Posted in Cărți, Recenzii

“Drood” de Dan Simmons

0_2075Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Cartea este un fel de mărturisire-testament scrisă de Wilkie Collins în anul morții sale, 1889, dar adresată cititorilor de peste 150 de ani, adică nouă. Pentru că povestitorul este Wilkie Collins nu pot să nu remarc tonul malițios cu care vorbește despre Dickens, ton care ascunde deopotrivă invidia față de scriitorul Dickens și admirația pentru omul Charles. Wilkie Collins, dependent de laudaum și bântuit de un Celălalt Wilkie, îl descrie pe celebrul scriitor englez ca fiind oportunist, robul aparențelor și al grandomaniei, răzbunător și egoist. Este de fapt o povestire despre ultimii cinci ani din viața lui Charles Dickens, de după accidentul de tren de la Staplehurst, moment care “i-a  răpit liniștea sufletească, sănătatea și unii ar spune în șoaptă, rațiunea”. Accidentul este un fapt real, petrecut pe 9 iunie 1865. Dickens se afla în tren împreună cu o actriță, Ellen Ternan, cu care se bănuia că avea o relație, și cu mama acesteia. În afara locomotivei și a vagonului  în care se afla scriitorul englez, toate celelalte s-au prăbușit prin spărtura de treisprezece metri dintr-un pod aflat în lucru. Dickens a căutat să se facă util și a ajutat victimele, după cum singur a mărturist mai târziu. Șocat de amploarea carnagiului al cărui martor era, Dickens zărește un bărbat pe care l-a descris ca fiind “un om înalt și slab, îmbrăcat cu o pelerină neagră, grea… era cadaveric, aproape șocant de palid la față, ochii umbriți de fruntea înaltă și albă care se unea cu un scalp plat.” Această stranie apariție care-și spunea Drood, părea a fi însăși Moartea. Toți răniții pe lângă care trecea Drood, mureau. Mai târziu aflăm că acest Drood nu făcea altceva decât să-i hipnotizeze pe muribunzi pentru a le ușura trecerea. Când l-a vizitat pe Dickens, imediat după accident, Collins l-a găsit total schimbat: părea mult îmbătrânit și până și vocea îi era diferită. Dezvoltase o obsesie pentru Drood. L-a rugat pe Collins să-l ajute să-l găsească pe acest om, “dacă om a fost”. Împreună cu un fost polițist, Dickens îl cară pe Collins printr-una dintre cele mai rău famate zone ale Londrei, Whitechapel (cea care douăzeci și ceva de ani mai târziu va cunoaște trista celebritate adusă de Jack Spintecătorul). Au mers acolo deoarece, detectivul Hatchery a descoperit că în trenul cu care venise Dickens în ziua accidentului fusese adus și un sicriu pentru un anume domn Drood din Whitechapel.  Vizitează o bătrână, pe Sal, care vindea opiu și care le spune că Drood îi fusese client până în urmă cu un an.  Femeia,  care părea speriată de el, le-a spus celor trei povestea pe care o auzise la rândul ei. Se credea că Drood a fost ori marinar, ori pasager pe o corabie care a venit pare-se din Egipt. După ce și-a cheltuit toți bani pe opiu, a început să muncească, să fure și să ucidă pentru bani. În timp, Drood a strâns un grup de imigranți. Au format un fel de religie și trăiesc în Orașul Subteran. La un moment dat, într-o încăierare și-a pierdut limba, a fost desfigurat și se spunea că a fost chiar ucis. Prietenii lui, imigranții, i-au pescuit trupul din Tamisa și l-au readus la viață.  Mai târziu aflăm că, de fapt, el a fost cel care s-a apărat de un tâlhar care voia să-l jefuiască. Desigur, Dickens și-a propus, nepeturbat de această istorisire, să meargă mai departe și i-a propus detectivului să-i ducă în Orașul Subteran. Orașul Subteran era de fapt un sistem labirintic de canale, catacombe antice, pivnițe, caverne, mine abandonate, șanțuri în care se aflau sute de cripte. Cei doi scriitori au pătruns în înfricoșătorul adăpost al opiomanilor și al infractorilor, dar Collins l-a urmat numai până la un punct, unde l-a așteptat pe Dickens să se întoarcă de la întâlnirea cu misteriosul personaj. Acesta povește ce a aflat: că Drood era fiul scriitorului John Frederick Forsyte și al unei văduve egiptene, Amisi. Și copilul și mama fuseseră însă abandonați de tată. Amisi fusese condamnată la moarte pentru crimă împotriva moralității, iar băiatul de patru ani fusese luat de Amun, fratele bunicului său egiptean. Acesta l-a inițiat în misterele vechii religii egiptene și în ritualurile secrete și științele sacre ale vindecării pentru a deveni preot în Templele Somnului dedicate lui Isis, Osiris și Serapis. Aceasta ar fi explicația cum că atunci când fusese tăiat și aruncat în Tamisa, el nu era mort, ci reușise să se autohipnotizeze, suspendându-și sufletul într-un echilibru între viață și moarte. Pentru a le arăta recunoștința celor care l-au îngrijit, Drood a construit o replică a templului somnului în subteran unde îi vindecă  prin ritualuri antice pe cei care nu pot fi altfel salvați. Mai târziu, Collins ajunge chiar el unul dintre clienții acestui adăpost, dependent fiind de narcotice din cauza gutei de care suferea.

