Genoveva de Brabant

Legenda „Genoveva de Brabant” a fost tradusă și transcrisă de-a lungul timpului în numeroase variante. Eu am ales un volumaș tipărit în 1862, în zorii adoptării oficiale a grafiei latine: „Istoria Genovevi de Brabant”, trad, G. Pleșoian, La Librăria D-lui George Ioanid, 1862, 173 pag. + 6 file ilustrate.

Pagina de titlu

Interesant este că, deși e scrisă într-un alfabet de tranziție, în care sunt folosite deopotrivă caractere latine și chirilice, la care se adaugă și oarecare inconsistență tipografică, textul e relativ ușor de parcurs. După ce se obișnuiește puțin cu grafia, creierul citește literele nu neapărat după forma lor, ci după potențialul sens al cuvântului pe care îl formează. Așadar, m-am întors în secolul al XIX-lea, și am încercat să deslușesc textul, așa cum probabil făceau și românașii noștri, obișnuiți, la vremea aceea, mai mult cu semnele chirilice decât cu cele latinești. Sigur că procesul de latinizare a ortografiei, susținut încă de pe vremea Școlii Ardelene și introdus timid mai ales după 1830, a continuat și a generat numeroase sisteme de scriere până la desăvârșirea lui. În 1862, anul publicării volumului de față, instituțiile laice din provinciile române adoptaseră deja noua grafie. Bisericii i-a mai luat încă aproape 30 de ani până să renunțe și ea definitiv la slova veche din tipăriturile cu caracter religios sau cele inspirate de tradiția creștină, folosite în biserică. De data aceasta, vechile cărți au fost cruțate de la mistuirea în foc!

Povestea Genovevei se petrece în plin ev mediu, când ”religia creștinească începuse acum să gonească întunericul păgânătății din Germania” (pag, 1). Pacea le permitea locuitorilor să se ocupe cu agricultura, iar acest lucru adusese o oarecare bunăstare în regiune, acolo unde ducele de Brabant trăia o viață liniștită alături de soția și de fiica lui, Genoveva. Pe lângă o educație atentă, fata avea și toate calitățile apreciate în epocă…. și oricând.

Un tânăr curajos, Sijefre (Sigfried), care îi salvase viața ducelui de Brabant într-un război, a primit mâna fetei. În timpul slujbei de cununie, preotul i-a prezis Genovevei că va avea de înfruntat o furtună de necazuri înainte de a cunoaște fericirea. Cei doi tineri au plecat să locuiască în Sijefsburg, un tărâm stâncos pe malul râului Mosel. Fericirea celor doi a fost însă repede întreruptă de război: maurii din Spania au atacat Franța. Sijefre  a plecat la război, iar Golo, vătaful de curte, a profitat de absența acestuia pentru a-i mărturisit femeii dragostea lui. Aceasta l-a respins, iar Golo, „un om fieros și fără milă”, a pus la cale un plan de răzbunare, prin care să-l convingă pe Sijefre că Genoveva îi era necredincioasă. Planul începe să funcționeze, iar Genoveva este închisă în întunecatul turn al păcătoșilor. Fata trece prin diferite stări, de la revoltă, la resemnare și își găsește alintul în rugăciune. In turnul umed și întunecat, Genoveva a dat naștere fiului ei,  ”în ce loc grozav se deschid ochii tăi spre lumină!” (p. 25), pe care l-a botezat Benoni, fiul durerii. Deși era speriată de amenințările lui Golo, i-a respins acestuia orice gest de apropiere, ceea ce a stârnit furia bărbatului. Așa că s-a hotărât să o omoare. O slujnică săracă, recunoscătoare pentru ajutorul primit în trecut, a înștiințat-o pe Genoveva despre planurile lui Golo. Tânăra mamă i-a scris atunci soțului ei o scrisoare – testament în care și-a susținut nevinovăția.  Mama și copilul au fost duși în pădure pentru a fi uciși, dar cei doi paznici s-au îndurat și i-au lăsat în viață. Singură cu copilul în pustietate, s-a adăpostit într-o peșteră,  a reușit să supraviețuiască, să treacă peste iarna grea, să-și crească și să-și îngrijească copilul. Necazurile ei nu luaseră însă sfârșit, dar ca în orice legendă moralizatoare, binele trebuie să învingă răul. Regăsirea cu soțul ei este emoționantă, iar vorbele episcopului se împlinesc: împreună vor găsi fericirea.

Așadar, este o poveste cu mauri, cu o prințesă acuzată pe nedrept de un curtean și cu un soț cam prea credul. Deși finalul este altul, povestea este izbitor de asemănătoare shakespearianului Othello.

Surprinzătoare este și exprimarea, care nu diferă foarte mult de cea din zilele noastre. Mă așteptam la arhaisme aproape uitate sau la cuvinte care în timp și-au păstrat foarte puțin din semnificația inițială… dar nu. Este o limbă curată, clara, frumoasă, exersată, îmbogățită stilistic de traducător. G. Pleșoian (Grigore Pleșoianu) a tradus volumul în 1838, la un an după căsătoria cu una dintre elevele sale, iar în „antiprefață” o sfătuiește pe tânăra lui soție să traducă sau să „compună” și ea și își exprimă mâhnirea că nu există niciun text scris de o româncă. Interesantă și destul de personală introducere!

Volumul nu a fost publicat în spiritul practicilor vechi tipografice, de aceea lipsesc detaliile care ornamentau tipăriturile de odinioară. Găsim totuși șase gravuri care prezintă scene în acord cu  textul legendei, la care se adaugă și câteva ornamente de final de capitol.

Cărțile vechi mai au un aspect foarte interesant: însemnările manuscrise, care particularizează fiecare exemplar și care uneori îi sporesc valoarea. Cei care le-au păstrat de-a lungul timpului au lăsat pe paginile lor diferite notițe, încercări ortografice, declarații de proprietate asupra cărții, semnături, date…. Am găsit o astfel de însemnare și pe forzațul anterior al volumașului, o notiță fără valoare documentară, dar care prezintă o simplă și neînsemnată scenă domestică: „o carte dela bunica soției mele n. 1893, Floarea O Ignat, zisă mama din dos, pentru că stă într-o cameră din spatele casei

Zuleiha și Bach

Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia. ” (p. 119)

Cele două cărți pe care le-am luat cu mine în vacanță m-au făcut să simt răcoarea marii literaturi rusești în tot dramatismul ei. Din recomandările citite, aflasem câte ceva despre subiectele și stările pe care le provoacă cele două lecturi și mai ales despre impactul asupra cititorului. Cu toate acestea, cărțile sunt peste așteptările mele.

Crunt! Acest cuvânt e primul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, trad. Ludmila Ulițkaia, București: Humanitas Fiction, 2018. După primele pagini, am fost tentată să mă opresc, atât de puternică e lectura! E fantastic de bine scrisă, dar descrie o dramă impresionabilă peste măsură.

Dacă ar fi să se scrie vreodată o istorie a femeilor, a condiției lor de-a lungul timpului și din diferite colțuri ale lumii, atunci această carte s-ar putea constitui într-o referință. După cum declară autoarea, subiectul este inspirat din relatările bunicii ei, care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia. Volumul nu prezintă o întâmplare întru-totul adevărată, dar este o reconstituire literară a vieții tradiționale a femeilor tătare, și nu numai, așa cum a fost ea în prima jumătate a secolului trecut, pe fundalul deportărilor în Siberia. Mi-a rupt sufletul!

Zuleiha, o femeie de 30 de ani, căsătorită de copilă, avusese patru fetițe care muriseră de foarte mici. Soțul ei, Murtaza, mult mai în vârstă, era un om muncitor, dar autoritar și agresiv, iar soacra, Strigoiaca, era o ființă cu totul acră și disprețuitoare. Zuleiha era supusă și interiorizată, găsindu-și singura alinare în înduplecarea spiritului cimitirelor pentru a avea grijă de fiicele ei moarte. Viața ei nu era una ușoară, dar ea și soțul ei strânseseră o brumă de avere care consta în casă, câteva animale și provizii pentru iarnă. Acestea îi transformaseră, în ochii sovieticilor, în chiaburi.

Comunismul a venit peste ei cu toată menajeria binecunoscută nouă. Rechiziționările frecvente îi lăsau fără nimic. „Hoardele roșii” le luau animalele, toate proviziile, tot ce strânseseră peste vară și nu apucaseră să ascundă.

În tipul unei astfel de rechiziționări, Murtaza ripostează și este ucis de către comandantul Ignatov. I se ia casa, iar Zuleiha este deportată. Nici nu știa unde va fi dusă… și nici că era însărcinată.

În paralel, aflăm povestea unui medic învins emoțional de noul sistem politic comunist, profesorul Wolf Karlovici Liebe, care descrie de fapt condiția intelectualului rus neaservit. Incapabil să se mai conecteze la realitate, devine o pradă pentru noii oportuniști, lipsiți de scrupule. Așa ajunge în convoiul deportaților alături de Zuleiha, de țăranii desproprietăriți și de alți „dușmani ai regimului”. Destine care au avut un parcurs cu totul diferit se întâlnesc pentru a înfrunta drumul spre iadul siberian, un drum de o jumătate de an, pe parcursul căruia au pierit, rând pe rând, majoritatea deportaților. Ca o ironie a vieții, cel care a fost desemnat să însoțească convoiul Zuleihăi a fost chiar Ignatov, ucigașul lui Murtaza. Acest tânăr ofițer sovietic crede cu tărie în doctrina pe care o servește, dar nu-i lipsește stropul de omenie, cel care ar fi suficient să-l transforme din comandant în deportat.

Angara este destinația finală, iar cei 29 de deportați care supraviețuiseră drumului au început să construiască aici „un punct pe hartă”. Pur și simplu, au fost abandonați în taigaua siberiană cu câteva unelte, sare și chibrituri. Alături de ei a fost lăsat și Ignatov.

