Trenul spre Samarkand

„Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești… […] Și să-ți ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se ițească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!” (p. 47)

Guzel Iahina. Trenul spre Samarkand, trad. și note de Luana Schidu,București. Humanitas Fiction, 2021.

Am văzut-o în librărie și mi-am zis: nu încă! Nu încă, pentru că, deși sunt fabuloase, romanele scriitoarei Guzel Iahina au o cruzime care îmi depășește limita de suportabilitate. Dar până la acest volum încă nu descoperisem pe de-întregul oroarea. Cititorii cărților de groază știu exact la ce să se aștepte și iau totul așa cum este, o ficțiune. Iahina plusează însă și ne spune clar că aceasta a fost realitatea, chiar dacă nu descrie un fapt concret, el este foarte posibil să se fi întâmplat într-o formă sau alta. Am avut impresia că face o înșiruire de cruzimi despre care a citit și pe care le concentrează tocmai pentru a spori senzația și, cu siguranță, pentru a atrage atenția asupra lor. Este nemiloasă, surprinzător de nemiloasă.

Autoarea nu se depărtează prea mult nici de tema celor două cărți precedente (despre care am scris câte ceva aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2021/08/16/zuleiha-si-bach/), nici de perioada și nici măcar de regiunea din Rusia unde au loc evenimentele. Cu toate acestea, e o altă poveste, la fel de captivantă, dar mult mai dureroasă: este despre copii, iubire și bunătate. Despre dimensiunea și intensitatea iubirii și despre formele de manifestare ale bunătății.

Acțiunea este fixată clar în timp: octombrie 1923. ”În ultima vreme, pe întinsul patriei, era atâta moarte, de-ai fi zis că ea stăpânește țara, nu puterea sovietică. ” Și iadul sovietic ne e descris în detaliu: urmele războiului civil încă fumegau, bezna administrativă și politică crea nedreptăți, foametea stăpânea regiunea centrală a țării, peste tot durere, suferință și lipsuri. Drama era atât de uriașă  încât oamenii se hrăneau cu apă în care fierbeau nisip, își abandonau copii pe care nu-i mai puteau hrăni… Dar mă opresc!

În acest context, un tren sanitar plin cu orfani urma să străbată patru mii de verste, din Kazan până la Samarkand, pentru a strămuta copii de toate vârstele în însoritul Turkestan, „ținutul grânelor”. (VÉRSTĂ, verste, s. f. Unitate de măsură pentru distanțe folosită în trecut (mai ales în Rusia), egală cu 1,067 km. – Din rus. versta. Dex).

Responsabilul convoiului era comandatul Deev. El era însoțit de Belaia, reprezentanta Comisiei pentru Copii, de felcerul Bug, în vârstă de 71 de ani, de tânărul bucătar Memelea și de încă unsprezece surori sociale.

Orfelinatul de unde au fost luați copiii depășea cu mult orice povestire a lui Dickens. E greu de citit momentul în care Deev și Belaia pătrund în stabilimentul înțesat pe dinăuntru și pe dinafară de copii  abandonați: „vin, vin și nu se mai termină” (p. 19) Mi-a rupt sufletul gestul unei fetițe care încerca să ia o bucată de carne pictată pe un perete. Aici am vrut să renunț prima dată la lectură. Nu am citit în viața mea ceva mai crunt! Ca să pot continua lectura am citit finalul cărții. Și era abia începutul!

Orfelinatul, un fost palat acum parțial distrus de război, era practic un spațiu gol, auster, în care sutele de copii încercau să-ți găsească un colțișor.  Această clădire îmi dă senzația unei subtile, dar voite, suprapuneri trecut/prezent, o comparație din care câștigă trecutul.

În orice caz, mă cutremură deopotrivă starea cruntă a copiilor luați de acolo și perspectiva oferită de drumul cu acel tren dărăpănat. Tren este un personaj în sine. Fatima, una dintre surorile sociale, îl numește „arca lui Noe”. Cu siguranță, nu este numai un mijloc de transport, el reprezintă salvarea, este șansa, este promisiunea unei vieți mai bune.  Și nu este un convoi oarecare. Vagoanele sale ruginite și dărăpănate acum, amintesc de opulența de odinioară când garniturile aveau vagoane de tip restaurant, biserică și bibliotecă decorate cu filigran de lemn aurit și ornamente care contrastau dramatic cu sacii comerciali în care se înveleau micuții pasageri de acum. Abandonate de ceva timp, ele alcătuiesc acum „ghirlanda”, singura speranță spre o destinație care, în comparație cu locul de plecare, pare un tărâm al făgăduinței. Trenul acesta ne poartă prin locuri pustiite de seceta ucigătoare și oprește în gări în care oamenii de toate felurile caută cu disperare o ieșire din impas, o nouă destinație, o șansă. Privim de la ferestrele lui deopotrivă răsăritul soarelui și pericolul care pândește în stepă, luna, marea, deșertul,  haltele părăsite și gările aglomerate. Trenul este el însuși o Rusie în miniatură, populat de copii din toate zările, de toate condițiile și de toate etniile. Ne prezintă o Rusie aflată precum un tren la un nod de cale ferată.

Conducătorul trenului, comandantul Deev, își ia misiunea în serios. Însă, impresionat de felul în care erau ținuți copii în orfelinat, a încălcat prima regulă: în loc să selecteze 400 de copii, i-a luat pe toți cei 500 aflați acolo, în acel moment. Scena din gară este fabuloasă: copiii sunt urcați în tren, Deev încearcă să-i strecoare clandestin și pe cei mai bolnavi, în timp ce o femeie îi pune un bebeluș în brațe, iar un ofițer îl urmărește. Vacarmul acela e construit aproape cinematografic. Disperarea, speranța, teama, entuziasmul, emoția plecării … extraordinară scenă!

Deev este cel mai bun personaj creat de Iahina. Bun în sensul bunătății, omeniei, compasiunii. Este impresionantă lupta lui pentru a le găsi cizme copiilor, mâncare, medicamente…. pentru a urca în tren fiecare copil bolnav și neajutorat, chiar dacă știa că va fi greu să-i ducă pe toți la destinație. Celor fără nume le găsea porecle care să le spună povestea, mesteca el pentru cei care nu puteau să mănânce….  Oricât de firavă era, el a dorit să dea o șansă tuturor. „Pe hârtie figura în secția de transporturi și se ocupa de expedierea trenurilor și a mărfurilor, de fapt, lupta cu foametea. Pentru prima dată lupta fără să ucidă. Nu grâne duce el în guberniile înfometate, nu ulei și vite, ci viață. Nu expediții medicale conducea în cotloanele îndepărtate ale țării, ci viață. Și acum, stând în compartimentul de comandă al eșalonului sanitar, nu muta cinci sute de pasageri dintr-un punct al traseului în altul, ci îi smulgea pe copii unei morți probabile și îi ducea undeva unde poate, îi aștepta viața.” (p. 76).

Dintr-un om bun și responsabil, Deev a „a devenit animal de pradă: apuca tot ce putea hrăni, încălzi sau bucura copiii.” (p. 259). A făcut rost de cele necesare coborând în gări sau în pădure, cerșind sau riscându-și viața la orice pas. A impresionat membrii neimpresionabili ai CEKA de la care o obținut alimente, a convins responsabilul de la un punct de sortare să-i dea carne (un moment care mi-a provocat aceleași sentimente pe care le-am simțit citind poezia Moartea căprioarei), a luat în tren o tânără mamă cu pruncul ei și apoi o cățelușă pentru a-l hrăni pe bebelușul luat la plecare, a cules alți copii abandonați de pe drum,  a înfruntat „pericolul” cazac, holera, deșertul… Toate acestea l-au obosit, l-au copleșit, l-au făcut aproape să-și piardă mințile. Și el fusese orfan, și el cunoscuse foamea și disperarea. Și, precum copilașii din tren, avea nevoie de iubire. Prin acești copii își retrăia suferințele, se salva pe sine, „mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și de o mare suferință.” (p. 384)

Belaia, tot o orfană, găsise un mod diferit de a lăsa în urmă suferința: „știința de a întoarce pagini – capacitatea de a trece de la o etapă a vieții, fără a încerca vreo îndoială sau suferință.” (p. 138). Ea își manifesta iubirea față de cei a căror soartă o avusese și ea, prin asigurarea practica a mijloacelor de trai și prin a-și îndrepta furia spre abuzatori. „Belaia își dădea seama de scara pe care se măsura iubirea care-i umplea inima: ea singură era în stare să înlocuiască mii de mame, poate chiar zeci de mii. Era gata să-și desfacă brațele – de la gurile Volgăi până la Nipru – ca să-i adune pe toți cei fără casă și adăpost, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea” (pp. 142-143). Ne provoacă să ”vedem” ce a văzut ea de când era comisar pentru copii. E o lecție dură despre vremurile terifiante prin care a trecut poporul rus nu mai departe de acum un secol: foamete absolută, foametea morbidă. Poate așa vom începe să înțelegem!

Deev și Belaia sunt doi oameni care-și trăiesc în feluri diferite aceleași răni ale copilăriei, dar care s-au străduit, alături de ceilalți din echipaj, să le vindece copiilor cumplitele traume care-i aduseseră aici. Au stabilit reguli, au îngrijit micuții, i-au încălzit, i-au ascultat, s-au jucat cu ei, le-au cântat, le-au oferit tandrețe, au suferit când pierdeau câte unul.

Un puști găsit pe șine în timpul călătoriei devine imaginea copilăriei acelor vremuri. Un puști cu privirea inteligentă, dar cu un comportament asemănător unui câine credincios, se lipise precum o umbră de Deev. A primit numele Zagreica. Băiatul nu vorbea, dar îi aflăm povestea în capitolul al IV-lea….  Cumplit! Cum ar putea un om suporta așa ceva, dar un copil? Citesc gândurile nefericitului Zagreica și încerc iarăși să nu renunț la lectură.

Trenul își continuă drumul, iar drama pare că nu se mai termină. Se intensifică, devine o agonie. „Și jalea asta n-are nici gust, nici culoare, nici miros.” (p. 282)

Pentru că alimentul despre care se tot vorbește în carte este cașa, am fost curioasă să gust și eu. Am pregătit o cașa rusească cu hrișcă. Hrișca are un miros pe care nu-l aveam „în baza mea de date” și nici gustul nu-mi era cunoscut. Dar nu este rău deloc, dimpotrivă. E adevărat că am adăugat și un pic de unt.

Cașa

O istorie dată naibii

„Așteptările stabilesc tonul în orice situație”. (p.43)

„O istorie dată naibii: 111 povești pe care ar fi trebuit să le afli la școală”, Căpitanul; trad. Cosmin Maricari, București: Editura Publica, 2021.

Când alegi o carte cu un astfel de titlu, intuiești instant lipsa convenționalului și te aștepți să afli detalii inedite care să completeze sau să explice bizareriile istoriei. Te poți aștepta cam la orice în materie de teme și de abordare. Ei bine, eu nu m-am gândit chiar la „orice” și pot spune că m-a cam luat prin surprindere. Însă titlul original, în engleză, e destul de explicit.

