acum o anumită vârstă, sănătatea șubrezită, iar tristețea îi era întipărită în fiecare gest. Era un bărbat blând, trist și resemnat. Și bolnav. Un om cu o poveste!

Felul în care încerca bătrânul comandor să-l convingă pe tânărul inginer de deșertăciunea gesturilor sale, „dacă fuga de realitate nu-i chiar o decădere, rămâne în orice caz, o înfrângere” (p. 96), l-a făcut să renunțe la viața nesăbuită din ultimele trei luni și să o considere un purgatoriu „înainte de a intra în împărăția de astăzi a seninătății” (p. 114). Asculta, în lunile lungi de iarnă, poveștile de călătorie ale comandorului și începuse să viseze la locuri fabuloase pe care să le viziteze.

Au renovat vechea corăbioară a comandorului, numită cândva Ludmila, după fiica lui ucisă. Au  redenumit-o, prin anagramare, Miladul. Comandorul l-a învățat tainele navigației, iar pe sufletul inginerul a pus stăpânire dorința de călătorie pe mare. Și-a dat demisia, a încărcat barca cu provizii și și-a luat rămas bun de la orașul de care dorea să se depărteze cât mai repede.

Apoi, a cunoscut-o pe Nadia, un destin pe care nu l-a putut rupe de cel al Ludmilei, așa cum nici el nu s-a mai putut desprinde de Limanul Nistrului.

Mi-ar plăcea să merg acolo… când vremurile vor mai fi ca pe vremuri.

♥️ Ucraina!

„Note intime”, C.A.Rosetti

 ”Niciodată când am tăcut nu m-am căit” (vol. 1, p. 17)

Așteptând să răsfoiesc și eu ediția a treia a DOOM-ului, în care se anunță introducerea în limba română a 3.600 de cuvinte noi, mă trezesc citind două volume din secolul al XIX-lea, cu mulți termeni uitați și care, cu siguranță, nici în noul dicționar nu se vor regăsi.

De fapt, citesc un colligatum care cuprinde cele două volume din Note intime: 1844-1859. Scrise ḑilnic de C.A.Rosetti, Adnotate şi publicate de Vintilă C. A. Rosetti.- Bucuresci : s.n., 1902 / 1916 (Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Marinescu & Şerban).

Primul volum este însoțit și de o scurtă „Precuvintare” în care Vintilă C.A.Rosetti, unul dintre fii lui C.A. Rosetti, explică motivul pentru care a publicat însemnările tatălui lui. Volumul a fost publicat în 1902 și are trei părți: 1844; Paris de la 1846 la 1848; Călătorie din Paris la București. Cel de-al doilea volumul a fost publicat în 1916 și conține însemnările din anii 1848 -1859, distribuite și acestea pe capitole: 1848; În exil; 1849 -1859

Mi-a atras atenția în mod deosebit limbajul textului redactat cu mult înainte de oficializarea alfabetului latin (1860) și a schimbărilor lingvistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și publicat în preajma reformei ortografice din 1904. Nu numai că a transcris textul, dar este posibil ca fiul să fi intervenit și cu mici corecturi sau adaptări. De altfel, chiar ne mărturisește că atunci când un cuvânt nu i s-a părut cuviincios a preferat să-l sară pur și simplu, explicând (sau nu) într-o notă de subsol motivul pentru care a cenzurat textul. Trebuie să spun că sunt destul de multe astfel de cuvinte sărite. Se vede treaba că C.A.Rosetti era cam slobod la gură.

Oricum ar fi, volumele ne oferă o imagine „din interior” a epocii în care limba română oscila între tradiția slavă, curentul latinist și influența franceză. Textul este scris cu literele noastre strămoșești, dar cu ortografia parțial etimologică, specifică vremii. Astfel, am observat o serie de caracteristici firești la momentul respectiv, care deși îngreunează întrucâtva lectura, ne apropie mai mult de spiritul epocii:

 – i semivocalic apare notat cu semnul scurtimii, ĭ: înduplecaĭ, cinaĭ, ómeniĭ

– de asemenea, u-breve se utilizează pentru u semivocalic final: voiŭ, traiŭ, duseiŭ, îngenunchiŭ

– diftongii ea şi oa sunt notați cu é şi ó: séră, românéscă; aprópe, póte

– diftongul ie este redus la e deschis: eri, voescĭ, perde, bae, eșisem

– grupul şti este redat prin sci: Bucuresci, sciŭ

– grafemul / este utilizat pentru sunetul z în termeni precum: ḑilnic, ḑiceam, târḑiu… dar se folosește și z în exemple precum: zestre, zidească…

scrierea cu s în loc de z : frenesia, poesie, crisa, frances

– pentru a reda sunetul ă, folosește deopotrivă ě (mě, sěŭ, stěpâne…) și ă (încălḑit)

– la fel, pentru redarea sunetului asociat se folosește atât î, â, cât și ê (pěmênt, când, îndată, rîd) – după 1904, la recomandarea lui Maiorescu s-a utilizat î, cu excepția termenilor în care era precedat de c și g și în derivatele cuvântului român.

– folosește elidarea prin apostrof (‘mĭ vorbi, mĭ dete povețe, l sărutaĭ)

– utilizează prefixului des- indiferent de sunetul care urmează: desprețuesc, desnădăjduit, deslipesc, desbătut

  există în text și câteva împrumuturi de lux: conquete, embetat, douteuse, coftură, noblement

Pe lângă acestea, textul conține forme ortografice arhaice și cuvinte vechi care au însă un farmec aparte: „prefer să mor de cât să arunc o oră măcar, pentru caprițiŭ, pentru lene, sardanapalism.” (vol. 1,p. 8)

sardanapalism sn [At: I. GOLESCU, C. / E: Sardanapal + -ism] (Liv) Viață desfrânată, destrăbălată (dusă de cineva). (DEX online)

SARDANAPAL, rege legendar al Asiriei, ultimul descendent al Semiramidei, identificat prezumtiv cu Assurbanipal. Înfrânt de mezi și de babiloneeni, asediat la Ninive, s-a sinucis. Reprezintă tipul omului preocupat doar de plăceri; simbol al conducătorului lacom și trândav; Sursă de inspirație pentru Byron. (DEX online)

Am menționat termenul acesta pentru că apare de patru ori în text. Ori era foarte utilizat în epocă, ori Rosetti l-a împrumutat de la Byron, când l-a tradus pe scriitorul englez. Lui probabil i-a plăcut foarte mult, mie îmi este imposibil să-l rețin.

Dar, în general, textul lui Rosetti e plăcut, iar unele pasaje sunt amuzante, cu sau fără voia autorului. Este, așa cum reiese și din titlu, un jurnal intim, pe care autorul l-a ținut ani de zile fără a se gândi că va fi vreodată publicat. Ca orice jurnal, trăirile sunt foarte deschis și firesc exprimate, lipsite de rigiditatea unui text adresat publicului. Nu o dată am avut sentimentul că pătrund, neinvitată, în intimitatea omului Rosetti. De aceea nu pot judeca volumul altfel decât prin prisma informațiilor și a limbajului, a felului de redare a atmosferei și a stilului de viață din epocă. De departe însă, conținutul este străbătut de un patriotism sincer. Poate părea desuet astăzi, dar jurnalul reflectă dorința reală a autorului de a se dedica țării, de a ajunge să însemne ceva pentru ea. Și nu numai că spune asta tot timpul, dar se și manifestă în acest sens, în cel mai altruist și curajos mod.