Deportații s-au organizat și au format o mică replică a societății. Cei pricepuți la construcții au ridicat un bordei, cei în putere au mers la tăiat de lemne în pădure, vânau și pescuiau, femeile pregăteau mâncarea, iar doctorul Liebe prepara leacuri din ierburi. Și, ca în orice societate, această mică și nouă comunitate avea și intelectuali, artiști și nelipsitul turnător. Zuleiha a născut un băiețel, după ce fusese salvată de la înec chiar de comandantul Ignatov. O nouă viață în mijlocul pustietății înghețate.

Și a venit iarna. E greu de imaginat cum cei treizeci de oameni și un bebeluș au supraviețuit acestei prime ierni siberiene. Nivelul de cruzime al textului a scăzut cu câteva grade (în orice s-ar măsura cruzimea!), un semn de mărinimie din partea autoarei, care, nu își mai supune personajele unor orori suplimentare celor pe care le presupune supraviețuirea în condițiile date.

Suferă din cauza nefericirii din jur și a morților nenumărați. Suferă de frică, și chinul ăsta e din ce în ce mai mare. Și – cel mai îngrozitor – suferă de o rușine care nu trece niciodată.” (p. 166)

Primăvara următoare s-a întors barja, cea pe care o așteptase Ignatov cu nerăbdare. Era sigur că va pleca cu ea. Dar veștile nu erau bune, se pare că atașamentul omenesc față de cei pe care-i adusese aici era privit ca un semn de slăbiciune și nu fusese apreciat de către superiori. Rămânerea lui în tabără era singura opțiune… și până la urmă ea devine chiar dorință. Povestea de dragoste dintre Zuleiha și Ignatov e aproape așteptată. Autoarea este de o decență desăvârșită, așa că nu putem decât să ne imaginăm tandrețea a două suflete chinuite.

Barja aducea mereu alți și alți deportați, iar colonia, care primise și un nume – Semruk, crescuse semnificativ în următorii șaisprezece ani. Cumva, durerea și chinul se întrevăd tot timpul, dar nu sunt ostentative. Ca și cum oamenii se obișnuiseră cu ele. Zuleiha însă lupta să-și ferească fiul, pe Iusuf, de pericole. Dar pericolul vine sub cea mai neașteptată formă.

Romanele scriitoarei ruse, cu origini tătare, Guzel Iahina, sunt despre destine dictate de istorie și despre felul în care oamenii au răzbătut prin mâzga unor idealuri străine lor. Amândouă volumele sunt copleșitoare, așa că, pentru a-mi doza intensitatea lecturii, am început cu Copiii de pe Volga”, Guzel Iahina, trad. Luana Schidu, București, Humanitas Fiction, 2020, cea de-a doua carte publicată de autoare.

Prima impresie: autoarea a reconstituit imaginea generală din detalii minore, semnificative prin amplificare și repetare. Mi-a plăcut acest stil prin care a ales, precum un actor, să redea, printr-o compoziție, o întreagă epocă. Iar în centrul ei este Volga, râul care „împărțea lumea în două”.

Autoarea s-a străduit să nu încarce lectura, astfel încât istoria reprezintă doar fundalul pe care sunt proiectate consecințele ei asupra micilor istorii personale. Din când în când însă, ca niște raze înghețate care pătrund prin deschizătura unei uși, asistăm la mecanismele intime care au pus în mișcare tăvălugul istoriei.

Este vorba despre coloniile germanilor stabiliți pe Volga în secolul al XIX-lea și despre condiția lor în Rusia sovietizată. Profesorul Jakob Ivanovici Bach predă limba germană copiilor din Gnadental, o localitate de pe Volga, populată de o astfel de comunitate. Are o viață liniștită, singuratică, condusă după ritualuri autoimpuse. E un tipicar rigid care observă tot ce se întâmplă în jurul lui. Liniștea interioară nu-i este tulburată decât de neobișnuita atracție pentru furtuni, cărora li se abandonează într-o reacție ciudată, exagerată, o violentă și neașteptată ieșire din banalitate, contrară felului lui de a fi. Și furtuna rău prevestitoare nu a întârziat! Mai întâi suntem martorii nașterii idilei dintre profesor și Klara, o tânără elevă ascunsă după un paravan: „Eleva repeta după profesor. Avansam fără grabă, propoziție după propoziție, cuvânt după cuvânt, ca și cum ar fi mers printr-o zăpadă înaltă, urmă peste urmă.” (p.50)

Se îndrăgostește de fata fără chip și o va iubi fără încetare. Dar a venit și clipa când a crezut că o va pierde, iar apoi, când a regăsit-o și i-a văzut chipul pentru prima dată suntem martorii unui moment tulburător! Societatea însă nu i-a întâmpinat cu entuziasm, ci i-a judecat după aceleași „principii sănătoase”, care, deși uneori au ajutat la menținerea ei, de cele mai multe ori au distrus-o. Pentru că dispariția unei comunități nu este, de cele mai multe ori, un proces exclusiv extern. Imposibilitatea de a se adapta, de a se consolida, o face vulnerabilă. În loc să-i absoarbă pe cei doi, ca un semn de solidaritate de rasă, dacă altfel nu, îi forțează să plece.

Alungați de comunitate, au trecut Volga și s-au stabilit în fosta casa, părăsită acum, a fetei. Viața profesorului s-a schimbat fundamental. Fiecare zi era o provocare și o luptă pentru supraviețuire, dar era fericit cu Klara. Descoperim, cu fiecare pagină, viața grea, teribil de aspră a celor de pe Volga. Existența lui Bach și a Klarei se desfășura acum în afara timpului, pe când, peste Volga, colonia germană se schimba dramatic. Bach a început să măsoare timpul în felul lui, numind fiecare an după urmele lăsate de istorie asupra coloniei – Anul Caselor Nimicite, de război – Anul Smintelii, de foamete – Anul Vițeilor Nenăscuți, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți

Și a venit și Anul Muțeniei, când „treburile iernii erau făcute, gândurile toate fuseseră gândite, sentimentele – trăite”(p.128). Un eveniment cumplit l-a lăsat complet mut pe Bach, iar Klara a murit după ce a născut-o pe micuța Anna. Suferința pune stăpânire pe sufletul chinuit al bărbatului, care încă mai are rezerve de bunătate. O hrănește pe Anna cu laptele câștigat din compunerile pe care le scrie zilnic pentru Hoffmann, șeful coloniei, și descoperă un lucru uimitor: într-un fel sau altul, scrierile lui se îndeplinesc. Se hotărăște atunci să scrie numai lucruri frumoase, care ar putea ajuta micuța comunitate de germani să iasă din amorțire și să prospere. Urmărește cum ajung ideile sale să se realizeze, de parcă Gnadentalul reproducea poveștile lui în realitate. Începe o perioadă foarte bună pentru colonie: Anul Întoarcerii, Anul Oaspeților, Anul Recoltelor Nemaivăzute… Bach era convins că dezvoltarea coloniei i se datora, după cum, de partea cealaltă, și Hoffmann considera că el e cel care a determinat schimbările acestea uimitoare, printr-o administrație eficientă.

Apoi lucrurile s-au schimbat, copila a crescut, iar comunismul s-a desfășurat după un scenariu pe care, din păcate, l-am cunoscut și noi câțiva ani mai târziu. Au urmat naționalizări, colectivizări, deposedări, deportări… a început coșmarul comunist, un val care s-a ridicat și l-a lovit și pe Bach. Cartea are un final, dar nu numai unul. Mai întâi e un pasaj în care Bach piere, devine una cu Volga, se contopește cu întreg trecutul și cu istoria. Simbolic, acesta ar fi finalul, în opinia mea. Apoi urmează salvarea, finalul provizoriu, care lasă cititorului o speranță. Și mai este epilogul, în care Bach îți trăiește destinul până la capăt, departe de Volga, cea care într-adevăr desparte două lumi, ambele lipsite de zâmbete.

Totuși, un zâmbet subtil se ghicește în onomastica personajelor: toți locuitorii Gnadentalului poartă nume ale celor mai cunoscute personalități ale culturii și științei germană: Grimm, Koch, Gauss, Hoffmann, Händel, Wagner, Dietrich,  Benz, Brecht, Mann, Böll și, desigur, Bach. Poate că intenția este aceea de a aduce un omagiu țării de origine a locuitorilor din Gnadental. Mai mult decât atât, în Germania există o mică localitate care poartă numele Gnadental (Valea Milostivirii) și se află chiar lângă Rin.

Suntem obișnuiți să catalogăm o viață frumoasă după anumite criterii și, de multe ori, o asociem succesului. Greutățile, lipsurile, dramele majore acaparează imaginea, astfel încât zâmbetul, bucuriile mărunte, entuziasmul de moment, micile reușite și satisfacțiile trecătoare tind să nu fie luate în seamă.

Armistițiul

Simţeam cum ne şerpuieşte prin vene, o data cu sângele sleit, veninul din Auschwitz”

Bărbatul deschise încet fereastra și păși pe balconul îngust. Își sprijini un cot de balustradă și privi fără țintă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Părea o sâmbătă ca oricare alta. Dinspre Alpi se simțea încă umezeala răcoroasă, învinsă de-acum de adierea plină de miresme a primăverii, care pătrundea din cealaltă parte a orașului, dinspre fluviul Po.  Aici, în acest apartament de pe Corso Re Umberto, la numărul 25, se născuse, crescuse și locuise toată viața, cu excepția acelei perioade care îi revenea tot mai des în minte și în vise. Coșmarul, visul din vis, care se tot repeta, îl tulbura mai ales în ultimul timp. Faptul că vorbise și scrisese volume întregi despre asta, nu-l ajutase cu nimic. Se gândea că poate, dacă ar fi dat totul uitării, acum, la cei 67 de ani, ar fi fost un chimist care se bucura liniștit de pensie, împărțindu-se între prieteni, familie și pasiuni inocente. Deși trecuseră 42 de ani, nu reușise să-și regăsească ritmul. Și cum l-ar putea regăsi când în preajma lui suferința lua cele mai grotești forme: mama și soacra lui, nonagenare, se stingeau devorate de boli crunte și de bătrânețe.