Așa cum este menționat în subtitlu, cartea conține 111 povești, la care se adaugă o introducere „verde-n față” și un motto: „Ashley, totul s-a terminat între noi” (iar Ashley va fi menționată de câteva ori în carte).  Expunerile sunt scurte, succinte, lipsite de detalii… exact cât să ne trezească curiozitatea. După lecturare simți însă nevoia să mai cauți o poză, o altă versiune… simți nevoia de mai mult. Ăsta poate fi un lucru bun!

Fiecare povestire conține o scurtă introducere moralizatoare în care autorul se adresează direct cititorului. Să zicem că amintește niște fapte din istorie pe care le confruntă, prin comparație, cu mentalitatea de astăzi. Autorul extrage anumite curiozități oarecum frivole legate de personaje mai mult sau mai puțin cunoscute și le expune sumar. Încearcă să ne demonstreze că poveștile nu trebuie să fie numai educative, ci și distractive. Mijloacele folosite nu sunt tocmai cele clasice, iar limbajul e mai degrabă colocvial, de aceea textul nu este neapărat un material didactic și mă îndoiesc că lucrarea poate fi considerată o carte de specialitate. Doar dacă nu cădem cu toții de acord că oamenii, oricine și oricum ar fi ei, devin lecții. Dar nu sunt eu în măsură să apreciez asta. Aș spune mai degrabă că textul e o înșiruire de curiozități, de flashuri. Pe de altă parte, poate eu sunt cea care nu rezonează suficient cu tipul acesta de texte gen social media, în care informația vizează doar senzaționalul. Veridicitatea însă este certă, iar umorul este savuros! Așa că poate fi citită ca atare!

Despre autor, Căpitanul, nu știm decât că îl putem găsi pe Instagram și pe Twitter cu username-ul: @SGRSTK. E clar că lumea se schimbă! Tipul are un mod original de a interpreta poveștile și ne convingem rapid de asta, încă din prefață,  când ne face cunoscută ideea de bază,  în viziunea lui, a basmului „Frumoasa și Bestia”. Cum spuneam… lumea se schimbă! Uneori simt că nu țin pasul cu ea.

Interpretările excentricului nostru Căpitan sunt eterogene, trec de la un domeniu la altul – literatură, istorie, arte, medicină, justiție, tradiții, povești particulare – în aparență, fără vreo ordine anume. E, așadar, o aglomerare de informații despre deschizători de drumuri (alpiniști, eroi…), personalități universale (Regele Pedro al Portugaliei, Edith Wharton, Niccolo Paganini, Ecaterina cea Mare…) și fapte mărunte sau obiceiuri ciudate ale unor anonimi uitați de istorie. Unele sunt interesante, altele par că mi-au mai trecut pe la urechi… dar această înșiruire nu e deloc captivantă și devine chiar plictisitoare la un moment dat.

Sunt în schimb sigură că deși nu se adresează neapărut celor acut interesați de cultura universală, cu siguranță câte ceva tot este de aflat aici.

„Până și snobii pot să învețe câte ceva din istorie, din când în când.” (p. 254)

Bijoux (fostă Cara, fostă Sasha)

Iar fiorosul astă de un kilogram mi-a luat în stăpânire biroul și, de câteva zile, îl bănuiesc de spionaj: nu mă scapă din ochi și nu-și dezlipește urechiușa de pe telefon.

„Fiul risipitor”, Radu Tudoran

”Când părăsea un loc, și-ar fi părăsit și pielea; nu se gândea niciodată ce lasă în urmă.” (p. 290).

Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, pref. Mihai Iovănel, București, Editura Art, 2010, 281 p.

Prima ediție e romanului a fost publicată în 1947, cu titlul „Întoarcerea fiului risipitor”. Apreciat de public, dar neglijat oarecum de critică (conjunctural), Radu Tudoran este un autor român extraordinar de „citibil”, care își construiește personajele astfel încât le putem iubi sau urî, dar nu le mai  uităm. Mi se pare foarte apropiat ca stil de Eugen Lovinescu, de aceea consider nedreaptă discreția cu care a fost tratat de către critici.

Romanul m-a surprins foarte tare prin puternica simbolistică introdusă de Radu Tudoran în toate aspectele romanului. El creează situații, apoi le repetă într-o succesiune concatenată, un carusel amețitor și previzibil din care personajele pur și simplu nu se pot desprinde.

Titlul m-a dus imediat cu gândul la parabola biblică și, extrăgând componenta religioasă, exact despre asta este vorba. Deși este numit în mai multe feluri (omul din munți, secătura, străinul, omul acela), fiul risipitor nici măcar nu poartă un nume în roman. El este însă cel care provoacă acțiunile prin plecările și întoarcerile absolut neprevăzute și neașteptate. Deși invocă uneori diverse motive, plecările lui sunt justificate prin nevoia de aventură și de libertate, de incapacitatea de a aprecia confortul și liniștea unui cămin, de lașitate și egoism. Fiecare dispariție a lui pare definitivă, așa cum pare și fiecare reîntoarcere. Cea care nu îi judecă acțiunile, nu îi reproșează dorul de ducă și care îl primește de fiecare dată, precum tatăl pe fiul risipitor din Biblie, este Eva (ce nume frumos!).

Așadar suntem în 1930, vara. O cunoaștem pe Eva, adolescenta zvăpăiată pe chipul căreia numai un ”necunoscut picat din cer” (aproape la propriu) ghicește o promițătoare frumusețe. Acest străin i-a aprins fiorii primei iubiri, iar vara aceea și-a petrecut-o urmărind vagonetele care coborau din munți, sperând că acestea îl vor readuce și pe el. Odată cu sfârșitul verii și cu plecarea ei la școală, părea că se va stinge și emoția primilor fiori romantici.

Fata locuia la Panciu împreună cu mama și sora ei, Getta,  în casa Maiorului, fratele mamei ei, cel care administra fabrica de cherestea. Preferata Maiorului era Getta, dar șansele să o mărite cu vreun ofițer s-au ruinat rând pe rând. Aș zice că Getta e fiica cea rea din Fata babei și fata moșneagului. Destinul ei însă se schimbă de câteva ori, dramatic uneori, alteori aproape hilar. Cea care se remarcă prin slăbiciune și servilism, lipsă de responsabilitate, oportunism și nepăsare e mama fetelor, doamna Alion. Atitudinea ei de veșnic îndatorată Maiorului o face să treacă cu vederea nedreptățile, violurile, agresivitatea asupra servitoarelor și chiar asupra  fetelor ei…. Maiorul este un personaj antipatic peste măsură, suma tuturor defectelor omenești, urâțenia în persoană.

Au trecut trei ani fără să-l mai revadă pe străinul din munți, dar de fiecare dată când auzea vorbindu-se despre el tresărea. Nu-l uitase! „Secătura! Mai trăiește, minunata, neasemuita mea Secătură din munți!” (p. 40).  Eva, acum în vârstă de 17 ani, se transformase într-o tânără fermecătoare, curajoasă, inteligentă și cu un suflet frumos! Asta a observat și străinul din munți atunci când s-au reîntâlnit. Comportamentul bărbatului e precum al omului sigur pe sine, un pic arogant și lipsit de finețe, în comparație cu delicatețea fetei, cea care trăiește pas cu pas minunatul moment al îndrăgostirii. În romanele interbelice românești am mai găsit felul acesta de comportament, ușor superior, dominator în relația de iubire. Cred că era o practică dictată și de cutumele vremii. Tipul nu mi-a plăcut! Dar fetei, da!  În lumea ei austeră, el era singurul care avea ceva uman și care dădea dovadă de bărbăție, de duioșie, de înțelegere.

Au găsit o metodă de comunicare inedită, care astăzi ar provoca un zâmbet în colțul gurii: agățarea unei batiste albe pe un vagonet care circula între casa ei și exploatarea forestieră unde lucra el. A funcționat o perioadă, dar ostilitatea familiei ei o transformase într-o veșnică pedepsită, încarcerată în propria cameră. Așa că s-a folosit de prima ocazie să fugă în munți la străinul de care se îndrăgostise, ceea ce i-a atras o pedeapsă cruntă. A fost descoperit apoi „canalul ” lor de comunicare și idila care se înfiripase. Sora, mama și unchiul s-au constituit într-un tribunal inchizitor și și-au revărsat asupra copilei întreaga furie, pângărind cu zeflemeaua lor scrisoarea pe care o primise de la străin. Fata s-a gândit că doar moartea o mai putea salva de oprobriul public la care urma să fie supusă. A ales funicularul pentru a-și lua viața, dar nu a avut puterea să ia o decizie fără să-l mai vadă o dată pe bărbatul iubit. Când a aflat adevărul despre fuga fetei de acasă, el a promis să o protejeze. Răul însă aștepta după ușă, în cazul nostru, Maiorul. Și chiar dacă nu a fost un pericol imediat, pentru că așa cum promisese, bărbatul a protejat-o și a luat-o cu el, răul o pândea răbdător. „Era ca în funicular, peste prăpastie; știa că va ajunge sus și totuși nu putea să uite ce-i dedesubt” (p. 113)

Apoi, din senin, el a plecat să-și viziteze mama bolnavă. Motiv? Pretext? S-a întors peste doi ani, timp în care viața Evei a continuat spectaculos: crimă, închisoare, proces, căsătoria cu un domn care i-a oferit întreaga lui afecțiune și o viață liniștită. (Autorul a descris orașul în care trăia cu soțul ei, dar nu l-a numit… așa că am rămas cu această curiozitate – ar putea fi Sibiu.)

Când a revenit străinul ei iubit, a plecat cu el, lăsând totul, fără să privească înapoi. L-a primit fără o întrebare, fără un reproș! Doar că peste toată fericirea pe care o trăia în vacanța petrecută împreună la mare, plutea neliniștea: „se temea de timp, nu de sensul lucrurilor. A rămâne umbra unei forme definitive putea fi o menire, umbra unei case sau a unui copac, de pildă. Nu însă a unei forme nestatornice, a unui om căruia îi stă în fire să înșele soarele în orice clipă și să fugă fără umbră.” (p. 182). Și nu s-a înșelat! El a plecat. Iarăși! De data asta, nici măcar nu s-a mai străduit să găsească un motiv. I-a mărturisit doar că „mi-e teamă să nu mă transform în copac. Mi-e teamă de limitările spațiului. Trebuie să plec repede, și mereu, să mă apăr!” (p. 197).

Cred sincer că oricare plecare poate fi înțeleasă. E de neînțeles însă felul în care a făcut-o el. Și-a planificat fuga fără să-i spună fetei un cuvânt. Pur și simplu și-a cumpărat bilet pe un vapor și a lăsat-o pe chei, singură și disperată. Eva, a încercat iarăși să se vindece și să-și încropească un fel de viață în București, dar chiar când începuse să se împace cu dispariția lui, bărbatul se întoarce. Câteva luni! Atât a rămas lângă ea, apoi – ghici(!) – a dispărut din nou. Încep să cred că era absolut lipsit de imaginație!