La câteva luni după aceea, Collins a primit vizita unui fost inspector de poliție care, prin șantaj, a încercat să obțină informații despre Drood, cel pe care îl căuta de mai mult timp. Scriitorul i-a oferit informațiile pe care le știa, cu condiția ca detectivul să-i facă, la rândul lui, mai multe servicii. Collins nu credea că astfel îl trădează pe prietenul său deoarece bănuia că Dickens chiar dorea ca tot ce spune să ajungă la băgărețul inspector. În plus, îl folosea pe detectiv pentru a se documenta și inspira pentru următorul roman, Piatra Lunii.

Desigur că în cele aproape o mie de pagini, Simmons nu a urmat numai firul intrigii principale. De altfel, în economia cărții aceasta nu cred că ocupă mai mult de jumătate. Într-un număr mare de pagini, autorul, prin intermediul povestitorului Wilkie Collins, ne descrie frânturi cât se poate de reale din viața celor doi mari scriitori englezi ai secolului al XIX-lea, despre relațiilor lor cu celelalte personalități ale epocii, despre familiile lor, întâlnirile și discuțiile cu prietenii, practici, cutume. La fel, Simmons face incursiuni literare obiective. Realizează prezentări din operele literare ale celor doi autori englezi și chiar ne face părtași la etapele prin care prind viață cărțile la care aceștia lucrează și la starea scriitorilor, aflați de cel mai multe ori sub efectul substanțelor halucinogene. Nu greșesc dacă spun că autorul nu s-a abținut absolut deloc în a folosi toate informațiile aflate din ampla documentare pe care a făcut-o. Detaliile biografice și cele literare sunt absolut fascinante. Cu toate nuanțele adăugate, autorul le-a dat o mare doză de credibilitate. Devin însă plictisitoare agapele de familie unde poveștile de viață ale unor personaje, probabil celebre în epocă, ocupă pagini întregi, fără absolut nici-o legătură cu nimic din narațiune. Totuși unele conțin începuturi de acțiune, cum ar fi cea din preajma Crăciunului de după accident, când Dickens își anunță invitații că dorește să renunțe pentru o perioadă la scris și-și propune să inițieze o serie de lecturi publice bazate pe o nouă artă interpretativă, în cadrul căreia va folosi magnetismul incipient, hipnoza, ceea ce îi va face pe ascultători mai receptivi și mai cooperanți decât i-ar putea face literatura sau teatrul singure.

A început turneul plănuit, iar Collins l-a însoțit la una dintre reprezentații. Spectacolul oferit de Dickens era cu siguranță unul special, cu lumini și tot felul de aranjamente artistice, iar Collins putea să jure că, la un moment dat, Dickens s-a transformat în Drood. De unde a concluzionat că Drood era de fapt Dickens, idee pe care i-a spus-o imediat și inspectorului Field.

 “Inimitabilul” (după cum îi spunea Collins lui Dickens) i-a mărturist că motivul pentru care s-a apropiat de Drood este acela că acesta dorește ca el, „cel mai important scriitor din Anglia”, să-i scrie biografia (și să transcrie în engleză ritualurile misterioase egiptene). Și a adăugat că acesta este și motivul pentru care Drood nu și-a dezlănțuit întreaga furie asupra lui și a familiei sale, și nici asupra lui Collins și asupra inspectorului. Collins a înțeles că lui Dickens îi era teamă de Drood. Singura ieșire din această situație ar fi ca Dickens să plece în America, ceea ce s-a și întâmplat, nu înainte ca Dikens să-i spună lui Collins că în cazul în care i se va întâmpla ceva, acesta din urmă va trebui să preia scrierea biografiei lui Drood. Collins, mânat de adicția sa, continuă să-i viziteze pe comercianții de opiu și astfel se trezește într-o situație absolut înfricoșătoare în urma căreia are impresia că Drood i-a transplantat un gândac în corp, un scrabeu care îi sfredelește creierul și care îl face sclavul maleficului personaj. Totodată, Collins a început să bănuiască că Dickens l-ar fi ucis pe tânărul Edmund Dickens, căruia îi devenise tutore și administrator al averii, după care dispăruse.

Dickens îi mărturisește către final că toate acestea nu au fost decât o glumă, o invenție de-a lui, iar pe Collins l-a hipnotizat pentru a-l face să creadă totul. Wilkie însă devenise mult prea implicat. Consideră că singura salvare este să-l ucidă pe Dickens și deja o face într-unul din visele sale euforice. Dickens moare însă cu câteva ore înainte ca Wilkie să-și pună planul în aplicare.

Suspans, acțiune debordantă, ficțiune amestecată cu istoria, ritualuri magice, hipnoză, crime, literatură… “Si acesta este doar începutul!

După ce le citesc, obișnuiesc să donez cărțile cumpărate. Pe aceasta o voi păstra.

Advertisements
Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Lupta mea (Min kamp #1)

lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata_1_fullsize

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […].Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Profan. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!).Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierera de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele. (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsensem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.