Undeva, în depărtare, bătea un ceas. Să fi fost deja ora 10? Îl pătrunde răcoarea și se miră că mai poate simți lucrurile astea simple. Nici măcar nu se îmbrăcase, pur și simplu nu mai avea energia să o facă. Așa cum nu mai avea nici inspirație să scrie. Sau poate și-a epuizat întregul „capital de scriitor”. Ce va spune la interviul de săptămâna viitoare? El, supraviețuitorul celui mai sălbatic și inuman act de ură cedează acum, după 42 de ani, trădat de propria minte. El, cel care descrisese în cei mai sinceri termeni experiența terifiantă a lagărului, era sugrumat de invizibilele fire ale depresiei, într-un marasm disperat. Cum să spună că ceva diferit de rațiune i-a acaparat, „poco a poco”, totul: gânduri, preocupări, sensuri? Cât ar mai trâmbița ziarele dacă s-ar afla că medicul său încearca de ani buni să-i trateze „vinovăția supraviețuitorului”! Ca și cum asta ar fi o boală!

Soneria de la ușa de la intrare îl făcu se tresară. Intră aproape hipnotizat în cameră și se îndreaptă spre ușă. Schițând mecanic un zâmbet politicos, luă corespondența de la cea care se ocupa de administrarea clădirii. Se așeză pe vechiul scaun din fața bibliotecii și își aruncă, absent, privirea peste titlurile gazetelor de dimineață. Deodată, trecându-și mâna prin părul grizonant și bogat își imagină că femeia îl văzuse în ținuta aceea indecentă, cu barba și părul răvășite, cu chipul schimonosit de zâmbetul forțat… Se repezi buimac spre ușă pentru a se scuza cumva, dar liniștea din hol părea o farsă jucată iarăși prost de propria minte. I se păru că aude pași la etajul de jos și se aplecă peste balustrada care urmărea ampla scară în spirală, ocupată în mijloc de liftul în colivie. Deodată, precum în acel vis repetitiv, avu senzația că totul se prăbușește și se dezintegrează în jurul său. O revoltă interioară, un sentiment ciudat, rău prevestitor, pe care nu-l mai trăise se strecura în suflet, făcându-l să tremure și să se sufoce. Panica devenea tot mai intensă și mai amețitoare. Trebuia să scape de demonul acesta ingrat care-l subjugase, luându-i totul. Nu spera să mai poată face pace cu el, dar măcar un armistițiu…

Nu s-a auzit decât o lovitură scurtă, iar femeia care tocmai îi dusese corespondența domnului mărunțel de la etajul al treilea, i-a zărit trupul zdrobit pe podeaua de la parter. Nici ea, nici noi nu vom știi niciodată cu siguranță dacă în acea zi de 11 aprilie 1987, la ora 10:20, scriitorul Primo Levi s-a sinucis sau a avut un accident, dacă o nefericită întâmplare i-a pus capăt vieții sau a fost o victimă întârziată a nazismului.

Cam așa mi-am imaginat ultimele clipe din viața lui Primo Levi, un italian cu origini evreiești care a petrecut aproape un an în terifiantul lagăr nazist de la Auschwitz. A descris momentele crunte cu o sensibilitate particulară, aproape cu detașare și s-a oprit asupra persoanelor, individualizând stări, intenții, reacții … cele care au alcătuit, de fapt, ansamblul. Ca o fotografie formată din sute de mici portrete lipite astfel încât ele să creeze o imagine anume.

“Armistiţiul” (La tregua) de Primo Levi, trad. Doina Condrea-Derer, Editura Polirom, 2004 – poate fi considerat, la prima vedere (sau numai la prima vedere), un jurnal de călătorie, pentru că autorul face cronica întoarcerii sale acasă, după eliberarea din lagărul de la Auschwitz, în 1945. Ceea ce ar fi putut fi, în condiții normale, o călătorie de o zi s-a transformat într-un calvar care a durat aproape nouă luni. Se încheiase armistițiul, dar drumurile și căile ferate erau distruse. Nu existau nici suficiente mijloace de transport, iar oricum, în acele momente, cei care organizau aceste transferuri erau depășiți de situație. A parcurs 6000 de kilometri de la plecarea din Polonia, trecând prin Ucraina, Rusia, România, Ungaria și Austria și până acasă, la Torino, în Italia.

„Era marele armistiţiu, deoarece nu începuse încă celălalt război dur, ulterior, şi nici nu îi fusese pronunțat numele nefast de războiul rece.

Cartea este însă mult mai complexă, este o reflecţie asupra naturii umane, a capacității de rezistenţă şi de adaptare, o analiză a durerii şi a supravieţuirii. Punctează cazuri particulare pentru a arăta cum a reuşit lagărul să transforme oamenii, să-i dezumanizeze sau să-i facă să dezvolte sentimente de admiraţie pentru călăii lor. Cu o nesfârşită înţelegere, autorul a descris şi viaţa plină de suferinţă, de speranţe şi de milă, presărată de compromisuri şi umilinţe a femeilor din lagăr.

Deși cartea începe în momentul în care deținuții încep să fie salvați, Primo Levi face referiri detaliate la viaţa din lagăr. Tonul este însă reținut, vorbeşte cu resemnarea, cu înţelegerea şi cu înţelepciunea celui care ştie că nu poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat.

Chiar așa, încerc să fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui acei oameni blocați, în ianuarie 1945, în infirmeria lagărului de la Buna-Monowitz, după ce naziştii au plecat în grabă. Erau bolnavi, epuizați, flămânzi, îmbrăcați sumar, descuți … în mijlocul pustietății înghețate. Supraviețuiseră, erau liberi… dar unde s-ar fi putut duce? Știa cineva de ei? Îi căuta cineva? Cred că și acea așteptare a fost o traumă. “Nimic nu avea să fie vreodată atât de bun şi de pur încât să şteargă trecutul nostru, iar semnele jignirii aveau să rămână pentru totdeauna în noi

Armata rusă a sosit după 10 zile: la început au venit “ patru mesageri ai păcii. Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaţi, nu atât de milă cât din pricina unei reţineri vagi…. Era ruşinea, binecunoscută nouă, care ne copleşea după selecţii şi de fiecare dată când asistam sau eram supuşi unui ultragiu: ruşinea […] aceea incercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuşcări că aşa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea noastră

Așa începe aventura întoarcerii acasă, cu o primă oprire în lagărul mare, la Auschwitz, unde deţinuţii au fost îmbăiaţi. Pentru Primo Levi, aceste băi au o anumita simbolistică; “dorinţa inconştientă din partea noii autorităţi care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieţii noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor“.

După câteva zile, Levi și-a confecţionat nişte papuci dintr-o pătură veche şi a plecat cu un transport rusesc spre o tabără de tranzit. Trenul, “mâna caritabilă a civilizaţiei”, se îndreapta spre Cracovia, dar nu a rezistat decât până la Szczakowa, foștii deținuți continuându-și drumul pe jos. Și să nu se închipuim că îi aștepta cineva acolo. Fiecare se descurca cum putea: fura, cerșea, înșela, mânca ce apuca și dormea în te miri ce ungher. Alături de Primo Levi, în grup se aflau bărbați de diferite naționalități și vârste, fiecare fiind o poveste în felul său. Se remarcă grecul Mordo Nahum, ”un descurcăreț” cu principii:  “Lagărul venise pentru amândoi: eu îl percepusem ca pe o distorsiune monstruoasă, ca pe o jalnică anomalie în viaţa mea şi a omenirii; el, ca pe o tristă confirmare a unor lucruri notorii… omu-i lup pentru om”.

Au plecat spre Katowice, o călătorie de 80 de kilometri, care le-a luat trei zile. Abia la jumătatea lunii iunie au plecat spre Odessa, într-un tren marfar aproape dezmembrat. Ruşii însă îi trimiseseră la voia întâmplării, nu era nimic organizat, iar şefii gărilor prin care treceau erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să scape mai repede de ei, copleşiţi de formalităţile birocratice. După şase zile trenul s-a oprit la Jmerinka, un nod feroviar la 350 de kilometri de Odessa. Unde li s-au alăturat alte sute de italienii veniţi din România. Au mers două zile, prin stepa rusească şi, prin Berezina, până în lagărul de triere Sluz.

Au mers la Starîe Doroghi unde au așteptat două luni. Pe 15 septembrie au pornit iarăși la drum, reproducând călătoria, în sens invers, trecând iarăși prin Bobruisk, Ovruci, Kazatin, Jmerinka. Au traversat rapid Basarabia și au ajuns pe Prut, la graniţa cu România.  Aici au găsit o atmosferă mult mai prietenoasă şi apropiată de cea pe care o ştiau de acasă. “Se vedeau ţărani ca ai noştri, cu faţa arsă de soare şi fruntea palidă, îmbrăcați în negru, cu haină şi vestă, cu lanţul de la ceas petrecut peste pântece; fete mergând pe jos sau pe bicicletă, îmbrăcate aproape ca la noi, care ar fi putut fi luate drept veneţiene sau din Abruzzi”.

Drumul prin România a trecut pe lângă rafinăriile de la Ploieşti, aflate în flăcări, a continuat spre vest, apoi iarăși spre nord, prin Sinaia. Au ajuns la Braşov pe 24 septembrie. În fiecare gară se desfășura același ritual grăbit, binecunoscut autorului: cei cu găleți se grăbeau să le umple cu apă, femeile se spălau în public, copiii căutau să facă mici furtișaguri, se aprindeau focurile pentru gătit. Au plecat din nou spre vest, prin Alba Iulia și apoi, pe la Curtici, au trecut frontiera româno-maghiară.