28 februarie 1937 – Oswald, încă soțul ei, o salvează din nou și o duce într-o casă la Păltiniș. Liniștea i-a fost însă tulburată de vestea izbucnirii războiului și de… întoarcerea străinului. A câta? Le-am pierdut șirul. Se pare însă că întoarcerile sunt din ce în ce mai spectaculoase. De data aceasta, fiul nostru risipitor s-a ales, pe lângă fată, cu o împușcătură în braț.

A plecat imediat după ce Eva a făcut tot ce a putut să-l însănătoșească. Tot plecat l-a prins și războiul. Eva a rămas în București, și-a găsit o slujbă de cosmeticiană și a început o viață independentă. A devenit și ea idealul cuiva, al tânărului Lucky, dar a învățat din greșelile trăite cum să fie, pentru binele lui, un călău blând. Și desigur, a revenit străinul nostru. De fiecare dată, îi dădea viața peste cap, iar el se afla în dificultate. De data aceasta, nu se supusese mobilizării și era speriat că îl vor prinde. Așa că experimentează și el (ca și noi, de curând) izolarea la domiciliu. Eva a reușit să-i procure niște acte false și nu e greu să ne imaginăm ce a făcut bravul nostru străin imediat după ce a scăpat de pericolul de a fi prins și trimis pe front. Dar chiar atunci s-a declanșat iadul peste București, bombardamentul din 4.4.44!

La final, ne întrebăm ce se întâmplă atunci când suma plecărilor nu este egală cu cea a revenirilor, ce se alege de cel care așteaptă?

„În vis, viața e țesută cu aur și argint. Pe urmă, când ne trezim, trebuie să ne facem armuri de oțel, ca să nu fim zdrobiți.” (p. 332)

„Apicultorul din Alep” de Christy Lefteri

   „Eram vigilent la orice sunet și mișcare, îmi imaginam pericole peste tot în jurul meu, mă așteptam să se întâmple în orice clipă tot felul de atrocități, simțeam moartea aproape” (p. 249)

Ca mulți alții, am privit imaginile cu migranții respinși, lăsați să plutească în bărcile care, printr-o minune, i-au purtat către țărmuri mai bune. Mi-am imaginat speranțele care i-au ținut în viață, pe un drum atât de lung și de periculos. Le-am înțeles și deznădejdea când au realizat că după tot calvarul trăit, de fapt, nu au făcut decât să schimbe o cruzime cu alta. Și oricât de generală ar fi fost prezentată situația, acele persoane nu au putut fi privite doar precum o masă de persoane dezrădăcinate, „oameni zdrobiți de război, îndreptându-se spre un viitor incert” (p. 84).  Sunt indivizi cu povești și drame cutremurătoare, cu lecții de supraviețuire dureroase, oameni ca și noi, cu familii, cu sentimente, cu trăiri, cu temeri, oameni care au pierdut totul și au fost azvârliți brutal spre nicăieri. Câtă durere poartă cu ei și totuși câtă încredere! Câte nedreptăți au trăit și câte îi mai așteaptă!

Apicultorul din Alep de Christy Lefteri, București, Litera, 2020.
In această carte, chipurile speriate văzute la știri încep să-și dezvăluie dramele. Autoarea a lucrat ca voluntar la un centru pentru refugiați din Atena. Odată aflate, poveștile de viață ale celor ajunși acolo au bântuit-o neîncetat. Incapabilă să se elibereze vreodată de ele, a decis să le spună mai departe. Și deși povestea sfâșietoare a lui Nuri și a soției lui, Afra, este o ficțiune, a fost trăită în diferite forme de sute de familii siriene. Drama lor ne poartă, rând pe rând, prin toate stările de tristețe, neputință și revoltă.

Nuri și Afra sunt ceea ce a mai rămas dintr-o familie odinioară liniștită și fericită, mutilată acum și pierdută printre refugiații sirieni care visează să ajungă în Marea Britanie. Nuri este personajul povestitor. Își rememorează viața petrecută în Alep, simplă și grea, întotdeauna dictată de capriciile deșertului. Se ocupa cu stupăritul și avea o sensibilitate aparte pentru albine. „Până la urmă, am ajuns să gândim ca albinele, ba chiar mâncam ca albinele. Mâncam polen amestecat cu miere, să avem energie pe căldurile acelea” (p. 17). Totul avea să se schimbe. A început războiul civil. Primele victime au fost albinele. Apoi Sami, băiețelul lui. Barbarismul nu cunoaște limite, de aceea textul e greu de parcurs… e excesiv de crud, deși tonul e resemnat, lin, imperturbabil. Traumele au lăsat urme adânci pe trupul și în mintea lor. Încă o dată, cuvântul ”război” mă îngrozește.

Povestirea se desfășoară pe două planuri, unul este în derulare, iar celălalt reprezintă rememorarea momentelor trăite înainte și după  izbucnirea războiului civil din Siria, până în momentul sosirii lor într-un loc sigur. „Pleacă Nuri, aici nu mai e căminul nostru, nu mai e acasă. Acum Alepul e precum cadavrul unei persoane iubite, nu mai are viață sau suflet” (p. 41.)

Într-un târziu, când Afra a putut să se desprindă de Sami, băiețelul lor ucis, cei doi au urmat îndemnul lui Mustafa, cel mai bun prieten al lui Nuri, care deja părăsise orașul și îi aștepta în Marea Britanie. A urmat o călătorie epuizantă și nesigură în care nu puteau decât să se bazeze pe „onoarea” traficanților pe care îi plăteau, dar care nu le puteau oferi nicio garanție. La granița cu Turcia, au traversat râul Asi și s-au îndreptat spre Istanbul. Ca o stranie coincidență, am oprit lectura pentru o călătorie neașteptată chiar la Istanbul. Mi-am luat un răgaz la o cafenea și am privit Piața Taksim prin ochii lui Nuri. M-am gândit că poate chiar în acel moment, poate chiar acolo, cineva ca el căuta o cale de salvare. Altădată, locul acesta m-a făcut să simt o mie de emoții, cu totul altele decât cele de acum. Cei doi au traversat marea într-o barcă de cauciuc și au ajuns pe o insula din Grecia. Pe parcursul călătoriei, un băiețel singur se lipise de Nuri. Sau așa ne lasă Nuri să înțelegem. Era la vârsta fiului lui și cumva găsise și el drumul alături de ceilalți. Pe insula aceea însă, l-a pierdut. Copilul acesta, cheia pe care o tot caută, albina fără aripi, orbirea Afrei sunt  simboluri foarte puternice pe care autoarea le introduce cu subtilitate în text. 

Cei doi au reușit să plece la Atena, un popas important al traseului lor. Descoperim aici lumea insalubră, plină de compromisuri și nedreptăți, în care trăim și pe care o numim civilizație. O lume a traficanților care te asigură că te pot duce oriunde vrei atâta timp cât vei plăti prețul potrivit. Ca și cum i s-a scurs întreaga energie în încercările îndurate pe parcursul călătoriei, Nuri simte că se pierde în întuneric, iar o bilă care se tot rostogolește este semnul unui vis recurent și nesfârșit de trist.

„Uneori ne creăm astfel de iluzii puternice ca să nu rătăcim în întuneric” (p. 327)

Un tramvai numit dorință

„N-am scris niciodată despre vreun viciu pe care să nu-l am și eu.” (Tennessee Williams)

Tennessee Williams este „o piesă” în sine. Și-a trăit excesele până la capăt, întocmai ca în dramele pentru care a câștigat Premiul Pulitzer. Și, tot ca într-o dramă, a murit în camera sa din Hotelul Elysee, din New York, doborât de dependențele care l-au urmărit toată viața. Controversa morții sale nu s-a stins niciodată. Se cunoaște obsesia bolii și a morții de care se temea și faptul că abuza de somnifere și băuturi alcoolice, că se lupta cu depresia, iar cariera aproape i se încheiase. De aceea, explicația cum că s-ar fi sufocat cu dopul de la flaconul din care își punea picături în ochii, după ce își luase medicamentele și golise o sticlă de vin, a fost adesea pusă la îndoială.

Dependențele și abuzurile au făcut, până la final, parte din viața lui. Însă, cum în toate există și ceva bun, Williams a găsit artisticul din aceste vicii și le-a transformat în piese care nu spun altceva decât adevărul despre paranoia socială, o realitate adesea trecută sub tăcere  de societatea preocupată mai mult de păstrarea aparențelor. „Iar uneori adevărul este șocant. ” 

„Un tramvai numit dorință. Trandafiul tatuat. Pisica pe acoperișul fierbinte, Noaptea iguanei”, de Tennessee Williams, trad. Antoaneta Ralian,  București, Editura Art, 2010, p. 448.

„Un tramvai numit dorință” – piesă în 11 scene

„Opusul morții e dorința.”( p. 105)

Voința e o armă foarte puternică, dar nici dorința nu trebuie subestimată. Deși este partea irațională, sensibilă, vocea tremurată, șoapta voinței, rebelă și supusă, ea e cea care anulează obstacolele, apropie distanțele și face ca timpul să curgă înapoi. Dorința e vibrație… e viață. Problema cu dorința este că cel mai adesea se bazează pe o fantasmă.  Iar în piesa  „Un tramvai numit dorință”, cea care deschide volumul, dorința și fantezia își dispută rolul principal. Sunt convinsă că atâta timp cât încă mai poți visa și nu ți-ai pierdut umorul, imaginația sau ludicul ești un om fericit. Pentru a fi și un om sănătos, trebuie să-ți fie mereu clară limita dintre fantezie și realitate. Ceea ce nu s-ar spune despre personajul lui Tennessee Williams, Blanche DuBois.

Am văzut ecranizarea acum mulți, mulți ani. Tot ce mi-a rămas în minte de atunci a fost fragilitatea lui Blanche și strigătele animalice ale lui Stanley: „Stella! Stella”. Cum nu reținusem nimic altceva, lectura m-a trecut prin toate stările despre care vorbește autorul în dialogul imaginat cu el însuși, cel care prefațează volumul.

Lucrurile ne sunt clare încă de la început, Blanche se mută la sora ei, Stella, după ce a pierdut moșia Belle Reve și după o perioadă destul de neguroasă pe care Stanley, soțul Stellei, i-o reproșează în cel mai disprețuitor mod.