Continue reading “Lupta mea (Min kamp #1)”

Posted in Cărți, Recenzii, Uncategorized

Așteptându-i pe barbari

IMG_4878“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Magistratul întâlnește o fată schilodită și aproape oarbă, una dintre prizonierele barbare torturate. Se atașează de ea într-un mod aproape bizar și tot restul romanului magistratul se întreabă dacă o vrea pe ea sau doar urmele istoriei pe care le poartă trupul ei.  Odată cu venirea primăverii, se decide să o ducă pe fată alor ei, în deșert. Când se întoarce, fortul era ocupat de soldați: războiul împotriva barbarilor începuse. Acuzat de trădare, magistratul e închis și tratat ca un prizonier barbar. După câteva luni evadează, petrece o zi ascunzându-se prin fortul care acum era cu totul schimbat, apoi pleacă din fort, dar își dă seama că nu va putea supraviețui în deșert. Se întoarce, resemnat, în celulă. Sosește și armata de la vânătoarea de barbari. Aduc cu ei un șir de oameni legați și străpunși cu sârme (o descriere pe care am citit-o cu mare greutate) și încep să-i bată cu cruzime, în piața plină de curioși. Oripilat de lipsa de milă a soldaților și de entuziasmul populației care asistă la o astfel de scenă, magistratul se consideră singurul om de acolo care în străfundul inimii nu este barbar. Rațiunea îi dicta să se retragă în celulă, dar conștiința îl provoca să ia atitudine, să încerce să oprească acel măcel. Imediat ce a fost zărit, magistratul a devenit ținta furiei colonelului Joll, și curând cade zdrobit de ciocanul pe care acesta îl folosea într-o demonstrație furibundă de forță. Chiar și în momentele de maximă suferință, magistratul încearcă să-și stăpânească durerea și evită să devină ridicol. Însă umilințele la care este supus sunt de neimaginat. Este, în final, lăsat pe străzi, bătut, înfometat, dezbrăcat.

Locuitorii fortului, sătui de atacurile, jafurile și desfrâul soldaților încep să părăsească fortul. Până la urmă, Mendel pleacă și el împreună cu armata rămasă, părăsindu-l pe Joll în deșert împreună cu cei câțiva soldați cu care plecase iarăși la vânătoare de barbari. Când s-au întors și aceștia au fost primiți cu pietre. Finalul are acea notă de optimism pe care ți-o oferă un nou început.

Cartea e surprinzătoare. Sunt tentată să cred că un strigăt nuanțat împotriva Apartheidului, date fiind originile sud-africane ale autorului și anul în care a fost publicat romanul, 1980. Dar e mai mult, e o analiză a naturii umane aflate în fața pericolului, o paralelă între spiritele inevoluate și cele capabile de a înțelege dincolo de aparențe. Recomand!

Posted in Cărți, Recenzii

Blestemul manuscrisului

1073466Oricât au încercat criticii să explice balada Meșterului Manole ca simbol al jertfei pentru creație, pentru mine, Ana și “aripile zburătoare/de şindrili uşoare” m-au terifiat și n-am putut găsi în niciun chip justificări pentru cruzimea extremă descrisă în baladă. Ba chiar l-am suspectat pe “anonimul autor” de o mare doză de sadism. Nu mi-am imaginat niciodată o legendă ca fiind altceva decât un mit, de aceea mă atrag romanele în care scriitorul reușește să transforme o legendă într-o istorie credibilă.

Blestemul manuscrisului” este volumul al doilea din seria Stelian Munteanu, inițiată de Bogdan Hrib. Cuvântul manuscris din titlu m-a atras, dar recunosc că nu mă așteptam să găsesc o poveste atât de interesantă, încât să-mi schimbe felul de a privi anumite momente din istoria noastră. Recitesc cele câteva cuvinte care însoțesc autograful autorului de pe pagina de titlu: “o poveste cu alt… fel de istorie! “. Îmi plac poveștile, istoriile altfel și romanele polițiste.  După primele pagini mă declar cucerită și hotărăsc să le propun cartea prietenilor mei de la clubul de lectură. Entuziasmul cu care am prezentat-o a făcut ca ea să fie aleasă cartea lunii iulie a clubului nostru. Yeeess! (Unul dintre colegi, care l-a descoperit pe Hrib abia cu această ocazie, se declară deja fan al autorului!)

Dacă începutul cărții este exclusiv polițisto-detectivistic, el ajunge să cuprindă întreaga istorie a Țării Românești de la întemeiere și până în zilele noastre.

Personajul principal se prezintă după primele pagini: Stelian Dan Munteanu. Înșiră apoi întreaga listă de ocupații pe care nu le are, dar de care l-am putea suspecta (polițist, detectiv, spion…). Și este câte puțin dn toate. Aflu că se află în vacanță pentru două săptămâni împreună cu grecoaica Eleni, când primește un telefon de la un prieten francez, Jacques Sardi, aflat la Târgul de carte de la Frankfurt unde avusese loc o crimă. Într-o clipă dispar și “tânără, frumoasă, liberă”, și perspectiva insulelor, iar Stelian schimbă decorul însoritei Elade cu cel al Germaniei.

Acolo, Sardi i-a prezentat faptele și suspiciunile în legătură cu incidentul care s-a soldat cu uciderea lui Valentin Neagoe, profesor de istorie cu un master la Heidelberg, angajat ca electrician la o firmă germană. Deși totul fusese aranjat să pară un accident prin electrocutare, detectivii germani au descoperit că victima fusese otrăvită. Nici francezul Sardi nu se află întâmplător acolo. El era pe urmele unui manuscris vechi, o Chartă Papală dispărută. În ultimul timp, mai multe instituții din Franța primiseră scrisori anonime în care se sugera că acel document există și că el ar putea distruge ordinea mondială.  O primă ordine a și distrus-o. Cea din camera de hotel a detectivului român care a constatat că cineva îi răvășise totul chiar din prima seară de la sosirea în Germania. Locuința victimei din Germania (ca și cea din România, de altfel) nu era decât o cameră goală, nepersonalizată, fără niciun obiect inutil. I-a atras atenția un rezervor suplimentar al unui tanc Panzer care fusese transformat într-un fel de ascunzătoare, tocmai bună pentru un manuscris, de exemplu. În mașină aproape era  să fie asasinat, așa că se hotărăște să plece la București unde speră să găsească informații despre trecutul electricianului mort. Toni, prietenul polițist care se documentase între timp, îi spune o întreagă poveste despre familia Neagoe și despre faptul că unul dintre bunicii victimei, Vladislav Neagoe, fost soldat în Divizia 2 Panzer, a fost arestat în 1945, iar din procesul-verbal reiese că avea cu el o canistră sau un rezervor pentru combustibil. La discuție asistă și un SRI-ist, iar acțiunea începe să se concentreze în jurul manuscrisului.

Și cum termenul “manuscris” și-a pierdut ușor din semnificație (date fiind noile tehnici de redactare), nu numai gândul, dar și autorul ne poartă în trecut. Mai precis în anul 1216, după moartea Papei Inocențiu, când interesele bisericii dictau mare parte din administrarea teritorială a lumii, iar ordinele religioase promovau credința cu spada într-o mână și cu crucea în cealaltă. Îl cunoaștem pe Walter, un membru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, un sas valah din Transilvania, care va avea un rol important în intențiile catolice expansioniste. Practic, Papa visa un fel de repetare a momentului cuceririi Daciei de către romani, dar nu teritorial, ci religios de această dată, iar Walter era omul potrivit să-l ajute. Peste mulți ani, Walter apare pe malul râului Argeș, ca fiind Negru Vodă, voievodul pe care-l știm cel puțin din legenda Meșterului Manole. Acesta primește de la un pustnic, fost cavaler teuton,  o cutie mare și scorojită, pe care celebrul nostru Manole o pune într-o firidă neterminată a viitoarei mânăstiri de la Curtea de Argeș. Și apoi Manole trebuia să dispară, “că fără jertfire nu se împlinește nimica pe fața asta a pământului”. Peste ani, precum Hamlet, Seneslau, fiul lui Negru Vodă a avut o întâlnire cu spiritul tatălui care l-a însărcinat să aibă grijă de ceea ce se afla în turla bisericii. Rând pe rând, urmașii la tron au lăsat instrucțiuni clare cu privire la prețiosul obiect. Deși par să nu aibă legătură directă cu acțiunea romanului, incursiunile în istorie sunt interesante. Autorul ne face părtașii unor decizii, ai bătăliilor celebre și chiar la tipărirea, la 1508, a primei cărți de pe teritoriul Țării Românești, Liturghierul lui Macarie. Între timp, manuscrisul ascuns la Argeș, a fost mutat la Mânăstirea Dealu, iar urmele lui sunt identificate până în secolul al XX-lea.

În zilele noastre, Stu își continuă aventura și află dintr-o înregistrare audio care a fost traseul manuscrisului, după moartea bunicului victimei de la Frankfurt: tatăl l-a dus acasă, blocul s-a prăbușit la cutremurul din ’77, caseta a ajuns în mâinile Securității. În decembrie ’89, aceasta apare la Bibliotecă urmând a fi expusă după Crăciun din ordinul lui Ceaușescu. Se pare că cineva a încercat să preîntâmpine acest lucru, președintele a sfârșit așa cum știm (dar motivul ar fi acest manuscris), iar presupușii teroriști nu ar fi fost altceva decât un grup care s-a strecurat în BCU și în Palatul Regal pentru a sustrage manuscrisul. Se spune că documentul poartă cu el un blestem: cine îl citește, suferă de o moarte violentă.

Și noul președintele al României hotărăște să prezinte Charta și decide să o expună la întâlnirea NATO  de la București. Evenimentele se precipită, iar finalul este cu totul altul decât ne-am fi așteptat.

 

Posted in Cărți, Recenzii

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Jean D’Ormesson se declară scriitor de profesie, “o capodoperă în pericol” a literaturii franceze aflate în declin. Ne introduce brusc într-o exclusivistă societate aristocrată raportată la coduri vestimentare, de comportament și de limbaj, în care se remarcă tatăl lui. Am o sensibilitate aparte atunci când vine vorba despre tați, de aceea m-a impresionat felul în care l-a descris: “Credea în merit, în muncă, în rațiune și în democrație…”. Trebuie să fi fost un om remarcabil, manierat și de ținută, un reprezentant cu pedigree din casta upper-class. Și descopăr cu fiecare pagină un om demn, educat, cu convingeri ferme și extrem de dedicat principiilor sale.  Pe el însuși se descrie ca făcând “parte dintr-o familie binecuvântată și blestemată, alcătuită din marii nervoși care sunt sarea pământului.”

Și-a petrecut primii ani în Bavaria, aflată între Tratatul de la Versailles și iminența național-socialismului. Tatăl lui, reprezentant al legației franceze, a fost apoi mutat, pentru trei ani, la București. Băiatul de nouă ani a descoperit aici o societate burgheză a anilor ‘30 care vorbea în majoritate franceza. Mai târziu, bărbatul revenit în România la sfârșitul secolului trecut, a constatat că și aici, ca peste tot în lume, noua lingua franca era limba engleză. După o jumătate de secol de separare de lumea din care făcuserăm parte și de la care împrumutaserăm valori… o altă lume i-a luat locul. Una despre care nu știu dacă istoria își va aminti cu aceeași plăcere.

Întotdeauna citesc cu interes, dar și cu teamă, impresiile străinilor despre România. Asta pentru că le lipsește, justificat de altfel, subiectivismul patriotic. Nu spun că părerile lor sunt nerealiste, dar din ele răzbat adesea păreri comparative. Iar asta, cel mai adesea, nu ne avantajează. De data aceasta, D’Ormesson e mai mult decât măgulitor cu România. E adevărat, are și scuza că pe vremea aceea avea 10-12 ani, era într-o relație de prietenie cu viitorul rege Mihai, mai mare cu 4 ani (cei doi s-au stins din viață în aceeași zi, pe 5 decembrie 2017), iar familia lui se învârtea în cele mai stilate cercuri ale Bucureștiului interbelic. Și ce lume! Brătianu, Iorga, Titulescu, Martha Bibescu… Contactul cu România l-a inspirat pe autor să cultive prietenii și mai târziu, cu alți români stabiliți la Paris: Eugen Ionescu, contesa de Noailles, Cioran.

Familia lui părăsește Bucureștiul și se mută în Brazilia, în 1936. După 21 de zile pe mare, copilul e fascinat de căldura tropicală și de faptul că au putut folosi telefonul chiar pe vapor, înainte cu o zi de a sosi la destinație. Își amintește cu plăcere anii petrecuți acolo, dar revede cu amărăciune cum, peste ani, fostul sediu al ambasadei este demolat “… am înțeles că trecerea noastră prin această lume este un vis fragil și că istoria își ia sarcina, cu o rigoare nemiloasă, nu numai de a pregăti lucruri noi, ci și de a reduce la neant tot acest trecut efemer, care se confundă cu noi.”

Mereu m-am întrebat în ce consta cu adevarat educația copiilor din clasa privilegiată a vechii Europe. Constat acum că valorile transmise erau aceleași,  doar metodele și insistența erau diferite: “tata și mama mă învățau neîncetat să nu mă ocup prea mult de mine, să nu ies în evidență, să nu vorbesc despre mine și să mă pun în locul celorlalți… folosindu-mi imaginația”  Oare ce a distrus acestă lume?

S-au întors în Europa exact când “mecanica dezastrului și a declinului se pusese în mișcare”. S-au stabilit la castelul Saint Fargeau, la 170 de kilometri de Paris. Era anul de “dizgrație” 1938. Despre acea perioadă, D’Ormesson spune “Când aveam zece, doisprezece sau paisprezece ani, viața, care pentru mine se concentra pe studii și pe spectrul unui bacalaureat derizoriu, era amenințată în fiece clipă de doi căpcăuni mai amenințători decât lupii din fabule, decât fiara din Gevaudan, decât un Barbă-Albastră cosmic. Hitler și Stalin. Și trebuia să alegem dintre ei doi.”  O descriere pe cât de plastică, pe atât de concentrată. Și de reală! Și, desigur, a început războiul. Din dialogul celor doi EU reiese dorința autorului de progres, un concept pe care-l explică în termeni antagonici, ceea ce mi-a amintit de Paler. “Progresul este un Ianus cu două fețe. Este o binecuvântare. Și un blestem. … Este o formidabilă mașină ce produce binele și multiplică răul. Oamenii trăiesc mai mult. Dintr-un punct de vedere dificil de contestat, ei trăiesc din ce în ce mai puțin fericiți.” Pentru mine nu este surprinzătoare nevoia de a vorbi despre progres în pragul dezastrului.

Familia se mută în casa unui unchi, lângă Paris, petrecându-și timpul în mediile culturale și politice. Acalmia nu a durat decât până în primăvara anului următor, când războiul s-a arătat în toată monstruozitatea lui. Familia se mută, mai întâi la Vichy, apoi la Nisa. După o decizie care s-a dovedit foarte inspirată, poate chiar salvatoare, se întorc cu toții la Paris. Autorul nu insistă asupra războiului aflat în plină desfășurare, ci se mulțumește doar să strecoare câteva cuvinte impresionante pentru a lămuri contexte. Se concentrează în schimb pe studii, pe examenul de bacalaureat și pe admiterea la facultate. Disproporționalitatea dintre spațiul alocat celor două situații subliniază importanța pe care a dat-o educației, chiar și în timp de război, dar și a unei oarecare indiferențe de care însuși autorul se autoacuză.

Citind despre examenele pe care le-a susținut la Sorbona, începe să-mi fie tot mai clar de ce aproape niciunul dintre pașoptiștii noștri nu au reușit mare lucru, când au fost trimiși la studii, la Paris, cu o sută de ani înaintea autorului. Manifestă o mare considerație pentru oamenii de cultură ai vremii și, spre exemplu, întâlnirea cu Paul Valery i-a provocat atâta emoție încât aproape că nici nu-și mai amintește ce au vorbit. Mărturisește că toată viața a fost copleșit de două sentimente: uimirea și admirația. De altfel, întreaga carte pare a fi un elogiu adus admirației. Admirația pentru tot ce-l înconjoară: părinții, fratele, prietenii, colegii, profesorii, scriitorii, oamenii de cultură sau cei politici. Iar prin aceasta ne câștigă întreaga admirație. Când a fost întrebat despre iubire, a vorbit cu multă sensibilitate despre sentimente, dar a ocolit cu eleganță orice referire la femeile din viața lui. De câte ori povestește despre vreo femeie mai puțin atractivă spune, cu o gentilețe de mult dispărută, că aceasta nu e o frumusețe în genul lui Grace Kelly sau al altor femei celebre în epocă pentru frumusețea lor.  Același lucru face și când e vorba despre vreo femeie pe care o place cu adevărat, dar adaugă: “Ea era, cum se spune, mult mai mult și mult mai bine. Avea grația, farmecul, inteligența și frumusețea diavolului.” Nici măcar atunci când dorea să amintească o trăsătură negativă de caracter nu o spunea de-a dreptul. Astfel în loc să spună că o anumită personalitate politică mințea, el o descria ca având “relații dificile cu adevărul”. Oare când a fost înlocuită gentilețea cu mârlănia? Regretă sincer păcatele tinereții și neplăcerile pe care le-a făcut. Și el a mințit, și el a trădat, și el se simte prizonier într-un cerc al mincinoșilor.

În anii de după război, familia a fost nevoită să vândă castelul Saint-Fargeau, dar mi-a plăcut enorm cum a încercat autorul să compenseze suferința mamei pentru această pierdere: “am înlocuit castelul de pietre pe care nu reușisem să-l păstrez cu un castel de cuvinte și am scris o carte… Din voia Domnului”. Din prezentarea cărții, o saga de familie, un alt amănunt mi-a atras atenția: este și ecranizată. Iar filmările s-au făcut chiar la Castelul Saint-Fargeau. Spre uimirea mea aflu că a fost și actor. A jucat rolul președintelui Francois Mitterrand în filmul Des hommes et des dieux (Oameni și zei). Povestește cu modestie despre cărțile pe care le-a scris. Nu se  rezumă doar la menționarea lor, ci adaugă prezentarea și felul cum a fost primită fiecare dintre acestea de către public.  A purtat un mic război cu un director de la Le Figaro după ce i-a criticat acestuia o carte și a concluzionat că nu se poate să fii și talentat și director de ziar în același timp. În mod ironic, peste ani chiar el a devenit director la Le Figaro.

Despre carieră spune, iarăși cu modestie: “Nu am carieră. Nu voiam să am una și nu am avut. Am trecut din carte în carte, din ocupație în ocupație și din pretext în pretext.”  Și când ne gândim că a fost membru al Academiei Franceze, directorul ziarului Le Figaro….

Nu-i lipsește umorul, de altfel chiar acest dialog dintre supra-eul și mic-eul lui are nuanțe amuzante. Povestește cu o mândrie ironică despre prima lui apariție în ziar. Aceasta s-a petrecut undeva între 1949 și 1950, când s-a îmbolnăvit, iar Le Monde anunța cu îngrijorare : ”un caz de spirochetoză în Franța”. Această problemă de sănătate l-a abătut de la planurile inițiale, dar l-a ajutat să obțină un post la UNESCO. Nu a fost nici prea atașat, nici prea încântat de activitățile lui la UNESCO, dar a avut marea șansă de a cunoaște mai multe personalități ale vieții culturale internaționale: Kazantzakis, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, William Styron, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Yșar Kemal, Borges și mulți, mulți alții. O bibliotecă întreagă! Și totuși nu sesizez nicio urmă de snobism în această înșiruire, ci mai degrabă mândria celui care a reușit să pătrundă în lumea pe care o admira. De altfel, mă întreb cum ar putea cineva povesti despre faptul că a luat masa cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Lauren Bacall, Georges Pompidou, că a fost apropiat președinților Giscard d’Estaing, Francoise Mitterrand sau că a contribuit la publicarea volumului Mirarea filosofică de Jeanne Hersch fără a părea lăudăroșenie. El a ales să-și prezinte propriile gafe făcute în timpul acestor întâlniri, adică a mizat pe umor.

Poate pentru a se disculpa în fața cunoscătorilor sau pur și simplu pentru a adăuga umor, vorbește despre inadvertențele strecurate în scrierile lui: descrie o situație în care, într-o carte cu întâmplări din secolul al V-lea este vorba despre un porumbel, iar abia după prezentare i s-a atras atenția că porumbeii au apărut în Europa odată cu descoperirea Americii. E un om binevoitor, iar toleranța lui merge până la a înțelege chiar și derapajele. Chiar dacă nu este de acord cu ele, nu se înrolează în armata celor care le judecă: cum ar fi în cazul lui Celine, autorul romanului “Călătorie la capătul nopţii”. Cu toate acestea, ține să se desprindă categoric și sancționează, în felul lui, printr-o indiferență rece orice abatere de la conduita socială și convențiile agreate de el. Am remarcat lipsa totală a micilor răutăți sau a referirilor malițioase la adresa cuiva, cu excepția propriei persoane, unde chiar adaugă un plus de autoironie cu orice ocazie. Mai mult decât atât, insistă să le mulțumească tuturor celor care într-un fel sau altul i-au influențat viața. Despre Academia Franceză, al cărui membru a fost vreme de 40 de ani, nu are decât cuvinte de laudă, deși recunoaște că, de la fondarea ei în 1634 și până astăzi nu a reușit să redacteze gramatica limbii franceze și nici să finalizeze dicționarul care este continuat de la o epocă la alta. Unul din lucrurile cu care se mândrește este că a făcut să intre în Academie prima femeie din istorie: Marguerite Yourcenar. Asta s-a întâmplat în 1981.

Ceea ce a însemnat cu adevărat un vis împlinit pentru D’Ormesson a fost alegerea lui în funcția de director al ziarului Le Figaro. Nici aici situațiile amuzante n-au lipsit, începând chiar de la angajare, dar cu adevărat interesant e modul în care a ales să facă politica editorială și mai ales, modul de prezentarea a informațiilor astfel încât, din toată negativitatea lor să extragă totuși o notă de optimism. Se raporta la teoria că “nu girueta își schimbă direcția, ci vântul”. Nici aici clasa nu se dezminte! D’Ormesson nu a reușit să-și armonizeze cele două mari pasiuni, mărturisind: “ceea ce-l separă cu precădere pe jurnalist de scriitor este misterul timpului. Timpul trece și durează. Jurnalistul e de partea timpului care trece. Scriitorul e de partea timpului care durează… Jurnalistul se rezumă la un cuvânt: urgent. Scriitorul vizează esențialul”. S-a decis să părăsească ziarul când și-a dat seama că nu mai avea timp să scrie. Iși dorea să publice cărți, iar activitatea în redacție îi ocupa tot timpul. Și-a reluat funcția la UNESCO, dar a rămas și colaborator la Le Figaro. Și-a păstrat toată viața o anume libertate neinfluențată de progresul al cărui adept era. Nu a purtat niciodată ceas și nici mai târziu nu a avut telefon mobil, calculator sau tabletă.

I-a dedicat câteva pagini și soției lui, Francoise care, mărturește el, “nu a încetat niciodată să fie pentru mine un vis și o mântuire” . Despre fiica lui, Helloise, are numai cuvinte de laudă, este mândru de ea și recunoaște cu tristețe că a pierdut anii copilăriei ei, prins cu activitățile cărora le-a acordat tot timpul lui. Mărturisește că a întâlnit oameni minunați, femei frumoase și lasă o umbră de mister când rostește numele Malcy, o femeie despre care spune doar atât:  “Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o.” A iubit lumea și tot ce era în jurul lui. Tot ce și-a dorit în această viață a fost de a fi fericit.

Intreaga viață cotidiană, cu rutina și obligațiile ei, e pândită de mediocritate. Oamenii nu sunt mari decât prin visurile și prin convingerile lor. Ceea ce-i înalță, mai presus de ei înșiși, sunt credința, știința, frumusețea, grija pentru dreptate sau adevăr, iubirea de patrie sau de cei sărmani.” ( asta o spune vocea conștiinței). Și tot aceast EU acuzator decide să respingă acuzația care i s-a adus scriitorului, considerând aproape disprețuitor că “Nu sunteți nici măcar arivist. Sunteți de o lejeritate derutantă și de o indiferență vinovată în prinvința oricărei măreții și a oricărei profunzimi”. Pentru mine, această dedublare a autorului e o dovadă a fricii lui de a fi judecat de posteritate pentru indiferență față de lume sau pentru mediocritate. Se pune în locul unor ipotetici judecători ai destinului lui și își  construiește apărarea.

Și cum întotdeauna viitorul l-a interesat mai mult decât trecutul, a construit finalul aproape testamentar, declarativ: “ Am iubit totul în această lume calomniată de maeștrii mei, Cioran și Eclesiastul. Știu sigur, ca ei, că viața e probabil tristă, că e, în orice caz, presărată cu eșecuri și amărăciuni și că e destinată morții. Dar mai cred și că e frumoasă și că trebuie să învățăm să o iubim. Am încercat s-o iubesc și să fiu, în această vale a plângerii, fericit pe cât posibil. Da, am fost un ușuratic, superficial, monden. Am fugit de plictis, de fast, de solemnitate. Mi-a plăcut să râd și să mă distrez. M-am străduit să nu mă iau în serios.” Ceea ce a luat în serios a fost viața. Faptul că ar putea fi acuzat că nu a prețuit-o, declanșează în scriitor o tiradă de declarații de iubire pentru apă, copaci, natură, animale, oameni dar mai ales pentru lumină și timp. Vorbește despre existență și despre eternitatea morții, cele două mari mistere ale omului riguros reglate de către univers. Din ecuația lui remarc că lipsește Dumnezeu, totul se rezumă la univers și la hazard. Și pentru a clarifica aceasta, Eul judecător i-a adresat direct întrebarea și l-a rugat să răspundă cu da și nu. Afirmă că da, crede în existența lui Dumnezeu, dar subliniază ambiguitatea cuvintelor Dumnezeu și Creație. În ultimul capitol recunoaște că Dumnezeu sau natura i-a refuzat darul credinței. Finalul cărții deja se transformă dintr-o înșiruire biografică într-o dizertație despre timp, spațiu, Dumnezeu, Big-Bang. Și totuși, ultimul capitol, cel mai mic (are doar 5 pagini) se numește Calea, Adevărul și Viața. Își recunoaște lipsa credinței, dar își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu ca într-o rugăciune de iertare. “Nu am făcut aproape nimic cu timpul pe care mi l-ați împrumutat înainte de a mi-l lua înapoi. Dar, cu stângăcie și cu neștiință, nu am încetat nicio clipă, din adâncul sufletului, să caut calea, adevărul și viața.

După ce am citit cartea și am descoperit o biografie atât de bogată, o existență intensă, populată cu nenumărate întâmplări și nume, m-am întors la titlu și m-am întrebat: Care dintre vieți? Pare să fi trăit mai multe.

Nimic nu există în afara iubirii. Îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și cel mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem. Ne scoate din noi înșine, ne face regi și stăpâni ai lumii. Iubirea transformă în ceva insignifiant, într-o nulitate, tot ce se găsește în afara ei.”

Posted in Cărți, Recenzii

„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

imaginary coffee

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mâinile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficient de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Posted in Cărți, Recenzii

Swedish literature

analfabeta care stia sa socoteasca

Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

În ghetou l-a cunoscut pe Thabo, un bărbat care după o serie de aventuri se alesese cu o pungă de diamante și cu multe cărți. Thabo s-a învoit să o învețe să scrie și să citească și i-a povestit numeroasele povești prin care trecuse. La un moment dat, bărbatul a fost ucis, iar fata i-a luat diamantele ascunse în locul dinților pierduți.  A plecat din ghetou spre o destinație care o fascina: Biblioteca Națională. A descoperit orașul Johannesburg, o lume cu totul diferită de ceea ce văzuse până atunci și a avut și un prim contact nefericit cu civilizația:  a fost lovită de mașina inginerului Westhuizen. Deși era beat și ajunsese cu mașina pe trotuar, tot Nombeko era considerată vinovată… pentru că era de culoare. Judecătorul a decis ca ea să lucreze gratis în serviciul inginerul Westhuizen. Inginerul Westhuizen fusese desemnat să transforme Africa de Sud într-o putere nucleară, de aceea stătea într-o locație bine păzită din afara Johannesburgului, Pelindaba.

In casa de la marginea orașului, Nombeko descoperă biblioteca, iar inginerul începe să aprecieze felul ei de a gândi. Citind cărțile de specialitate, fata devenea din ce în ce mai implicată în cercetările inginerului, făcându-i acestuia demonstrații complexe.

Situațiile se derulează în direcții destul de serioase, iar fata devine un pion principal într-o conspirație mondială din care nu lipsesc: teste nucleare, corespondență secretă cu președintele SUA, asasinat, misiuni diplomatice străine, Mossad. Toate acestea o aduc pe Nombeko în fața unui pericol de care scapă, desigur, printr-o inspirată „lovitură de maestru”. Ajunge în Suedia așa cum și-a dorit, dar în loc de o cutie cu carne de antilopă se trezește cu bomba nucleară cu care tocmai își plătise libertatea. Mă rog, autorul nu ne explică cum de a putut fi pusă bomba nucleară  în avion și transportată peste două continente fără a fi depistată.

În paralel, aflăm povestea suedezului monarhist Ingmar și a soției sale, Henrietta, fiica liderului comuniștilor din Sodertalje, Suedia. După o primă întâlnire în adolescență cu regele, Ingmar și-a petrecut mai mult de 16 ani încercând să ajungă să discute cu el. Când în sfârșit s-a aflat în fața suveranului, acesta l-a tratat cu superioritate, l-a îmbrâncit și l-a umilit. L-a numit funcționăraș, individ inoportun… iar toate astea l-au adus cu picioarele pe pământ. Ingmar s-a sucit instant din monarhist, într-un republican dornic să anihileze monarhia. Plănuia să aibă un băiat care să-i preia cauza când va fi mare. Abia după aproape 14 ani a reușit să aibă doi gemeni pe care i-a botezat Holger, după numele unui solat care-l ajutase pe drumul de întoarcere de la Nisa, după întâlnirea cu regele.

De teamă că școala ar putea să-i invețe pe copii să fie monarhiști, Ingmar s-a hotărât să declare un singur băiat, iar cei doi copii să meargă la școală prin rotație, astfel încât să petreacă mai mult timp cu tatăl lor care dorea să îi formeze ca republicani. Cei doi copii Holger erau total diferiți: Holger 1 era idiot, iar Holger 2 era foarte isteț.

Holger 2 a făcut o firmă de transport și a cumpărat o afacere de la un patron cu condiția să-l preia și pe un ceramist american, veteran de război cu mințile rătăcite, care trăia în subsolul clădirii. Acesta a fost momentul când Holger 2 a întâlnit-o pe Nombeko, după ce aceasta stătuse 4 zile pe o bancă în fața centrului pentru imigranți. Ea și bomba au devenit apoi problema lui, de aceea a invitat-o să locuiască în blocul lui dărăpănat. Timp de mulți ani au tot încercat să declare bomba, dar de fiecare dată au fost luați peste picior.  Au făcut din asta scopul vieții lor. Evenimentele se derulează pe parcursul multor ani, ele sunt uneori incredibile, alteori pline de umor, dar toate au o singură constantă: sclipirea de geniu a fetei. Totuși, iarăși nu pot să nu mă întreb: dacă a adus ea o bombă nucleară din Africa de Sud în Suedia fără să observe cineva, cum de nu a reușit atâția ani să scape de ea? Se pare că și geniul are limitele lui.

În amalgamul de evenimente se remarcă umorul de situație. Este totuși un umor clișeizat: chinezi ieșind din cutii, aterizări din avion fix pe acoperișul locuinței, confuzii previzibile… Evenimentele pot fi într-adevăr povestite într-o cheie comică și cred că autorul a mizat pe asta. Finalul este și el previzibil deși pe parcursul povestirii Nombeko își mai pierde din calitățile intelectuale extraordinare.

Concluzia: O experiență de lectură!