Au străbătut Ungaria trecând pe lângă Budapesta şi oprindu-se la Szob. Ca o ironie, pe 7 octombrie au ajuns la Bratislava, în Slovacia, la 200 de kilometri de Katowice, unul dintre locurile prin care mai trecuseră.  A urmat o gară de la periferia Vienei, apoi au ajuns la linia de demarcaţie, la câţiva kilometri de Linz. Acolo şi-au luat rămas-bun de la ruşi şi au fost preluaţi de americani, nu înainte de a li se face duşul de dezinfecţie “semnul purificării şi al exorcismului

Pe 15 octombrie, au ajuns la Munchen, iar simplul fapt că se aflau în Germania le producea “un amestec de repulsie, de frustrare şi de tensiune… Oare ştiau ei de Auschwitz, de măcelul făcut pe muţeşte, zilnic, la un pas de uşa lor? Dacă da, cum de puteau să mai meargă pe stradă, să se întoarcă acasă şi să se uite la copiii lor, să treacă pragul unei biserici? […] Numărul tatuat pe braţ mă ardea atunci ca o rană”

Au trecut graniţa prin Brennero, iar la Pescantina, un lagăr de lângă Verona, grupul s-a despărţit şi fiecare a plecat în direcţia lui. Din şase sute cincizeci, câţi fuseseră duși în lagăr în urmă cu aproape un an, mai rămăseseră trei. Începută în ianuarie 1945, călătoria lui Primo Levi s-a încheiat la Torino, pe 19 octombrie.

“Cât din noi înşine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai săraci sau mai bogaţi? Mai puternici sau mai goi? Nu ştiam: ştiam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aştepta o încercare şi o anticipam cu teamă […] unde aveam să găsim puterea să luăm viaţa de la capăt?”

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truce

Recomand!

Lene, fachirism, morfină

Cărțile sunt notele, iar vorbirea este muzica.” (p. 25)

În opinia mea, Rusia are un soi de obsesie a monumentalismului pe care și-l manifestă deopotrivă în artă – arhitectură, muzică, balet; în sport – patinaj artistic; în literatură… Cehov însă e altceva. Înlocuiește proverbiala grandoare rusească cu banalitatea, cea care absoarbe orice urmă de idealism sau de sens. Personajele sale se lase digerate, cu o seninătate absurdă, de situații și stări greu de explicat, în care se complac cu indiferență. Deși nu au nimic în comun cu impunătoarele caractere care populează literatura rusă, personajele lui Cehov sunt memorabile tocmai prin lipsa de reacție, prin abandonul fără șovăire. În povestirea Sala nr. 6, trad. S. Sanielevici, Ed. a II-a, București: Cartea Rusă, 1949 (în reeditările ulterioare titlul a fost tradus Salonul nr. 6), Cehov își supune personajul principal iadului pe care îl ignorase cu nepăsare.  E vorba despre Andrei Efimici, un medic lipsit de vocație, plafonat, plictisit și demotivat, incapabil să se impună în vreun fel.  Entuziasmul de la început dispăruse, iar acum abia dacă mai trecea pe la pacienții lui, închiși într-un pavilion special pentru persoane cu tulburări psihice. Cei cinci bărbați din salonul numărul 6 erau prost hrăniți, tratați necorespunzător și nu primeau decât vizita bărbierului și a paznicului, un grobian rutinat și violent. Mizeria și dezinteresul domneau în spital, sub îngăduitoarea privire a medicului. Acesta era mai degrabă pasionat de „conversațiile inteligente” cu dirigintele poștei, Mihai Averianici, decât de consultațiile de care ar fi trebuit să se preocupe. Știa ce se întâmplă: „toată rânduiala spitalului, ca și acum 20 de ani, e întemeiată pe hoție, flecăreală, intrigă, cumetrie, șarlatanie grosolană; și spitalul, ca și până acum, e un așezământ imoral și în cel mai înalt grad vătămător sănătății.” (p. 28). E conștint și de spectaculoasele progrese făcute de medicină în ultimii ani. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, de ce nu încearcă să schimbe ceva. „Tată-meu mi-a dat învățătură bună, dar sub influența ideilor vremii m-a pus să mă fac doctor. Cred că dacă atunci nu l-aș fi ascultat, m-aș afla acum în chiar centrul mișcării intelectuale.” (p. 25) Cam așa s-ar explica letargia sa profesională. În plus, desconsideră toate cuceririle științei, atâta timp cât niciuna dintre ele nu poate aduce omului nemurirea. E de o indiferență supărătoare!

Altfel stau însă lucrurile cu tânărul lui ajutor, dr. Evghenie Fedorovici Hobotov. Deși venirea lui ar putea readuce speranța în ceea ce privește reorganizarea spitalului, a condițiilor și a tratamentului, planurile lui Cehov sunt cu totul altele. „Nu există pe lume niciun lucru bun, la originea căruia să nu găsești putregaiul.” (p. 19)

Și încă ceva, numele personajelor rusești mi-au dat mereu de furcă, dar trebuie să spun că spiritul rus este cel care are cea mai uzuală onomastică hipocoristică, cel puțin în literatură. Până și aici există o Dariușca.

Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…

Scriu, și la orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari.

(Nicolae Șucu, „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918”, ediție de Daniel Cain, București: Humanitas, 2017)

Deși pare greu de crezut, facsimilele prezentate în carte sunt pagini din jurnalul unui cioban cu patru clase, din Muscel, trăitor în prima parte a secolului trecut. Dincolo de extraordinara poveste a lui Nicolae S. Șucu, avem ocazia să reconstituim perioada 1892- 1919 dintr-o perspectivă mai puțin accesibilă, aceea a locuitorilor aflați între indecisele granițe ale Dobrogei.

Amintirile lui Șucu ne descriu condiția dezertorului și lupta lui de supraviețuire într-o lume ostilă, ne arată războiul dezgolit de aura lui eroică și de motivațiile patriotice. Dar este și despre incredibilul drum de românizare a noilor teritorii din Dobrogea, un proces demografic bine gândit, bazat pe o atentă analiză a populației din regiune și pe un program menit să „transforme un amestec de rase într-un popor.” (p. 17). Dar, așa cum se întâmplă când o decizie implică schimbări majore, dincolo de intenții, statistici și rapoarte au existat nedreptății, violențe, deportări, drame… care nu s-au vindecat  nici ușor, nici repede.

Pe lângă studiul introductiv excelent redactat, istoricul Daniel Cain a adăugat și un tabel al reperelor cronologice.  Avem astfel tabloul clar al evenimentelor istorice  care au provocat vânzoleala dobrogeană dintre momentul în care Bulgaria și-a proclamat independența și cel în care s-a semnat Tratatul de pace de la Neuilly, prin care a fost general recunoscută extinderea teritoriului României până la sud-vest de linia Turtucaia-Balcic. Intervenția istoricului Daniel Cain este binevenită. Ne explică întregul context istoric de dinainte de Războaiele Balcanice și până la sfârșitul Marelui Război, ne certifică informațiile din manuscris cu documente, acte oficiale, corespondență diplomatică și ne prezintă faptele așa cum reies ele din surse deopotrivă românești și străine. Trebuie să spun că este destul de neobișnuit să aflăm că, la un moment dat, România a fost considerată „un vecin perfid”, că s-a manifestat cu cinism în situații delicate, că armata română a comis fapte despre care nu se prea vorbește și, în general, că și noi ne-am supus, ca toți ceilalți, practicilor nescrise ale războiului. Dar, așa cum spuneam, nu putem face abstracție de întreg momentul istoric, parte din justificare.

În „Notă asupra ediției” sunt prezentate originea și parcursul manuscrisului, redat în această carte pentru prima dată. Deși nu este foarte clar cum a ajuns în posesia lui Nicolae Iorga, manuscrisul a rămas neatins timp de șaizeci de ani în arhivele Academiei Române. Editorul ne prezintă și rezultatele analizei grafologice, iar remarcile sunt argumentate cu fotocopii atașate pe parcursul textului.

Manuscrisul conține 65 de pagini și a fost scris pe un caiet tip registru. Editorul ne asigură că textul e reprodus „integral și fidel”, cu mențiunea că în transcriere s-au aplicat normele ortografice și de punctuație în vigoare. Textul este ilustrat cu câteva pagini din jurnal, iar la final, legate de conținut, sunt atașate 36 de fotografii alb-negru, datate și sumar explicate. De altfel, cu o meticulozitate desăvârșită, istoricul ne explică și ne documentează totul, în generoase note de subsol care conțin date și documente istorice legate de pasajele povestite de Șucu.

Mai întâi, cine este Nicolae S. Șucu?

Iată ce ne spune autorul studiului introductiv, istoricul Daniel Cain, despre personajul nostru:

NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrogea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893.


Memorialistul nostru începe prin a se prezenta. Ne povestește despre primii ani de școală, prilej cu care nu s-a putut abține să nu exagereze, descriindu-se ca fiind premiant.  Copilului îi intrase în cap că vrea să se facă cioban și își urmează „visul” în clasa a V-a, când a fugit de acasă și a plecat după mocanii care-și mânau turmele pe la el prin sat. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că, atunci când s-a întors, dascălul s-a dus imediat după el să-l ducă înapoi la școală. Din cercetările istoricului, aflăm că a primit și amendă din cauză că a lipsit de la școală. Mă uimește dedicarea  de care dă dovadă dascălul și încep să înțeleg cum se face că textul e scris foarte corect, iar caligrafia este absolut remarcabilă.

Dorința de aventură sau nevoia de a scăpa de sărăcie îl face să-și părăsească satul și să încerce diferite slujbe. Ne dăm seama că nu a fost mereu tocmai cinstit sau responsabil, dar întotdeauna a dat dovadă de curaj. Povestește cu mândrie  despre lucruri care în zilele noastre nu ar face cinste nimănui. Dar iarăși trebuie să punem totul în context. Pe de altă parte, e și un soi de bravadă tinerească. Oricum  întâmplările sunt demne de un roman de aventuri, iar faptul că a supraviețuit acelor vremuri e de admirat. A riscat să fie mâncat de lupi, s-a luptat cu tâlharii, a trecut Dunărea pe gheață, și-a rupt mâna…

Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.” (p. 13)


S-a reîntors în satul natal după zece ani și a aflat că a fost încorporat. A hotărât să dezerteze și să se refugieze în Bulgaria. Ne descrie în amănunt ceea ce a găsit acolo: sărăcia, prețul alimentelor, ocupațiile locuitorilor, mentalitatea, educația precară.

S-a căsătorit cu o tânără bulgăroaică pe care s-a hotărât să o ducă acasă, în România. Cum lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, a trimis-o înapoi în Bulgaria, iar după ce a fost arestat pentru dezertare, a fugit din nou în Bulgaria.