„Fiecare dintre noi are ceva intim… ceva ce nu poate fi atins de alții.” (p. 40)

Trebuie să spun că acest personaj, Stanley Kowalski, îmi este profund antipatic. În contrast cu delicatețea lui Blanche, Stanley era grosolan, vulgar, mitocan și lipsit de empatie. Blanche este oripilată de comportamentul cumnatului ei: „se comportă ca un animal, are deprinderi animalice. Mănâncă exact ca un animal, se mișcă, vorbește ca un animal. Are chiar ceva subuman, ceva care nu a atins încă stadiul umanității.” (p. 63). Intuim antagonismul dintre ei imediat, chiar dinainte ca acesta să provoace evenimentele care au dus la deznodământul crunt pe care firava Blanche îl va înfrunta cu demnitate. Dar Blanche e mult mai mult decât pare, e un tablou alcătuit din detalii pe care fiecare le descoperă din unghiul său. Mitch reprezintă fericirea încă posibilă – „I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale […] – o despicătură, o deschidere în stânca dură a lumii, un loc în care mă puteam adăposti. Paradisul omului sărac… un strop de tihnă” (p. 104), – care se dovedește și ea  iluzorie sub atingerea murdară a aceluiași Stanley.

Până la urmă realitatea a învins, a ucis și ultima fărâma de speranță. Blanche și-a găsit salvarea în fantezie, acolo unde realitatea nu putea pătrunde.

 Trandafirul tatuat – piesă în trei acte

„Fiecare dintre noi e un nimic atâta timp cât nu e iubit.” (p.162)

Tema morții soțului și a văduvei devorate de durere este reluată și în „Trandafirul tatuat”, piesa în trei acte publicată de Tennessee Williams în 1950, după ce cunoscuse deja celebritatea.  Autorul ne aduce de această dată într-un adevărat rozariu uman și, dacă nu ne-am prins încă de la titlu, ne vom edifica imediat că laitmotivul piesei este trandafirul… Serafina delle Rose, Rosa delle Rose, Rosario, cămașa din mătase trandafirie, trandafirul tatuat pe pieptul lui și nu numai pe al lui.

Pentru Serafina delle Rose pierderea soțului, a „trandafirului” pe care îl divinizase, a reprezentat cea mai cumplită lovitură. Asta înainte să afle că Rosario, sicilianul ei frumos, se mai văzuse și cu o altă femeie în timpul căsniciei lor. Serafina, care fusese cândva o femeia elegantă, acum se izolase și se neglijase complet. Dar mila și încercările celorlați nu făceau decât să-i adâncească anxietatea și furia. Nu uităm că acțiunea are loc într-o comunitate de italieni din Mississippi, iar Serafina era o italiancă autentică. Așadar, ne e ușor să-i înțelegem temperamentul năvalnic și foarte zgomotos, cam ca în filmele italienești din anii ’50-’60. Cel puțin așa mi-o imaginez eu!

Sigur că piesa este populată de câteva personaje, inclusiv personajul colectiv reprezentat de comunitatea spumoasă de italieni, care intervin sporadic pentru a crea atmosferă sau pentru a introduce accente.Totul se schimbă când în decor apare un bărbat, „o față de măscărici pe corpul soțului meu.” (p. 188)

Un idiot, un idiot care o făcea să râdă!

Pisica pe acoperișul fierbinte – piesă în trei acte

 „În noaptea asta o să prefacem minciuna în adevăr”

 Schimbăm decorul și iată-ne în lumea bună a sudului. Se pare însă că lipsa grijilor nu este suficientă pentru un trai liniștit. Acolo unde lucrurile sunt așezate și siguranța este deplină, te aștepți să găsești doar armonie și bună dispoziție. Nu și dacă păpușarul este Tennessee Williams, omul cu viciile. Dependențe, băutură și, mai ales fățărnicie. Iată un cocteil care stă să explodeze tocmai în ziua în care Big Daddy, stăpânul casei împlinește 65 de ani. De ziua lui primește și vestea cea mare: nu are cancer! O minciună… un alt motiv de prefăcătorie. Cei care cunosc adevărul improvizează o aniversare fericită în timp ce plănuiesc cum să pună mâna pe moștenire. Este clar că dintre cei doi băieți, Gooper,  băiatul cel mare, cel care nu i-a ieșit niciodată din cuvânt tatălui, se simte îndreptățit să primească totul, pe când Brick, un alcoolic, depresiv și dezinteresat, este preferatul.

 „Ah, voi, oameni slabi și frumoși… care știți să pierdeți cu grație. Voi aveți nevoie de cineva… care să vă ia de mână… ușurel, și să vă restituie viața, ca pe un obiect de aur care v-a scăpat”. (p. 312)

De fapt, cele două personaje care „fac” piesa sunt Maggy și Brick. Cei doi soți se află într-un moment tulbure. Maggy, seducătoare și fascinantă în vulnerabilitatea ei, se agață cu disperare de soțul pe care-l iubește, dar care o respinge fățiș. Dar ea, precum o pisică încolțită, se încăpățânează să stea pe „acoperișul fierbinte” cât de mult va putea. Celălalt motiv de frustrare este faptul că nu are copii, în comparație cu soția fratelui lui Brick, „monstrul fertilității”, care a turnat o liotă de „monștri fără gât”.

Viciatul Brick însă este cel care urăște fățărnicia de care e înconjurat (să fie vocea autorului însuși?). Se urăște pe el însuși, incapabil să recunoască natura sentimentelor pe care le-a avut pentru prietenul pierdut, Skipper. Găsește o cale de a se salva prin interiorizare și prin alcool. „Viața trebuie lăsată să continue chiar și după ce visul despre viață a fost… spulberat.” (p. 258)

Drama pe fundalul căreia descoperim personajele pare să demonstreze că adevărul e cel puțin la fel de urât ca minciuna. Eliberarea vine prin acceptarea realității care nu poate fi schimbată, iar iertarea  vine adesea sub forma iubirii necondiționate… singura stare sănătoasă.

 „A ține un lucru sub tăcere nu face decât să-l dilate, să-l amplifice, să-l intensifice. Crește și te macină în tăcere, devine malign.” (p. 243)

Noaptea iguanei– piesă în trei acte

„Cu toții ne statornicim cu ceva sau cu cineva, și dacă-i cineva în loc de ceva, înseamnă poate că suntem norocoși… deosebit de norocoși.” (p. 435)

Ultimul succes major al lui Tennessee Williams și piesa mea preferată, Noaptea iguanei, ne aduce în Mexic, acolo unde îi vom cunoaște pe Maxine Faulk, proprietara hotelului Costa Verde, și pe reverendul Shannon – însoțitor de grup în turneele organizate de agenția Blake Tours – două personaje la fel de însingurate și conduse de dorințe. Mai sunt și domnișoara Judith Fellowes – cerberul zvăpăiatei Charlotte, domnișoara Hannah Jelkes, bunicul ei, Nonno, și câteva alte personaje mai puțin interesante. Reverendul Shannon lucra ca ghid turistic deoarece i se interzisese să mai predice în biserică după ce vorbise necuviincios. Nici în postura de ghid nu era prea potrivit deoarece tocmai stârnise o furtună în grupul de turiști pe care îl și deturnase (oarecum), iar până la final pierde și această slujbă.

Ca în toate piesele lui Williams, nu acțiunea e importantă, ci tema, caracterele și reacțiile. În toate îl regăsim pe autor, într-un fel sau altul. În această piesă însă, dramaturgul a construit un personaj, pe Hannah, care să întruchipeze reacția ideală a societății, înțelegerea și acceptarea particularităților, a exceselor de care nici el nu e străin.
 „Nimic din cei omenesc nu mă dezgustă, atâta timp cât nu-i vorba de răutate, de violență.”(p. 434)

Mi-a plăcut în mod deosebit piesa pentru felul în care explorează relația omului vicios cu Dumnezeu, o relație pe care o va experimenta chiar autorul în următorii ani. Shannon e conștient de comportamentul său, de crizele depresive pe care nu și le poate controla și de felul în care e judecat, dar Hannah îl face să se privească cu ochii blânzi ai toleranței și ai respectului de sine.

„Respect o persoană care a avut de luptat cu ghearele și cu dinții pentru demnitatea sa și pentru […] fărâma de bine pământesc, mult mai mult decât îi respect pe norocoșii care le-au primit de-a gata odată cu lumina zilei și cărora niciodată după aceea nu le-au fost smulse.” (p. 426)

Mi-a atras atenția simbolul reprezentat de eliberarea iguanei legate pe verandă, apoi sunt furtuna amenințătoare, căderea nervoasă, romul de cocos, poemul care nu a putut fi scris decât în acel ultim moment…

„ O, tu, Curaj, n-ai putea oare,

Să-ți făurești două cuibare,

Unul în pomul aurit.

Altul în sufletul meu chinuit?” (p. 442)

Despre Marșul nazist de la final nu zic nimic.

„Nu cred în culpabilitate. Nu cred în ticăloși sau eroi – cred numai în calea bună sau calea greșită pe care au adoptat-o indivizii, nu din proprie voință, ci din necesitate sau sub impactul unor influențe încă incomprehensibile, al unor circumstanțe personale sau al antecedentelor lor. ” p. 8 (interviu cu el însuși)

Genoveva de Brabant

Legenda „Genoveva de Brabant” a fost tradusă și transcrisă de-a lungul timpului în numeroase variante. Eu am ales un volumaș tipărit în 1862, în zorii adoptării oficiale a grafiei latine: „Istoria Genovevi de Brabant”, trad, G. Pleșoian, La Librăria D-lui George Ioanid, 1862, 173 pag. + 6 file ilustrate.

Pagina de titlu

Interesant este că, deși e scrisă într-un alfabet de tranziție, în care sunt folosite deopotrivă caractere latine și chirilice, la care se adaugă și oarecare inconsistență tipografică, textul e relativ ușor de parcurs. După ce se obișnuiește puțin cu grafia, creierul citește literele nu neapărat după forma lor, ci după potențialul sens al cuvântului pe care îl formează. Așadar, m-am întors în secolul al XIX-lea, și am încercat să deslușesc textul, așa cum probabil făceau și românașii noștri, obișnuiți, la vremea aceea, mai mult cu semnele chirilice decât cu cele latinești. Sigur că procesul de latinizare a ortografiei, susținut încă de pe vremea Școlii Ardelene și introdus timid mai ales după 1830, a continuat și a generat numeroase sisteme de scriere până la desăvârșirea lui. În 1862, anul publicării volumului de față, instituțiile laice din provinciile române adoptaseră deja noua grafie. Bisericii i-a mai luat încă aproape 30 de ani până să renunțe și ea definitiv la slova veche din tipăriturile cu caracter religios sau cele inspirate de tradiția creștină, folosite în biserică. De data aceasta, vechile cărți au fost cruțate de la mistuirea în foc!

Povestea Genovevei se petrece în plin ev mediu, când ”religia creștinească începuse acum să gonească întunericul păgânătății din Germania” (pag, 1). Pacea le permitea locuitorilor să se ocupe cu agricultura, iar acest lucru adusese o oarecare bunăstare în regiune, acolo unde ducele de Brabant trăia o viață liniștită alături de soția și de fiica lui, Genoveva. Pe lângă o educație atentă, fata avea și toate calitățile apreciate în epocă…. și oricând.

