Bibliotecarul infernului

20200601_174415„Pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci numai durată” (p. 63)

“Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin, Cartea Românească Educațional, 2019, 292 pagini.

M-a intrigat titlul (în mintea mea cele două cuvinte nu se puteau asocia), dar mi-a stârnit și curiozitatea.

Cartea prezintă, pe parcursul a șapte capitole, fabuloasa viață a inițiatului Giovanni Esposito. Debutează cu un subiect a la Dan Brown:  un bărbat în vârstă de 45 de ani tocmai descoperise că este descendentul unei familii originare de pe insula Ada Kaleh, recent scufundată în apele Dunării (ne aflăm în anul 1972). Prietenul și duhovnicul său, Milan Lapad, găsise întâmplător această informație atunci când împrumutase o carte veche în limba latină și un manuscris de la Biblioteca Dominicană, aduse acolo de un italian refugiat de pe insula Ada Kaleh. Manuscrisul era de fapt jurnalul poetei Emilia Lanier, doamna neagră din poemele lui Shakespeare. Aceasta, curtezană faimoasă la Londra, ținuse un jurnal în care menționase o întâmplare despre cum era să fie ucis Caravaggio din Ordinul cavalerilor de la Malta, din cauză că citise o carte interzisă. Era, de fapt, o veche tipăritură în care se afla secretul stării de grație, în care poți să te identifici cu Dumnezeu și să ai astfel acces la întreaga cunoaștere. Documentul supraviețuise, era chiar incunabulul împrumutat de preot,  iar cine intra în posesia lui devenea o țintă a Ordinului.

Cuprins de teamă, dar și resemnat, preotul, convins că sfârșitul e aproape, îi împărtășește lui Milan singura probă materială pe care o avea ca dovadă a comuniunii lui cu Dumnezeu, stare pe care tocmai o experimentase prin intermediul lecturii: un roman din viitor pe care îl copiase în întregime, Orașul alchimic,  care urma să fie scris de un autor român în anul 2003.

Povestirea se mută brusc în 1991 și îl întâlnim pe suceveanul Constantin Ionescu (Nini), fericitul câștigător al unei burse de studii la Dubrovnik. Fără a fi conștient de ceea ce-i pregătea destinul, acesta își împarte timpul între atracțiile orașului și tentațiile lecturii unor documente vechi. Pare că autorul a ales să ni-l descrie pe Nini mai ales prin prisma discuțiilor pe care acesta le poartă. Îl cunoaștem, mai ales, prin intermediul tinerei Dragica Milič, cea care urma să devină peste 15 ani o scriitoare cunoscută în Chile. Prezența ei, oarecum eterică, precum și un soi de înțelepciune străveche îl fac pe Nini să o asocieze indienilor sud-americani, iar discuția cu ea este un prilej de reflecție filosofică despre sensul vieții și misterele universului, foarte interesantă de altfel,  pe care încerc să o leg cumva de acțiunea de la începutul cărții.

Totul pare să se lege când Nini este abordat la Biblioteca Franciscană de un bărbat de vreo 65 de ani, expert în istoria secretă a Balcanilor. Acesta îi spune că „știa” de mulți ani că va veni acolo și că peste 20 de ani el, Constantin Ionescu va scrie o carte care “există deja dintotdeauna, într-un univers paralel” (p. 57). Aflăm astfel povestea magicianului și alchimistului Giovanni Esposito și despre cum a ajuns el să fie, timp de trei sute de ani, singurul bibliotecar al Bibliotecii Diavolului, uriașa bibliotecă secretă construită într-un tunel de sub insula Ada Kaleh care conținea o colecție rară de tomuri: “Aproape toate erau lucrări interzise anterior de Inchiziția Spaniolă, ulterior și de Vatican.” (p. 61).

Constantin Ionescu nu este ales întâmplător  El este legat profund afectiv, aproape mistic, de insula dispărută în apele Dunării. Mai mult, vizitase insula în copilărie, când mama lui primise chiar de la bibliotecarul Giovanni Esposito un caiet de însemnări.

Pe atunci, bibliotecarul născut la Napoli în 1685 împlinise 277 de ani, dintre care 245 petrecuți în măruntaiele insulei. Se născuse într-o familie ferită de lipsuri și avusese o tinerețe aproape banală până când își întâlnise destinul. Fusese mai întâi bibliotecar la Biblioteca Regală din Napoli, prilej de studiu intens: “Începeam să fiu tot mai convins că vocalele modelează caracterul și irigă toate capilarele vieții noastre emoționale… Am descoperit că oamenii calmi, liniștiți și senini folosesc în mod instinctiv multe cuvinte care conțin vocala A, cei pe care te poți baza, îți inspiră siguranță și încredere emit mai multe cuvinte care conțin vocala E, cei foarte veseli, cu un râs molipsitor au un limbaj îmbibat de vocala I, intelectualii interiorizați, serioși, obsedați de perfecțiune sunt atrași în mod inconștient de cuvintele care conțin în special vocala O, iar persoanele grave, cu o mare adâncime interioară, preferă cuvintele dominate de vocala U” (p.93). Interesant! Tot atunci a aflat și de existența insulei Ada Kaleh, moment în care a avut „o stranie senzație de re-cunoaștere, necunoaștere și pre-cunoaștere”.

A aprofundat domeniul alchimiei, a studiat magia și a cunoscut mari iubitori de artă. Unul dintre aceștia, Prințul Eugeniu de Savoia, i-a oferit postul de bibliotecar la Biblioteca Imperială din Viena. S-a lăsat absorbit de atmosfera vieneză, iar o tânără cu părul roșu l-a făcut să coboare în “Infern”, un surprinzător oraș subteran rămas de pe vremea asediului Vienei din 1683. Un alt infern, cel sentimental, avea să-l macine însă mult după aceea: faptul că nu a putut rămâne cu tânăra “Gloriana”. Avea să o revadă abia peste șapte ani, când destinul lui va fi cu totul altul.

Erotismul ocupă un spațiu considerabil și are, pe alocuri, o simbolistică interesantă. Mia Levente, o balerină de origine maghiară, i-a povestit bibliotecarului, înainte cu o săptămână de a-și lua viața,  cum că după ce a citit Codex Gigas, Biblia Diavolului, un manuscris din secolul al XIII-lea, a simțit că ceva i-a posedat sufletul. Esposito știa “despre încărcătura invizibilă ce se ascunde în spatele oricărui text” și fusese avertizat că “există scrieri care acționează ca o otravă asupra sufletului” (p. 127). Codex Gigas era unul dintre acestea.

După un an, Prințul Eugen îl informează pe bibliotecar că va primi o misiune secretă foarte importantă pentru destinul cultural al Europei: va fi administratorul a 5000 de cărți interzise sau blestemate, incunabule și manuscrise rare, care urmau să fie mutate pe insula Carolina (Ada Kaleh). Când totul a fost pregătit, bibliotecarul s-a trezit dintr-o dată în mijlocul unor documente incredibile: cărți interzise și manuscrise cu foi otrăvite, tipărituri nemaivăzute. Acestora li s-a alăturat și un laborator alchimic. Citea cu frenezie până simțea că-și pierde controlul, iar simțurile o luau razna. “Există cărți care te înalță și te fac să întrezărești deliciile Paradisului. Așa cum există și unele care te poartă pe căile Infernului sau chiar te ucid, spiritual și uneori fizic, iar eu le posedam pe toate acestea în biblioteca din insula Ada Kaleh. “ (p. 170). Citea, dar și scria filosofie și proză. În primii trei ani învățase turca, româna și sârba, cele trei limbi vorbite pe insulă, și ieșea doar de câteva ori pe an în lumea de deasupra. Spiritualitatea îi provocase un soi de mutație: nu îmbătrânea sau îmbătrânea foarte greu. Cu timpul, toți cei care știuseră de bibliotecă muriseră. Devenise singurul martor ocular al schimbărilor care au trecut peste insulă și nu numai. “Trăiam într-o tihnă fără timp și într-o singurătate agresivă, care-și înfigea cu putere colții în carnea mea devenită tot mai fantomatică de traiul prelungit la nesfârșit în Biblioteca Diavolului, îmi lipseau dimensiunea eroică a existenței, solidaritatea, confruntarea, răzvrătirea, imprevizibilul și sacrificiul pentru alții.”  (pp.245-246).

20200601_174354Nu e o lectură ușoară. E solicitantă și complicată, cu multe incursiuni în istorie, cultură, filosofie și cu schimbări tulburătoare de epoci. Are, în același timp, un magnetism care te provoacă. E evident o plăsmuire inteligentă, iar subiectul este unul drag autorului. Dincolo de componenta fantezistă, cartea este un omagiu adus insulei Ada Kaleh. Autorul, Constantin Severin, spune că este o poveste despre singurătatea nemuritorilor și despre paradisul pierdut. Ne descrie cu infinită nostalgie viața tihnită de pe insulă, parfumul arhaic demult pierdut și frumusețea locuitorilor insulei. Personajul cărții este un inițiat care devine cumva salvatorul insulei, îi conservă amintirea anume pentru a ne-o face nouă cunoscută.  Cred că povestea acestei cărți trebuie înțeleasă în această cheie.

Mi-a luat ceva timp să o citesc, dar a meritat!

Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm, sau măcar să ne-o imaginăm. Biata lumină imaginată, unică, până când poate că merităm propria noastră lumină, o fracțiune de secundă, nu ajunge să lumineze întunericul, dar acum știm că există lumina. Și știm că există întunericul. Așa cum vrem să știm că există îngerii, până când întâlnim unul. (p. 26)

Căutător de pete’n soare

“Sentimentele au nevoie de clime egale” (p. 82)20200430_125322

Cred că aceste câteva cuvinte sunt cheia romanului „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu, tipărit la Editura Națională-Ciornei S.A., în 1932-1933? (nu am identificat cu siguranță anul). Simt nevoia să mă desprind de distopia în care ne aflăm și să-mi urmez chemările paseiste, iar acest roman a picat la momentul potrivit.

Prima întâlnire cu Eugen Lovinescu a fost prin intermediul Istoriei civilizației române moderne, cu ani în urmă, la cursul meu preferat, de cultură și civilizație. Îmi scosesem într-un caiet studențesc ideile din cele trei volume, scrisesem titlul fiecărui capitol cu roșu, iar citatele, cu verde. Alături de acestea trecusem tot felul de impresii personale și, mai ales, liste cu cărți de citit. În comparație cu alte studii sau lucrări de sinteză, volumele lui Lovinescu îmi păreau lipsite de rigiditate, accesibile, chiar captivante. Cu toate acestea, mi-l închipuiam pe criticul literar ca fiind o persoană distantă, un gânditor absorbit în cercetările sale, lipsit de orice preocupare măruntă. (Pe vremea aceea încă mai consideram oamenii în contururi precise!) De aceea, atunci când am început să citesc romanul Firu’n patru, surpriza a fost uriașă.