În 1912, „a mobilizat Bulgaria contra Turciei” (p. 115), iar românul nostru a fost pus să aleagă între a părăsi Bulgaria și a se înrola, ca soldat bulgar, în Primul Război Balcanic. Dintr-o ură veche față de turci, dar și pentru că nu dorea să plece și să-și piardă averea, s-a înrolat în armata bulgară, deși nu știa prea bine care e miza. Descrie războiul în detalii particulare…. groaznice. Mă întreb dacă lipsa educației îi făcea pe acei oameni, indiferent de nație, să fi atât de barbari și fără suflet.

Prins în morișca luptelor, participă și în al Doilea Război Balcanic. Evenimentele sunt însă departe de a se liniști. Începe Primul Război Mondial, iar românul nostru care, printr-o sclipitoare idee, reușește să scape de statutul de dezertor, devine iarăși soldat în armata bulgară. De data asta luptă pe frontul sârbesc și ajunge sergent bulgar, comandant de pluton. Descrie sumar luptele, ne spune despre felul în care fiecare soldat se salva, de cele mai multe ori, prin prezență de spirit și curaj și ne dăm seama de haosul care, de fapt, însoțea războiul. A fost la un pas să ajungă în fața plutonului de execuție și numai printr-un noroc a scăpat, a fost rănit la un picior și a fost lăsat să zacă pe câmpul de luptă … a fost nevoit să lupte împotriva propriului popor: „ Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România” (p. 140) E pentru prima dată când pentru el războiul, și așa neînțeles, devine absurd pe de-a întregul. „ Am plâns ascuns cu lacrimi de măcelul de la Turtucaia. Nici un glonte nu am tras asupra nenorociților militari” (p. 145), ne mărturisește Șucu, iar din notele de subsol reiese că nu s-a remarcat în niciun fel în luptele împotriva românilor. În tot vacarmul, pasajele despre România sunt ca o respirație de aer curat. Tonul îi e cuprins de o emoționantă căldură. Este înduioșător patriotismul pe care îl simte chiar și numai când vede un român, un ziar românesc…


Armata bulgară este descrisă ca fiind prost organizată, dezumanizată și mânată de sălbăticie. Scenele de după trecerea bulgarilor sunt revoltătoare: pârjol, furturi, cruzime imposibil de descris, violuri, crime. „Să mă ierte bunul D-zău, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt.  Sunt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sângele și duhul îl are de păgânii cei mai cruzi. […] Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea care este bulgăroaică”(pp. 149, 151)

Mulți s-au folosit de război pentru răzbunări personale, iar atrocitățile descrise întrec orice imaginație. Mă întreb de unde atâta barbarism. Pur și simplu nu înțeleg cum gândeau sau ce simțeau oamenii aceia care comiteau crimele cele mai odioase, mutilau suflete nevinovate și…. mi-a fost foarte greu să citesc anumite pasaje. Viața nu era prețuită, omul nu manifesta niciun fel de empatie pentru celălalt. Oare educația a schimbat asta în vreun fel?


O istorioară îmi atrage atenția: un soldat turc a intrat într-o cârciumă pe pereții căreia atârna portretul țarului Ferdinand al Bulgariei, iar prima reacție a fost să-i scoată ochii cu sabia. Nu m-a surprins întru totul, deoarece, când am vizitat biserica Densus am observat că sfinții pictați pe pereți aveau ochii scoși, adică zidul fusese zgâmăit în dreptul ochilor lor. Domnul în vârstă (un bătrân de poveste) care se ocupa de biserică mi-a spus că turcii și tătarii au distrus cu săbiile pictura murală, cu sute de ani în urmă. Și nici exemple din epoca recentă nu lipsesc.

E clar că soldatul Șucu era perceput de bulgari ca fiind un om educat, citea romane și scria frumos, drept pentru care obține niște funcții care îi permit tot felul de libertăți. Până când a fost demobilizat reușise să facă și o mică avere. Ajuns acasă, în satul din Bulgaria, și-a vândut toată averea pentru a se întoarce în România, dar, după cum spune, a pierdut toți bani. A avut de suferit și din cauza gripei spaniole. I-a murit singura fetiță,  iar toți ceilalți trei băieți au fost bolnavi. A înfruntat foametea și disprețul bulgarilor (îl numeau mămăligar și-l suspectau de spionaj).


Și „au venit românii!” în Cadrilater. Satul lui Șucu se afla însă la trei kilometri în afara noii granițe. Ei bine, a scăpat el viu după aventurile mocănești și din război, iar tocmai armistițiul i-a adus o condamnare la moarte (preventiv, pentru a nu le face rău bulgarilor, în caz că România se va extinde până în satul lui): „Corpul meu e ferecat într-o temniță întunecată. Spiritul meu e închis într-o idee. O înfiorătoare, o sângeroasă, o neîndurată idee. Nu mai am decât un gând, o convingere, o siguranță : Condamnat la moarte. Orice aș face, acest gând e mereu lângă mine, ca o arătare apăsătoare, singură și geloasă, gonindu-mi orice distracție.” (p.195). Ne descrie calvarul sufletesc trăit până în ziua execuției, drumul spre eșafod….

E o carte provocatoare, o lecție despre război, despre disperare, nesiguranță și cruzime, despre înstrăinare și despre sentimentul cald al apartenenței. Nu am găsit cuvântul nicăieri în text, dar se intuiește în fiecare frază un subtil elogiu adus păcii.
Recomand!

Chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimit caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare, cel ce va ceti va înțelege cât e de amar printre streini și că sângele apă nu se face.” (p. 192)

Biblioteca din Paris

Semnat, cineva care știe

E puțin probabil să citești ceva despre perioada ocupației naziste din Paris, în care să nu se amintească despre scrisorile josnice prin care erau denunțate persoanele de origine evreiască. Biblioteca de Paris” de Janet Skeslien Charles, trad. Simona Săsărman, Litera, 2020 , cu tot romantismul din titlu și din imaginea de pe copertă, este despre război, denunțuri, lipsuri, curaj și despre a învăța din toate astea. Și, desigur, este despre bibliotecă. Franțuzoaica Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris chiar înainte ca orașul să fie străbătul de fiorul rece: „vine războiul”. Autoarea romanului a început prin a alterna capitolele în care ne vorbește despre Franța anilor ‘40, cu cele în care o regăsim pe Odile, patruzeci de ani mai târziu, într-un orășel din SUA.

Între cele două mari conflicte (Războiul Mondial și Războiul Rece, de care cred că autoarea e intrigată pentru că îl tot evocă, deși personajele nu par să aibă vreo legătură directă cu el), nu există, practic, nicio acțiune. Autoarea se folosește de întâlnirea dintre Odile (aflată acum la o vârstă venerabilă) și adolescenta Lily, pentru a reconstitui atmosfera sumbră a Parisului din vremea ocupației și, desigur, înduioșătoarea formă de rezistență prin lectură, întreprinsă atunci de bibliotecari. Pentru prima dată, ocupanții germani sunt prezentați în postura lor de oameni educați, departe de a fi lipsiți de umanitate și conștienți de ravagiile pe care le produc ei și războiul lor. Nu trupele naziste sunt însă subiectul cărții, ci, mai degrabă, parizienii, cei rămași să înfrunte, fiecare în felul lui, inimaginabilul. Și astfel prind viață portrete ale unor oameni care au intervenit în viețile celorlalți,  uneori cu sensibilitate și speranță, alteori deraindu-le dramatic traiectoria.

Cel mai înfiorător portret pe care-l creionează autoarea este cel al denunțătorului, întruchipat de una dintre cititoare. Semnate sau anonime, „scrisorile-ciori”, cele prin care se făceau atenționări, cu date exacte despre existența unor persoane de origine evreiască, nu erau altceva decât acțiunea cât se poate de conștientă, dar total lipsită de umanitate a celor care încercau în acest fel să-și regleze frustrările. Sigur că e o întreagă teorie legată de psihologia turnătorului, iar exemple găsim oriunde am privi în istorie. Denunțătorii, turnătorii, informatorii, persoanele de sprijin… sau cum se mai numesc ei astăzi, au un mare punct comun: simulează apartenența la comunitatea în care trăiesc și pretind că doresc doar binele ei,  în timp ce compun rapoarte defăimătoare, fără a avea neapărat o miză. Oameni mici, fără onoare! Și, mai rău, stigmatul nu piere odată cu ei. Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce au simțit atunci când au aflat despre consecințele faptelor lor? Mi-e greu să cred că nu i-au mișcat imaginile din lagărele în care au sfârșit cei pe care i-au denunțat. Oare i-a bântuit acea imagine vreo clipă?  Sau… cine știe cât hău poate fi în sufletul unui astfel de om.

Pe de altă parte sunt bibliotecarii, cei descriși în carte. Între ei se remarcă Miss Reeder, directoarea bibliotecii, un personaj cât se poate de real.  Înțeleg că personajele nu numai că au existat, dar au și înfruntat cu un curaj aproape inconștient orice risc, pentru a duce oamenilor cărți. Autoarea a aflat despre ei când a primit o slujbă la Biblioteca Americană din Paris (cea de acum) și, ca un gest de admirație, a prezentat faptele în carte. Se vede că are și o pasiune pentru clasificarea zecimală Dewey, iar pe parcursul cărții încearcă să încadreze totul într-una dintre cele nouă grupe. În mod ironic, tocmai indicele CZU al cărții, aflat pe verso-ul paginii de titlu, este greșit (sau, să zic, incomplet).

Manierele și delicatețea lui Odile, femeia însingurată care și-a pierdut întreaga familie și care poartă un secret care o macină, sunt completate de candoarea fetiței din vecini, Lily. Și ea are o poveste, iar Odile devine meditatorul, modelul și mentorul ei. Pentru fiecare însă, cealaltă reprezintă salvarea.

Și iarăși mă gândesc că e în ordine dacă nu poți fi mereu drept, dar nu ai nicio scuză să nu fii bun.