Însemnările nu au o periodicitate clară, asta pentru că Rosetti scrie în jurnal doar atunci când nu este „fórte obosit și embetat”. (vol. 1, p. 21). În plus, „O inimă fără amor și un om închis între patru ziduri, cu 8 gramatici, nu póte da nici un sunet. Prin urmare n’am ce scri” (vol. 1, p. 69). În volumul al doilea, scrie din ce în ce mai rar, astfel încât ajunge să facă chiar și numai o singură însemnare pe an.

Notele sunt, în general, scurte și cuprind înșiruirea faptelor din ziua respectivă, persoanele cu care s-a văzut, la care adaugă câteva gânduri. Totuși, sunt și însemnări mai elaborate, în care tânărul Rosetti filosofează pe temele lui preferate: femeile și amorul. Și Patria, întotdeauna cu P mare. E un observator sensibil, o persoană generoasă, jucător de Whist, cititor pasionat, un bărbat care apreciază calitățile pe care le vede la alții și care detestă răutățile, lipsa de onoare și superficialitatea celor pe care îi întâlnește. E un om corect și cel mai mare critic al lui însuși. Îl invocă pe Dumnezeu atunci când se căiește și dă dovadă de profunde cunoștințe religioase.

Ceea ce mă intrigă însă este diferența dintre imaginea publică și cea interioară a omului Rosetti. Imaginea pe care o aveam despre el înainte de a-i citi acest jurnal era mai degrabă aceea a unei persoane austere, rigide. Întocmai cum apare în fotografii și desigur, influențată de portretul făcut de Eminescu (răutăcios!) în Scrisoarea a III-a. Din notițe descopăr însă un Rosetti pătimaș. Pătimaș atât în dragostea față de țară, cât și în relațiile romantice. Descopăr un om inteligent, cultivat și totodată sentimental, sensibil, înclinat spre excese și cu un simț al umorului desăvârșit. Ce combinație interesantă! De altfel, celebrul C. A. Rosetti era un mare admirator al femeilor. Femeile sunt foarte prezente în însemnările lui de dinainte de căsătorie, deși  nu menționează niciodată vreun nume, ci cel mult inițiala. Este discret, generos, politicos. Dar cam prăpăstios! Cu siguranță, nu era un om plictisitor!

E conștient de condiția femeilor din epoca lui, de aceea are un soi de mustrare de conștiință după ce mai face câte o „victimă”: „încă o ființă omorîtă moralicește, mórtea cea mai crudă” (vol. 1, p. 9). Pe lângă exersarea calităților sale de cuceritor, Rosetti ne mărturisește că s-a apucat și de muncă: scrie scrisori și face vizite de dimineața până seara! De fapt, acest stil de viață era tipic moșierilor și, în general, trebuie pus în contextul vremii. Altfel, ar părea ridicol.

Fac un calcul și constat că C.A. Rosetti avea 28 de ani când și-a început jurnalul, pe 9 octombrie 1844. Face însă câteva trimiteri înapoi, ceea ce ar putea însemna că au mai existat note înaintea acestei date.

Deși nu face decât vagi referiri, știm că după absolvire, C.A Rosetti și-a făcut serviciul militar, iar pe la 16-17 ani a devenit sublocotenent de cavalerie. Datorită poziției sociale a ajuns adjutant al lui Alexandru Ghica Vodă, dar lipsa de disciplină și o năzbâtie tinerească, amuzantă de altfel, a făcut să fie numit polițist la Pitești (această numire face parte din pedeapsă, desigur!). Tot ca pedeapsă a fost tuns. Spectacolul oferit piteștenilor odată ajuns acolo trebuie spus: a pus un frizer să-i tundă, întocmai cum fusese el, pe toți preoții care treceau prin piață. Era un om extravagant, un actor neîmplinit care nu și-a manifestat talentul în acest mod. In notele lui intime am întrezărit pasiunea pentru teatralitate, înclinația spre dramatism. Peste ani va deveni chiar directorul Teatrului Național.

Răzvrătitul musiu Berlicoco (cum i se spunea în adolescență) fusese, așadar, un tânăr destul de rebel, schimbase câteva slujbe, dar acum era procuror la Tribunalul Civil din București. Tocmai se întorsese din Franța, țara – mentor pentru românașii noștri, unde cunoscuse mai mulți tineri cu idei revoluționare și fusese inițiat în masonerie.

Primele note intime au fost redactate la Pitești. Pe 18 octombrie, oripilat de felul decadent în care își petrec zilele boierii din Muntenia și de felul nonșalant în care femeile încalcă porunca a șaptea (!), Rosetti pleacă la București. Când vine însă vorba despre propriile păcate se arată foarte îngăduitor: „Voesc să fiu cinstit, dar care pravilă mě face de a fi cinstit și cu femeile?” (p. 8)

Sunt copleșită de remarcabilele personaje cu care se vizitează: Ghica, Constantin Bosianu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Rosetti, Jules Michelet („de nu voi muri, am să-l ajung”), Hurmuzachi, Melinescu, Negulici (care tot are probleme cu justiția), Cretzeanu, Oteteleșanu, Golescu (Golescu cel alb = Alexandru C. Golescu; Golescu negru = A.G. Golescu), Andronescu, Alexandri (V. Alecsandri), Filipescu, Obedeanu, Vilara, Krețulescu, pictorul Rosenthal (unul dintre cei mai buni prieteni care, din păcate, s-a sinucis în închisoare, în 1851, unde fusese arestat pentru niște documente unioniste pe care le avea chiar de la Rosetti), Elena Lahovari, Elena Cantacuzino, Bolintineanu, Ion Brătianu (Brătianu cel mic, Beppo – „istoria revoluțieĭ de la 1848 îțĭ va spune cine a fost omul acesta: eu îțĭ spun numai că, până în acest moment, este un om în tóte sublim și vrednic da fi român” )… Un manual de istorie!

Printre escapadele amoroase și scurtele drumuri la tribunal, începe chinul: se apucă „a lucra latinesce”. Are și o strategie: „Să mě silesc să mě scol de diminéță și să încep a lucra cu dinadinsul, în acéstă mare și grea întreprindere” (vol. 1, p. 13).  Aceasta ar trebui să-l ajute să-și îndeplinească idealurile mărețe: „de voiŭ trăi și de voiŭ putea să mě scap de gramaticĭ, lucrurĭ carĭ sunt amândoě fórte douteuses, atunci voiŭ spune omenirei lucrurĭ ce vor fi prea frumóse pentru un om.” (vol. 1, p.40). Când lucrează este foarte mulțumit, iar când nu face nimic din ce și-a propus în ziua respectivă… ei bine, are și pentru asta o filosofie proprie: „ḑiua de eri […] s’a strecurat și ea ca cele-l’alt, fără nici un câștig. Mulțumită cerului că cel puțin este și fără nici o pagubă.” (vol. 1, p. 17). Un lucru însă e clar: „La mine mediocritate nu póte fi, trebue saŭ să nu perd o secundă din ḑi, saŭ să o perd tótă.” (vol. 1, p. 97). Unele pasaje parcă sunt din Caragiale!