Copertele volumului, cartonate și îmbrăcate într-o imitație de piele maronie, filele aproape arămii și mirosul dulceag (despre care se spune că e asemănător cu cel al migdalelor) mă duc cu gândul la minunata epocă interbelică. Dintr-o mică cercetare aflu că acesta este cel de-al doilea roman din ciclul Bizu, scris de Eugen Lovinescu, dar constat că poate fi citit separat.

În binecunoscutul stil memorialistic, Lovinescu reproduce scrisoarea primită de narator de la agronomul pepinierii Rădășeni-Fălticeni, domnul Anton Klentze, zis și Clenciu, personajul Bizu. Acesta, la două luni de la apariția romanului care-i purta numele, și-a manifestat regretul că a împărtășit autorului „povestea propriului destin” și că acesta a găsit de cuviință să o publice sub formă de roman, fără măcar a-i cere acordul.

Povestitorul merge la Suceava, revine la locul „crimei” cum s-ar spune, unde „buna credință înșelată a omului mă așteaptă în cadrul ostil al naturii jilave și putrede.„(p. 16) Totuși, revederea nu a fost cuprinsă de amărăciune și nici de „constrângerea impusă de remușcare„, deoarece Clenciu (Bizu) l-a rugat încă din prima clipă să uite de scrisoarea plină de reproșuri, trimisă cu un an în urmă. I-a înșirat însă toate neplăcerile pe care i le-a produs volumul prin micile inexactități, coincidențele de nume și libertățile pe care și le-a luat autorul în procesul de scriere a cărții. I-a descris cum textul a afectat liniștea provincială, cum era să fie purtat prin tribunale de către rabinul târgului și cum o doamnă din societatea locală a fost nevoită să se mute în alt oraș. În același timp, cu o vehemență politicoasă, i-a dat de înțeles autorului că acea experiență nu trebuie să se mai repete.

După această introducere, naratorul ne poartă în trecut, într-un august fierbinte de dinainte de război, când, pe peronul Gării de Nord din București, a coborât însuși personajul nostru agronom, proaspăt întors în țară după opt ani de studii prin străinătate. Cum nu-l trăgea inima să se apuce de muncă, abia spre sfârșitul toamnei a început să lucreze la Institutul de Chimie Agricolă. Acolo a cunoscut-o pe Diana Serea, doctor în chimie agricolă. S-a îndrăgostit de ea și, dintr-o dată,  devenim martorii unor sentimente exprimate într-un mod de-a dreptul bizar (ca să nu spun, agresiv). Printr-o măiestrie desăvârșită, autorul ne face să simțim fiorul care îl străbate pe Bizu atunci când vede mantoul Dianei peste paltonul lui atârnat în cuier … imagine cât o poveste. Totuși, dacă atunci când fata e de față, Bizu manifestă o totală nepăsare, atunci când nu e lângă ea, concepe adevărate scenarii de cucerire, planifică întâlniri „întâmplătoare”, face încercări telepatice…

Orice mică speranță se dovedește a fi doar o iluzie. Fata părea că nu e interesantă de sentimentele lui. Ajunsese chiar să o disprețuiască pentru lipsa ei de sensibilitate și pentru incapacitatea de a-i intui monologul lui interior. „Pe măsura ei, îi judecase și dorința lui, bagatelizând-o; femeile reduc astfel totul la propriile lor proporții, închid marea într-un pahar cu apă” (p. 82). Nu misoginismul mă deranjează, ci infatuarea. Se considera singurul capabil de anumite trăiri și își transforma lașitatea (sau timiditatea) într-o chestiune de mare inteligență.

Deși părea că disprețul e doar arma spre eliberare, bărbatul dezvoltase o obsesie pentru fată și interpreta comportamentul ei senin ca pe o umilință adusă „uraganului lui interior„. Când, în sfârșit, și-a învins timiditatea și a așteptat-o pe Diana la ieșirea din institut, în loc să se bucure de mărturisirea fetei că e încântată de întâlnire, acesta a început o tiradă de reproșuri. Orgoliul lui rănit de propriile scenarii imaginate și nematerializate s-a dezlănțuit într-un șir de replici convulsive, ironice și sarcastice. Pur și simplu își transfera vina asupra fetei, pe care nici măcar nu o asculta. Incapacitatea de a asimila cuvintele fetei și reproșurile aruncate fără noimă mă duc cu gândul la o mare disfuncționalitate socială. Omul acesta era condus de orgoliu și de infatuare, cele care îi anulau orice alte calități de care l-aș fi putut suspecta: inteligență, educație, umor. Mă rog, la ce bun toate astea când, pus în fața unei situații de viață acționezi precum văcarul satului?

La următoarea întâlnire, bărbatul a venit cu o teorie aproape hamletiană : „Te doresc, când nu te văd, și nu te doresc de îndată ce te văd.[…]. Prezența dumitale îmi servește să te anulez în conștiința mea. E de ajuns să fii de față obiectiv, pentru a deveni absentă subiectiv. Și contrariu. ” (pp. 117-118). Mai mult, până la finalul conversației, bărbatul se schimbă la 180 de grade și îi mărturisește întreaga obsesie de care era posedat. Dar și asta îl nemulțumește. I se părea că nu văzuse cine știe ce entuziasm pe chipul fetei, atunci când el i se confesase. „Amorul propriu” al bărbatului avusese de suferit deoarece era de la sine înțeles că orice gest sau trăire a lui erau supreme, iar asta ar fi trebuit să o copleșească pe Diana.

Comportamentul lui nefiresc în preajma Dianei a continuat și când aceasta l-a invitat la o plimbare. Inițial a acceptat, dar apoi a sunat-o să-i spună cu nu va merge la întâlnire, deoarece i s-a părut că invitația nu a fost sinceră. I-a scris o frumoasă scrisoare, dar în loc să i-o trimită, i-a rupt-o în față. Altădată, i-a oferit o carte, iar faptul că fata nu a început să o citească nici după câteva săptămâni i s-a părut a fi un afront direct și i-a cerut socoteală. Considera că Diana ar fi avut datoria să valorizeze gestul lui, mai ales că acesta se petrecuse cu ocazia „primei lor întâlniri întâmplătoare[…],dată importantă în destinul vieții lui, vrednică de a fi comemorată printr’un semn vizibil. „(p. 142).

Însă, dincolo de comportamentul cu totul mârlănesc, fata a întrezărit profunzimea sentimentelor care-l frământau. A păstrat un ton glumeț, pe care el l-a interpretat ca fiind nepăsare și indiferență față de persoana lui. Conștientă de lipsa de conținut a teoriilor lui bombastice, fata îl sfătuiește: „Explorarea ultravioletului și a infraroșului nu trebuie să te împiedice de la perceperea violetului și a roșului.” (p. 159) Bineînțeles, el a luat și aceste cuvinte tot ca pe o ofensă. Răstălmăcea orice și despica firul în patru. Îl exaspera faptul că Diana uita adesea părți din discuțiile lor (pe care el le putea reproduce cu exactitate), că ea hotăra să facă ceva și apoi tot ea se răzgândea…. Când Diana i-a spus că pleacă cu familia la Constanța, el a ajuns acolo înaintea ei. Deși ea nu știa nimic, atunci când a întâlnit-o, i-a reproșat că nu l-a zărit în holul hotelului, după ce o așteptase două ore. Mai târziu, i-a trimis un ghiveci de flori fără să se semneze pe felicitare, de unde a izbucnit o întreagă dramă. Înainte de a pleca pentru două săptămâni, i-a cerut fetei o fotografie – nou prilej de susceptibilitate și reproșuri. A rugat-o să-i scrie, dar când a primit scrisoarea, abia dacă a mai vrut să o citească, deoarece îl deranjau literele mult prea ornate, care i se părea că umpleau inutil spațiul. Incredibil!

Cu timpul, această permanentă agresivitate, a obosit-o pe Diana și i-a spus că, deși îi admiră calitățile, îl găsește “incoerent, bănuitor până la obsesie, căutător de pete’n  soare, despicător al firului în patru” (p. 218)

Dacă nu l-aș suspecta că e îndrăgostit, ceea ce îi justifică oarecum comportamentul prostesc, aș crede că ori e un grandoman ridicol, ori că suferă de vreo formă de schizofrenie. Dar recunosc, mi-e și milă în același timp de „zbuciumul incurabil al omului„. Personajul nu este, în sine, unul negativ. Deși e respingător de chichiricios, pe undeva, te înduioșează infantilismul lui. De fapt, toată această revoltă verbală a lui, vine din incapacitatea de a înțelege lipsa de sentimente a fetei. Pentru el, trăirile erau cele care îi dictau acțiunile și nu putea pricepe cum cineva poate rămâne indiferent. Găsesc însă că această chițibușăreală nu e cauzată exclusiv de starea lui îndrăgostit. E felul lui de a fi. Astfel se explică și scrisoarea de reproșuri de la începutul volumului.

Finalul este previzibil, dar forța romanului nu în el constă. Autorul construiește atât de bine personajul Bizu! Mai mult, Lovinescu este și un maestru al descrierilor. Fiecare secvență este parcă o pictură, iar el – criticul, desigur – descrie cu un profund simț poetic fiecare colțișor, personaj sau gest.

Romanul nu e lipsit nici de umor –  asigurat de Lică Scumpu, vărul lui Bizu,  întruchiparea emfazei și a superficialității. Caricatura unui politician interbelic! De asemenea, textul are o surprinzătoare încărcătură senzuală adusă, și de această dată, tot prin intermediul unui un personaj secundar: senzuala și dezinvolta Roza Stahl, Herșcoici, o pătimașă antisemită, dar evreică la origine. Aceste două personaje creionează un decor de pamflet pe fundal, o imagine blurată a societății bucureștene interbelice.