”singura mare copilărie”

Satul trăiește în mine” (L.Blaga)

În ultimul timp am citit câteva discursuri interbelice, interesată de limbaj, de elocvența vorbitorului, de intensitatea expuneri, de temele abordate și, mai ales, de consistența în timp a ideilor exprimate. Fără a avea neapărat o legătură între ele, discursurile rostite de personalități precum Iorga, Titulescu, George Enescu, Ioan Lupaș, Goga, Constantin Rădulescu-Motru… sunt  extraordinar de însuflețite. Da, însuflețit este cuvântul potrivit.

În broșura de numai 28 de pagini, „Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937, în ședință solemnă, de L. Blaga, cu răspunsul d-lui I. Petrovici”, din colecția Academiei Române, Discursuri de recepție, numărul LXXI, tipărit de Monitorul Oficial și Imprimeriile statului.Imprimeria națională, București, 1937 – se află unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată.


Acest discurs a fost subiectul unui examen semestrial și m-am bucurat să-l recitesc acum, după atâția ani. Mi-amintesc că cerința profesorului examinator a fost oarecum neașteptată: a insistat să alcătuim propriul nostru elogiu  al satului, să prezentăm o viziune absolut personală, dar cu trimiteri și argumente pro și, eventual, contra la discursul lui Blaga. Textul m-a cucerit de la prima lectură și nu mi-a pus probleme. Ceea ce m-a încurcat puțin a fost expunerea propriei versiuni asupra satului. Asta pentru că nu am avut prea multe legături cu el. În copilărie am petrecut foarte puțin timp la bunici, dintr-un motiv …copilăresc. La 3 ani mi se spusese că tata a decedat. Însă nimeni nu s-a gândit să-mi explice sensul acestui cuvânt. Așa că în căpșorul meu au început să se nască, pe parcursul anilor, diferite idei. Ce putea să însemne că un om a decedat?  M-am gândit că nu poate fii decât o variantă a plecării, pentru că, pe atunci, moartea era de neconceput. Până târziu, am fost foarte sigură că tata se va întoarce numai după ce îi voi dovedi că îl merit. Oricum, îmi făcusem un plan: atunci când tata se va întoarce trebuia să fiu acolo unde mă lăsase, adică acasă. Mă gândeam că dacă nu mă găsea și nu înțelegea cât l-am așteptat, ar fi fost îngrozitor de dezamăgit. De aceea, refuzam constant să fiu lăsată la bunici pe perioada vacanței (cu plânsete, promisiuni și rugăminți fierbinți). Nu voiam în ruptul capului să ratez momentul întoarcerii lui, un moment pe care mi l-am imaginat de sute de ori! Era micul meu secret care mă făcea să am o atitudine sfidătoare față de copiii răutăcioși de la bloc și de colegii de clasă care-mi repetau disprețuitor că eu nu am tată. Abia așteptam momentul întoarcerii lui, când le voi putea demonstra tuturor că am avut dreptate, că a fost ”doar” decedat.

Aveam o vârstă ridicol de mare când am început să accept acel adevăr pe care cred totuși că-l știusem tot timpul. Dar era târziu pentru a mai recupera  ”singura mare copilărie” (p.4). Îmi amintesc totuși, cu multă nostalgie, cele câteva vizite la bunici. Așadar, în expunerea pentru examen m-am axat pe senzațiile pe care mi le aminteam: mirosul ierbii cosite și luminițele licuricilor, gustul aguridei, liniștea care se așeza seara și iubirea cu care eram strânsă în brațe de către bunici. Satul a pătruns astfel, discret, în sufletul meu, dacă nu cumva era acolo dintotdeauna… iar eseul lui Blaga este într-adevăr cuceritor. Îmi pot imagina emoția celor care l-au ascultat pentru prima dată, în ședința solemnă a Academiei Române, prezidată de Regele Carol I. Conform tradiției, primirea unui nou membru în Academia Română se face numai după ce se eliberează un loc. În acel moment însă, se dorea lărgirea numărului de membri, așa că Blaga nu a mai adus, așa cum se cuvenea, ”elogiul unui nemuritor dispărut trupește” (p.3), adică un omagiu predecesorului său. Totuși, viitorul academician vorbește în  discursul său  ”despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc” (p. 3).

În astfel de discursuri, prețiozitatea autorului este justificată de solemnitatea momentului și de calitatea audienței, dar textul lui Blaga se remarcă prin extraordinara naturalețe cu care descrie lucruri simple, cunoscute, dar rareori rostite. Textul te atinge cu o subtilitate pe care numai un român o poate înțelege cu adevărat. E tulburător!


Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin, ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”. (p. 11)

Lesson #17

 Suaviter in modo, fortiter in re

Blând în manieră, ferm în faptă – o lecție despre admirație descoperită într-un volum vechi, în care B. Brănișteanu, un ziarist al epocii, îi aduce un omagiu trist lui Nicolae Titulescu.

Așadar este despre admirație…un cuvânt nobil care descrie în egală măsură atât subiectul admirației, cât și pe cel care simte astfel. (Exclud derapajele lingușitoare!). A recunoaște superioritatea cuiva ține de inteligență, iar a-ți declara stima pentru un semen sau pentru fapta sa este o măsură a generozității. Fiecare privește din unghiul său și prin propriile filtre. Ceea ce pentru unii înseamnă un motiv de încântare, pentru alții nu reprezintă nimic.

O reușită, atunci când nu te include și pe tine, îți stârnește fie admirație, fie indiferență, fie invidie. Caracterul, educația și bunul-simț reacționează la acest gen de stimul și tot ele te împiedică să iei în derâdere succesul cuiva. Pentru asta există defăimătorul, acel comic-pamfletar care nu are însă nimic de-a face cu satira. Și nici cu critica obiectivă. Desigur, și acesta presupune o solicitare, dar atunci când creația ”pamfletarului”  nu are nimic de a face cu un demers literar, ceea ce rezultă nu poate fi decât consecința frustrării și a incapacității de a-și depăși propriile limite ale caracterului. Când nu poate fi mai bun, preferă să pretindă că este, mimând corectitudinea și rigoarea, denigrând orice poate fi interpretabil în succesul cuiva și, alegând din întreg tabloul doar detaliul tremurat, îl caricaturizează excesiv, conferindu-i astfel caracteristici din propria hidoșenie sufletească.  Aceasta este frustrarea în forma sa desăvârșită, ascunsă sub masca jurnalistului justițiar. În spatele denigratorului sunt acumulări care nu au nimic de-a face cu inteligența, sunt săbiile lașe ale violenței pe care nu și-o poate pune în practică altfel. Nu e de mirare că, acest tip nu se „bate în idei”, ci caută nodul din papură, cântărind situațiile după propriile nereușite. Câtă risipă! Dincolo însă de inutilitatea acestui demers (exceptând satisfacția personală) nu este decât consumul și indiferența cu care maculează succesul cuiva cu propriile considerente bazate pe iraționalitatea cultivată prin mecanismele urii.


Asta am găsit, printre rânduri, în volumul  Nicolae Titulescu, Amintiri. Note reflexii, Editura Socec & Co, S.A.R., [1945] , autor B. Brănișteanu,– economist, sociolog și jurnalist la mai multe publicații periodice, printre care Adevărul și Dimineața, pe care le-a și condus o perioadă. A murit în 1947, nu înainte de a fi redactat un jurnal, pe care mi-ar plăcea să-l citesc într-o zi. A fost prieten sau cel puțin apropiat al unor personalități ale vieții sociale, culturale și politice despre care a scris pagini încărcate de sinceritate: Take Ionescu, Lovinescu, Marghiloman, Caragiale, Titulescu. A respins cu tărie noile caracteristici ale presei “de bulevard”, așa cum numea tendințele ziaristicii de a prezenta articole cu titluri pompoase și cu conținut pamfletar. Detesta aceste „căderi” jurnalistice și îi disprețuia pe cei care, din considerente absolut personale, nu făceau altceva decât să hulească și să terfelească, complet desprinși de tehnica și de termenii unei polemicii civilizate. În schimb, avea un fler deosebit în a recunoaște un om de calitate și mai ales, nu avea nicio rezervă în a-și exprima admirația.


Paginile ce urmează, le-am scris pe nerăsuflate, în ziua în care am aflat că Nicolae Titulescu a murit” (p. 5). Textul are o anume simplitate, ceea ce face și mai evident  regretul pierderii unui om  pe care l-a apreciat sincer. Titulescu s-a stins din viață la Cannes, pe 19 martie 1941, la 59 de ani, în urma unei serioase probleme medicale. Constată cu amărăciune că „până să vie transformarea valorii tuturor valorilor, înregistrăm deocamdată, numai distrugerea și dispariția lor” (p. 12), asociind astfel plecarea lui Titulescu cu dispariția unei lumi. Se arată contrariat de indiferența cu care este primită vestea morții diplomatului român și de faptul că lumea nu sesizează influența pe care încă ar fi putut să o aibă în gestionarea politicii noastre externe. Nu încearcă să-i ascundă vulnerabilitățile. Nicidecum. Îi enumeră slăbiciunile, cele „de care niciun om mare nu e scutit” și explică modul în care etichetele comodității și ale șovăirii au contribuit până la urmă la crearea unei false reprezentări a omului Titulescu. Se spunea că avea un fizic delicat, ținând în permanență să aibă un doctor în preajmă. Suferea de frig, de aceea se îmbrăca gros, indiferent de anotimp. Pe de altă parte și preferința lui de a lucra noaptea, ceea ce însemna că se trezea târziu dimineața, îi adusese reputația de indolent, chiar leneș.  Brănișteanu construiește însă un tablou sincer al gesturilor spontane sau studiate care au compus imaginea unui om civilizat care „nu confunda șmecheria și minciuna cu discreția și abilitatea diplomatică”(p. 24). Și, mai ales, a scos în evidență remarcabilul talent oratoric pe care acesta și-l adapta în funcție de auditoriu, dând dovadă de o fină cunoaștere a naturii umane. „Cu valoarea adversarului, crește meritul celui care-l combate. Cine prezintă o armată înfrântă ca lașă, scoboară valoarea propriei sale biruințe.” (p. 28)

Dincolo de controversele mai vechi și mai noi, Titulescu a fost un om iubit și apreciat pentru bonomia sa, pentru sclipitoarea inteligență, pentru umor și jovialitate. Adevărul este că vrând-nevrând ești asociat cu termenii pe care-i folosești, cu stilul și cu acțiunile tale. Ești ceea ce exprimi. 