Ceea ce îl preocupa atât de mult era latina, gramatica latină. Observ o anumită rigoare în tot ceea ce face. Consideră că, pentru a obține rezultate, totul trebuie făcute precum în medicină, temeinic și fără abateri. Este dornic de cunoaștere și ar vrea să învețe cât mai multe, se compară neîncetat cu cei din jurul său și se străduiește să-i depășească.

Printre rânduri aflu cât de nemilos ataca tuberculoza și cum piereau fără vreo șansă sau vreun tratament cei atinși de boală. Moartea era mereu prezentă și dureroasă. Doar era privită altfel… cu mai multă resemnare, poate. Pe 7 decembrie 1844, mama lui s-a îmbolnăvit: „o dóre la inimă, mi-e témă că este cangrenă, saŭ alt semn al morței.” (vol. 1, p. 31), iar pe 13 decembrie a murit. A îngropat-o la Mânăstirea Pasărea, alături de ceilalți membri ai familiei. Își iubea mama și îi înțelegem disperarea, teama, durerea sinceră. O perioadă nu a mai scris nimic în jurnal, apoi a datat notele după numărul zilelor trecute de la moartea mamei. (323 ḑile de la mórtea mamei 1/13 Martie 1845 sau 342 Nov. 20. Dec.2). Se prăpădise și tatăl lui, iar singurul lui frate, Dumitru, murise cu trei ani în urma din cauza unei boli misterioase, după ce nu i-a fost permis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea.

Mult timp este foarte deprimat și se plânge de lipsa somnului, dar își dă seama că insomnia lui nu are vreo cauză organică, ci e provocată de „pendula ce am cumpărat’o ca să mă deștepte diminéța, care nu numai diminéța ci tótă nóptea sunând césurile, mě deștepta.” (vol. 1, p. 36). Simpaticul, domn’ Rosetti! 🙂

Caut mici referiri la viața cotidiană de la mijlocului secolului și sunt surprinsă de felul în care vorbește despre Crăciun, menționează că sărbătoarea nașterii Domnului e un bun prilej de veselie și serbări „pentru că scăpăm de post” (vol. 1, p.66) și pentru că încep balurile mascate. Un pic altfel! Face scurte referiri la inundațiile din primăvara lui 1848, despre o eclipsă de lună, despre ulițele întortocheate din mahalalele Bucureștiului, despre lipsa mijloacelor de transport care să facă legătura cu străinătatea…

Aflăm, de asemenea, despre evenimente mai mult sau mai puțin importante, dar tratate cu discreție de istorie: ritualul de primire în loja masonică a unor nume celebre din epocă, legămintele pentru patrie făcute prin schimbul de inele… Are un respect deosebit pentru limba română. Mi-a atras atenția o remarcă pe care a făcut-o la adresa unui domn pe care l-a întâlnit în străinătate: „un transilvănean purist de limbă ca toți transilvănenii” (vol. 1, p. 144). Probabil se referă la curentul latinist pornit de la Școala Ardeleană, dar am găsit și o explicație mai veche a termenului:

*puríst, -ă s. (d. pur; fr. puriste). Gram. Acela care, vorbind orĭ scriind, întrebuințează o limbă foarte curată (fără barbarizme) și une-orĭ chear se ferește de cuvinte care nu maĭ pot fi considerate ca străine, și nicĭ n’are cuvinte naționale p. a le înlocui, căzînd așa în exces. (Dex online)

După moartea mamei s-a întors la Paris. Tot amintește că se îndreaptă spre sau că e condus la „drumul de fier”! Mă întreb dacă la jumătatea secolului al XIX-lea exista noțiunea de „gară”.

În sfârșit, la un moment dat hotărăște că e un mare poet. „După multe cercetărĭ, m’am asigurat în sfârșit că sunt și încă că sunt un mare poet.” (vol. 1, p. 65). Nu avea importanță ce credeau ceilalți, atâta timp cât el știa asta despre el. De altfel, nici nu considera această calitate ar fiind meritul lui, ci al părinților lui care l-au făcut așa. „fiind-că nu m’am făcut eŭ” (vol. 1, p. 65).  Îmi place omul!

Desigur, mă bucur de umorul spontan. Are însă și umor cât se poate de voit. De regulă, când primești aprecieri, te bucuri, te simți măgulit… parcă respiri aerul altcuiva în ziua aceea. Îți lași, pentru o clipă, orgoliul să se alinte. În schimb, când tot mai multă lume își exprimă stima și admirația pentru el sau pentru ceea ce face, pe omul nostru în străfulgeră un singur gând: anul ăsta va muri! De parcă ar fi urmat școala fataliștilor! „De aceia, fiind-că stima am început s’o dobândesc și pe fie-care ḑi capět lumini de cum să mě port și învěțătură mai multă, de aceia ḑic că voiŭ muri pentru ca să nu pótă biata Românie să aibă un om cu capacitate și cu mijlóce, carele să nu trăiască de cât pentru binele ei.” (vol. 1, p. 104).

Pe 8/20 noiembrie 1845  (notează datele ambelor calendare deoarece „în tóte e înapoi Românul. – În tóte până chiar și în dată”) apare prima însemnare despre Granta, cea care avea să-i devină soție. Despre ea vom afla din ce în ce mai des în notițele următoare. Se plânge de neputința de a o lua de soție din cauza problemelor financiare, a datoriilor patriotice și a nevoilor sale de studiu. De anul nou și-a pus însă dorința de a se căsători cu ea. Și s-a îndeplinit în 1847, cu un an înainte de Revoluţia de la 1848! Granta era de fapt Mary Grant, o irlandeză venită cu fratele ei la București. După căsătorie a devenit Maria Rosetti, cea al cărei chip a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, al luptei pentru libertate şi egalitate. Figura ei a fost cea aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul „România Revoluţionară”, pictat în 1850. Și încă ceva, după denumirea companiei fratelui Mariei Rosetti, zona în care era localizată fabrica este numită și astăzi Regie, iar tot în onoarea lui Effingham Grant, podul de la Giulești, construit pe unul dintre terenurile lui și la a cărui ridicare a participat și unul dintre fii lui, se numește podul Grant.

După căsătorie, tonul din jurnal se schimbă. Și viața lui Rosetti se schimbă. Până și din nume își taie un „s” în semn de protest față de acuzația cum că ar face numele de râs apucându-se de negustorie. De fapt, păcatul pentru care era acuzat era acela că își deschisese, împreună cu economistul austriac Erik Winterhalder şi cu britanicul Effingham Grant, cumnatul său, o librărie pe podul Mogoșoaiei, la nr. 18. De asemenea, cumpărase tipografia „Asociaţiunii literare a României”, cea care găzduia întrunirile societății secrete Frăţia. Mai târziu, în 1856, a deschis un club de lectură și o bibliotecă de împrumut și și-a extins afacerile în domeniul comerțului. „Adunarea cititóre” se ținea  adesea în locuința lui de la Izvor, pe malul Dâmboviței,  și era frecventată de cele mai celebre nume ale epocii, femei și bărbați. Chiar și Bălcescu a participat de câteva ori.

