“Lasă-te în voia fanteziei”

„Lasă-ți imaginația să-ți depășească înțelegerea”

“Magnifică și fascinantă” – așa este descrisă, în două cuvinte, cartea lui Walter Isaacson apărută în 2018 la editura Publica. Este vorba despre o lucrare biografică amplă în care autorul ne arată “cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătății în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia” (clapa anterioară). Remarc profesionalismul desăvârșit în realizarea lucrării atât în ceea ce privește informațiile conținute și modul de prezentare al acestora, cât și din punct de vedere al conceptului. 33 de capitole și o coda (în care este descrisă limba unei ciocănitori), o listă a personajelor din carte, un timeline ilustrat al celor mai importante momente din viața lui Leonardo, o listă a codexurilor cu scurte explicații – în total 610 pagini cu text și imagini despre unul dintre cei mai fascinanți pământeni (dacă pământean o fi fost!).

Nu-mi propun să fac o recenzie a cărții, ci un sumar al vieții lui Leonardo da Vinci (fiind o fire descriptivă, termenul “sumar” s-ar putea să aibă o altă semnificație pentru mine). Am citit-o cu mult interes și mi-am luat notițe, dar pentru că aproape nu-mi mai recunosc scrisul, prefer să le păstrez și aici.

Autorul face o prezentare cronologică a evenimentelor din viața artistului, structurează informațiile pentru a prezenta diverse ipostaze și aspecte ale vieții și activității lui Leonardo. Primul capitol se referă la copilăria marelui artist italian.  “1452: Mi s-a născut un nepot, fiul lui Ser Piero, fiul meu, la 15 aprilie, într-o sâmbătă, la ora a treia din noapte (aproximativ ora 10 seara). Poartă numele de Leonardo.” (pag. 9), este notița scrisă cu meticulozitatea notarului și cu bucuria bunicului, o însemnare sumară care marchează venirea pe lume a celui care, cu o nesfârșită curiozitate și creativitate a depășit conveniențe și a schimbat mentalități: Leonardo da Vinci.

Advertisements

Binefacerile infidelității

“Bănuiala mișcă sensurile”

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.

Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm

„Mânia este alegerea cea mai ușoară”

 “Băiatul cel nou” de Tracy Chevalier face parte din colecția Hogarth Shakespeare, un proiect prin care scriitori din 28 de țări s-au angajat în rescrierea operelor shakespeariene pentru secolul XXI.

Băiatul cel nou este, după cum se menționează chiar în subtitlu, Othello de William Shakespeare reimaginat. Othello este una dintre piesele mele preferate, iar Iago… Iago face piesa! Este personajul negativ perfect. Othello nu ar fi putut exista fără Iago! Iago determină acțiunile și comportamentele celorlalți, este ucigașul cu mâinile nepătate de sânge, este definiția vicleniei, a manipulării psihologice și a lipsei de empatie. Nu spun că empatia este o calitate, dar lipsa ei e, cu siguranță, un mare defect.

Este un roman cu un sfârșit previzibil, dar are stropul lui de autenticitate. Acțiunea din Băiatul cel nou se petrece într-o școală din SUA anilor ‘70. Totul începe cu venirea în școală a unui nou coleg, un băiat de culoare, într-o școală populată numai de copii albi. Osei, noul venit, împrumută de la celebrul lui înaintaș calitățile fizice pe care, în acest caz, și le etalează pe terenul de sport. De el este atrasă Dee, una dintre cele mai frumoase fete din școală. Prezența lui Osei este remarcată imediat de intrigantul Ian, varianta contemporană (și minoră) a lui Iago. Autoarea a ales să păstreze inițialele personajelor originale, dar și toate celelalte caracteristici: Osei sau O.(Othello) are pielea închisă, Dee (Desdemona) este o mică frumusețe blondă de unsprezece ani, Casper (Casio) este frumos și prietenos, Ian (Iago) are capacitatea de a-i intimida și de a-i manipula pe cei din jur.