Avertisment

Ar fi trebuit să se întoarcă în timp cu mulți ani în urmă, dar acum nu mai are ce să caute în acel loc”. (p. 311)

Cu această carte,“Avertisment”, de Renee Knight, București, Editura Trei, 2017, 330 p., am ceva în comun: nu știu cum a apărut în biblioteca mea. Probabil am cumpărat-o  împreună cu alte cărți, atrasă de prezentarea de pe ultima copertă.

E una dintre acele cărți pe care nu-mi doresc să le recitesc. Are un subiect interesant, suspans… e citibilă, dar manifestările sunt exagerate. Deși nu se depărtează de realism, prind o intensitate dezgustătoare. Autoarea ne poartă într-o incursiune în mintea unui răzbunător, a unei persoane conduse de raționamente superficiale, menite să-i alimenteze setea de răzbunare. Se pare că un comportament revanșard nu ține doar de orgoliu sau din dorința de dreptate, ci este mai ales o problemă de caracter, dacă nu chiar una de sănătate. A-ți irosi chiar și numai o clipă pentru a plănui o răzbunare înseamnă că nu ai altceva mai bun de făcut cu viața ta, dar a te consuma pe de-a-ntregul într-o ură și în a-ți concentra existența pe momentul în care vei distruge subiectul urii tale, asta e de domeniul balamucului.

Răzbunătorul se consideră o victimă, își plânge de milă și își găsește alinare doar în gândul că va restabili dreptatea odată ce-l va distruge pe cel care l-a stârnit.  Simte satisfacție chiar și numai imaginându-și efectul scenarilor lui sângeroase. Dar ura se cere mereu alimentată. Odată posedat de ea, ajunge să te conducă, să te supună. Poate cel urmărit va supraviețui planului tău de răzbunare, care oricât de crunt l-ar lovi e un fenomen exterior lui, precum o calamitate. Se va lupta fizic cu amenințarea, ca orice om sănătos care se confruntă cu imprevizibilul. Dar răzbunătorul va fi măcinat neîncetat din interior. Ura îl va distruge pe dinăuntru, îl va epuiza, îi va îmbolnăvi organele vulnerabile în fața acestei forfote de care e cuprins întregul organism. Ghearele maligne ale urii distrug armonia, liniștea, sănătatea. Despre aceasta este cartea. Despre un om urât.

Acțiunea ne e prezentată față-verso, cauză-efect, prezent-trecut, realitate-presupunere…  Pe de o parte e ea, Catherine Ravenscroft, o femeie cu o familie frumoasă, care ajunsese să-și îndeplinească toate aspirațiile legate de carieră; pe de altă parte era el, Stephen Brigstocke, un pensionar văduv. Viața femeii devine un coșmar când bătrânul recompune trecutul pe baza unor fotografii și a unui manuscris. Cuprins de dorința furibundă de răzbunare (motivul îl aflăm mai târziu) publică volumul.  Catherinei descoperă că romanul este despre ea, despre un mister de care numai două persoane știau: ea și Jonathan – un tânăr care murise cu mulți ani în urmă.  Cartea din carte ( să zic așa) este însă o falsă proiecție a realității.

În romanul Avertisment, capitolele despre acțiunile femeii și ale bărânului alternează, adâncindu-ne cu fiecare pagină în suspans. Chiar și atunci când ai impresia că se mai ridică câte un văl, un alt mister îi ia locul. Un alt efect ciudat al acestei alternanțe este imposibilitatea de a te situa de partea cuiva, din capul locului.  La început, empatizezi cu drama bătrânului, pentru ca, în următorul capitol, să fi copleșit de situația incredibilă în care se află Catherine. Antagonismul dintre ei te consumă, iar sentimentul general este că vrei să se termine.  Răzbunarea e împinsă mult prea departe, frizează  patologicul. Bătrânul acționează ca un dement pervers și dezgustător.

Poate că în background este și despre cum poți îmbătrâni. Deși fusese profesor, se vede că niciuna dintre faptele lui nu-i trădează acest statut. La ce i-a folosit presupusa inteligență, dacă nu s-a materializat în înțelepciune? Nu a făcut decât să-l facă să conștientize naufragiul vieți sale.

Da, este despre un om urât!

Seducătorul domn Nae

Solar și tenebros, luminos și întunecat de umbra demonică a lucidității tăioase, flegmatic și stihial” (p. 181)

Omul acesta are ceva…  ceva înfiorător!

… atitudine tulburătoare, privire inteligentă și pătrunzătoare, un magnetism mefistofelic, un mister în întreaga lui apariție. Cu siguranță este (era) fermecător și șarmant, iar dacă în lucrarea de față este prezentat ca fiind un seducător, atunci așa trebuie să fi fost.  Nu-mi rămâne decât să-mi desprind ochii de la imaginea de pe copertă și mă concentrez asupra textului.

Așadar, Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae: viața lui Nae Ionescu”, București, Humanitas, 2020. Autoarea îmi pare genială! A scris mai multe biografii interbelice, ficțiuni istorice și romane într-un stil cu totul particular, lipsit de prețiozitate și cu o evidentă plăcere de a povesti. Pentru mine, farmecul unei povestiri constă în ton, în cursivitate și în detalii.  Dacă se mai adaugă și un subiect ca acesta, atunci mă pot declara încântată.

Biografia lui Nae Ionescu este mai mult decât o poveste de viață, este mai degrabă imaginea în detaliu a unei epoci aproape uitate. Pe Nae Ionescu nu l-am întâlnit în timpul studiilor. De existența lui am aflat mai târziu, când l-am descoperit pe Mircea Vulcănescu. Dar asta este o altă poveste.

A venit momentul să cunosc misteriosul personaj interbelic, Profesorul care a pus pe jar gândirea academică românească, lumea politică, protipendada Bucureștiului și inimile câtorva femei. Pentru aceasta, autoarea ne poartă înapoi în timp, la sfârșitul secolului al XIX-lea, când îl regăsim pe bunicul dinspre tată,  Stroe sin Ivașcu Vișan, un țăran clăcaș dintr-un sat din Brăila, dârz și neclintit, susținător al Unirii și deputat în divanul ad-hoc al Munteniei.  De la el pare să fi împrumutat Nae Ionescu ambiția. Aflăm și despre originile grecești sau aromâne dinspre mamă, dar și despre copilăria întreruptă brutal după moartea tatălui. E greu de explicat felul în care trauma pierderii unui părinte afectează copilul și chiar adultul de mai târziu, dar această confruntare cu durerea declanșează acele mecanisme de auto-protecție care pot lua forme infinite de manifestare. De cele mai multe ori, ceilalți nu percep decât comportamentele prin care încearcă să-și ascundă descurajarea, iar acestea au făcut din copilul Nae Ionescu un rebel și un răzvrătit. Elevul ambițios și silitor, premiant an de an, s-a transformat într-un adolescent indisciplinat, cu nota scăzută la purtare și exmatriculat înainte de absolvire, pentru ideile sale naționaliste. Își exprima mult prea ostentativ admirația pentru scrierile lui Max Stirner, prin care acesta promova ideea că “propriul interes este singurul motiv legitim de acțiune, iar egoismul baza realității” (p. 27). Mai târziu, ecouri ale acestor lecturi de tip manifest se vor regăsi în gândirea lui Nae Ionescu. 

Cu ajutorul rudelor înstărite a reușit totuși să-și dea examenele și să se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. La sosirea în capitală părea “un provincial singuratic, un neadaptat în răspăr cu lumea, un precoce mizantrop, un tânăr urmărit de melancolie, dar, în același timp, crește în el un bărbat în care clocotesc dorința de afirmare și ambiția de a-și construi un destin aparte“ (p. 38).  

În 1911, student fiind, s-a îndrăgostit de una dintre colegele de la secția germană, Elena-Margareta Fotino, cu care s-a logodit chiar înainte de a pleca la Universitatea catolică din Gottingen. I-a devenit soție după 5 ani, au avut împreună doi băieți, după care relația lor s-a destrămat și au trăit vieți separate. Perioada studenției a fost marcată de sărăcie (“izvorul răului’ ) și de dorul de viitoarea soție:  “și nu cer nimic altceva decât pe tine; înțeleg să fac cu societatea și cu viața un contract: condițiile mele sunt acestea; mi se acceptă, bine; nu, eu ți-o spun hotărât: rup contractul” (p. 57). Starea de spirit i se reflecta și în preocupările  academice. A încercat să conceapă un nou sistem filosofic,  propriu,  bazat pe pesimism.

A părăsit la timp Gottingenul și s-a mutat la München, unde a fost cuprins iarăși de entuziasmul începutului. Străbătea străzile elegante și frecventa cafenele celebre unde este foarte posibil să se fi intersectat cu un tânărul pictor amator, care încerca să-și vândă peisajele, singuraticul pe atunci  Adolf Hitler. A experimentat toate stările provocate de efervescenta viață culturală a marelui oraș și de noile curentele filosofice germane. A început să fie interesat de studiul religiei dintr-o perspectivă periculoasă, cea care avea să provoace grozăvia de la mijlocul secolului al XX-lea și de misticismul pe care-l găsea fascinant… dar ceea ce l-a cucerit cu adevărat a fost lucrarea lui Huston S. Chamberlain, un britanic filogerman cu o biografie interesantă. În  “Fundamentele secolului XIX” (Die Grundlagen des neunzehnten Jahrhunderts), care se dorea a fi o istorie a secolului al XIX-lea, autorul face din teoria raselor “cheia civilizației europene”, iar laitmotivul cărții este superioritatea de rasă. Aceasta va deveni cartea de căpătâi a tânărului Nae Ionescu, în care va găsi o viziune închegată asupra a ceea ce el numea evoluția spiritului european. De altfel, Nae Ionescu nu a ezitat niciodată să-și manifeste admirația pentru poporul german și pentru ideea vremii: unitatea dintre stat și rasă.