• 

• 

Un tânăr curajos, Sijefre (Sigfried), care îi salvase viața ducelui de Brabant într-un război, a primit mâna fetei. În timpul slujbei de cununie, preotul i-a prezis Genovevei că va avea de înfruntat o furtună de necazuri înainte de a cunoaște fericirea. Cei doi tineri au plecat să locuiască în Sijefsburg, un tărâm stâncos pe malul râului Mosel. Fericirea celor doi a fost însă repede întreruptă de război: maurii din Spania au atacat Franța. Sijefre  a plecat la război, iar Golo, vătaful de curte, a profitat de absența acestuia pentru a-i mărturisit femeii dragostea lui. Aceasta l-a respins, iar Golo, „un om fieros și fără milă”, a pus la cale un plan de răzbunare, prin care să-l convingă pe Sijefre că Genoveva îi era necredincioasă. Planul începe să funcționeze, iar Genoveva este închisă în întunecatul turn al păcătoșilor. Fata trece prin diferite stări, de la revoltă, la resemnare și își găsește alintul în rugăciune. In turnul umed și întunecat, Genoveva a dat naștere fiului ei,  ”în ce loc grozav se deschid ochii tăi spre lumină!” (p. 25), pe care l-a botezat Benoni, fiul durerii. Deși era speriată de amenințările lui Golo, i-a respins acestuia orice gest de apropiere, ceea ce a stârnit furia bărbatului. Așa că s-a hotărât să o omoare. O slujnică săracă, recunoscătoare pentru ajutorul primit în trecut, a înștiințat-o pe Genoveva despre planurile lui Golo. Tânăra mamă i-a scris atunci soțului ei o scrisoare – testament în care și-a susținut nevinovăția.  Mama și copilul au fost duși în pădure pentru a fi uciși, dar cei doi paznici s-au îndurat și i-au lăsat în viață. Singură cu copilul în pustietate, s-a adăpostit într-o peșteră,  a reușit să supraviețuiască, să treacă peste iarna grea, să-și crească și să-și îngrijească copilul. Necazurile ei nu luaseră însă sfârșit, dar ca în orice legendă moralizatoare, binele trebuie să învingă răul. Regăsirea cu soțul ei este emoționantă, iar vorbele episcopului se împlinesc: împreună vor găsi fericirea.

Așadar, este o poveste cu mauri, cu o prințesă acuzată pe nedrept de un curtean și cu un soț cam prea credul. Deși finalul este altul, povestea este izbitor de asemănătoare shakespearianului Othello.

Surprinzătoare este și exprimarea, care nu diferă foarte mult de cea din zilele noastre. Mă așteptam la arhaisme aproape uitate sau la cuvinte care în timp și-au păstrat foarte puțin din semnificația inițială… dar nu. Este o limbă curată, clara, frumoasă, exersată, îmbogățită stilistic de traducător. G. Pleșoian (Grigore Pleșoianu) a tradus volumul în 1838, la un an după căsătoria cu una dintre elevele sale, iar în „antiprefață” o sfătuiește pe tânăra lui soție să traducă sau să „compună” și ea și își exprimă mâhnirea că nu există niciun text scris de o româncă. Interesantă și destul de personală introducere!

• 

• 

Volumul nu a fost publicat în spiritul practicilor vechi tipografice, de aceea lipsesc detaliile care ornamentau tipăriturile de odinioară. Găsim totuși șase gravuri care prezintă scene în acord cu  textul legendei, la care se adaugă și câteva ornamente de final de capitol.

• 

• 

Cărțile vechi mai au un aspect foarte interesant: însemnările manuscrise, care particularizează fiecare exemplar și care uneori îi sporesc valoarea. Cei care le-au păstrat de-a lungul timpului au lăsat pe paginile lor diferite notițe, încercări ortografice, declarații de proprietate asupra cărții, semnături, date…. Am găsit o astfel de însemnare și pe forzațul anterior al volumașului, o notiță fără valoare documentară, dar care prezintă o simplă și neînsemnată scenă domestică: „o carte dela bunica soției mele n. 1893, Floarea O Ignat, zisă mama din dos, pentru că stă într-o cameră din spatele casei”

Zuleiha și Bach

„Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia. ” (p. 119)

Cele două cărți pe care le-am luat cu mine în vacanță m-au făcut să simt răcoarea marii literaturi rusești în tot dramatismul ei. Din recomandările citite, aflasem câte ceva despre subiectele și stările pe care le provoacă cele două lecturi și mai ales despre impactul asupra cititorului. Cu toate acestea, cărțile sunt peste așteptările mele.

Crunt! Acest cuvânt e primul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, trad. Ludmila Ulițkaia, București: Humanitas Fiction, 2018. După primele pagini, am fost tentată să mă opresc, atât de puternică e lectura! E fantastic de bine scrisă, dar descrie o dramă impresionabilă peste măsură.

Dacă ar fi să se scrie vreodată o istorie a femeilor, a condiției lor de-a lungul timpului și din diferite colțuri ale lumii, atunci această carte s-ar putea constitui într-o referință. După cum declară autoarea, subiectul este inspirat din relatările bunicii ei, care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia. Volumul nu prezintă o întâmplare întru-totul adevărată, dar este o reconstituire literară a vieții tradiționale a femeilor tătare, și nu numai, așa cum a fost ea în prima jumătate a secolului trecut, pe fundalul deportărilor în Siberia. Mi-a rupt sufletul!

Zuleiha, o femeie de 30 de ani, căsătorită de copilă, avusese patru fetițe care muriseră de foarte mici. Soțul ei, Murtaza, mult mai în vârstă, era un om muncitor, dar autoritar și agresiv, iar soacra, Strigoiaca, era o ființă cu totul acră și disprețuitoare. Zuleiha era supusă și interiorizată, găsindu-și singura alinare în înduplecarea spiritului cimitirelor pentru a avea grijă de fiicele ei moarte. Viața ei nu era una ușoară, dar ea și soțul ei strânseseră o brumă de avere care consta în casă, câteva animale și provizii pentru iarnă. Acestea îi transformaseră, în ochii sovieticilor, în chiaburi.

Comunismul a venit peste ei cu toată menajeria binecunoscută nouă. Rechiziționările frecvente îi lăsau fără nimic. „Hoardele roșii” le luau animalele, toate proviziile, tot ce strânseseră peste vară și nu apucaseră să ascundă.

În tipul unei astfel de rechiziționări, Murtaza ripostează și este ucis de către comandantul Ignatov. I se ia casa, iar Zuleiha este deportată. Nici nu știa unde va fi dusă… și nici că era însărcinată.

În paralel, aflăm povestea unui medic învins emoțional de noul sistem politic comunist, profesorul Wolf Karlovici Liebe, care descrie de fapt condiția intelectualului rus neaservit. Incapabil să se mai conecteze la realitate, devine o pradă pentru noii oportuniști, lipsiți de scrupule. Așa ajunge în convoiul deportaților alături de Zuleiha, de țăranii desproprietăriți și de alți „dușmani ai regimului”. Destine care au avut un parcurs cu totul diferit se întâlnesc pentru a înfrunta drumul spre iadul siberian, un drum de o jumătate de an, pe parcursul căruia au pierit, rând pe rând, majoritatea deportaților. Ca o ironie a vieții, cel care a fost desemnat să însoțească convoiul Zuleihăi a fost chiar Ignatov, ucigașul lui Murtaza. Acest tânăr ofițer sovietic crede cu tărie în doctrina pe care o servește, dar nu-i lipsește stropul de omenie, cel care ar fi suficient să-l transforme din comandant în deportat.

Angara este destinația finală, iar cei 29 de deportați care supraviețuiseră drumului au început să construiască aici „un punct pe hartă”. Pur și simplu, au fost abandonați în taigaua siberiană cu câteva unelte, sare și chibrituri. Alături de ei a fost lăsat și Ignatov.

Deportații s-au organizat și au format o mică replică a societății. Cei pricepuți la construcții au ridicat un bordei, cei în putere au mers la tăiat de lemne în pădure, vânau și pescuiau, femeile pregăteau mâncarea, iar doctorul Liebe prepara leacuri din ierburi. Și, ca în orice societate, această mică și nouă comunitate avea și intelectuali, artiști și nelipsitul turnător. Zuleiha a născut un băiețel, după ce fusese salvată de la înec chiar de comandantul Ignatov. O nouă viață în mijlocul pustietății înghețate.

Și a venit iarna. E greu de imaginat cum cei treizeci de oameni și un bebeluș au supraviețuit acestei prime ierni siberiene. Nivelul de cruzime al textului a scăzut cu câteva grade (în orice s-ar măsura cruzimea!), un semn de mărinimie din partea autoarei, care, nu își mai supune personajele unor orori suplimentare celor pe care le presupune supraviețuirea în condițiile date.

„Suferă din cauza nefericirii din jur și a morților nenumărați. Suferă de frică, și chinul ăsta e din ce în ce mai mare. Și – cel mai îngrozitor – suferă de o rușine care nu trece niciodată.” (p. 166)

Primăvara următoare s-a întors barja, cea pe care o așteptase Ignatov cu nerăbdare. Era sigur că va pleca cu ea. Dar veștile nu erau bune, se pare că atașamentul omenesc față de cei pe care-i adusese aici era privit ca un semn de slăbiciune și nu fusese apreciat de către superiori. Rămânerea lui în tabără era singura opțiune… și până la urmă ea devine chiar dorință. Povestea de dragoste dintre Zuleiha și Ignatov e aproape așteptată. Autoarea este de o decență desăvârșită, așa că nu putem decât să ne imaginăm tandrețea a două suflete chinuite.

Barja aducea mereu alți și alți deportați, iar colonia, care primise și un nume – Semruk, crescuse semnificativ în următorii șaisprezece ani. Cumva, durerea și chinul se întrevăd tot timpul, dar nu sunt ostentative. Ca și cum oamenii se obișnuiseră cu ele. Zuleiha însă lupta să-și ferească fiul, pe Iusuf, de pericole. Dar pericolul vine sub cea mai neașteptată formă.

Romanele scriitoarei ruse, cu origini tătare, Guzel Iahina, sunt despre destine dictate de istorie și despre felul în care oamenii au răzbătut prin mâzga unor idealuri străine lor. Amândouă volumele sunt copleșitoare, așa că, pentru a-mi doza intensitatea lecturii, am început cu „Copiii de pe Volga”, Guzel Iahina, trad. Luana Schidu, București, Humanitas Fiction, 2020, cea de-a doua carte publicată de autoare.

Prima impresie: autoarea a reconstituit imaginea generală din detalii minore, semnificative prin amplificare și repetare. Mi-a plăcut acest stil prin care a ales, precum un actor, să redea, printr-o compoziție, o întreagă epocă. Iar în centrul ei este Volga, râul care „împărțea lumea în două”.

Autoarea s-a străduit să nu încarce lectura, astfel încât istoria reprezintă doar fundalul pe care sunt proiectate consecințele ei asupra micilor istorii personale. Din când în când însă, ca niște raze înghețate care pătrund prin deschizătura unei uși, asistăm la mecanismele intime care au pus în mișcare tăvălugul istoriei.