După ce s-a căsătorit, din text au dispărut și exaltările amoroase și apar în schimb mărturisiri despre viața alături de soția lui, problemele casnice… „Ah! căsătoria are și ea bunurile ei, dar relele! mai cu seamă, pentru oameni de caracterul meu, sunt foarte mari!” (vol. II, p. 75). Dispare și umorul! Frica de moarte însă rămâne și chiar se intensifică! (Dacă ar fi știut el că va trăi încă aproape 37 de ani după revoluție…!) De asemenea, referirile la acțiunile în sprijinul idealurilor pașoptiste sunt din ce în ce mai prezente. Pentru zilele pe care le petrecea nefăcând ceva concret pentru țara lui își încheia notița din jurnal cu expresia „Sărmana Românie!”

Fără îndoială, a fost un patriot desăvârșit. M-a impresionat dorința lui permanentă de a face ceva pentru țară. Nu și-a propus ceva anume, pur și simplu știa că își va dedica viața și va lupta pentru unire, pentru idealurile pașoptiste, dar o face în stilul lui dramatic, spectaculos, evidențiind rolul lui mesianic în viitorul României. Curios, are idei care îmi par mai degrabă socialiste: „Neegalitatea acésta, mě omóră. Când mě věd pe mine în casă, și afară pe sluga mea tremurând, mě întreb pentru ce? Pentru că pe mine m’a născut Alexandru și pe el Stan. Și eŭ pot fi un ticălos, și el un geniu.” (vol. 1, p. 92). De altfel, în exil s-a apucat chiar să studieze socialismul.

Deja din primăvara lui 1848 simte „o desamorțire”, dar Rosetti e tot nemulțumit de încetineala cu care se desfășoară evenimentele din țară. Chiar în preajma izbucnirii Revoluției, pe 6/18 iunie, s-a născut primul lui copil, fetița pe care a botezat-o chiar Libertate-Sofia (Liberty sau Liby; dintr-o notă de subsol aflu că peste ani o va chema doamna Korné). Pe 28 ianuarie 1850 s-a născut primul băiat, Mircea, iar pe 17 mai 1851 s-a născut Ion-Tudor, fiul lui Rosetti care nu a trăit decât câteva luni. Vintilă Juliu Ștefan s-a născut în ianuarie 1853, iar cel de-al cincilea copil, Horia, s-a născut în iunie 1855. Ultimele două însemnări din jurnal sunt făcute cu ocazia nașterii ficei lui, Elena-Maria, în octombrie 1857 și a fiului lui, Anton, în 1859. Dacă a mai avut și alți copii, nu mai menționează.

Despre principiile de educație pentru copiii lui nu ne spune decât că, deși e mâhnit deoarece copiii nu cunosc limba română, speră că dacă ei vor vorbi limba franceză vor ajunge să și gândească precum francezii.

Se înconjoară de oameni care îmbrățișează aceleași idealuri (Bălcescu, Brătienii, frații Golești, Ghica), se ocupă de strângerea banilor necesari pentru declanșarea evenimentelor care să aducă libertatea românilor și îi susține material pe toți care veneau la Paris (îi numea familia lui). Aflăm despre primele adunări ale tinerilor români din Paris, despre demersurile făcute pentru înființarea Societății Românești din Paris și despre mândria cu care a ocupat diferite poziții în cadrul societății, deși consideră că pentru el orice funcție ”este o belea”.

Din păcate, însemnările din jurnal se opresc chiar înainte de revoluție, iar următoarele note sunt scrise din exil, de la Paris. Autorul ține să ne facă o scurtă prezentare a evenimentelor care s-au derulat între timp, „în anul cel mai bogat de întîmplări și emoțiĭ. Am fost tată și am avut luptele revoluției, luptele în guvern, căderea nóstră, arestarea, voiagiul și în sfîrșit scăparea.” (vol. 2, p. 21)

Volumul biografic „C.A. Rosetti”, alcătuit de C. Borănescu-Lahovary, publicat pe la 1946-1947, la editura Cartea Românească, descrie aventura acestei „scăpări”. Dacă nu este vorba despre o exagerare romanțată, atunci un rol important l-a avut Maria Rosetti, care a urmat convoiul arestaților, pe jos și cu fetița în brațe. Alături de ea s-a aflat permanent pictorul Rosenthal. Și nu numai că i-au însoțit de revoluționarii escortați de o trupă turcească, dar i-au îmbărbătat și au făcut permanent planuri de evadare. Prima încercare, cea de la Orșova, a eșuat. Dar au reușit să fugă de escorta turcească în satul românesc Sfenița (Svinița), situat atunci în Imperiul austro-ungar. Evadații s-au descurcat apoi pe cont propriu, au rătăcit dezorientați și înfometați, s-au ascuns precum fugarii până s-au regăsit în Franța. Nu prea am înțeles care era destinația convoiului și ce se așteptau turcii să facă cu deținuții odată ajunși pe teritoriul imperiului, din moment ce ei nu mai aveau nicio autoritate acolo.

Chiar dacă este profund dezamăgit de eșecul demersurilor revoluționare, Rosetti și toți ceilalți pașoptiști, valahi și moldoveni, aflați la Paris (Nicolae Bălcescu, frații Golesci, Brătianu, Negri, Cogălniceanu, Crețulescu, Costa-Foru, Timoleon Paleologu, Epureanu, Casimir, Melinescu, Alexandri, Eliad, Tell, Cesar Boliak, Nicolae Ionescu, Alexandru (?)) se regrupează și continuă să susțină cauza și idealurile revoluției, însă „cu patimi, cu egoism și fără amor” (vol. 2, p. 33), cum notează cu amărăciune. Îi bănuiește pe unii dintre prietenii lui de lipsă de patriotism real, îi consideră mai degrabă interesați în a se face remarcați. El speră, cu tot pesimismul care îl caracterizează, că lucrurile se vor schimba, că va mai avea loc o revoluție și că țara lui va reuși să devină o țară liberă. E atent la „fierberea” care a cuprins Europa și e convins că în curând va învia și România (așadar, povestea e veche).

În Paris, familia Rosetti a trăit modest. De altfel, din notițe reies numeroasele mutări în locuințe din ce în ce mai ieftine, chiar și din afara Parisului. Nu menționează nicăieri că ar fi avut vreo ocupație din care să câștige pentru a se întreține, dar iarăși mă gândesc că aceasta nu era o practică obișnuită pentru clasa din care făcea parte. Mă rog, nici nu cred că i-a trecut prin cap că ar putea să-și ia o slujbă… cu tot socialismul pe care se lauda că îl studiază. Cu singuranță, singurele surse de venituri sunt afacerile pe care le-a lăsat în țară și de care se ocupau partenerii lui.

În țară înființase ziarul „Pruncul român”, care a devenit „Românul”, alături de multe alte gazete care au fost suprimate rând pe rând. A înființat cel puțin un ziar și la Paris, împreună cu Ion Brătianu și cu Cezar Bolliac, pentru a prezenta situația din țară și pentru a militat pentru unire.