S-a întors în țară cu puțin înainte de asasinatul de la Sarajevo și de consecințele de neimaginat pe care le-a avut. Profesorii români îl presau să-și definitiveze teza de doctorat, dar răspunsul lui Nae Ionescu era invariabil: ”dacă există pe lumea asta conștiința scrisului și responsabilitatea pentru fiecare vorbă pusă sub iscălitură pe hârtie, apoi eu o am cu siguranță” (p.87). Dar nu pedanteria științifică i-a amânat planurile, ci războiul.

Odată cu ieșirea României din neutralitate și intrarea în război împotriva Germaniei, toți cetățenii români aflați pe teritoriul Germaniei au fost considerați prizonieri și au fost duși în lagăre. Nae Ionescu se afla împreună cu soția la München, așa că a devenit prizonier de război, reținut într-un castel din orășelul Cele, de lângă Hanovra. Prizonieratul acesta semăna mai mult cu o vacanță în care singurele preocupări erau concertele zilnice, lecturile,  competițiile sportive, proiecțiile de film. Peste toate acestea plutea însă o permanentă îngrijorare pentru starea soției sale care aștepta un copil. A fost eliberat după un an și mai multe intervenții. Viața în Germania Primului Război Mondial nu era deloc ușoară, așa că și Nae Ionescu s-a izbit din plin de neajunsurile sărăciei și de incertitudini deprimante. S-a angajat ca ziarist la Tyrolia și locuia într-o modestă pensiune împreună cu soția, cu băiatul Radu Mircea și cu nou-născutul Răzvan. După armistițiu au urmat demonstrații și contra-demonstrații, lupte de stradă, execuții, revolte care au dus Bavaria în pragul unui război civil. A fost, cu certitudine, martorul evenimentelor care au schimbat pentru totdeauna Europa.  “În matricea experienței lui germane se așeza pe neștiute moștenirea bunicului Stroe Ivașcu, de participant direct la istoria timpului său. “ (p. 106)

Reveniți într-o Românie total schimbată, cei doi soți au fost nevoiți să trăiască din nou separați și nu după mult timp ruptura a fost definitivă. Deși ea nu a încetat să-l iubească, el a trăit o viață plină de galanterii și scandaluri amoroase.

Și-a început cariera ca director de studii și profesor de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ca profesor la Universitatea din București. S-a remarcat în calitatea de dascăl, dar s-a implicat și în activități de aducere în țară a cărților tipărite în Europa, prin nou înființata Centrală a Cărților finanțată de bancherul Aristide Blank. Gândirea lui Nae Ionescu, împărțită în egală măsură între filosofie și teologie, și-a pus desigur amprenta și pe politica de achiziție a cărților. Vladimir Ghica i-a mijlocit câteva contacte cu editurile religioase de la Paris și i-a trimis cărți pe care le-au dezbătut intens prin corespondență. Nae Ionescu i-a trimis monseniorului, la rândul său, câteva dintre lucrările proprii, iar după ce acesta le-a parcurs, i-a spus nonșalant că sunt bune de aruncat. E posibil ca monseniorul să-i fi testat astfel vanitatea, după cum e posibil și ca acesta să fi fost motivul rezervei filosofului de a-și construi și publica opera. Cu timpul, Nae Ionescu a devenit un înverșunat opozant al ideii susținute de Vladimir Ghica, de unificare a Bisericilor și a inițiat o amplă mișcare de renaștere ortodoxă, promovată mai ales în articolele din rubrica duminicală a ziarului Cuvântul. A devenit foarte critic la adresa capilor Bisericii, ceea ce i-a atras mânia patriarhului Miron Cristea, care a insistat ca, pe zidul exterior a bisericii patriarhale, unde este reprezentată Judecata de Apoi, diavolul cel mare să aibă chipul lui Nae Ionescu. Mi-amintește de Leonardo da Vinci care a amenințat un preot cu aceeași procedură atunci când era sâcâit să termine o pictură murală.

Atunci când preda, amfiteatrul era arhiplin. El era Profesorul, un lup viforos, un adevărat iluzionist intelectual, un vrăjitor al minților tinere, un dresor de concepte. Studenții lui, discipolii, printre care Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade îl priveau cu o desăvârșită admirație și se simțeau literalmente ”aleși pentru un proiect cultural echivalent cu un destin” (p. 145). Uluitor! Acestui portret i se adaugă și imaginea creată de mondenele sale aventuri și relații amoroase. Cea mai răsunătoare dintre ele, cea cu excentrica Maruca Cantacuzino, i-a deschis porțile unei lumi cu totul exclusiviste, ”lumea politică a vremii, unde se țes marile proiecte și intrigile, se răspândesc informații de culise ori bârfe de alcov, se fac și se desfac alianțe și înțelegeri electorale” (p. 164).  Odată cu el devenim și noi martorii acelor vremuri frământate, marcate de aspirații mai mult sau mai puțin naționaliste, de curente antisemite și mișcări care au dus la formarea ”Legiunii”. Carlist convins, Nae Ionescu împărțea la vremea aceea cu regele mai cu seamă preocupările culturale. Devenise un personaj destul de prezent în cercurile aristocratice și în cele apropiate regelui. Dacă în prima parte a vieții îi plăcea să spună că e țigan și că se trage din neamul voievodului Răzvan, acum se dorea un aristocrat al gândirii, iubit de înalta societate.

Maruca Cantacuzino începuse să se distanțeze de acțiunile lui Nae, considerând că s-a folosit de ea pentru a accede în cercurile politice. Relația lor s-a sfârșit în iulie 1933, dar fiecare a trăit momentul la intensități diferite: ea a încercat să se automutileze, el se delecta cu o nouă iubire – Lucia Popovici-Lupa, fiica profesorului și legionarului Niculae O. Popovici-Lupa. ”Nae Ionescu părăsește lumea boierimii de viță a Marucăi și își face intrarea în familia legionară” ( p. 186).

Dacă această nouă relație îi va asigura confortul sentimental pentru următorii șase ani, opțiunile politice i-au zguduit viața. Evident atras de idealurile legionare care aveau puternice accente de susținere a ortodoxiei și de-a dreptul impresionat de Corneliu Zelea Codreanu, Profesorul a declarat ulterior că toate acestea făceau parte dintr-un plan al regelui prin care îi încredințase lui misiunea de a face din mișcarea legionară Partidul Unic de Stat al Dictaturii Regale. Oricum ar fi fost, anul 1933 a fost marcat de numeroase evenimente care au avut în prim plan mișcarea legionară și partidul său politic, Garda de Fier. Au început asasinatele și repercursiunile, iar Nae Ionescu a fost arestat în ianuarie 1934, după uciderea prim-ministrului I. G. Duca, pe peronul gării din Sinaia, de către grupul rămas în istorie sub numele ”Nicadori”. A fost eliberat și absolvit de orice vină, două luni mai târziu.

Cu numai câțiva ani înainte, Nae Ionescu își manifestase fără rezerve admirația pentru creațiile unui tânăr scriitor evreu, Iosif Hechter, nimeni altul decât Mihai Sebastian. Ei bine, odată cu intrarea pe orbita antisemitismului legionar, Nae Ionescu a început să-și manifeste și nou dobândita intransigență antisemită, începând chiar cu discipolul și colegul său de redacție, Mihail Sebastian. ”Vremea toleranței a trecut” (p. 200), iar prefața umilitoare la cartea acestuia, De două mii de ani, era, de fapt, o condamnare definitivă a tot ceea ce reprezenta autorul, numindu-l, cu un evident ton ironic, după identitatea lui evreiască: Iosif Hechter. Toată această chestiune e pe larg descrisă în carte și îmi pare incredibilă.

Tot acum încep tot mai mulți să pună la îndoială originalitatea cursurilor universitare ale lui Nae Ionescu. Mihail Sebastian se alătură diverșilor intelectuali care semnalaseră suspecta asemănare a teoriilor profesorului cu cele ale unor gânditori în special de origine germană. ”Cine este, până la urmă, acest fantastic iluzionist al gândirii” se întreabă autoarea și mă întreb și eu.

În ton cu isteria nazistă, represaliile împotriva evreilor se intensifică în anul 1938, când guvernul Goga-Cuza ia severe măsuri antisemite. Nae Ionescu începe să fie considerat ideologul Gărzi de Fier, cu toate oscilațiile sale. Tocmai asta i-a adus o nouă arestare, ocazie cu care l-a reîntâlnit pe fostul lui student, Mircea Eliade. A fost eliberat după o declarație de desolidarizare de Garda de Fier. Apoi a fost iarăși arestat după un denunț. A fost eliberat în urma unei crize cardiace și s-a retras în casa Cellei Delavrancea și mai apoi în vila sa de la Băneasa. Veștile despre război începeau să ia amploare, iar Armand Călinescu a fost ucis de legionarii care doreau să răzbune moartea lui Zelea Codreanu. Pe acest fond, Nae Ionescu a fost dat afară de la Universitate.

Și a venit și  seara de martie, când aflat într-o vizită la sponsorul lui, Nicolae Malaxa, s-a întreținut cu ziaristul legionar Nicolae Terianu, bănuit că ar fi fost informator al poliției. Acesta i-a dat lui Nae Ionescu două țigări. În acea seară, a făcut un nou atac de cord și câteva zile mai târziu, pe 15 martie 1940, a murit având-o alături pe Cella. Suspiciuni cu privire la cauza morții sale au circulat mult timp. Nu împlinise 50 de ani. Deși  a trăit toți acești ani separat de soția lui, nu a divorțat niciodată. Băiatul cel mare, Radu Mircea a murit un an mai târziu pe front, iar Răzvan a devenit un medic celebru.

Am citit cu mult interes cartea, pentru că am vrut să știu ce e cu omul ăsta. Cel mai adesea, când citesc o biografie, mă atașez de personaje. Cel mai adesea!

”E singurul om care mi-a dat în viață sentimentul legendei” (p. 10)