Este vorba despre coloniile germanilor stabiliți pe Volga în secolul al XIX-lea și despre condiția lor în Rusia sovietizată. Profesorul Jakob Ivanovici Bach predă limba germană copiilor din Gnadental, o localitate de pe Volga, populată de o astfel de comunitate. Are o viață liniștită, singuratică, condusă după ritualuri autoimpuse. E un tipicar rigid care observă tot ce se întâmplă în jurul lui. Liniștea interioară nu-i este tulburată decât de neobișnuita atracție pentru furtuni, cărora li se abandonează într-o reacție ciudată, exagerată, o violentă și neașteptată ieșire din banalitate, contrară felului lui de a fi. Și furtuna rău prevestitoare nu a întârziat! Mai întâi suntem martorii nașterii idilei dintre profesor și Klara, o tânără elevă ascunsă după un paravan: „Eleva repeta după profesor. Avansam fără grabă, propoziție după propoziție, cuvânt după cuvânt, ca și cum ar fi mers printr-o zăpadă înaltă, urmă peste urmă.” (p.50)

Se îndrăgostește de fata fără chip și o va iubi fără încetare. Dar a venit și clipa când a crezut că o va pierde, iar apoi, când a regăsit-o și i-a văzut chipul pentru prima dată suntem martorii unui moment tulburător! Societatea însă nu i-a întâmpinat cu entuziasm, ci i-a judecat după aceleași „principii sănătoase”, care, deși uneori au ajutat la menținerea ei, de cele mai multe ori au distrus-o. Pentru că dispariția unei comunități nu este, de cele mai multe ori, un proces exclusiv extern. Imposibilitatea de a se adapta, de a se consolida, o face vulnerabilă. În loc să-i absoarbă pe cei doi, ca un semn de solidaritate de rasă, dacă altfel nu, îi forțează să plece.

Alungați de comunitate, au trecut Volga și s-au stabilit în fosta casa, părăsită acum, a fetei. Viața profesorului s-a schimbat fundamental. Fiecare zi era o provocare și o luptă pentru supraviețuire, dar era fericit cu Klara. Descoperim, cu fiecare pagină, viața grea, teribil de aspră a celor de pe Volga. Existența lui Bach și a Klarei se desfășura acum în afara timpului, pe când, peste Volga, colonia germană se schimba dramatic. Bach a început să măsoare timpul în felul lui, numind fiecare an după urmele lăsate de istorie asupra coloniei – Anul Caselor Nimicite, de război – Anul Smintelii, de foamete – Anul Vițeilor Nenăscuți, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți…

Și a venit și Anul Muțeniei, când „treburile iernii erau făcute, gândurile toate fuseseră gândite, sentimentele – trăite”(p.128). Un eveniment cumplit l-a lăsat complet mut pe Bach, iar Klara a murit după ce a născut-o pe micuța Anna. Suferința pune stăpânire pe sufletul chinuit al bărbatului, care încă mai are rezerve de bunătate. O hrănește pe Anna cu laptele câștigat din compunerile pe care le scrie zilnic pentru Hoffmann, șeful coloniei, și descoperă un lucru uimitor: într-un fel sau altul, scrierile lui se îndeplinesc. Se hotărăște atunci să scrie numai lucruri frumoase, care ar putea ajuta micuța comunitate de germani să iasă din amorțire și să prospere. Urmărește cum ajung ideile sale să se realizeze, de parcă Gnadentalul reproducea poveștile lui în realitate. Începe o perioadă foarte bună pentru colonie: Anul Întoarcerii, Anul Oaspeților, Anul Recoltelor Nemaivăzute… Bach era convins că dezvoltarea coloniei i se datora, după cum, de partea cealaltă, și Hoffmann considera că el e cel care a determinat schimbările acestea uimitoare, printr-o administrație eficientă.

Apoi lucrurile s-au schimbat, copila a crescut, iar comunismul s-a desfășurat după un scenariu pe care, din păcate, l-am cunoscut și noi câțiva ani mai târziu. Au urmat naționalizări, colectivizări, deposedări, deportări… a început coșmarul comunist, un val care s-a ridicat și l-a lovit și pe Bach. Cartea are un final, dar nu numai unul. Mai întâi e un pasaj în care Bach piere, devine una cu Volga, se contopește cu întreg trecutul și cu istoria. Simbolic, acesta ar fi finalul, în opinia mea. Apoi urmează salvarea, finalul provizoriu, care lasă cititorului o speranță. Și mai este epilogul, în care Bach îți trăiește destinul până la capăt, departe de Volga, cea care într-adevăr desparte două lumi, ambele lipsite de zâmbete.

Totuși, un zâmbet subtil se ghicește în onomastica personajelor: toți locuitorii Gnadentalului poartă nume ale celor mai cunoscute personalități ale culturii și științei germană: Grimm, Koch, Gauss, Hoffmann, Händel, Wagner, Dietrich,  Benz, Brecht, Mann, Böll și, desigur, Bach. Poate că intenția este aceea de a aduce un omagiu țării de origine a locuitorilor din Gnadental. Mai mult decât atât, în Germania există o mică localitate care poartă numele Gnadental (Valea Milostivirii) și se află chiar lângă Rin.

Suntem obișnuiți să catalogăm o viață frumoasă după anumite criterii și, de multe ori, o asociem succesului. Greutățile, lipsurile, dramele majore acaparează imaginea, astfel încât zâmbetul, bucuriile mărunte, entuziasmul de moment, micile reușite și satisfacțiile trecătoare tind să nu fie luate în seamă.

Armistițiul

“Simţeam cum ne şerpuieşte prin vene, o data cu sângele sleit, veninul din Auschwitz”

Bărbatul deschise încet fereastra și păși pe balconul îngust. Își sprijini un cot de balustradă și privi fără țintă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Părea o sâmbătă ca oricare alta. Dinspre Alpi se simțea încă umezeala răcoroasă, învinsă de-acum de adierea plină de miresme a primăverii, care pătrundea din cealaltă parte a orașului, dinspre fluviul Po.  Aici, în acest apartament de pe Corso Re Umberto, la numărul 25, se născuse, crescuse și locuise toată viața, cu excepția acelei perioade care îi revenea tot mai des în minte și în vise. Coșmarul, visul din vis, care se tot repeta, îl tulbura mai ales în ultimul timp. Faptul că vorbise și scrisese volume întregi despre asta, nu-l ajutase cu nimic. Se gândea că poate, dacă ar fi dat totul uitării, acum, la cei 67 de ani, ar fi fost un chimist care se bucura liniștit de pensie, împărțindu-se între prieteni, familie și pasiuni inocente. Deși trecuseră 42 de ani, nu reușise să-și regăsească ritmul. Și cum l-ar putea regăsi când în preajma lui suferința lua cele mai grotești forme: mama și soacra lui, nonagenare, se stingeau devorate de boli crunte și de bătrânețe.

Undeva, în depărtare, bătea un ceas. Să fi fost deja ora 10? Îl pătrunde răcoarea și se miră că mai poate simți lucrurile astea simple. Nici măcar nu se îmbrăcase, pur și simplu nu mai avea energia să o facă. Așa cum nu mai avea nici inspirație să scrie. Sau poate și-a epuizat întregul „capital de scriitor”. Ce va spune la interviul de săptămâna viitoare? El, supraviețuitorul celui mai sălbatic și inuman act de ură cedează acum, după 42 de ani, trădat de propria minte. El, cel care descrisese în cei mai sinceri termeni experiența terifiantă a lagărului, era sugrumat de invizibilele fire ale depresiei, într-un marasm disperat. Cum să spună că ceva diferit de rațiune i-a acaparat, „poco a poco”, totul: gânduri, preocupări, sensuri? Cât ar mai trâmbița ziarele dacă s-ar afla că medicul său încearca de ani buni să-i trateze „vinovăția supraviețuitorului”! Ca și cum asta ar fi o boală!

Soneria de la ușa de la intrare îl făcu se tresară. Intră aproape hipnotizat în cameră și se îndreaptă spre ușă. Schițând mecanic un zâmbet politicos, luă corespondența de la cea care se ocupa de administrarea clădirii. Se așeză pe vechiul scaun din fața bibliotecii și își aruncă, absent, privirea peste titlurile gazetelor de dimineață. Deodată, trecându-și mâna prin părul grizonant și bogat își imagină că femeia îl văzuse în ținuta aceea indecentă, cu barba și părul răvășite, cu chipul schimonosit de zâmbetul forțat… Se repezi buimac spre ușă pentru a se scuza cumva, dar liniștea din hol părea o farsă jucată iarăși prost de propria minte. I se păru că aude pași la etajul de jos și se aplecă peste balustrada care urmărea ampla scară în spirală, ocupată în mijloc de liftul în colivie. Deodată, precum în acel vis repetitiv, avu senzația că totul se prăbușește și se dezintegrează în jurul său. O revoltă interioară, un sentiment ciudat, rău prevestitor, pe care nu-l mai trăise se strecura în suflet, făcându-l să tremure și să se sufoce. Panica devenea tot mai intensă și mai amețitoare. Trebuia să scape de demonul acesta ingrat care-l subjugase, luându-i totul. Nu spera să mai poată face pace cu el, dar măcar un armistițiu…

Nu s-a auzit decât o lovitură scurtă, iar femeia care tocmai îi dusese corespondența domnului mărunțel de la etajul al treilea, i-a zărit trupul zdrobit pe podeaua de la parter. Nici ea, nici noi nu vom știi niciodată cu siguranță dacă în acea zi de 11 aprilie 1987, la ora 10:20, scriitorul Primo Levi s-a sinucis sau a avut un accident, dacă o nefericită întâmplare i-a pus capăt vieții sau a fost o victimă întârziată a nazismului.

Cam așa mi-am imaginat ultimele clipe din viața lui Primo Levi, un italian cu origini evreiești care a petrecut aproape un an în terifiantul lagăr nazist de la Auschwitz. A descris momentele crunte cu o sensibilitate particulară, aproape cu detașare și s-a oprit asupra persoanelor, individualizând stări, intenții, reacții … cele care au alcătuit, de fapt, ansamblul. Ca o fotografie formată din sute de mici portrete lipite astfel încât ele să creeze o imagine anume.

“Armistiţiul” (La tregua) de Primo Levi, trad. Doina Condrea-Derer, Editura Polirom, 2004 – poate fi considerat, la prima vedere (sau numai la prima vedere), un jurnal de călătorie, pentru că autorul face cronica întoarcerii sale acasă, după eliberarea din lagărul de la Auschwitz, în 1945. Ceea ce ar fi putut fi, în condiții normale, o călătorie de o zi s-a transformat într-un calvar care a durat aproape nouă luni. Se încheiase armistițiul, dar drumurile și căile ferate erau distruse. Nu existau nici suficiente mijloace de transport, iar oricum, în acele momente, cei care organizau aceste transferuri erau depășiți de situație. A parcurs 6000 de kilometri de la plecarea din Polonia, trecând prin Ucraina, Rusia, România, Ungaria și Austria și până acasă, la Torino, în Italia.