 „Sěrmana Românie, mult bine îi voiŭ face eŭ, de voiŭ trěi și voi putea învěța” (vol. 1, p. 96)

A fost de o modestie incredibilă, și asta îl face cu atât mai nobil. A fost un ziarist desăvârșit, primar al capitalei, ministru, politician care a făcut ca lucrurile să se miște. A fost un om admirabil! „În iubire, câinele este domnul omului, el ‘mi arată micșorarea și egoismul meu, sau al nostru.” (vol. 2, p. 81)

Adesea menționează unde și cu cine „dejunează” sau „prânzește”, dar niciodată nu spune ce feluri de mâncare se găteau pe vremea aceea. Într-o carte de bucate scrisă de Kogălniceanu și Negruzzi, apropiați ai lui Rosetti, sunt tot felul de rețete. E o provocare să le reproducem astăzi, o dată pentru că sunt destul de simplist explicate și apoi… orice ficat modern ar protesta! De exemplu, pentru un cozonac se foloseau zeci de ouă!!! Oricum, Rosetti nu ne spune decât despre ceașca de cafea pe care „o lua” când medita sau îți făcea planuri.

Atunci, cafea să fie! Și un film despre un Rosetti mai de acum!

Povesti cu blazon – Petre Rosetti (integral)

„Trenul spre Samarkand”, de Guzel Iahina

Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești… […] Și să-ți ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se ițească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!” (p. 47)

Guzel Iahina. Trenul spre Samarkand, trad. și note de Luana Schidu,București. Humanitas Fiction, 2021.

Am văzut-o în librărie și mi-am zis: nu încă! Nu încă, pentru că, deși sunt fabuloase, romanele scriitoarei Guzel Iahina au o cruzime care îmi depășește limita de suportabilitate. Dar până la acest volum încă nu descoperisem pe de-întregul oroarea. Cititorii cărților de groază știu exact la ce să se aștepte și iau totul așa cum este, o ficțiune. Iahina plusează însă și ne spune clar că aceasta a fost realitatea, chiar dacă nu descrie un fapt concret, el este foarte posibil să se fi întâmplat într-o formă sau alta. Am avut impresia că face o înșiruire de cruzimi despre care a citit și pe care le concentrează tocmai pentru a spori senzația și, cu siguranță, pentru a atrage atenția asupra lor. Este nemiloasă, surprinzător de nemiloasă.

Autoarea nu se depărtează prea mult nici de tema celor două cărți precedente (despre care am scris câte ceva aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/08/16/zuleiha-si-bach/), nici de perioada și nici măcar de regiunea din Rusia unde au loc evenimentele. Cu toate acestea, e o altă poveste, la fel de captivantă, dar mult mai dureroasă: este despre copii, iubire și bunătate. Despre dimensiunea și intensitatea iubirii și despre formele de manifestare ale bunătății.

Acțiunea este fixată clar în timp: octombrie 1923. ”În ultima vreme, pe întinsul patriei, era atâta moarte, de-ai fi zis că ea stăpânește țara, nu puterea sovietică. ” Și iadul sovietic ne e descris în detaliu: urmele războiului civil încă fumegau, bezna administrativă și politică crea nedreptăți, foametea stăpânea regiunea centrală a țării, peste tot durere, suferință și lipsuri. Drama era atât de uriașă  încât oamenii se hrăneau cu apă în care fierbeau nisip, își abandonau copii pe care nu-i mai puteau hrăni… Dar mă opresc!

În acest context, un tren sanitar plin cu orfani urma să străbată patru mii de verste, din Kazan până la Samarkand, pentru a strămuta copii de toate vârstele în însoritul Turkestan, „ținutul grânelor”. (VÉRSTĂ, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km. – Din rus. versta. Dex).

Responsabilul convoiului era comandatul Deev. El era însoțit de Belaia, reprezentanta Comisiei pentru Copii, de felcerul Bug, în vârstă de 71 de ani, de tânărul bucătar Memelea și de încă unsprezece surori sociale.

Orfelinatul de unde au fost luați copiii depășea cu mult orice povestire a lui Dickens. E greu de citit momentul în care Deev și Belaia pătrund în stabilimentul înțesat pe dinăuntru și pe dinafară de copii  abandonați: „vin, vin și nu se mai termină” (p. 19) Mi-a rupt sufletul gestul unei fetițe care încerca să ia o bucată de carne pictată pe un perete. Aici am vrut să renunț prima dată la lectură. Nu am citit în viața mea ceva mai crunt! Ca să pot continua lectura am citit finalul cărții. Și era abia începutul!

Orfelinatul, un fost palat acum parțial distrus de război, era practic un spațiu gol, auster, în care sutele de copii încercau să-ți găsească un colțișor.  Această clădire îmi dă senzația unei subtile, dar voite, suprapuneri trecut/prezent, o comparație din care câștigă trecutul.

În orice caz, mă cutremură deopotrivă starea cruntă a copiilor luați de acolo și perspectiva oferită de drumul cu acel tren dărăpănat. Tren este un personaj în sine. Fatima, una dintre surorile sociale, îl numește „arca lui Noe”. Cu siguranță, nu este numai un mijloc de transport, el reprezintă salvarea, este șansa, este promisiunea unei vieți mai bune.  Și nu este un convoi oarecare. Vagoanele sale ruginite și dărăpănate acum, amintesc de opulența de odinioară când garniturile aveau vagoane de tip restaurant, biserică și bibliotecă decorate cu filigran de lemn aurit și ornamente care contrastau dramatic cu sacii comerciali în care se înveleau micuții pasageri de acum. Abandonate de ceva timp, ele alcătuiesc acum „ghirlanda”, singura speranță spre o destinație care, în comparație cu locul de plecare, pare un tărâm al făgăduinței. Trenul acesta ne poartă prin locuri pustiite de seceta ucigătoare și oprește în gări în care oamenii de toate felurile caută cu disperare o ieșire din impas, o nouă destinație, o șansă. Privim de la ferestrele lui deopotrivă răsăritul soarelui și pericolul care pândește în stepă, luna, marea, deșertul,  haltele părăsite și gările aglomerate. Trenul este el însuși o Rusie în miniatură, populat de copii din toate zările, de toate condițiile și de toate etniile. Ne prezintă o Rusie aflată precum un tren la un nod de cale ferată.

Conducătorul trenului, comandantul Deev, își ia misiunea în serios. Însă, impresionat de felul în care erau ținuți copii în orfelinat, a încălcat prima regulă: în loc să selecteze 400 de copii, i-a luat pe toți cei 500 aflați acolo, în acel moment. Scena din gară este fabuloasă: copiii sunt urcați în tren, Deev încearcă să-i strecoare clandestin și pe cei mai bolnavi, în timp ce o femeie îi pune un bebeluș în brațe, iar un ofițer îl urmărește. Vacarmul acela e construit aproape cinematografic. Disperarea, speranța, teama, entuziasmul, emoția plecării … extraordinară scenă!

Deev este cel mai bun personaj creat de Iahina. Bun în sensul bunătății, omeniei, compasiunii. Este impresionantă lupta lui pentru a le găsi cizme copiilor, mâncare, medicamente…. pentru a urca în tren fiecare copil bolnav și neajutorat, chiar dacă știa că va fi greu să-i ducă pe toți la destinație. Celor fără nume le găsea porecle care să le spună povestea, mesteca el pentru cei care nu puteau să mănânce….  Oricât de firavă era, el a dorit să dea o șansă tuturor. „Pe hârtie figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor, de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată lupta fără să ucidă. Nu grâne duce el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde poate, îi aștepta viața.” (p. 76).