Acțiunea se petrece într-o singură zi. Scenele aproape neînsemnate de la începutul cărții, micuțe frânturi din curtea unei școli înainte de începerea cursurilor, ne ajută să înțelegem trăsăturile fiecărui personaj și să-l plasăm în context. Iago este descris prin acțiunile proprii: agresează și șantajează elevii mai mici, intimidează o fată, afișează superioritate și aroganță în toate situațiile. În schimb, ca elev nu se remarcă prin nimic.  Dee este preferata profesorului care, incapabil să-și depășească convingerile rasiste, își manifestă ostilitatea față de Osei.

După primul moment în care Osei și Dee se cunosc, băiatul întrevede, dincolo de frumusețea fetei, “ ceva ce majoritatea puștilor fie nu au, fie ascund adânc: un suflet”(pag. 43). Când a fost nevoit să-și scoată penarul (penarul penibil al surorii lui), fata i-a propus să facă schimb pentru a nu fi luat apoi peste picior de colegi. Intuim deja că micuțul penar roz cu căpșuni va fi “batista Desdemonei”.

Precum în piesa elisabetană, intrigantul Ian se folosește de slăbiciunile celor din jur pentru a-și proteja autoritatea amenințată de noul coleg. Osei afișează un calm aparent dincolo de care își ascunde insecuritatea legată de statutul lui de “nou-venit” și mai ales de accentele rasiste care se făceau simțite. Odată intrat în plasa de suspiciuni țesută de Ian, Osei dezvoltă (desigur) sindromul Othello, o gelozie incontrolabilă și irațională care îl transformă într-o persoană condusă de furie.

Dee nu înțelege zbuciumul noului ei prieten și este bulversată de schimbările lui de comportament. Cu toate acestea, ea încearcă să-l protejeze. Inevitabil, gelozia stârnește în el porniri agresive care se răsfrâng asupra lui Dee și a lui însuși și care duc la un final incert,  ușor de imaginat.

Deși personajele sunt niște copii de unsprezece ani, iar autoarea păstrează tonul ușor infantil pe tot parcursul,  romanul nu este numai despre copilărie. Este despre furie, gelozie, rasism, manipulare. Este despre  prietenie, despre teamă și despre iubire.

La un moment dat, în viața fiecăruia se ivește câte un Iago care ne aruncă în bezna incertitudinilor. Provocăm explozii de ură, acumulăm frustrări… dispărem pur și simplu? Fiecare e pe cont propriu!

La porțile Africii; Inima neagră a lumii

“Îmi imaginez șederea mea în Kenia ca pe o clipă care trece cu parfumul ei de cimbru peste covorul verde cafeniu al junglei… “ (pag.11).

Categoric,  voi păși cu toate simțurile  dincolo de “porțile Africii”, în Kenya și Maroc,  în Tanzania, Zanzibar și Mozambic, sorbind din cocktailul de experiențe și metafore, nuanțe și descrieri contemplative strecurate cu inteligență și umor în cele două volume primite de la autor, profesorul Radu Alexandrescu: „La porțile Africii” și „Inima neagră a lumii”, publicate la Editura Antim Ivireanul, în prima lună a acestui an.

Imaginația mea aseamănă Africa – prin asocierile tribale, desigur – cu statornicia, lentoarea, simplitatea până la primitivism. Cu orice altceva decât stresul, găselniță a civilizației, care ne macină quarter by quarter.

Inspirat de câteva lecturi și filme despre continentul negru, autorul își urmează visurile și ne invită și pe noi să facem același lucru. Îmi propun și eu să bifez pe bucket list-ul meu câte ceva legat de Africa și să sper că mă voi regăsi în acel “câteodată, visul devine realitate” cu care își încheie îndemnul.