Și apoi, textul este savuros prin  mulțimea figurilor de stil, unele deja clasicizate: “cu sufletul căzut în ghete”, “se potrivea ca sâmburele în piersică”, “a căuta pete în soare”…

Pravilele carantinești

„Nemo censetur ignorare legem”
20200424_100438Oricât de nouă pare această situație pentru noi, carantina nu era tocmai necunoscută țărilor române. În volumul „Acum o sută de ani – 1835” de C. Gane, publicat în 1935, la editura revistei Libertatea din București, am  găsit o mențiune despre „Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor” și modul în care acestea se aplicau celor care intrau în țară. Autorul ne povestește, în dulcele grai al începutului de secol XX, o întâmplare petrecută în toamna anului 1835:
<<Nemo censetur ignorare legem.
Iată un principiu de Drept pe care Vodă Alexandru Ghica, om învățat, pare a-l fi cunoscut.
Toamna trecută se întâmplase un bucluc în ținutul Romanațului. Dumitru al Stoianei logofetesei din satul Ciulei călcase „pravilele carantinești prin tainica trecere peste Dunăre în Turcia, fără a face legiuitul termen al carantinei”.
Cu un an în urmă, Domnitorii ei înseși, Ghica și Sturdza, făcuseră această plictisitoare carantină, când se întorseseră de la Constantinopol cu beratul lor voevodal. Și iată că un Dumitru al Stoianei găsise cu cale să-și vadă de treburi în Bulgaria și apoi să se întoarcă liniștit acasă, fără să se stingherească de carantina domnească. Ocârmuirea, în urma unui denunț al vreunui prieten, puse mâna pe el și-l trimise în judecata Divanului. Dar acesta, Înaltul Divan din București, hotărî că potrivit art. 32 din Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor, Dumitru al Stoianei nu era vinovat, de oarece numitul articol glăsuia că „locuitorii țărani ce încă nu cunosc pravilele carantinești, dovedindu-se călcători, vor fi trimiși ocârmuitorului județului, căruia să se dea chezășie că nu vor mai face asemenea fapte.„>> (pp. 145-146)

Pacienta tăcută

Odată ce ai ajuns la o oarecare distanță și limpezime, o să privești cu totul altfel experiența„ (p. 325)

pacienta-tăcută-674x1024

Există pentru fiecare carte un moment. Mi-amintesc cum un titlu nou apărut era pe buzele tuturor și cum așteptam săptămâni în șir să-l pot împrumuta de la bibliotecă sau de la vreun prieten mai norocos. Cine ar crede acum că de la librărie puteai cumpăra cartea dorită numai la pachet cu o alta, nevândută de ani?  Asta era pe vremea când procurarea unei cărți nu era o problemă de preț, cât una de relații. Așa se face că, rând pe rând (și în funcție de vârstă, desigur), literatura clasică și lecturile obligatorii erau condimentate cu câte o carte în “trend”: Nașul de Mario Puzo, Spitalul municipal de Barbara Harrison, Cămașa lui Cristos de Lloyd Douglas, romanele de război ale lui Sven Hassel (peste care am sărit), cărțile lui Pavel Coruț, Orizonturi roșii de Pacepa, literatura escapistă de la începutul anilor ’90, apoi genialul James Clavell cu Shogun, Tai Pan, Nobila casă…, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Paulo Coelhio, Herta Muller, John Grisham…

Deși atrăgeau prin titluri și coperte spectaculoase, cărțile nou apărute după revoluție creau o anume segregare: unele erau preferate exclusiv de femei, iar altele, de bărbați. E posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar, personal, nu am simțit asta în ceea ce privește literatura clasică. Și cum “ce e val, ca valul trece”  au fost titluri care au dispărut din memoria  colectivă așa cum au apărut. Au rămas însă multe care s-au clasicizat și pe care sper să le citească cu plăcere genereții.

Observ la romanele de debut din ultimul timp, câteva caracteristici comune, printre care: sunt structurate aproape cinematografic, sunt comerciale și au subiecte seducătoare. Nu pot să nu compar Pacienta tăcută de Alex Michaelides cu romanul Înainte să adorm de S. J. Watson. Amândouă sunt romane de debut și sunt redactate după un modus operandi, de parcă autorii au urmat același curs de scriere creativă. Mai mult, ambele cărți surprind femeia într-o situație de vulnerabilitate și de dependență, iar textul pare a fi un scenariu pregătit pentru ecranizare. Amândouă sunt thrillere psihologice, cu o intrigă foarte bine construită și cu răsturnări de situație la final. Și amândouă sunt foarte captivante.

Am ales romanul Pacienta tăcută (Alex Michaelides, Litera, 2019) după ce am citit prezentarea cărții pe pagina unui blog pe care îl apreciez, iar subiectul mi s-a părut interesant: o pictoriță acuzată că și-a ucis soțul refuză să vorbească despre crimă. Singurul mod în care a comunicat oarecum a fost o pictură pe care a numit-o Alcesta, după tulburătorul mit al sacrificiul de sine scris de Euripide.

Pictorița, Alicia Berenson, era internată de șase ani într-un azil pentru persoanele cu probleme psihice când a sosit un nou psihoterapeut, Theo Faber. Acesta renunțase la o carieră profesională promițătoare pentru a lucra la The Grove, clinică amenințată cu desființarea, pentru a o trata pe Alicia. Theo Faber este și povestitorul cărții, iar narațiunea nu este întreruptă decât pentru a reda fragmente din jurnalul Aliciei. Terapeutul își ia rolul în serios și, mai mult decât atât, face pe detectivul pentru a înțelege cum de s-a ajuns la crimă. Pe măsură ce strânge informații, începem să ne îndoim că Alicia era cea care-și împușcase soțul. Aproape toate personajele devin atunci suspecte, dar, mie cel puțin, mi-a fost imposibil să bănuiesc criminalul. (Colega mea a intuit finalul încă de la jumătatea cărții – clar, n-am stofă de detectiv!). Oricum, nu rezist curiozității și citesc finalul. Metoda terapeutică a doctorului Faber a început să dea roade. “Sfărâmam ultimele hotare dintre terapeut și pacient. Și curând avea să fie imposibil de spus care era unul și care era celălalt.” (p. 308). Lucrurile încep să se lămurească, dar când credeam că știm ce s-a întâmplat, totul e dat peste cap.

Cartea în sine nu este numai despre crimă. Pe fundal ne vorbește despre relații, cum se nasc și cum mor acestea sub ochii noștrii rămași închiși. Este despre discutabilul drept de a intra în viața cuiva pentru “a-i deschide ochii” și despre compromisul “hai să ne prefacem că” adoptat ca măsură de siguranță. Este despre tăcere, ca mijloc de comunicare și de apărare, despre sacrificiu și despre circuitele complicate care ne dictează reacțiile.

Scopul terapiei nu este să corecteze trecutul, ci să-l facă pe pacient capabil să se confrunte cu propria istorie și să o jelească. ” Alice Miller (p. 265)

E o lectură binevenită!

Soția din Paris

am știut că puteam să-l urăsc mult și bine pentru felul cum mă rănea, dar că aveam să-l iubesc întotdeauna, absolut, pentru ceea ce era. ” (p.236).

20200413_102248

Iată-mă din nou într-o poveste despre fabulosul Hemingway. O poveste de o duioșie nesfârșită: despre iubire fără măsură, despre dăruire și înțelegere, despre Paris.

“Soția din Paris”, Paula McLain, Humanitas Fiction, 2016.

Prologul romanului este o minunată introducere în atmosfera pariziană de acum o sută de ani, loc și perioadă în care aș călători fără ezitare oricând. „Pe atunci, erau oameni interesanți peste tot. Se revărsau în și din cafenelele din Montparnasse, pictori francezi, balerini ruși și scriitori americani. […] Pe atunci, aproape oricine se putea simți ca un pictor colindând străzile Parisului, pentru că ăsta era efectul luminii, al umbrelor de pe lângă clădiri, al podurilor care păreau chitite să-ți frângă inima și al femeilor sculptural de frumoase…” (pp.8-9).

Autoarea (și povestitoarea, în același timp – pentru că narațiunea este la persoana I) preia identitatea lui Hadley, prima soție a lui Hemingway,  și prezintă faptele din perspectiva acesteia. Încă de la prima întâlnire, femeia în vârstă de 29 de ani a căzut pradă extraordinarului magnetism al tânărului Ernest, de nici 21 de ani, proaspăt întors din război.  “Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva atât de energic și de vital. Se mișca precum lumina. Nu părea să se oprească niciodată din mișcare – din gândit sau din visare.” (p. 23). Prin comparație cu stilul lui de viață, ea se simțea „mai aproape de un vestigiu victorian, decât de o tipă emancipată” (p.15).

Hadley venea dintr-o familie onorabilă din St. Louis, dar, la acel moment, își pierduse amândoi părinții și una dintre surorile mai mari. Viața i se scurgea, ternă, într-o direcție predefinită până să-l cunoască pe Hemingway, iar sentimentele pe care le descoperea acum i se păreau cu totul ireale. A urmat o perioadă de intensă corespondență cu Nesto (prietenii i se adresau cu diferite apelative: Nesto, Hem, Wem…, iar ea îl alinta mai târziu, Tatie). Acesta locuia în Chicago încercând să publice articole în ziarul local. Prinsă undeva între exaltare și conștientizarea implicațiilor, Hadley încerca să-și definească poziția în peisajul pe care și-l crease Hemingway. Când îndoiala începuse să se strecoare în mintea ei, Hemingway, în stilul exaltat care îl va caracteriza toată viața, i-a trimis o scrisoare prin care îi propunea să meargă cu el la Roma…. în calitate de soție.

Nunta a avut loc pe 3 septembrie 1921 în bisericuța din Horton Bay, urmată de o ceremonie frumoasă și discretă și de o lună de miere modestă.  Însă,  după numeroasele refuzuri primite de la revistele culturale, Hemingway a căzut pradă deznădejdii. Era cuprins adesea  de crize care-l transformau dintr-un tânăr șarmant într-un om confuz, la limita raționalului. Cu numai câteva cuvinte – “Parisul e de tine!”- scriitorul Sherwood Anderson a reaprins speranța în ochii lui Hemingway. A renunțat rapid la “Roma” și cei doi s-au îmbarcat spre Franța. Trăiau din modestul salariu pe care îl primea Hemingway pentru articolele trimise periodic publicației Toronto Star. Așadar, nu și-au permis decât un micuț apartament pe Cardinal Lemoine, numărul 74, departe de celebrele cafenele și restaurante ale orașului. Dar asta nu a știrbit cu nimic farmecul Parisului. S-au îndrăgostit de oraș, așa cum o facem cu toții! Parisul a avut dintotdeauna ceva irezistibil și nu a încetat niciodată să fascineze, să atragă sau să reprezinte acel „We still have Paris” din “Casablanca” fiecăruia. “Pe atunci, ziceam că Parisul e minunea minunilor, și așa și era. La urma urmei, noi l-am inventat. Noi l-am creat, cu dorurile noastre…” (p. 330)

Tot cu ajutorul lui Sherwood Anderson, Hemingway a reușit să ajungă în preajma scriitorilor americani din Paris și să contribuie la formarea efervescenței culturale din Montparnasse. Cei doi soți au început să frecventeze diverse cercuri, dintre care, cel mai cunoscut era Camera, celebrul salon literar al lui Gertrude Stein. Pentru Hemingway, care încă avea un fel șovăielnic de a se exprima în scris, sfaturile primite de la Stein și de Erza Pound au constituit impulsul de care avea nevoie: “Taie tot ce-i în plus. Ferește-te de abstracțiuni. Nu le spune cititorilor ce să gândească. Lasă acțiunea să vorbească singură.” (p. 99).