Dintr-un om bun și responsabil, Deev a „a devenit animal de pradă: apuca tot ce putea hrăni, încălzi sau bucura copiii.” (p. 259). A făcut rost de cele necesare coborând în gări sau în pădure, cerșind sau riscându-și viața la orice pas. A impresionat membrii neimpresionabili ai CEKA de la care o obținut alimente, a convins responsabilul de la un punct de sortare să-i dea carne (un moment care mi-a provocat aceleași sentimente pe care le-am simțit citind poezia Moartea căprioarei), a luat în tren o tânără mamă cu pruncul ei și apoi o cățelușă pentru a-l hrăni pe bebelușul luat la plecare, a cules alți copii abandonați de pe drum,  a înfruntat „pericolul” cazac, holera, deșertul… Toate acestea l-au obosit, l-au copleșit, l-au făcut aproape să-și piardă mințile. Și el fusese orfan, și el cunoscuse foamea și disperarea. Și, precum copilașii din tren, avea nevoie de iubire. Prin acești copii își retrăia suferințele, se salva pe sine, „mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și de o mare suferință.” (p. 384)

Belaia, tot o orfană, găsise un mod diferit de a lăsa în urmă suferința: „știința de a întoarce pagini – capacitatea de a trece de la o etapă a vieții, fără a încerca vreo îndoială sau suferință.” (p. 138). Ea își manifesta iubirea față de cei a căror soartă o avusese și ea, prin asigurarea practica a mijloacelor de trai și prin a-și îndrepta furia spre abuzatori. „Belaia își dădea seama de scara pe care se măsura iubirea care-i umplea inima: ea singură era în stare să înlocuiască mii de mame, poate chiar zeci de mii. Era gata să-și desfacă brațele – de la gurile Volgăi până la Nipru – ca să-i adune pe toți cei fără casă și adăpost, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea” (pp. 142-143). Ne provoacă să ”vedem” ce a văzut ea de când era comisar pentru copii. E o lecție dură despre vremurile terifiante prin care a trecut poporul rus nu mai departe de acum un secol: foamete absolută, foametea morbidă. Poate așa vom începe să înțelegem!

Deev și Belaia sunt doi oameni care-și trăiesc în feluri diferite aceleași răni ale copilăriei, dar care s-au străduit, alături de ceilalți din echipaj, să le vindece copiilor cumplitele traume care-i aduseseră aici. Au stabilit reguli, au îngrijit micuții, i-au încălzit, i-au ascultat, s-au jucat cu ei, le-au cântat, le-au oferit tandrețe, au suferit când pierdeau câte unul.

Un puști găsit pe șine în timpul călătoriei devine imaginea copilăriei acelor vremuri. Un puști cu privirea inteligentă, dar cu un comportament asemănător unui câine credincios, se lipise precum o umbră de Deev. A primit numele Zagreica. Băiatul nu vorbea, dar îi aflăm povestea în capitolul al IV-lea….  Cumplit! Cum ar putea un om suporta așa ceva, dar un copil? Citesc gândurile nefericitului Zagreica și încerc iarăși să nu renunț la lectură.

Trenul își continuă drumul, iar drama pare că nu se mai termină. Se intensifică, devine o agonie. „Și jalea asta n-are nici gust, nici culoare, nici miros.” (p. 282)


Pentru că alimentul despre care se tot vorbește în carte este cașa, am fost curioasă să gust și eu. Am pregătit o cașa rusească cu hrișcă. Hrișca are un miros pe care nu-l aveam „în baza mea de date” și nici gustul nu-mi era cunoscut. Dar nu este rău deloc, dimpotrivă. E adevărat că am adăugat și un pic de unt.

Cașa

O istorie dată naibii

Așteptările stabilesc tonul în orice situație”. (p.43)

O istorie dată naibii: 111 povești pe care ar fi trebuit să le afli la școală”, Căpitanul; trad. Cosmin Maricari, București: Editura Publica, 2021.

Când alegi o carte cu un astfel de titlu, intuiești instant lipsa convenționalului și te aștepți să afli detalii inedite care să completeze sau să explice bizareriile istoriei. Te poți aștepta cam la orice în materie de teme și de abordare. Ei bine, eu nu m-am gândit chiar la „orice” și pot spune că m-a cam luat prin surprindere. Însă titlul original, în engleză, e destul de explicit.

Așa cum este menționat în subtitlu, cartea conține 111 povești, la care se adaugă o introducere „verde-n față” și un motto: „Ashley, totul s-a terminat între noi” (iar Ashley va fi menționată de câteva ori în carte).  Expunerile sunt scurte, succinte, lipsite de detalii… exact cât să ne trezească curiozitatea. După lecturare simți însă nevoia să mai cauți o poză, o altă versiune… simți nevoia de mai mult. Ăsta poate fi un lucru bun!

Fiecare povestire conține o scurtă introducere moralizatoare în care autorul se adresează direct cititorului. Să zicem că amintește niște fapte din istorie pe care le confruntă, prin comparație, cu mentalitatea de astăzi. Autorul extrage anumite curiozități oarecum frivole legate de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute și le expune sumar. Încearcă să ne demonstreze că poveștile nu trebuie să fie numai educative, ci și distractive. Mijloacele folosite nu sunt tocmai cele clasice, iar limbajul e mai degrabă colocvial, de aceea textul nu este neapărat un material didactic și mă îndoiesc că lucrarea poate fi considerată o carte de specialitate. Doar dacă nu cădem cu toții de acord că oamenii, oricine și oricum ar fi ei, devin lecții. Dar nu sunt eu în măsură să apreciez asta. Aș spune mai degrabă că textul e o înșiruire de curiozități, de flashuri. Pe de altă parte, poate eu sunt cea care nu rezonează suficient cu tipul acesta de texte gen social media, în care informația vizează doar senzaționalul. Veridicitatea însă este certă, iar umorul este savuros! Așa că poate fi citită ca atare!

Despre autor, Căpitanul, nu știm decât că îl putem găsi pe Instagram și pe Twitter cu username-ul: @SGRSTK. E clar că lumea se schimbă! Tipul are un mod original de a interpreta poveștile și ne convingem rapid de asta, încă din prefață,  când ne face cunoscută ideea de bază,  în viziunea lui, a basmului „Frumoasa și Bestia”. Cum spuneam… lumea se schimbă! Uneori simt că nu țin pasul cu ea.

Interpretările excentricului nostru Căpitan sunt eterogene, trec de la un domeniu la altul – literatură, istorie, arte, medicină, justiție, tradiții, povești particulare – în aparență, fără vreo ordine anume. E, așadar, o aglomerare de informații despre deschizători de drumuri (alpiniști, eroi…), personalități universale (Regele Pedro al Portugaliei, Edith Wharton, Niccolo Paganini, Ecaterina cea Mare…) și fapte mărunte sau obiceiuri ciudate ale unor anonimi uitați de istorie. Unele sunt interesante, altele par că mi-au mai trecut pe la urechi… dar această înșiruire nu e deloc captivantă și devine chiar plictisitoare la un moment dat.

Sunt în schimb sigură că deși nu se adresează neapărut celor acut interesați de cultura universală, cu siguranță câte ceva tot este de aflat aici.

Până și snobii pot să învețe câte ceva din istorie, din când în când.” (p. 254)

Bijoux (fostă Cara, fostă Sasha)

Iar fiorosul astă de un kilogram mi-a luat în stăpânire biroul și, de câteva zile, îl bănuiesc de spionaj: nu mă scapă din ochi și nu-și dezlipește urechiușa de pe telefon.