„Era marele armistiţiu, deoarece nu începuse încă celălalt război dur, ulterior, şi nici nu îi fusese pronunțat numele nefast de războiul rece.”

Cartea este însă mult mai complexă, este o reflecţie asupra naturii umane, a capacității de rezistenţă şi de adaptare, o analiză a durerii şi a supravieţuirii. Punctează cazuri particulare pentru a arăta cum a reuşit lagărul să transforme oamenii, să-i dezumanizeze sau să-i facă să dezvolte sentimente de admiraţie pentru călăii lor. Cu o nesfârşită înţelegere, autorul a descris şi viaţa plină de suferinţă, de speranţe şi de milă, presărată de compromisuri şi umilinţe a femeilor din lagăr.

Deși cartea începe în momentul în care deținuții încep să fie salvați, Primo Levi face referiri detaliate la viaţa din lagăr. Tonul este însă reținut, vorbeşte cu resemnarea, cu înţelegerea şi cu înţelepciunea celui care ştie că nu poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat.

Chiar așa, încerc să fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui acei oameni blocați, în ianuarie 1945, în infirmeria lagărului de la Buna-Monowitz, după ce naziştii au plecat în grabă. Erau bolnavi, epuizați, flămânzi, îmbrăcați sumar, descuți … în mijlocul pustietății înghețate. Supraviețuiseră, erau liberi… dar unde s-ar fi putut duce? Știa cineva de ei? Îi căuta cineva? Cred că și acea așteptare a fost o traumă. “Nimic nu avea să fie vreodată atât de bun şi de pur încât să şteargă trecutul nostru, iar semnele jignirii aveau să rămână pentru totdeauna în noi”

Armata rusă a sosit după 10 zile: la început au venit “ patru mesageri ai păcii. Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaţi, nu atât de milă cât din pricina unei reţineri vagi…. Era ruşinea, binecunoscută nouă, care ne copleşea după selecţii şi de fiecare dată când asistam sau eram supuşi unui ultragiu: ruşinea […] aceea incercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuşcări că aşa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea noastră”

Așa începe aventura întoarcerii acasă, cu o primă oprire în lagărul mare, la Auschwitz, unde deţinuţii au fost îmbăiaţi. Pentru Primo Levi, aceste băi au o anumita simbolistică; “dorinţa inconştientă din partea noii autorităţi care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieţii noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor“.

După câteva zile, Levi și-a confecţionat nişte papuci dintr-o pătură veche şi a plecat cu un transport rusesc spre o tabără de tranzit. Trenul, “mâna caritabilă a civilizaţiei”, se îndreapta spre Cracovia, dar nu a rezistat decât până la Szczakowa, foștii deținuți continuându-și drumul pe jos. Și să nu se închipuim că îi aștepta cineva acolo. Fiecare se descurca cum putea: fura, cerșea, înșela, mânca ce apuca și dormea în te miri ce ungher. Alături de Primo Levi, în grup se aflau bărbați de diferite naționalități și vârste, fiecare fiind o poveste în felul său. Se remarcă grecul Mordo Nahum, ”un descurcăreț” cu principii:  “Lagărul venise pentru amândoi: eu îl percepusem ca pe o distorsiune monstruoasă, ca pe o jalnică anomalie în viaţa mea şi a omenirii; el, ca pe o tristă confirmare a unor lucruri notorii… omu-i lup pentru om”.

Au plecat spre Katowice, o călătorie de 80 de kilometri, care le-a luat trei zile. Abia la jumătatea lunii iunie au plecat spre Odessa, într-un tren marfar aproape dezmembrat. Ruşii însă îi trimiseseră la voia întâmplării, nu era nimic organizat, iar şefii gărilor prin care treceau erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să scape mai repede de ei, copleşiţi de formalităţile birocratice. După şase zile trenul s-a oprit la Jmerinka, un nod feroviar la 350 de kilometri de Odessa. Unde li s-au alăturat alte sute de italienii veniţi din România. Au mers două zile, prin stepa rusească şi, prin Berezina, până în lagărul de triere Sluz.

Au mers la Starîe Doroghi unde au așteptat două luni. Pe 15 septembrie au pornit iarăși la drum, reproducând călătoria, în sens invers, trecând iarăși prin Bobruisk, Ovruci, Kazatin, Jmerinka. Au traversat rapid Basarabia și au ajuns pe Prut, la graniţa cu România.  Aici au găsit o atmosferă mult mai prietenoasă şi apropiată de cea pe care o ştiau de acasă. “Se vedeau ţărani ca ai noştri, cu faţa arsă de soare şi fruntea palidă, îmbrăcați în negru, cu haină şi vestă, cu lanţul de la ceas petrecut peste pântece; fete mergând pe jos sau pe bicicletă, îmbrăcate aproape ca la noi, care ar fi putut fi luate drept veneţiene sau din Abruzzi”.

Drumul prin România a trecut pe lângă rafinăriile de la Ploieşti, aflate în flăcări, a continuat spre vest, apoi iarăși spre nord, prin Sinaia. Au ajuns la Braşov pe 24 septembrie. În fiecare gară se desfășura același ritual grăbit, binecunoscut autorului: cei cu găleți se grăbeau să le umple cu apă, femeile se spălau în public, copiii căutau să facă mici furtișaguri, se aprindeau focurile pentru gătit. Au plecat din nou spre vest, prin Alba Iulia și apoi, pe la Curtici, au trecut frontiera româno-maghiară.

Au străbătut Ungaria trecând pe lângă Budapesta şi oprindu-se la Szob. Ca o ironie, pe 7 octombrie au ajuns la Bratislava, în Slovacia, la 200 de kilometri de Katowice, unul dintre locurile prin care mai trecuseră.  A urmat o gară de la periferia Vienei, apoi au ajuns la linia de demarcaţie, la câţiva kilometri de Linz. Acolo şi-au luat rămas-bun de la ruşi şi au fost preluaţi de americani, nu înainte de a li se face duşul de dezinfecţie “semnul purificării şi al exorcismului”

Pe 15 octombrie, au ajuns la Munchen, iar simplul fapt că se aflau în Germania le producea “un amestec de repulsie, de frustrare şi de tensiune… Oare ştiau ei de Auschwitz, de măcelul făcut pe muţeşte, zilnic, la un pas de uşa lor? Dacă da, cum de puteau să mai meargă pe stradă, să se întoarcă acasă şi să se uite la copiii lor, să treacă pragul unei biserici? […] Numărul tatuat pe braţ mă ardea atunci ca o rană”

Au trecut graniţa prin Brennero, iar la Pescantina, un lagăr de lângă Verona, grupul s-a despărţit şi fiecare a plecat în direcţia lui. Din şase sute cincizeci, câţi fuseseră duși în lagăr în urmă cu aproape un an, mai rămăseseră trei. Începută în ianuarie 1945, călătoria lui Primo Levi s-a încheiat la Torino, pe 19 octombrie.

“Cât din noi înşine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai săraci sau mai bogaţi? Mai puternici sau mai goi? Nu ştiam: ştiam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aştepta o încercare şi o anticipam cu teamă […] unde aveam să găsim puterea să luăm viaţa de la capăt?”

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truce

Recomand!

Lene, fachirism, morfină

„Cărțile sunt notele, iar vorbirea este muzica.” (p. 25)

În opinia mea, Rusia are un soi de obsesie a monumentalismului pe care și-l manifestă deopotrivă în artă – arhitectură, muzică, balet; în sport – patinaj artistic; în literatură… Cehov însă e altceva. Înlocuiește proverbiala grandoare rusească cu banalitatea, cea care absoarbe orice urmă de idealism sau de sens. Personajele sale se lase digerate, cu o seninătate absurdă, de situații și stări greu de explicat, în care se complac cu indiferență. Deși nu au nimic în comun cu impunătoarele caractere care populează literatura rusă, personajele lui Cehov sunt memorabile tocmai prin lipsa de reacție, prin abandonul fără șovăire. În povestirea Sala nr. 6, trad. S. Sanielevici, Ed. a II-a, București: Cartea Rusă, 1949 (în reeditările ulterioare titlul a fost tradus Salonul nr. 6), Cehov își supune personajul principal iadului pe care îl ignorase cu nepăsare.  E vorba despre Andrei Efimici, un medic lipsit de vocație, plafonat, plictisit și demotivat, incapabil să se impună în vreun fel.  Entuziasmul de la început dispăruse, iar acum abia dacă mai trecea pe la pacienții lui, închiși într-un pavilion special pentru persoane cu tulburări psihice. Cei cinci bărbați din salonul numărul 6 erau prost hrăniți, tratați necorespunzător și nu primeau decât vizita bărbierului și a paznicului, un grobian rutinat și violent. Mizeria și dezinteresul domneau în spital, sub îngăduitoarea privire a medicului. Acesta era mai degrabă pasionat de „conversațiile inteligente” cu dirigintele poștei, Mihai Averianici, decât de consultațiile de care ar fi trebuit să se preocupe. Știa ce se întâmplă: „toată rânduiala spitalului, ca și acum 20 de ani, e întemeiată pe hoție, flecăreală, intrigă, cumetrie, șarlatanie grosolană; și spitalul, ca și până acum, e un așezământ imoral și în cel mai înalt grad vătămător sănătății.” (p. 28). E conștint și de spectaculoasele progrese făcute de medicină în ultimii ani. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, de ce nu încearcă să schimbe ceva. „Tată-meu mi-a dat învățătură bună, dar sub influența ideilor vremii m-a pus să mă fac doctor. Cred că dacă atunci nu l-aș fi ascultat, m-aș afla acum în chiar centrul mișcării intelectuale.” (p. 25) Cam așa s-ar explica letargia sa profesională. În plus, desconsideră toate cuceririle științei, atâta timp cât niciuna dintre ele nu poate aduce omului nemurirea. E de o indiferență supărătoare!

Altfel stau însă lucrurile cu tânărul lui ajutor, dr. Evghenie Fedorovici Hobotov. Deși venirea lui ar putea readuce speranța în ceea ce privește reorganizarea spitalului, a condițiilor și a tratamentului, planurile lui Cehov sunt cu totul altele. „Nu există pe lume niciun lucru bun, la originea căruia să nu găsești putregaiul.” (p. 19)

Și încă ceva, numele personajelor rusești mi-au dat mereu de furcă, dar trebuie să spun că spiritul rus este cel care are cea mai uzuală onomastică hipocoristică, cel puțin în literatură. Până și aici există o Dariușca.

Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…

„Scriu, și la orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari.”

(Nicolae Șucu, „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918”, ediție de Daniel Cain, București: Humanitas, 2017)

• 

Deși pare greu de crezut, facsimilele prezentate în carte sunt pagini din jurnalul unui cioban cu patru clase, din Muscel, trăitor în prima parte a secolului trecut. Dincolo de extraordinara poveste a lui Nicolae S. Șucu, avem ocazia să reconstituim perioada 1892- 1919 dintr-o perspectivă mai puțin accesibilă, aceea a locuitorilor aflați între indecisele granițe ale Dobrogei.

Amintirile lui Șucu ne descriu condiția dezertorului și lupta lui de supraviețuire într-o lume ostilă, ne arată războiul dezgolit de aura lui eroică și de motivațiile patriotice. Dar este și despre incredibilul drum de românizare a noilor teritorii din Dobrogea, un proces demografic bine gândit, bazat pe o atentă analiză a populației din regiune și pe un program menit să „transforme un amestec de rase într-un popor.” (p. 17). Dar, așa cum se întâmplă când o decizie implică schimbări majore, dincolo de intenții, statistici și rapoarte au existat nedreptății, violențe, deportări, drame… care nu s-au vindecat  nici ușor, nici repede.

Pe lângă studiul introductiv excelent redactat, istoricul Daniel Cain a adăugat și un tabel al reperelor cronologice.  Avem astfel tabloul clar al evenimentelor istorice  care au provocat vânzoleala dobrogeană dintre momentul în care Bulgaria și-a proclamat independența și cel în care s-a semnat Tratatul de pace de la Neuilly, prin care a fost general recunoscută extinderea teritoriului României până la sud-vest de linia Turtucaia-Balcic. Intervenția istoricului Daniel Cain este binevenită. Ne explică întregul context istoric de dinainte de Războaiele Balcanice și până la sfârșitul Marelui Război, ne certifică informațiile din manuscris cu documente, acte oficiale, corespondență diplomatică și ne prezintă faptele așa cum reies ele din surse deopotrivă românești și străine. Trebuie să spun că este destul de neobișnuit să aflăm că, la un moment dat, România a fost considerată „un vecin perfid”, că s-a manifestat cu cinism în situații delicate, că armata română a comis fapte despre care nu se prea vorbește și, în general, că și noi ne-am supus, ca toți ceilalți, practicilor nescrise ale războiului. Dar, așa cum spuneam, nu putem face abstracție de întreg momentul istoric, parte din justificare.

În „Notă asupra ediției” sunt prezentate originea și parcursul manuscrisului, redat în această carte pentru prima dată. Deși nu este foarte clar cum a ajuns în posesia lui Nicolae Iorga, manuscrisul a rămas neatins timp de șaizeci de ani în arhivele Academiei Române. Editorul ne prezintă și rezultatele analizei grafologice, iar remarcile sunt argumentate cu fotocopii atașate pe parcursul textului.

Manuscrisul conține 65 de pagini și a fost scris pe un caiet tip registru. Editorul ne asigură că textul e reprodus „integral și fidel”, cu mențiunea că în transcriere s-au aplicat normele ortografice și de punctuație în vigoare. Textul este ilustrat cu câteva pagini din jurnal, iar la final, legate de conținut, sunt atașate 36 de fotografii alb-negru, datate și sumar explicate. De altfel, cu o meticulozitate desăvârșită, istoricul ne explică și ne documentează totul, în generoase note de subsol care conțin date și documente istorice legate de pasajele povestite de Șucu.

Mai întâi, cine este Nicolae S. Șucu?

Iată ce ne spune autorul studiului introductiv, istoricul Daniel Cain, despre personajul nostru:

„NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrogea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893.”

Memorialistul nostru începe prin a se prezenta. Ne povestește despre primii ani de școală, prilej cu care nu s-a putut abține să nu exagereze, descriindu-se ca fiind premiant.  Copilului îi intrase în cap că vrea să se facă cioban și își urmează „visul” în clasa a V-a, când a fugit de acasă și a plecat după mocanii care-și mânau turmele pe la el prin sat. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că, atunci când s-a întors, dascălul s-a dus imediat după el să-l ducă înapoi la școală. Din cercetările istoricului, aflăm că a primit și amendă din cauză că a lipsit de la școală. Mă uimește dedicarea  de care dă dovadă dascălul și încep să înțeleg cum se face că textul e scris foarte corect, iar caligrafia este absolut remarcabilă.

Dorința de aventură sau nevoia de a scăpa de sărăcie îl face să-și părăsească satul și să încerce diferite slujbe. Ne dăm seama că nu a fost mereu tocmai cinstit sau responsabil, dar întotdeauna a dat dovadă de curaj. Povestește cu mândrie  despre lucruri care în zilele noastre nu ar face cinste nimănui. Dar iarăși trebuie să punem totul în context. Pe de altă parte, e și un soi de bravadă tinerească. Oricum  întâmplările sunt demne de un roman de aventuri, iar faptul că a supraviețuit acelor vremuri e de admirat. A riscat să fie mâncat de lupi, s-a luptat cu tâlharii, a trecut Dunărea pe gheață, și-a rupt mâna…

„Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.” (p. 13)

S-a reîntors în satul natal după zece ani și a aflat că a fost încorporat. A hotărât să dezerteze și să se refugieze în Bulgaria. Ne descrie în amănunt ceea ce a găsit acolo: sărăcia, prețul alimentelor, ocupațiile locuitorilor, mentalitatea, educația precară.

S-a căsătorit cu o tânără bulgăroaică pe care s-a hotărât să o ducă acasă, în România. Cum lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, a trimis-o înapoi în Bulgaria, iar după ce a fost arestat pentru dezertare, a fugit din nou în Bulgaria.

În 1912, „a mobilizat Bulgaria contra Turciei” (p. 115), iar românul nostru a fost pus să aleagă între a părăsi Bulgaria și a se înrola, ca soldat bulgar, în Primul Război Balcanic. Dintr-o ură veche față de turci, dar și pentru că nu dorea să plece și să-și piardă averea, s-a înrolat în armata bulgară, deși nu știa prea bine care e miza. Descrie războiul în detalii particulare…. groaznice. Mă întreb dacă lipsa educației îi făcea pe acei oameni, indiferent de nație, să fi atât de barbari și fără suflet.

Prins în morișca luptelor, participă și în al Doilea Război Balcanic. Evenimentele sunt însă departe de a se liniști. Începe Primul Război Mondial, iar românul nostru care, printr-o sclipitoare idee, reușește să scape de statutul de dezertor, devine iarăși soldat în armata bulgară. De data asta luptă pe frontul sârbesc și ajunge sergent bulgar, comandant de pluton. Descrie sumar luptele, ne spune despre felul în care fiecare soldat se salva, de cele mai multe ori, prin prezență de spirit și curaj și ne dăm seama de haosul care, de fapt, însoțea războiul. A fost la un pas să ajungă în fața plutonului de execuție și numai printr-un noroc a scăpat, a fost rănit la un picior și a fost lăsat să zacă pe câmpul de luptă … a fost nevoit să lupte împotriva propriului popor: „ Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România” (p. 140) E pentru prima dată când pentru el războiul, și așa neînțeles, devine absurd pe de-a întregul. „ Am plâns ascuns cu lacrimi de măcelul de la Turtucaia. Nici un glonte nu am tras asupra nenorociților militari” (p. 145), ne mărturisește Șucu, iar din notele de subsol reiese că nu s-a remarcat în niciun fel în luptele împotriva românilor. În tot vacarmul, pasajele despre România sunt ca o respirație de aer curat. Tonul îi e cuprins de o emoționantă căldură. Este înduioșător patriotismul pe care îl simte chiar și numai când vede un român, un ziar românesc…

Armata bulgară este descrisă ca fiind prost organizată, dezumanizată și mânată de sălbăticie. Scenele de după trecerea bulgarilor sunt revoltătoare: pârjol, furturi, cruzime imposibil de descris, violuri, crime. „Să mă ierte bunul D-zău, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt.  Sunt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sângele și duhul îl are de păgânii cei mai cruzi. […] Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea care este bulgăroaică”(pp. 149, 151)

Mulți s-au folosit de război pentru răzbunări personale, iar atrocitățile descrise întrec orice imaginație. Mă întreb de unde atâta barbarism. Pur și simplu nu înțeleg cum gândeau sau ce simțeau oamenii aceia care comiteau crimele cele mai odioase, mutilau suflete nevinovate și…. mi-a fost foarte greu să citesc anumite pasaje. Viața nu era prețuită, omul nu manifesta niciun fel de empatie pentru celălalt. Oare educația a schimbat asta în vreun fel?

O istorioară îmi atrage atenția: un soldat turc a intrat într-o cârciumă pe pereții căreia atârna portretul țarului Ferdinand al Bulgariei, iar prima reacție a fost să-i scoată ochii cu sabia. Nu m-a surprins întru totul, deoarece, când am vizitat biserica Densus am observat că sfinții pictați pe pereți aveau ochii scoși, adică zidul fusese zgâmăit în dreptul ochilor lor. Domnul în vârstă (un bătrân de poveste) care se ocupa de biserică mi-a spus că turcii și tătarii au distrus cu săbiile pictura murală, cu sute de ani în urmă. Și nici exemple din epoca recentă nu lipsesc.

E clar că soldatul Șucu era perceput de bulgari ca fiind un om educat, citea romane și scria frumos, drept pentru care obține niște funcții care îi permit tot felul de libertăți. Până când a fost demobilizat reușise să facă și o mică avere. Ajuns acasă, în satul din Bulgaria, și-a vândut toată averea pentru a se întoarce în România, dar, după cum spune, a pierdut toți bani. A avut de suferit și din cauza gripei spaniole. I-a murit singura fetiță,  iar toți ceilalți trei băieți au fost bolnavi. A înfruntat foametea și disprețul bulgarilor (îl numeau mămăligar și-l suspectau de spionaj).

Și „au venit românii!” în Cadrilater. Satul lui Șucu se afla însă la trei kilometri în afara noii granițe. Ei bine, a scăpat el viu după aventurile mocănești și din război, iar tocmai armistițiul i-a adus o condamnare la moarte (preventiv, pentru a nu le face rău bulgarilor, în caz că România se va extinde până în satul lui): „Corpul meu e ferecat într-o temniță întunecată. Spiritul meu e închis într-o idee. O înfiorătoare, o sângeroasă, o neîndurată idee. Nu mai am decât un gând, o convingere, o siguranță : Condamnat la moarte. Orice aș face, acest gând e mereu lângă mine, ca o arătare apăsătoare, singură și geloasă, gonindu-mi orice distracție.” (p.195). Ne descrie calvarul sufletesc trăit până în ziua execuției, drumul spre eșafod….

E o carte provocatoare, o lecție despre război, despre disperare, nesiguranță și cruzime, despre înstrăinare și despre sentimentul cald al apartenenței. Nu am găsit cuvântul nicăieri în text, dar se intuiește în fiecare frază un subtil elogiu adus păcii.
Recomand!

„Chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimit caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare, cel ce va ceti va înțelege cât e de amar printre streini și că sângele apă nu se face.” (p. 192)