La porțile Africii

Primul popas: Mombasa, Kenya. Abundența fructelor exotice și culorile vii din îmbrăcămintea femeilor contrastează puternic cu privirile goale și lipsite de expresie de pe fețele pârjolite ancestral de soarele Africii. Atmosfera este încărcată de un haos care însă dă originalitate locului: insecte, aer înăbușit, păsări asurzitoare, vocea imamului de la cinci dimineața, grupuri de pietoni cu pielea neagră care “se mișcă după coregrafia junglei” printre șoferii cu care împart aceeași lipsă de entuziasm, politețea colonială și arșița mistuitoare.

Fort Jesus îmi reamintește de fortul lui Coetzee din “Așteptându-i pe barbari”, iar din scurta descriere regăsesc amprenta cruzimii omului alb. Apoi, autorul ne invită la o călătorie în timp “cu un mileniu în urmă, în istoria neagră a Africii”, într-un trib Massai. Ne ghidează în această lume încremenită oferind răspunsuri la toate întrebările pe care le-ar putea avea cititorii, iar maniera în care o face este absolut atractivă. Ce semnificații au ritualurile și ceremoniile, care sunt spaimele și semnele în care cred, cu ce-și tratează suferințele, cum își apără teritoriile și care este ierarhia în cadrul tribului…  Simt în fiecare frază uimirea, compasiunea, înțelegerea și respectul pentru o cultură care supraviețuiește ermetic, la limita imaginabilului. Și apoi sunt micile impasuri interculturale din care autorul iese grație carismei, prezenței de spirit și a umorului. Sunt redate câteva situații cu adevărat savuroase, care, povestite, îți aduc un zâmbet pe buze, dar cu siguranță că la momentul întâmplării, pe autor l-au trecut valuri de transpirație. Și nu de la dogoarea soarelui! Nu ți se întâmplă în fiecare zi să fii reținut la masă… ca fel principal.

Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

“Fii lumină în întuneric și schimbă-l”

A sosit clipa să am o discuție cu Dumnezeu, o discuție la finalul căreia îmi propun, precum autorul, să găsesc divinul din mine și să încerc să-l văd în toți ceilalți. O întâlnire pe care am amânat-o zece ani. Fix. De aceea mă întreb cine aș fi astăzi dacă n-ar fi existat acest ocoliș.

În comparație cu mine, autorul a recunoscut momentul și nu l-a lăsat să treacă. A început această conversație, pentru că da, este o discuție pe care Neale Donald Walsch pretinde că a purtat-o cu Dumnezeu pe parcursul a trei ani (fiecare volum începe în duminicile de Paște din 1992, 1993, 1994). Cu fiecare cuvânt citit îmi dau seama că nici nu-mi pasă dacă este un dialog real cu Dumnezeu sau este doar imaginația bogată a scriitorului. Fac abstracție și de apartenența culturală evidentă pe tot parcursul trilogiei, de citările din Shakespeare sau din Star Wars și de trimiterile comerciale de la final și sunt dispusă să citesc lucrarea exact așa cum ne invită autorul.

Bărbatul se simțea “profund rușinat de propria viață, marcată de repetate greșeli, de nelegiuiri, de comportări rușinoase, de alegeri și hotărâri pe care sunt sigur că alții le consideră vătămătoare și de neiertat” (pag. 14). I-a scris atunci lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, plină de întrebări și de condamnări. Înainte de a termina scrisoarea, mâna i-a rămas pe hârtie, ținută parcă de o forță invizibilă, și a început să se miște și să scrie cu febrilitate nu numai întrebările, dar și răspunsurile, ca la o dictare. Încerc să-mi imaginez momentul și-l asociez cu acel impuls pe care îl numim inspirație, în care rotițe pe care nu le bănuim încep să funcționeze cu atâta intensitate încât avem impresia că altcineva a pus stăpânire pe mintea și pe energia noastră.

“Drood” de Dan Simmons

Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Lupta mea (Min kamp #1)

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […]. Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Obsesiv. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!). Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierea de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele.” (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsesem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.