„Fiul risipitor”, Radu Tudoran

Când părăsea un loc, și-ar fi părăsit și pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă.” (p. 290).

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, pref. Mihai Iovănel, București, Editura Art, 2010, 281 p.

Prima ediție e romanului a fost publicată în 1947, cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”. Apreciat de public, dar neglijat oarecum de critică (conjunctural), Radu Tudoran este un autor român extraordinar de „citibil”, care își construiește personajele astfel încât le putem iubi sau urî, dar nu le mai  uităm. Mi se pare foarte apropiat ca stil de Eugen Lovinescu, de aceea consider nedreaptă discreția cu care a fost tratat de către critici.

Romanul m-a surprins foarte tare prin puternica simbolistică introdusă de Radu Tudoran în toate aspectele romanului. El creează situații, apoi le repetă într-o succesiune concatenată, un carusel amețitor și previzibil din care personajele pur și simplu nu se pot desprinde.

Titlul m-a dus imediat cu gândul la parabola biblică și, extrăgând componenta religioasă, exact despre asta este vorba. Deși este numit în mai multe feluri (omul din munți, secătura, străinul, omul acela), fiul risipitor nici măcar nu poartă un nume în roman. El este însă cel care provoacă acțiunile prin plecările și întoarcerile absolut neprevăzute și neașteptate. Deși invocă uneori diverse motive, plecările lui sunt justificate prin nevoia de aventură și de libertate, de incapacitatea de a aprecia confortul și liniștea unui cămin, de lașitate și egoism. Fiecare dispariție a lui pare definitivă, așa cum pare și fiecare reîntoarcere. Cea care nu îi judecă acțiunile, nu îi reproșează dorul de ducă și care îl primește de fiecare dată, precum tatăl pe fiul risipitor din Biblie, este Eva (ce nume frumos!).

Așadar suntem în 1930, vara. O cunoaștem pe Eva, adolescenta zvăpăiată pe chipul căreia numai un ”necunoscut picat din cer” (aproape la propriu) ghicește o promițătoare frumusețe. Acest străin i-a aprins fiorii primei iubiri, iar vara aceea și-a petrecut-o urmărind vagonetele care coborau din munți, sperând că acestea îl vor readuce și pe el. Odată cu sfârșitul verii și cu plecarea ei la școală, părea că se va stinge și emoția primilor fiori romantici.

Fata locuia la Panciu împreună cu mama și sora ei, Getta,  în casa Maiorului, fratele mamei ei, cel care administra fabrica de cherestea. Preferata Maiorului era Getta, dar șansele să o mărite cu vreun ofițer s-au ruinat rând pe rând. Aș zice că Getta e fiica cea rea din Fata babei și fata moșneagului. Destinul ei însă se schimbă de câteva ori, dramatic uneori, alteori aproape hilar. Cea care se remarcă prin slăbiciune și servilism, lipsă de responsabilitate, oportunism și nepăsare e mama fetelor, doamna Alion. Atitudinea ei de veșnic îndatorată Maiorului o face să treacă cu vederea nedreptățile, violurile, agresivitatea asupra servitoarelor și chiar asupra  fetelor ei…. Maiorul este un personaj antipatic peste măsură, suma tuturor defectelor omenești, urâțenia în persoană.

Au trecut trei ani fără să-l mai revadă pe străinul din munți, dar de fiecare dată când auzea vorbindu-se despre el tresărea. Nu-l uitase! „Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!” (p. 40).  Eva, acum în vârstă de 17 ani, se transformase într-o tânără fermecătoare, curajoasă, inteligentă și cu un suflet frumos! Asta a observat și străinul din munți atunci când s-au reîntâlnit. Comportamentul bărbatului e precum al omului sigur pe sine, un pic arogant și lipsit de finețe, în comparație cu delicatețea fetei, cea care trăiește pas cu pas minunatul moment al îndrăgostirii. În romanele interbelice românești am mai găsit felul acesta de comportament, ușor superior, dominator în relația de iubire. Cred că era o practică dictată și de cutumele vremii. Tipul nu mi-a plăcut! Dar fetei, da!  În lumea ei austeră, el era singurul care avea ceva uman și care dădea dovadă de bărbăție, de duioșie, de înțelegere.

Au găsit o metodă de comunicare inedită, care astăzi ar provoca un zâmbet în colțul gurii: agățarea unei batiste albe pe un vagonet care circula între casa ei și exploatarea forestieră unde lucra el. A funcționat o perioadă, dar ostilitatea familiei ei o transformase într-o veșnică pedepsită, încarcerată în propria cameră. Așa că s-a folosit de prima ocazie să fugă în munți la străinul de care se îndrăgostise, ceea ce i-a atras o pedeapsă cruntă. A fost descoperit apoi „canalul ” lor de comunicare și idila care se înfiripase. Sora, mama și unchiul s-au constituit într-un tribunal inchizitor și și-au revărsat asupra copilei întreaga furie, pângărind cu zeflemeaua lor scrisoarea pe care o primise de la străin. Fata s-a gândit că doar moartea o mai putea salva de oprobriul public la care urma să fie supusă. A ales funicularul pentru a-și lua viața, dar nu a avut puterea să ia o decizie fără să-l mai vadă o dată pe bărbatul iubit. Când a aflat adevărul despre fuga fetei de acasă, el a promis să o protejeze. Răul însă aștepta după ușă, în cazul nostru, Maiorul. Și chiar dacă nu a fost un pericol imediat, pentru că așa cum promisese, bărbatul a protejat-o și a luat-o cu el, răul o pândea răbdător. „Era ca în funicular, peste prăpastie; știa că va ajunge sus și totuși nu putea să uite ce-i dedesubt” (p. 113)

Apoi, din senin, el a plecat să-și viziteze mama bolnavă. Motiv? Pretext? S-a întors peste doi ani, timp în care viața Evei a continuat spectaculos: crimă, închisoare, proces, căsătoria cu un domn care i-a oferit întreaga lui afecțiune și o viață liniștită. (Autorul a descris orașul în care trăia cu soțul ei, dar nu l-a numit… așa că am rămas cu această curiozitate – ar putea fi Sibiu.)

Când a revenit străinul ei iubit, a plecat cu el, lăsând totul, fără să privească înapoi. L-a primit fără o întrebare, fără un reproș! Doar că peste toată fericirea pe care o trăia în vacanța petrecută împreună la mare, plutea neliniștea: „se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înșele soarele în orice clipă și să fugă fără umbră.” (p. 182). Și nu s-a înșelat! El a plecat. Iarăși! De data asta, nici măcar nu s-a mai străduit să găsească un motiv. I-a mărturisit doar că „mi-e teamă să nu mă transform în copac. Mi-e teamă de limitările spațiului. Trebuie să plec repede, și mereu, să mă apăr!” (p. 197).

Cred sincer că oricare plecare poate fi înțeleasă. E de neînțeles însă felul în care a făcut-o el. Și-a planificat fuga fără să-i spună fetei un cuvânt. Pur și simplu și-a cumpărat bilet pe un vapor și a lăsat-o pe chei, singură și disperată. Eva, a încercat iarăși să se vindece și să-și încropească un fel de viață în București, dar chiar când începuse să se împace cu dispariția lui, bărbatul se întoarce. Câteva luni! Atât a rămas lângă ea, apoi – ghici(!) – a dispărut din nou. Încep să cred că era absolut lipsit de imaginație!