La scurt timp, a fost trimis la o conferință internațională, de unde a venit cu ceva bănuți. Și-au permis astfel o mică vacanță în Elveția și apoi o călătorie în Italia.  La Milano, a avut ocazia să-i ia interviu lui Mussolini, “balonul de săpun al Europei”, pe care-l considera o brută, deși recunoștea că “monștrii nu arată întotdeauna ca atare. Au unghii curate, folosesc cuțitul și furculița și vorbesc engleza Maiestății Sale”.(p.111)

S-au întors la Paris, iar prietenia literară dintre Hemingway și Gertrude Stein a devenit foarte importantă pentru amândoi. Cei doi își citeau textele și își împărtășeau părerile. Totuși, scrierile lui Hemingway întârziau să fie publicate. Nu e de mirare pentru că viața lui a fost o vânzoleală continuă. Venea, pleca, trăgea o fugă ba într-o țară, ba în alta, ceea ce îi ocupa timpul. De altfel, și prima ceartă serioasă dintre el și Hadley a fost generată de decizia lui Hemingway de a pleca în Turcia ca jurnalist, pentru a relata de la fața locului evenimentele din timpul Războiului greco-turc.

Următorul demers jurnalistic:  Lausanne. Deși plănuiseră să plece împreună, Hadley nu s-a simțit bine, astfel că au decis ca ea să meargă după ce se însănătoșește. La începutul lui decembrie, femeia și-a făcut bagajul și a luat cu ea și toate textele scrise de Hemingway în ultimii trei ani, pentru a i le arăta unuia dintre jurnaliștii interesați. Din păcate, valiza cu scrierile lui Hemingway a dispărut într-un moment de neatenție. Amândoi, și Hadley și Ernest, au fost devastați. Ce pierdere pentru literatură!

Curând după asta, Hemingway a primit o altă veste: a aflat că va fi tată. Au plecat în Canada, iar Hadley i-a dăruit, în octombrie 1923, singurul lor copil, pe Bumby, primul dintre cei trei băieți ai scriitorului. În același an, i-au fost publicate Trei povestiri și zece poeme, iar cei doi au părăsit Canada împreună cu bebelușul și s-au mutat înapoi la Paris.  Au închiriat locuința de pe strada Notre-Dame-des-Champs, foarte aproape de bulevardul Montparnasse și de toate atracțiile acestuia. De care s-au bucurat din plin! Și-au reluat vechile prietenii,  au apărut și altele noi, petreceri… gelozii.

Viața lui Hemingway începuse să se anime, la fel ca și pofta lui de scris. L-a cunoscut pe Scott Fitzgerald, care i-a mărturisit că tocmai publicase un roman, incredibilul Marele Gatsby.Așa e cu Gatsby ăsta. Îl cunosc așa de bine, parcă-ar fi copilul meu. E mort, și, eu tot îmi fac griji pentru el. Ciudat, nu? (p. 216). Deși la prima întâlnire, Hemingway fusese mai degrabă contrariat de labilitatea și comportamentul ciudat al lui Fitzgerald, romanul i-a părut “al dracului de bun”. Zelda este însă descrisă într-o tușă mult prea groasă. Autoarea insistă pe “nebunia” soției lui Fitzgerald și redă exclusiv comportamente nefirești (de realitatea cărora nu mă îndoiesc). Sunt convinsă că toate momentele sunt culese din scrisori și documente, dar în același timp, mă gândesc că mărturiile tind să conserve mai mult faptele “’țipătoare”. Oricum, Zelda și Hemingway nu s-au suportat niciodată: el considera că femeia avea o influență nefastă asupra lui Fitzgerald, iar ea îl considera un prefăcut.

Împreună cu un grup de prieteni, Hemingway și Hadley au mers să vadă corida de la Pamplona (cea care avea să-i inspire mai târziu romanul Fiesta). Nu am înțeles niciodată această tradiție (ca multe altele în care sunt implicate animalele), de aceea mi-e greu să-mi explic atracția pe care o au oamenii pentru luptele cu taurii. Dar Hemingway era fascinat de acest “sport”. Ceva interesant: așa cum în schi există cristiane, în arena cu tauri există veronici (tehnica folosită de matadorul care stă cu spatele la taur, rotind foarte ușor capa).

Hemingway se lăsase absorbit de entuziasmul, pofta de viață, petrecerile și risipa noilor săi prieteni, iar Hadley simțea cum acesta începea să se distanțeze de ea. Și-a explicat că apropierea lui de câte o femeie, deși părea un flirt, nu era altceva decât încercarea de a o descoperi pentru a o transforma în personaj pentru una dintre povestirile lui.

Când a citit manuscrisul Fiestei (The Sun Also Rises), Hadley a fost cu adevărat încântată. Dar și șocată. În carte apăreau toate întâmplările la care asistase, toate conversațiile, toți cei cu care petrecuseră timpul în Spania… cu excepția ei. Ea nu era pe nicăieri. S-a simțit rănită și exclusă. Vedea cum Ernest începea să se îndepărteze nu numai de ea, ci și de vechii mentori, Gertrude Stein și Sherwood Anderson, precum și de numeroși prieteni adevărați.

Cumva, … următorul capitol al poveștii noastre începuse”(p.133). Gândul nerostit al lui Hadley s-a materializat atunci când surorile Jinny și Pauline Pfeiffer au intrat în cercul lor de cunoștințe. Stilate și independente,  cele două fiice ale unui bogat proprietar de pământuri din Arkansas au atras imediat atenția. Hadley s-a împrietenit cu Pauline. Jurnalistă la Vogue și obsedată de noua modă lansată de Coco Chanel, Pauline era exact opusul lui Hadley, care nu avea nicio preocupare pentru vestimentație. “ Îi admiram încrederea în sine și poate că eram puțin intimidată de ea. Lăsa acea impresie de lipsă de efort care se obține, de fapt, cu mult efort.”(p. 244). Dintr-o dată, Hemingway nu mai aprecia onestitatea și franchețea cu care Hadley îi analiza scrierile, ci prefera încurajările și admirația Paulinei. Era din ce în ce mai evident pentru Hadley că între ea și Ernest se adâncea o prăpastie. Își vedea soțul îndrăgostit de o altă femeie. Oscila între tristețe și furie. Înțelegea că o femeie se putea îndrăgosti de el, dar nu-și explica cum de s-a putut el simți atras de altcineva, atâta timp cât o iubea pe ea. Ernest a tratat cu superficialitate subiectul, iar Hadley a considerat dezonorantă o discuție cu Pauline. “Dacă-i dădeam un ultimatum și-i interziceam ei să rămână, l-aș fi pierdut. Dacă deveneam isterică și făceam scandal în public, n-aș fi făcut decât să-i ofer pretextul să mă părăsească.“ (p. 293).  Au continuat o perioadă, într-un fel de aranjament tacit, dar lucrurile au mers, inevitabil, spre despărțire. Totuși, Hadley nu era pregătită să renunțe. I-a propus lui Ernest să întrerupă orice legătură cu Pauline timp de o sută de zile, iar dacă acesta va fi la fel de îndrăgostit, atunci Hadley îi va acorda divorțul. A renunțat chiar ea la înțelegere, negăsind vreun rost în asta.

Când o iubire se destramă, păstrăm întotdeauna un gust dulce-amărui. Mă întreb unde dispare atracția și cum se pierde, pe nesimțite, complicitatea? Cine poate înțelege mecanismul complicat care ne aduce împreună și cum mai apoi, același mecanism își schimbă regulile, separându-ne?

“…Paradis vine dintr-un cuvânt persan care înseamnă grădină împrejmuită de ziduri. Mi-am dat seama atunci [….] cât erau de necesare promisiunile reciproce pentru fericirea noastră. Nu te puteai bucura cu adevărat de libertate decât dacă știai unde sunt zidurile și te îngrijeai de ele. Găseam reazem în ziduri pentru că existau; existau pentru că găseam reazem în ele. “ (p.317)

Mă gândesc că nu e ușor, ca autor, să creezi și să menții pentru cititor o stare de tensiune,  atunci când deznodământul cărții tale este unul deja cunoscut, fiind inspirat din fapte reale. Totuși, folosindu-se de improvizații și interpretări specifice literaturii și prin stilul apropiat de cel al memorialisticii, autoarea reușește să ne capteze și să ne ofere o lectură foarte plăcută.

Apropo… Hemingway își redacta textele la o mașină de scris CORONA!

„Din genune spre minune. Confesiunile unei bolnave psihic” de Alexandra Tătaru

în momentele grele să ne imaginăm prezentul făcând parte deja din trecut”. (p. 215)

confesiunileAș putea spune că, la început, subtitlul m-a șocat, dar de fapt mi-a produs genul acela de stinghereală, de rezervă în a pătrunde în intimitatea cuiva, acolo unde nu pășește nimeni. Totuși e o confesiune, ceea ce mă duce cu gândul la o invitație, aceea de a fi martorul unei stări de care au nevoie deopotrivă și cel care face destăinuirea și cel care o citește. Inconștient, cititorul este și el parte a procesului de eliberare.

De la primele pagini, textul m-a dus cu gândul la o carte pe care am împrumutat-o de la bibliotecă cu fooooarte mulți ani în urmă (nu mi-amintesc nici titlul, nici autorul) și pe care am căutat-o de atunci într-una. Fără rezultat. Era o poveste oarecum idilică, dar presărată cu scene și reacții inexplicabile. Abia la final am aflat că întreaga intrigă nu fusese decât rodul imaginației unei femei care-și recompusese astfel viața trăită într-un spital de boli nervoase. Aici însă nu e vorba despre o plăsmuire, ci mărturia trecerii prin iadul propriei noastre minți.

Conștientă de impactul pe care-l poate avea, autoarea Alexandra Tătaru ne sfătuiește să începem cu ultimul capitol, acolo unde se risipește negura. Ca să fiu sinceră, cam asta fac cu fiecare carte. Nu am răbdare să aflu finalul… la final, așa că îl citesc dinainte.

Alexandra ne mărturisește: “am cunoscut la fel ca dumneavoastră nimicul, zădărnicia și vidul, dar, cu toate astea, am decis să le las în urmă și să caut lumina.”(p. 16) Aveam să realizez că nimic din sensul pe care l-aș fi dat acestor termeni, nu ar putea cuprinde adevărata dimensiune a experimentării lor, atunci “când ești una cu roua trandafirilor”.

Teoria conform căreia suntem consecința copilăriei noastre este și aici confirmată. Cred că purtăm cu noi copilul care am fost și retrăim ca adulți stările pe care nu le-am înțeles sau pe care încă nu le-am depășit. Autoarea ne descrie cum, de-a lungul copilăriei și mai ales în adolescență, intoleranța la frustrare a condus spre tendința de automutilare. Mai apoi, refuzurile și replicile răutăcioase au fost percepute ca fiind îndreptățite, ceea ce a condus spre scăderea stimei de sine și spre dezvoltarea unui comportament abuziv: “Aveam o psihologie de om învins și mă purtam ca atare” (p.34). A urmat o perioadă în care pasiunile obsesive începuseră să devină indicii ale unei posibile dereglări psihice, ignorate însă constant. Depresia s-a strecurat cu perfidie în mintea tinerei care a căzut pradă, la numai 25 de ani, unei cumplite tulburări psihice. O tânără educată, cu evidente pasiuni intelectuale, a fost redusă la stadiul de pacient legat de pat. Singurul semn că încă prețuia viața era gestul, extrem de feminin, de a-și parfuma încheietura brăzdată a mâinii. A realizat că nu ignorarea e soluția, ci pătrunderea în esența disfuncționalității cu care se confrunta și în convertirea pornirilor suicidare într-o activitate creativă.

A învățat să trăiască cu stigmatizarea socială, să-și gestioneze tulburarea bipolară, să-și tempereze momentele de exaltare și să acționeze de la primele semne ale psihozei. Și-a impus să nu cedeze tentației creativității maniacale și s-a concentrat pe respectarea unui program care-i asigura confort psihic. Și l-a redescoperit pe Dumnezeu. “de m-ai fi întrebat acum vreo 30 de ani unde mă simt cel mai bine aș fi răspuns: în brațele mamei; dacă mi-ai fi pus aceeași întrebare acum vreo 10 ani, aș fi răspuns: în brațele iubitului; iar dacă m-ai întreba același lucru azi aș răspunde: la pieptul lui Hristos.”(p.99)

A avut câteva joburi care i-au accentuat, de cele mai multe ori, anxietatea. Și-a alimentat nevoia de studiu participând la cursuri bazate pe autocunoaștere. Adevărata bucurie însă a găsit-o lucrând, ca voluntar, cu copiii. Și-a combinat cunoștințele cu imaginația și creativitatea și a descoperit un mod nou de interacțiune. Lumea celor mici și reacțiile lor i-au adus infinită mulțumire sufletească și au contribuit la creșterea încrederii în sine, la dezvoltarea sentimentului de a fi utilă, de care cu toții avem atâta nevoie.

Cine nu s-a confruntat vreodată cu inexplicabile coincidențe, care, la început, ne surprind sau chiar ne amuză, dar care apoi încep să ne sperie? Aflu că acestea sunt, de fapt, sincronicități, adică atunci când “un gând este urmat de apariția concretă a obiectului acelui gând”. Îmi plac textele care-mi răspund unor întrebări la care nici măcar nu m-am gândit.

Ne vorbește apoi despre adicțiile ei: cărți, dulciuri, călătorii! (Niciuna dintre acestea nu-mi sunt străine!). Nu încearcă să se disculpe sau să se justifice, ci ne prezintă aspectele prin prisma propriei experiențe :“dependența reflectă o stimă de sine scăzută din care încerc să scap prin însuși obiectul adicției. Sentimentele de vinovăție, rușină, jenă, devalorizare, umilință, neputință, toate poartă amprenta adicției.” (p. 196). A învățat să lupte cu dependențele prin observare, introspecție și documentare, analizând factorii declanșatori, implicațiile emoționale și consecințele asupra ei și a celor apropiați. Ne oferă câteva instrumente, pe cât de simple, pe atât de utile pentru regăsirea liniștii interioare. Prin împărtășirea experiențelor ne ajută să înțelegem cum ne putem proteja de comportamentele toxice de care, inevitabil, avem parte și cum ne putem gestiona frica, furia sau tristețea.

M-a impresionat peste măsura efortul ei de a se păstra mereu conectată la ceea ce numește “normalul”, dar și felul în care și-a valorizat “diferitul”. Personal, cred că avem cu toții în noi acel special care ne face să părem diferiți în ochii celorlați. Avem cu toții reacții neașteptate sau ciudățenii pe care ceilalți le acceptă cu greu. De aceea încerc să-mi imaginez cât de greu e să fii “altfel” și să-ți dorești să te conformezi unor standarde, luptând deopotrivă cu pornirile tale și cu mentalitatea celor din jur.

Lectura este foarte plăcută, totul vine de la sine. Autoarea nu exagerează și nici nu minimalizează stările descrise. Tonul este calm, onest și încrezător că textul poate avea un “rol preventiv pentru cititorii cu astfel de predispoziții, și că ei vor acționa înainte ca lucrurile să scape de sub control” (p.47) . Trebuie să mărturisesc că, în ceea ce mă privește, cartea și-a atins scopul. M-am regăsit pe alocuri.

Recomand!

Generația pierdută

20200323_163747 Courage is grace under pressure.”                   (Ernest Hemingway)

Am primit cartea “The Unknown Hemingway”  (Enrique Cirules, Ediciones Cubanas, Artex, 2015) , un suvenir adus din Cuba, pe vremea când “a călători” era un fapt comun, posibil, invidiabil. Adică la începutul acestei luni, cu numai trei săptămâni în urmă!!

Odată cu cartea au venit și poveștile despre Cuba și inevitabilele comparații (sau asemănări) cu perioada noastră comunistă. Aceleași rafturi goale în magazinele alimentare, aceleași cozi la detergent… dar și deplina siguranță a copiilor care se joacă total nesupravegheați sub soarele Caraibilor.

Hemingway a fost o apariție fascinantă, holywoodiană și a avut o viață de roman. L-am cunoscut prin câteva dintre povestirile citite, dar cel mai aproape de Papa, omul, am fost atunci când am pășit pe urmele lui într-un tur literar, prin Paris. De lângă ciudata statuie a lui Balzac, creată de Rodin și amplasată mai târziu la intersecția celor doua mari bulevarde din Montparnasse, mi l-am închipuit pe Hemingway împreună cu Jules Pascin, “prințul din Montparnasse”, împărtășind povești la una dintre mesele de la Le  Dôme Café, fără să le treacă prin minte că amândoi vor sfârși zdrobiți de propriile legende.

IMG_0931Mi l-am imaginat ieșind dimineața din locuința sa de la numărul 113, de pe Rue Notre Dame des Champs, și urcând pe scara din spate a brutăriei de vis-a-vis pentru a lua croissante proaspete și café créme, îndreptându-se apoi, cu statura lui impunătoare, pe Rue Delambre unde, la numărul 10, se întâlnea cu autorii americani refugiați la Paris, în anii de după Primul Război Mondial. Cel mai fascinant loc frecventat de Hemingway în Montparnasse mi s-a părut salonul literar al lui Gertrude Stein, de pe Rue des Fleurus, unde serile de sâmbătă deveniseră jour fixe pentru faimoșii scriitori veniți din America aflată în plină prohibiție, autodeclarându-se Generația Pierdută. Din acest cerc făceau parte artiști și literați fabuloși pe care mi-e aproape imposibil să-i “văd” la un loc. Nu pot decât să-mi imaginez câtă vibrație și energie creativă erau acolo, câtă sclipire și genialitate concentrate pe acea străduță din Montparnasse. O Generație Pierdută… o epocă dispărută!

IMG_0977

The Unknown Hemingway este un eseu în sens biografic, în care autorul încearcă să descifreze mitul celui care a ales Cuba pentru o mare parte a vieții sale. Enrique Cirules, un mare admirator al scriitorului american, dar și un trăitor în comunism, nu-și poate explica de ce, cu ocazia evenimentului de celebrare a centenarului, desfășurat la Boston în iulie 1999, participanții, faimoase personalități culturale, au adus în discuție și aspecte controversate care țin mai degrabă de moralitatea scriitorului, decât de opera lui. De altfel, autorul ne face o scurtă “minută” a evenimentului în care menționează temele abordate, printre care și discutabila decizia a lui Patrick, fiul scriitorului, de a publica “True at First Light”, un text  neterminat, în care Hemingway abordează experiențele sale din timpul celui de-al doilea safari în Africa, din 1954.

Așa cum mă așteptam, Cirules evidențiază perioadele cubaneze ale vieții lui Hemingway, începând cu “deceniul torențial”, când a sosit pentru prima dată în portul din Havana, împreună cu cea de-a doua soție, pe 1 aprilie 1928. Interesant este că nu literatura a fost cea care a creat o legendă în jurul lui Hemingway în acea perioadă de început, ci felul în care a ales să-și trăiască viața. Lumea oscila între a fi fascinată  și a fi scandalizată de excentrica relație a scriitorului cu Jane Mason, o tânără tulburătoare, plină de viață, cu un confort care îi permitea orice exces alături de neobositul Hemingway: petreceri înecate în alcool, pariuri la cursele de cai, partide de vânătoare și de pescuit, nesfârșite tururi ale tavernelor din Havana… Mai târziu, Hemingway nu a ezitat să compare influența pe care Jane ar fi putut-o exercita asupra lui, cu cea a Zeldei, cea care l-a condus pe autorul Marelui Gatsby spre o adevărată paralizie literară. Însă în comparație cu Scott Fitzgerald, Hemingway a răsturnat totul în favoarea lui și a folosit această experiență ca sursă de inspirație pentru câteva dintre povestirile sale.

Fire impulsivă și deloc rezervată în declarații, Hemingway a generat numeroase conflicte, inclusiv cu cercurile literare americane. Și-a exprimat deschis părerile și nu a ezitat să critice promovarea unor autori lipsiți de creativitate,  de originalitate sau de talent care continuau să scrie despre lucruri pe care nu le experimentaseră sau despre care nu aveau suficiente cunoștințe. Fidel acestui principiu, figura constantă din operele lui Hemingway este propria sa personalitate, în diferite circumstanțe, augmentată de remarcabilul lui talent creativ. Așadar, viața lui Hemingway e reflectată în opera sa, iar fiecare dintre momentele trăite, persoanele cu care a venit în contact, evenimentele în care s-a implicat se regăsesc în povestirile și romanele sale.

Cirules încearcă să găsească corespondențe între faptele, convingerile și scrierile lui Hemingway și aduce argumente pentru toate acestea citând diverse fragmente din opera marelui scriitor american. Ne face martori la nașterea unor opere literare, majoritatea determinate de biografia scriitorului: experiențele din timpul războaielor în care a fost implicat, expedițiile africane, evenimentele al căror martor a fost, femeile din viața lui.

În 1939, Hemingway a revenit în Cuba împreună cu cea de-a treia soție, perioadă pe care Cirules o numește după romanul inspirat de Războiul Civil din Spania, “Pentru cine bat clopotele”, ecranizat în 1941.

Cirules acordă spațiu generos atunci când vine vorba despre cauza cubaneză și despre felul în care Hemingway nu numai că a îmbrățișat-o, dar a și susținut-o. Nu mă îndoiesc de asta, pentru că îmi imaginez că marile genii creative au mania excentricității și urmăresc cauze nu neapărat dintr-o chemare particulară, ci mai degrabă din spirit de aventură. Cert e însă că Hemingway a fost un militat activ anti-fascist. A înființat un grup clandestin în Havana, proiectul Crook Factory, care desfășura activități specifice luptei de depistare și denunțare a simpatizanților fasciști cubanezi. Aceasta a atras atenția președintelui american Edgar Hoover și suspiciunea FBI-ului, iar Cirules dezvoltă o teorie complicată despre motivele pentru care America nu a tolerat o astfel de inițiativă, teorie din care nu lipsesc interesele intervenționiste ale SUA sau chiar ale Mafiei.

Acțiunile scriitorului nu au încetat pe parcursul războiului,  când noile provocări cu care s-a confruntat i-au demonstrat, de data asta la propriu, spiritul nonconformist, revoluționar. Deși ar fi putut părea o simplă aventură, se pare că Hemingway a susținut și financiar cauzele rebeliunilor cubaneze și s-a aflat în pericol real. Mai târziu a fost urmărit și amenințat de noile autorități, ceea ce l-a determinat să părăsească Cuba. Îl regăsim în a doua parte a anului 1944 în Europa, manifestându-și și aici obiceiurile militariste care l-au transformat într-o adevărată legendă. S-a aflat în mijlocul bombardamentului din Londra, iar știrea că scriitorul american ar fi murit într-un accident a făcut înconjurul lumii. E clar, Hemingway iubea senzațiile tari! Totuși, nu pot să nu mă gândesc că în toate astea scriitorul a investit și un soi de eroism romanesc.

S-a reîntors în Cuba în martie 1945, iar un an mai târziu s-a căsătorit cu cea de-a patra soție, Mary Welsh. S-a retras luni de zile în casă, în tăcere, departe de orice altă activitate și a început să lucreze intens la trilogia The Sea Book, un text care număra în jur de o mie de pagini, în care erau abordate evenimente din recentul încheiat război. Însă Hemingway a ezitat să o publice, iar destinul acestei cărți a devenit un mare mister.

Decizia de a nu publica acest cel mai autobiografic dintre romanele sale (pe care Hemingway l-a îngropat fără a oferi vreo explicație acceptabilă) a creat confuzie în rândul cititorilor săi și a contribuit la nașterea uneia dintre cele mai mari enigme ale literaturii contemporane.” ( p.145)

În această perioadă, Finca Vigia, locuința lui Hemingway din Cuba, a redevenit locul animat, în care aveau loc întâlniri condimentate cu băutură și glume. Se pare că acestea au fost preambulul a ceea ce avea să se întâmple ulterior, când Hemingway s-a trezit în mijlocul unei bizare, aproape incredibile campanii de denigrare. La aceasta s-a adăugat atmosfera din Havana, care se confrunta cu un val de anarhie. Oricine avea o armă o putea folosi după bunul plac. Gândindu-se că ar putea fi vizat, scriitorul a decis să-și ascundă trilogia (care conținea dezvăluiri despre cel de-al Doilea Război Mondial și despre organizațiile fasciste) într-un seif al Bănci din Havana. Mult mai târziu, după moartea autorului, lucrarea a fost publicată cu un titlu nou, Islands in the Stream.  Cirules e convins însă că lucrarea inițială a fost mutilată, cenzurată și că nu vom afla niciodată care a fost adevărata dimensiune a subiectului.

Dintr-o pornire nostalgică, a plecat pentru câteva luni la Veneția, dar visurile lui romantice alături de o tânără contesă au fost înlocuite de îngrijorările provocate de ascensiunea unui nou conflict, Războiul Rece. A urmat o perioadă aproape sterilă pentru Hemingway, îndelung criticată de cercurile literare, dar la capătul căreia au rezultat Bătrânul și marea, premiul Pulitzer și premiul Nobel pentru literatură.

Terminată în 1960 (publicată în 1964), romanul Sărbătoarea continuă prezintă o plăcută întoarcere în timp, o nostalgică evocare a fascinanților ani ’20, cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, petrecută în boemul cartier Montparnasse. În ultimele luni de viață însă, personalitatea lui Hemingway  a intrat într-un proces de dezintegrare. Aventurierul de altădată devenise acum extrem de înfricoșat și vedea conspirații pretutindeni în preajma lui. Devenise depresiv și dezvoltase un fel de obsesie legată de mania persecuției. Autorul nu insistă asupra modului în care Hemingway a ales să-și încheie viața, considerând că acel ultim gest nu îi definește existența.

Din întreaga carte răzbate admirația autorului pentru scriitorul nord-american și pasiunea cu care a cercetat ani de zile fiecare document care a avut legătură cu acesta. A mers pe urmele lui, încercând să reconstituie secvențe de viață, imaginându-și silueta scriitorului pe stradă, în parcuri, în vechile taverne situate de-a lungul țărmului pe care l-a iubit atât de mult.

At the end of his existence, the writer felt very lonely. He was alone, very much alone, in front of his reality. In front of his destiny.” (p. 253)

Ispita izolării

Rămâi cine ești! Cu mine e o altă poveste...”
1573394762_univ
Fără nicio legătură cu isteria din zilele astea, cartea m-a făcut să mă întreb câte forme de izolare sau de însingurare există? Izolarea completă sau doar de conjunctură, pornirea de a fugi de lume sau ispita de a crea un zid în jurul nostru ne urmăresc uneori, când ne regăsim înstrăinați în propriile vieți, golite de conținutul care le dădea sens. Dezorientați, speriați sau dezamăgiți privim spre un orizont incert, spre o nouă preocupare, spre o perspectivă iluzorie care ne promite cel puțin desprinderea. Renunțarea poate fi o formă de curaj, atunci când realizezi că răul din jur ești chiar tu, dar și de slăbiciune, atunci când alegi calea ușoară, incapabil să accepți că reprezinți „mai puțin”.
Apoi e izolarea prin uitare, când propria-ți minte renunță să te mai recunoască și, ca un inamic, te îndeamnă la autodistrugere. O urmezi spre cădere, așa cum ai urma un prieten pe care-l știi de o viață, cu seninătate și încredere. Alteori tânjești după ceea ce nu ești și te izolezi de tine însuți, împrumutând gesturi sau chiar identități sub care îți ascunzi însingurarea.
Despre izolare ne vorbește Paul Auster în „Trilogia New York-ului”, Editura Univers, 1998. Deși nicio clipă nu aduce subiectul în discuție, toate cele trei povestiri sunt despre drama însingurării care poate lua cele mai profunde și neașteptate forme.
Primul mini roman, „Orașul de sticlă„, se leagă de celelalte două  prin stil, temă, locul desfășurării acțiunii și oarecum și prin câteva personaje care migrează, ieșite din rol, spre ultima povestire.
Un număr format greșit și astfel ajungem să-l cunoaștem pe Quinn, un scriitor de romane polițiste care trăia în New York, „nicăieriul pe care-l construise  în jurul lui” ( p. 8). După pierderea soției și a copilului se izolase complet de lumea de dinainte și scria romane polițiste sub pseudonimul William Wilson. Întrerupsese orice contact cu cei pe care-i cunoscuse și respingea orice altă nouă relație. Găsise în însingurare o formă de viețuire alături de ce mai rămăsese din vechiul Quinn, pe care nici nu-l mai recunoștea.
Telefonul de la care a pornit totul a sunat din nou peste câteva zile, iar apelantul insista să vorbească cu detectivul particular Paul Auster.  Intrigat de disperarea cu care cel care sunase îl ruga pe detectiv să-l ajute într-o situație de viață și de moarte, Quinn hotărăște să „devină” Paul Auster și să acționeze precum detectivul din romanele sale: „Să-ți amintești cum te simți când porți hainele altcuiva” ( p. 42). Consimte să-l întâlnească pe apelant, un tip eteric și incoerent, care repeta într-una „Mă numesc Peter Stillman. Vă spun asta din proprie inițiativă. Nu-i numele meu adevărat.” Din povestea încâlcită aflăm totuși despre trista copilărie a lui Peter și despre pericolul de care acesta se temea: propriul tată.  Înțelegem că a fost crescut de un părinte despotic, un fanatic ce considera că numai copiii înțeleg cuvintele lui Dumnezeu, asta dacă nu ar fi maculați de atingerea celor din jur. De aceea și-a ținut băiatul izolat în întuneric, ferit de orice contact uman: „Încă îmi mai place să stau pe întuneric. Pe întuneric, vorbesc limba lui Dumnezeu și nimeni nu mă aude.” Povestea copilăriei însingurate a lui Peter l-a făcut pe Quinn să retrăiască momentul în care sicriul băiatului lui a fost coborât în mormânt „adevărata izolare… adevărata tăcere” (p. 37). După nouă ani totul a ieșit la iveală,  tatăl a fost declarat nebun și închis într-un spital, iar băiatul a urmat un tratament psihiatric.
Acum Peter era îngrijorat pentru viața lui deoarece tatăl urma să fie eliberat chiar a doua zi și era convins că va veni să-l caute.  Înainte să-și înceapă urmărirea, precum un detectiv autentic, Quinn a studiat cartea scrisă de Stillman-tatăl „Grădina și turnul: viziuni timpurii ale Lumii Noi„, o lucrare despre mitul Paradisului și al Turnului Babel în care autorul vorbea despre revenirea la un al doilea Paradis.
Odată ajuns în New York, Stillman s-a cazat la un hotel prăpădit, ieșea în fiecare dimineață la plimbare și aduna tot felul de gunoaie. Bătrânul le dădea nume noi acestor lucruri stricate, care nu mai foloseau scopului pentru care fuseseră create, dorind astfel să inventeze un nou limbaj, mai potrivit. După ce și-a notat direcțiile zilnice ale bătrânului, Quinn a constatat că traseul de fiecare zi putea fi desenat sub forma unei litere. Punând literele în ordine, acestea formau The Tower of Babel (obsesia  lui Stillman). Dar chiar în ziua decisivă, după ce a terminat de „scris”, bătrânul a dispărut,  iar Quinn, neștiind ce să facă, a luat legătura cu adevăratul Paul Auster în speranța că acesta va rezolva cazul. Însă nici Paul Auster nu s-a dovedit a fi detectiv particular, ci un scriitor ca și el.
Pentru Quinn, rezolvarea cazului devine unicul obiectiv, ajunge să pună stăpânire pe el, să-l obsedeze….iată o altă formă de izolare! Finalul este și el încețoșat și aproape opțional. „Timpul ne îmbătrânește, dar tot el ne dă zilele și nopțile” ( p. 83)
Cea de-a doua povestire, Fantome, este tradusă tot de Livia Szasz și nu se depărtează prea mult de stilul primei părți a trilogiei, deși nu pare să fie vreo legătură între ele. Este vorba despre un anume White care-l desemnează pe Blue să-l urmărească pe Black. Blue se stabilește în casa alăturată și începe supravegherea lui Black. Dacă la început totul părea o treabă ușoară, cu fiecare zi se adună rutina, mai apoi plictiseala, iar așteptarea nesfârșită devine tot mai apăsătoare. Cu timpul, Blue ajunge să intuiască fiecare gest al lui Black și aproape se identifică cu el. Se hotărăște să-l abordeze pe Black, iar relația lor devine tot mai strânsă. Black îi mărturisește lui Blue că e detectiv particular și că e plătit de un an să urmărească un tip care stă toată ziua în cameră și scrie. Blue a fost șocat să audă chiar povestea lui, în oglindă. Mai mult, a constatat că hârtiile luate de la Back erau chiar rapoartele lui. Din acel moment, Blue nu mai acceptă existența lui Black.
Povestirea este despre fantomele trecutului și cele ale prezentului, forme lipsite de contur care ajung să ne stăpânească. „Scrisul e o muncă solitară. Îți pune stăpânire pe viață. Într-un anume sens, scriitorul nu are viață proprie. Chiar și când se află într-un loc, nu se află în locul acela. (p. 170).
Camera încuiată este ultima povestire a trilogiei și este tradusă de Cipriana Petre. Dintre cele trei, aceasta mi-a plăcut cel mai mult. Doamna Fanshawe îl anunță pe narator că soțul ei a dispărut de ceva timp, iar ea dorea să respecte o promisiune pe care i-o făcuse: să-l contacteze pe narator, prietenul soțului ei din copilărie, și împreună să-i publice romanele.  Prietenia naratorului cu Fanshawe se terminase când drumurile li se separaseră, cu mulți ani în urmă. Pe prietenul său, naratorul îl invidiase și îl admirase deopotrivă pentru bunătatea și altruismul nemăsurate de care dăduse dovadă dintotdeauna. Deși nu-l avantaja, naratorul nu se putea abține să nu se compare cu el: „Pentru mine conta să fac bine, să impresionez lumea cu semnele goale ale ambiției mele: note bune scrisori de recomandare, premii pentru orice fel de competiție… Fanshawe rămânea rece la toate astea, fără să îi pese.” ( p. 205)
Naratorul a acceptat să se ocupe de manuscrisele prietenului său dispărut, s-a implicat în publicarea lor, iar succesul lui Fanshawe începuse să-i pară că este de fapt al lui. Și nu numai succesul, ci și soția. Se îndrăgostise de ea și se simțea recunoscător prietenului său că, prin dispariția lui, o cunoscuse.
Totul părea ireal până când naratorul a primit o scrisoare chiar de la dispărutul (considerat mort) Fanshawe. Ciudata scrisoare se încheia la fel de misterios „… rămâi cine ești. Cu mine e o altă poveste” (p. 228). La scurt timp, naratorului s-a hotărât să scrie o biografie a prietenului lui. A început să culeagă informații de peste tot: scrisori, convorbiri telefonice, interviuri și mărturisiri. Din toate acestea, și din câteva confidențe făcute de mama lui Fanshawe într-un moment cel puțin bizar, naratorul a început să cunoască o altă față a prietenului său, una total diferită: „Se produsese undeva o ruptură, o bruscă și de neînțeles ruptură” (p. 265). Influențat de ceea ce aflase, naratorul nu mai e motivat de ideea de a scrie biografia, în schimb începuse să-și dorească să-și găsească fostul prieten. Să-l găsească și să-l ucidă. Căutarea lui obsesivă s-a transformat într-un proces invers: se simțea înlocuit de Fanshawe,  ba chiar avea sentimentul că în loc să-l caute pe Fanshawe, fugea de el. Până la ultima pagină nu știi dacă citești despre drama lui Fanshawe sau a naratorului.
De fapt, Auster nu construiește finaluri, pare că lasă asta în seama cititorilor. Aduce personajele în situații fără ieșire și încheie povestirea precum într-o recenzie: fără a ne dezvălui finalul. Sigur că există o încheiere, iar aceasta are sens, dar încă mai simți nevoia de lămuriri. Finalul nu e un foc de artificii.
Legenda spune că oricine privea ruinele Turnului Babel uita tot ce știuse vreodată.”

Aristocrații subtile

„Destinul …. imortalitate literară”
imaginary coffee

Well, well, well! Dan Simmons, Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes, un full de ași (sau de cupe!) pentru începutul acestui an. Chiar pe prima copertă a romanului „A cincea cupă„, sub numele autorului, scrie SUSPANS. Fără îndoială, dacă cel care se ocupă de atmosferă este scriitorul Dan Simmons, creatorul misteriosului Drood (Drood), există ceea ce se poate numi suspans. Suspans mareeic, aș zice, pentru că autorul ne apropie și ne depărtează de subiect, introduce capitole fără legătură directă cu acțiunea… iar suspansul rămâne, desigur, suspendat până la următorul touch al subiectului.

Nu aș putea spune că am citit cartea pe nerăsuflate (are totuși 730 de pagini!). Mulțimea informațiilor și a personajelor reale amintite devine la un moment dat copleșitoare, ai senzația de prea mult.
Pentru mine, Dan Simmons este însă sinonim cu documentarea detaliată și precisă, astfel încât ajunge să proiecteze cu acuratețe imagini ale epocilor trecute (atât de dragi mie). Strategia lui Simmons este de a îmbina adevărul cu ficțiunea, într-un șnur elaborat, dar aproape lipsit de noimă odată desfăcut. Improvizează cu grație mai ales pe lucrurile mai puțin cunoscute sau greu de demonstrat.
De această dată, Simmons ne invită la o călătorie în timp, în primăvara anului 1893, să fim părtași la încercarea scriitorului Henry James de a-și lua viața. La acea vreme, James avea 50 de ani și nu se confruntase cu cele mai mari deznădejdi ale sale, de aceea Simmons (care îi provoacă fictiv depresia) nu prea poate să și-o explice, decât ca pe o criză a bărbatului de cincizeci de ani, „punct de cotitură care a dărâmat oameni mai puternici decât mult prea sensibilul Henry James” (p. 11). Planul lui James era acela de a se arunca în Sena fără să lase niciun bilet de adio. Însă, tocmai în momentul în care James hotărăște să se arunce „în apele negre și în uitare” (p.17) apare nimeni altul decât Sherlock Holmes (!), pe care acesta îl recunoaște imediat (explicabil, având în vedere că se cunoscuseră în urmă cu patru ani, la o petrecere la care fusese prezent însuși Sir Arthur Conan Doyle).
Acum însă, Sherlock Holmes se afla pe malul Senei pentru a-și lua și el viața (sumbră coincidență), pe care se pare că nu și-o pierduse pe 24 aprilie 1891, la Cascada Reichenbach, așa cum credea toată lumea. Se arată uimit că a fost recunoscut, mai ales că  umbla deghizat într-un explorator norvegian, Jan Sigerson.  Îi dezvăluie noului său prieten motivul pentru care dorea să-și încheie viața: „am descoperit că nu sunt o persoană adevărată, […] că sunt doar o creație literară. Zămislită din cerneala unui oarecare scriitoraș. Un simplu personaj fictiv. „(p. 29)
Recapitulez: Depresivul James îl întâlnește pe Sherlock, care nu ar trebui să fie decât un detectiv creat de Conan Doyle; Sherlock se află în pragul sinuciderii deoarece aflase că e un personaj fictiv, iar James îl crede nebun pe Sherlock din cauza dubiilor sale existențialiste.  Emoji În zilele noastre dilema s-ar rezolva cu o ciupitură!
La un moment dat, însuși Henry James începe să se întrebe dacă nu cumva acest „explorator” cu mintea rătăcită nu era decât un bărbat oarecare deghizat în Sherlock Holmes… în personajul imaginar Sherlock Holmes, din povestirile tipărite de doctorul Watson în The Strand… Se anunță o lectură încurcată!

 

Motivul apariției lui Holmes în viața lui James se dovedește a fi altul: în urmă cu doi ani îi promisese lui Edward Hooper (care murise între timp) să elucideze misterul morții surorii lui, Marian Hooper Adams (Clover), despre care toată lumea știa că s-a sinucis. Femeia se pare că făcea parte din cercul lui James de cunoștințe și chiar îi inspirase acestuia o nuvelă și romanul Portretul unei doamne. Holmes aflase că ea era membră a unei grupări private, Clubul celor „Cinci cupe” din care mai făceau parte soțul ei, Clarence King (al cărui secret îl află în ziua următoare) și soții John și Clara Hay. Așadar, Holmes îi propune lui James să meargă împreună în America pentru a începe investigația morții femeii. Edward Hooper îi arătase un cartonaș pe care-l primeau toți membrii clubului în fiecare an, în ziua morții lui Clover, bilețel pe care scria: „A fost asasinată.”
Până aici, autorul se axează exclusiv pe construirea subiectului. Însă după ce-și poartă personajele în America și sub diferite pretexte, Simmons ne predă o lecție demnă de un seminar despre istoria Washingtonului, a New York-ului și a „orașului alb” de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea.  Și nu se oprește aici. Îl plasează pe Sherlock într-o mahala prăpădită unde, într-una dintre casele nelocuite se schimbă de costumul lui de explorator într-o ținută tipică unui muncitor american. Autorul se folosește de noua deghizare pentru a reconstitui „adevărata” biografie a lui Sherlock Holmes, una mai apropiată de această vestimentație sărăcăcioasă, decât de aristocrația afișată. Ei bine, Holmes, îmbrăcat în zdrențe a plecat în căutarea celor despre care știa că-i puteau face rost de morfină și de „eroicul” produs farmaceutic al doctorului Bayer. Se pare că Simmons are o adevărată plăcere să descrie sordidul în care trăiesc traficanții, așa cum a făcut-o și în Drood. Odată atins obiectivul și după o confruntare sângeroasă cu traficanții, Holmes redevine exploratorul Jan Sigerson.
Sunt găzduiți în casa soților Hay unde fusese invitat și Clarence King, un mare și adevărat explorator. Nu mică i-a fost mirarea lui James (care credea că Holmes va fi demascat) să constate că celebrul Clarence King era entuziasmat să-l întâlnească pe cel despre care știa că „a înfruntat munții adevărați”, pe faimosul nostru Jan Sigerson. Provocarea cea mare însă, după cum credea James, era întâlnirea lui Holmes, care se dădea explorator norvegian, cu un emisar chiar norvegian. James era convis că diplomatul își va da seama de la primul cuvânt că Jan Sigerson e un impostor. Însă discursul lui Holmes l-a lăsat cu gura căscată : „pur și simplu refuza să creadă că o asemenea fluență putea fi câștigată în câteva ore de studiu.”(p. 196) Bietul scriitor era total bulversat: ” Atunci pe cine am cunoscut eu acum patru ani” (p. 198). Până la urmă Holmes mărturisește că a fost o farsă pusă la cale împreună cu regele norvegian.
A doua zi, Holmes i-a invitat pe toți la o discuție în biroul domnului Hay. Spre surprinderea tuturor, acesta a apărut total schimbat și s-a prezentat cu numele lui real, Sherlock Holmes, detectiv particular. Totodată le-a spus și motivul pentru care se afla în America. Cu toată neîncrederea afișată la început, cei prezenți au fost captivați de povestea lui Holmes, care desigur includea conspirații, asasinate și implicații la nivel înalt.
Henry James, odată eliberat de starea care-l împinsese la sinucidere, își făcuse un scop în a se „smulge cât mai repede din pânza aceasta de minciuni și deghizări și identități false în care îl vârâse individul care își spunea Sherlock Holmes.” (p. 253). Pe de altă parte, Holmes a aflat că mașina la care se redactaseră cartonașele „A fost asasinată” îi aparținea lui Samuel Clemens, numele real al lui Mark Twain, ocazie cu care ne bucurăm puțin de efervescența marelui creator al lui Tom Sawyer. Tot el, legându-se de „Principiile de psihologie” a fratelui lui Henry James, încearcă să lămurească impasul existențialist al detectivului Sherlock Holmes:
Eul material din noi acționează; Eul spiritual cântărește aceste acțiuni când noi ne tot repetăm că suntem oameni cumsecade. Și, cu timpul, eul spiritual se transformă în Eul empiric – acela pe care îl văd și ajung să-l cunoască cei din jur, acela pe care îl va cunoaște întreaga lume.” (p. 310)
În casa lui Adams, soțul lui Clover, celebrul nostru detectiv a găsit o fotografia a prietenei lui Clover, Rebeca Lorne, pe care Holmes a mai întâlnit-o, dar cu numele Irene Adler și o poză cu vărul Rebeccăi, Clifton Richards, pe care Holmes îl știa ca fiind Lucan Adler (mamă și fiu). Aceste două personaje joacă un rol de neimaginat în viața detectivului, însă tot ce răzbește din tonul lui Holmes e dorința de a-l întâlni pe Lucan Adler înainte de a fi ucis.
Sherlock Holmes, cu siguranță în acest roman își depășește condiția consacrată de Conan Doyle și pare să-și ia mitul mult prea în serios. Oricum, aproape ne rătăcim într-o conspirație care-l vizează pe președintele american și în care Sherlock e, desigur, the good guy. Oricum nimeni nu pare să fie preocupat că acesta e doar un personaj imaginar. (Bine, unii și astăzi mai cred că el a existat și că a locuit pe Baker Street.)
Imediat după sosire, Henry Adams, soțul victimei Clover, a participat la dineul oferit de familia Hay, ocazie cu care asistăm la o discuție, pe cât de aprinsă, pe atât de spumoasă între Henry James și tânărul Theodor Roosevelt. Desigur că pentru a înțelege cercurile în care se învârteau aceștia ar trebui să știm nițel mai multă istorie a Americii, asta pentru a fi scutiți să ne tot întrerupem lectura pentru a căuta date despre personalitățile și evenimentele prezentate.  „Fiecare societate ale aristocrațiile ei subtile” (p. 65)
Henry James, pentru care „vârsta aceea rotundă și odioasă de cincizeci de ani se apropia în viteză de el ca un tren de marfă în noapte (la fel de insensibil, la fel de terifiant, la fel de ineluctabil), ar fi dat orice să rămână la patruzeci și nouă întreaga viață.”(484).  Dar chiar cu o săptămână înainte de ziua lui, l-a văzut întâmplător pe stradă pe profesorul Moriarty pe care s-a decis să-l urmărescă și nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că acesta conspira cu grupuri de anarhiști socialiști să-l asasineze pe președintele Statelor Unite și pe mulți alți politicieni. Lucrurile se precipită, apar secrete ascunse în spatele altor secrete dinăuntrul altor secrete și abia dacă autorul mai amintește de intriga inițială. Deznodământul ni se relevă aproape accidental, ca și cum autorul e prea ocupat cu complotul anarhist și se hotărăște, într-un final, să lămurească și „suspansul” nostru, deși „nu existau finaluri, așa cum nu existau nici chemări la rampă”.
Dan Simmons are în acest roman o abordare specială, el întrerupe narațiune și ni se adresează direct, face clarificări ca și cum nu este altceva decât un cronicar, un biograf care consemnează în timp real faptele. Dă impresia că nu este întotdeauna prezent la locul întâmplării, dar că încearcă să reconstituie sau să presupună ce s-a întâmplat între timp. Mai mult, povestitorul alcătuiește un fel de dialog polifonic, poziționându-se când în pielea unui personaj, când a altuia.
Cartea are și un epilog în care autorul ne oferă o perspectivă, deși tot el ne mărturisește: „atâta timp cât viața nu ne oferă epiloguri, atunci de ce ar face-o arta sau literatura?”

Maestrul din Petersburg

20191215_000345Cu Dostoievski nu m-am mai întâlnit de mult și, în general, nici nu am petrecut prea mult timp împreună. Ne-am cunoscut într-un moment nepotrivit, iar scurta noastră “idilă“ s-a consumat între tentația irezistibilă a lecturii și respingerea a tot ce provenea din estul sovietizat. (Un mod stupid de rezistență!) În plus, îmi crease impresia unui arogant inabordabil, membru a-l vreunui club elitist din care eu nu făceam parte. Îl admiram însă, și – așa cum numai oamenii remarcabili pot – și-a păstrat aura chiar și după ce l-am cunoscut mai bine. Și-a convertit, ca nimeni altul, experiențele și imaginația în creații uluitoare, fără a se irosi în mărunțișurile unei vieți comune, ceea ce mi-a dat peste cap toate prejudecățile.

L-am reîntâlnit întâmplător, surprinsă să-l revăd după atâta timp, de data aceasta nu în calitatea lui de scriitor, ci ca personaj îmbătrânit și trist, trăindu-și durerea pe străzile înghețate din romanul lui J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.

Personajul Dostoievski se află într-un moment care are corespondent și în viața reală a scriitorului Dostoievski: moartea fiului său vitreg. Coetzee nu ne descrie nicidecum faptele, ci ne introduce treptat în acțiune. Deducem drama pe care o trăiește personajul urmând trimiterile metaforice, insinuările străvezii, stările prin care trece. Tatăl nu e pregătit să accepte fatalitatea: “ de când fusese anunțat de moartea fiului său, ceva se scursese din el, ceva ce se obișnuise să numească tărie. Eu sunt cel care a murit, gândea; sau: am murit, dar moartea și-a ratat sosirea” (pag. 20). Tocmai abundența acestor detalii ne face să înțelegem uriașa suferință a tatălui “furios pentru oricine trăia în timp ce fiul lui murise” (p.17) și incapabil să-și explice de ce nu simțise nimic din ceea ce avea să se întâmple cu fiul lui în timp ce el trăia liniștit la Dresda: “de ce nu plutise nici măcar o boare de presimțire în aerul Dresdei?”(p.11). Coetzee nu ne propune însă un eseu despre durere sau despre moarte, ci se folosește de acestea pentru a ne aduce în atenție relația dintre tată și fiu, confruntările care contează și momentele aparent insignifiante, dar care ajung să marcheze chiar și legăturile cele mai puternice.

Deși nu-și poate ierta anumite gesturi sau cuvinte și își reproșează lipsa de înțelegere sau timpul irosit, cel mai tare îl macină imaginea băiatului înainte să moară, teama pe care trebuie să o fi simțit în “clipa dinaintea uitării”. Își dorește din tot sufletul și chiar încearcă, prin diferite metode de concentrare, să înlocuiască disperarea din ultima secundă a fiului său, cea în care acesta a știut că urmează finalul, cu speranța sau cu orice altceva i-ar putea ușura trecerea.

Cu toate acestea, Coetzee nu face din suferința lui Dostoievski o lamentație resemnată sau vreo formă degradantă de răzbunare. Bărbatul îndurerat, personajul Dostoievski, își transformă neputința de a schimba fatalitatea într-o cauză: aflarea misterului morții fiului său. Misiunea aceasta condimentează romanul cu acțiune și suspans și îi oferă tatălui prilejul să descopere la fiul său pierdut aceleași porniri radicale pe care le avusese și el în tinerețe.  Pune cap la cap informațiile și încearcă să descopere dacă a fost amenințat de cineva din cercurile radicale la care aderase sau dacă teama de consecințe l-a împins pe băiat spre suicid. Și nu a exclus nici varianta ca băiatul să fi fost ajutat să-și ia viața. Sigur că romanul este populat cu personaje de sprijin și episoade din biografia scriitorului rus, dar și cu elemente care par, până aproape de final, inutil introduse. Rolul lor devine însă esențial în demonstrarea caracterelor celor doi, tată și fiu, și în construirea dramei.

M-am întrebat de ce a pus Coetzee atâta intensitate în suferința unui tată. După o mică explorare prin biografia lui Coetzee am găsit amara justificare: își descrie propria dramă.

Eu plătesc și tot eu vând: asta-i viața mea”(pag. 197)