28 februarie 1937 – Oswald, încă soțul ei, o salvează din nou și o duce într-o casă la Păltiniș. Liniștea i-a fost însă tulburată de vestea izbucnirii războiului și de… întoarcerea străinului. A câta? Le-am pierdut șirul. Se pare însă că întoarcerile sunt din ce în ce mai spectaculoase. De data aceasta, fiul nostru risipitor s-a ales, pe lângă fată, cu o împușcătură în braț.

A plecat imediat după ce Eva a făcut tot ce a putut să-l însănătoșească. Tot plecat l-a prins și războiul. Eva a rămas în București, și-a găsit o slujbă de cosmeticiană și a început o viață independentă. A devenit și ea idealul cuiva, al tânărului Lucky, dar a învățat din greșelile trăite cum să fie, pentru binele lui, un călău blând. Și desigur, a revenit străinul nostru. De fiecare dată, îi dădea viața peste cap, iar el se afla în dificultate. De data aceasta, nu se supusese mobilizării și era speriat că îl vor prinde. Așa că experimentează și el (ca și noi, de curând) izolarea la domiciliu. Eva a reușit să-i procure niște acte false și nu e greu să ne imaginăm ce a făcut bravul nostru străin imediat după ce a scăpat de pericolul de a fi prins și trimis pe front. Dar chiar atunci s-a declanșat iadul peste București, bombardamentul din 4.4.44!

La final, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când suma plecărilor nu este egală cu cea a revenirilor, ce se alege de cel care așteaptă?

În vis, viața e țesută cu aur și argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oțel, ca să nu fim zdrobiți.” (p. 332)

„Apicultorul din Alep” de Christy Lefteri

   „Eram vigilent la orice sunet și mișcare, îmi imaginam pericole peste tot în jurul meu, mă așteptam să se întâmple în orice clipă tot felul de atrocități, simțeam moartea aproape” (p. 249)

Ca mulți alții, am privit imaginile cu migranții respinși, lăsați să plutească în bărcile care, printr-o minune, i-au purtat către țărmuri mai bune. Mi-am imaginat speranțele care i-au ținut în viață, pe un drum atât de lung și de periculos. Le-am înțeles și deznădejdea când au realizat că după tot calvarul trăit, de fapt, nu au făcut decât să schimbe o cruzime cu alta. Și oricât de generală ar fi fost prezentată situația, acele persoane nu au putut fi privite doar precum o masă de persoane dezrădăcinate, „oameni zdrobiți de război, îndreptându-se spre un viitor incert” (p. 84).  Sunt indivizi cu povești și drame cutremurătoare, cu lecții de supraviețuire dureroase, oameni ca și noi, cu familii, cu sentimente, cu trăiri, cu temeri, oameni care au pierdut totul și au fost azvârliți brutal spre nicăieri. Câtă durere poartă cu ei și totuși câtă încredere! Câte nedreptăți au trăit și câte îi mai așteaptă!

Apicultorul din Alep de Christy Lefteri, București, Litera, 2020.
In această carte, chipurile speriate văzute la știri încep să-și dezvăluie dramele. Autoarea a lucrat ca voluntar la un centru pentru refugiați din Atena. Odată aflate, poveștile de viață ale celor ajunși acolo au bântuit-o neîncetat. Incapabilă să se elibereze vreodată de ele, a decis să le spună mai departe. Și deși povestea sfâșietoare a lui Nuri și a soției lui, Afra, este o ficțiune, a fost trăită în diferite forme de sute de familii siriene. Drama lor ne poartă, rând pe rând, prin toate stările de tristețe, neputință și revoltă.

Nuri și Afra sunt ceea ce a mai rămas dintr-o familie odinioară liniștită și fericită, mutilată acum și pierdută printre refugiații sirieni care visează să ajungă în Marea Britanie. Nuri este personajul povestitor. Își rememorează viața petrecută în Alep, simplă și grea, întotdeauna dictată de capriciile deșertului. Se ocupa cu stupăritul și avea o sensibilitate aparte pentru albine. „Până la urmă, am ajuns să gândim ca albinele, ba chiar mâncam ca albinele. Mâncam polen amestecat cu miere, să avem energie pe căldurile acelea” (p. 17). Totul avea să se schimbe. A început războiul civil. Primele victime au fost albinele. Apoi Sami, băiețelul lui. Barbarismul nu cunoaște limite, de aceea textul e greu de parcurs… e excesiv de crud, deși tonul e resemnat, lin, imperturbabil. Traumele au lăsat urme adânci pe trupul și în mintea lor. Încă o dată, cuvântul ”război” mă îngrozește.

Povestirea se desfășoară pe două planuri, unul este în derulare, iar celălalt reprezintă rememorarea momentelor trăite înainte și după  izbucnirea războiului civil din Siria, până în momentul sosirii lor într-un loc sigur. „Pleacă Nuri, aici nu mai e căminul nostru, nu mai e acasă. Acum Alepul e precum cadavrul unei persoane iubite, nu mai are viață sau suflet” (p. 41.)

Într-un târziu, când Afra a putut să se desprindă de Sami, băiețelul lor ucis, cei doi au urmat îndemnul lui Mustafa, cel mai bun prieten al lui Nuri, care deja părăsise orașul și îi aștepta în Marea Britanie. A urmat o călătorie epuizantă și nesigură în care nu puteau decât să se bazeze pe „onoarea” traficanților pe care îi plăteau, dar care nu le puteau oferi nicio garanție. La granița cu Turcia, au traversat râul Asi și s-au îndreptat spre Istanbul. Ca o stranie coincidență, am oprit lectura pentru o călătorie neașteptată chiar la Istanbul. Mi-am luat un răgaz la o cafenea și am privit Piața Taksim prin ochii lui Nuri. M-am gândit că poate chiar în acel moment, poate chiar acolo, cineva ca el căuta o cale de salvare. Altădată, locul acesta m-a făcut să simt o mie de emoții, cu totul altele decât cele de acum. Cei doi au traversat marea într-o barcă de cauciuc și au ajuns pe o insula din Grecia. Pe parcursul călătoriei, un băiețel singur se lipise de Nuri. Sau așa ne lasă Nuri să înțelegem. Era la vârsta fiului lui și cumva găsise și el drumul alături de ceilalți. Pe insula aceea însă, l-a pierdut. Copilul acesta, cheia pe care o tot caută, albina fără aripi, orbirea Afrei sunt  simboluri foarte puternice pe care autoarea le introduce cu subtilitate în text. 

Cei doi au reușit să plece la Atena, un popas important al traseului lor. Descoperim aici lumea insalubră, plină de compromisuri și nedreptăți, în care trăim și pe care o numim civilizație. O lume a traficanților care te asigură că te pot duce oriunde vrei atâta timp cât vei plăti prețul potrivit. Ca și cum i s-a scurs întreaga energie în încercările îndurate pe parcursul călătoriei, Nuri simte că se pierde în întuneric, iar o bilă care se tot rostogolește este semnul unui vis recurent și nesfârșit de trist.

Uneori ne creăm astfel de iluzii puternice ca să nu rătăcim în întuneric” (p. 327)

%d blogeri au apreciat: