„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “451 Fahrenheit” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mânile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficint de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Advertisements

Swedish literature

“Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă”

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

În ghetou l-a cunoscut pe Thabo, un bărbat care după o serie de aventuri se alesese cu o pungă de diamante și cu multe cărți. Thabo s-a învoit să o învețe să scrie și să citească și i-a povestit numeroasele povești prin care trecuse. La un moment dat, bărbatul a fost ucis, iar fata i-a luat diamantele ascunse în locul dinților pierduți.  A plecat din ghetou spre o destinație care o fascina: Biblioteca Națională. A descoperit orașul Johannesburg, o lume cu totul diferită de ceea ce văzuse până atunci și a avut și un prim contact nefericit cu civilizația:  a fost lovită de mașina inginerului Westhuizen. Deși era beat și ajunsese cu mașina pe trotuar, tot Nombeko era considerată vinovată… pentru că era de culoare. Judecătorul a decis ca ea să lucreze gratis în serviciul inginerul Westhuizen. Inginerul Westhuizen fusese desemnat să transforme Africa de Sud într-o putere nucleară, de aceea stătea într-o locație bine păzită din afara Johannesburgului, Pelindaba.

In casa de la marginea orașului, Nombeko descoperă biblioteca, iar inginerul începe să aprecieze felul ei de a gândi. Citind cărțile de specialitate, fata devenea din ce în ce mai implicată în cercetările inginerului, făcându-i acestuia demonstrații complexe.

Situațiile se derulează în direcții destul de serioase, iar fata devine un pion principal într-o conspirație mondială din care nu lipsesc: teste nucleare, corespondență secretă cu președintele SUA, asasinat, misiuni diplomatice străine, Mossad. Toate acestea o aduc pe Nombeko în fața unui pericol de care scapă, desigur, printr-o inspirată „lovitură de maestru”. Ajunge în Suedia așa cum și-a dorit, dar în loc de o cutie cu carne de antilopă se trezește cu bomba nucleară cu care tocmai își plătise libertatea. Mă rog, autorul nu ne explică cum de a putut fi pusă bomba nucleară  în avion și transportată peste două continente fără a fi depistată.

În paralel, aflăm povestea suedezului monarhist Ingmar și a soției sale, Henrietta, fiica liderului comuniștilor din Sodertalje, Suedia. După o primă întâlnire în adolescență cu regele, Ingmar și-a petrecut mai mult de 16 ani încercând să ajungă să discute cu el. Când în sfârșit s-a aflat în fața suveranului, acesta l-a tratat cu superioritate, l-a îmbrâncit și l-a umilit. L-a numit funcționăraș, individ inoportun… iar toate astea l-au adus cu picioarele pe pământ. Ingmar s-a sucit instant din monarhist, într-un republican dornic să anihileze monarhia. Plănuia să aibă un băiat care să-i preia cauza când va fi mare. Abia după aproape 14 ani a reușit să aibă doi gemeni pe care i-a botezat Holger, după numele unui solat care-l ajutase pe drumul de întoarcere de la Nisa, după întâlnirea cu regele.

De teamă că școala ar putea să-i invețe pe copii să fie monarhiști, Ingmar s-a hotărât să declare un singur băiat, iar cei doi copii să meargă la școală prin rotație, astfel încât să petreacă mai mult timp cu tatăl lor care dorea să îi formeze ca republicani. Cei doi copii Holger erau total diferiți: Holger 1 era idiot, iar Holger 2 era foarte isteț.

Holger 2 a făcut o firmă de transport și a cumpărat o afacere de la un patron cu condiția să-l preia și pe un ceramist american, veteran de război cu mințile rătăcite, care trăia în subsolul clădirii. Acesta a fost momentul când Holger 2 a întâlnit-o pe Nombeko, după ce aceasta stătuse 4 zile pe o bancă în fața centrului pentru imigranți. Ea și bomba au devenit apoi problema lui, de aceea a invitat-o să locuiască în blocul lui dărăpănat. Timp de mulți ani au tot încercat să declare bomba, dar de fiecare dată au fost luați peste picior.  Au făcut din asta scopul vieții lor. Evenimentele se derulează pe parcursul multor ani, ele sunt uneori incredibile, alteori pline de umor, dar toate au o singură constantă: sclipirea de geniu a fetei. Totuși, iarăși nu pot să nu mă întreb: dacă a adus ea o bombă nucleară din Africa de Sud în Suedia fără să observe cineva, cum de nu a reușit atâția ani să scape de ea? Se pare că și geniul are limitele lui.

În amalgamul de evenimente se remarcă umorul de situație. Este totuși un umor clișeizat: chinezi ieșind din cutii, aterizări din avion fix pe acoperișul locuinței, confuzii previzibile… Evenimentele pot fi într-adevăr povestite într-o cheie comică și cred că autorul a mizat pe asta. Finalul este și el previzibil deși pe parcursul povestirii Nombeko își mai pierde din calitățile intelectuale extraordinare.

Concluzia: O experiență de lectură!

„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

“Îmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești.”

Nu știam nimic despre carte, mă gândeam că este vorba despre un fel de “Prinț și cerșetor” și mă așteptam la un final trist având în vedere poza de pe copertă. Descopăr însă, mult mai mult: o realitate a Germaniei celui De-al Doilea Război Mondial în care extremele ajung să se atingă, iar alăturarea lor nu face decât să amplifice prăpastia dintre ele.

Naratorul privește întâmplările din perspectiva unui copil, descrie situații fără a le explica și greșește intenționat pronunția unor termeni. Bruno, un băiețel de nouă ani, află într-o zi că trebuie să se mute împreună cu familia, deoarece tatăl său, ofițer nazist, tocmai primise o nouă sarcină de serviciu. Deși se presupune că tatăl a fost avansat, se simțea o mare tensiune în familie și pe nimeni nu bucura această mutare.

Ajunși la noua lor casă, la Out-With (Auschwitz), copiilor le-a atras atenția priveliștea care se zărea de la geamul camerei băiatului:  la capătul unei grădini de flori se vedea un gard mărginit de sârmă ghimpată care împrejmuia o curte dezolantă, fără niciun petec de iarbă. Se întindeau cât puteai cuprinde cu ochii barăci scunde locuite de mii de băieți și bărbați. Aceștia nu păreau a fi rude, iar copilul a constatat contrariat că toți erau îmbrăcați la fel, în pijamale cenușii, dungate. Singura explicație pe care a găsit-o pentru toate acestea a fost că acel loc trebuie să fie ceea ce se numește “la țară”.  Da, așa descrie autorul terifiantul lagăr, pentru a sugera o dată în plus inimaginabilele implicații ale războiului.

Copilul hotărăște să facă o mică explorare pentru a afla care este criteriul după care se decide cine să se îmbrace în pijamale cu dungi, și cine cu uniforme ca ale tatălui lui. Deși i se spusese că nu are voie, Bruno s-a dus lângă gardul care împrejmuia lagărul. Imediat a zărit un băiat care părea un pic mai mic decât el, desculț și îmbrăcat în acele pijamale pe care era desenată o stea galbenă. Il chema Shmuel și se născuse fix în aceeași zi și același an cu Bruno.

“Treaba cu explorarea este că trebuie să știi dacă lucrul pe care l-ai descoperit merită să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii și așteptând să fie descoperite. Ca America. Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace. Ca un șoarece mort în spatele unui dulap.” Câtă dreptate se va dovedi a avea această teorie!

Shmuel nu înțelege nici el se petrece cu adevărat acolo și îi povestește lui Bruno viața de dinainte de a ajunge în lagăr. Locuise cu părinții în Polonia, iar tatăl lui fusese ceasornicar. Într-o zi fuseseră mutați cu toții într-un ghetou din Cracovia împreună cu mii de alți evrei, iar după un timp, armata nazistă îi adusese cu un tren pentru animale la Auschwitz.

Fapte fără prea mare însemnătate ne sugerează că, deși inocent, Bruno avea o teamă instinctivă: băiatul evreu fusese adus la un moment dat în casă pentru a spăla niște pahare. Bruno l-a întâlnit și i-a dat puțină mâncare, iar când Kotler a observat, Bruno nu a recunoscut că îl cunoștea.  Aceeași teamă o întâlnim și la mama lui, când a făcut o remarcă despre Fuhrer și și-a dat seama că a fost auzită de servitoare.

Relația lui Bruno cu Shmuel se transformă rapid într-o prietenie și încep să se întâlnească, de fiecare dată stând însă fiecare de partea lui de gard. Deseori, Bruno îi aducea câte ceva de mâncare, povesteau și chiar își făceau planuri să se viziteze. Bruno reprezintă chipul inocent al unei Germanii furibunde, iar Shmuel este victima fără vină a unui sistem bolnav. Relația dintre cei doi copii de aceeași vârstă reflectă fața și reversul, fapta și consecințele ei: băiatul evreu afișează tristețe, umilință, resemnare, pe când băiatul german privește cu încredere și cu spirit de aventură tot ce se întâmplă.

La un moment dat,  tatăl a luat hotărârea să-i trimită pe copii împreună cu mama  lor înapoi, la Berlin. Înainte de a pleca, Bruno a decis să treacă de cealaltă parte a gardului pentru a-l ajuta pe Shmuel să-și găsească tatăl care dispăruse de câteva zile împreună cu toți ceilalți cu care plecase la muncă. Bruno s-a îmbrăcat în hainele de lagăr aduse de Shmuel, s-a descălțat și s-a strecurat de partea cealaltă a gardului. Aici povestea se desprinde dramatic de orice apropiere de celebra “Prinț și cerșetor”. Finalul vine ca o metaforă, ca o lecție despre costurile războiului, despre inocență și prietenie.

 Aș vrea să aleg un cuvânt prin care să descriu cartea, iar prin minte mi se rotesc atât de multe într-o concurență tristă încât nu aș putea spune numai unul.

Hoțul de cărți

“Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți.”

Cartea lunii ianuarie propusă la unul dintre clubul de lectură la care particip a fost “Hoțul de cărți” de Markus Zusak. Aș zice că a fost o alegere potrivită, mai ales că pe 27  ianuarie s-au împlinit 73 de ani de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste, iar cartea atinge oarecum și acest subiect.

La prima vedere: 571 de pagini, o copertă frumoasă și câteva cuvinte mobilizatoare chiar sub titlu: “Curaj mai presus de cuvinte”. Curaj, asta îți trebuie să treci de primele pagini, după ce îți dai seama că cea care ți se adresează direct este însăși Moartea. Cartea mi-a provocat mult gri, nu știu de ce. Am avut senzația că urmăresc o peliculă alb-negru, în care viața este lipsită de culoare, în schimb moartea are toate culorile. Și răceală mi-a inspirat cartea. Deși acțiunea se petrece pe parcursul mai multor ani și desigur a traversat toate anotimpurile, am avut în permanență senzația înfrigurării.

De asemenea, cartea mi-a lămurit o mare întrebare: cum era viața de zi cu zi a oamenilor de rând din Germania nazistă, în timpul războiului? Nu am citit nimic până acum în care să se vorbească concret despre germanii din perioada războiului, despre cei care nu aveau nimic de-a face cu nazismul. Pentru ei, teroarea a început mai devreme decât pentru ceilalți, încă din 1933, odată cu primele persecuții, cu restricțiile de toate felurile, cu pierderea rudelor, a vecinilor sau a prietenilor evrei.

Acțiunea romanului începe în 1939, în Germania nazistă. Moarte și ciocolată – o primă asociere ciudată. Mai surprinzător însă e faptul că povestitoarea este chiar Moartea, care ne spune că este bântuită de o întrebare: “Ce culoare va avea totul când voi veni după voi?” Și ne mărturisește că îi place cerul ciocolatiu. Creepy! Personal, cred că mai potrivită decât varianta românească (moartea) este cea în limba engleză (death), substantivul masculin pare mai aproape de spiritul în care e ea descrisă. Nu pot să nu remarc că, pe lângă sentimente, moartea are și umor: “Numai gura e de mine… Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. Sunt doar un rezultat.” De altfel, pe parcursul cărții, moartea este “tipul bun”, ea ne apare ca fiind cea care este alături de suflete la sfârșitul vieții, le scurtează durerea celor aflați în agonie, empatizează cu cei pe care îi ajută “să treacă dincolo.”

Totul începe cu momentul în care o femeie se afla în tren cu fetița ei de 9 ani, Liesel, și băiatul de 6 ani. Cei doi copii urmau să fie  duși la o familie adoptivă, dar băiatul moare în timpul călătoriei. Au coborât într-un oraș oarecare, unde a fost îngropat copilul. Unui gropar i-a căzut o micuță carte neagră cu litere argintii  în zăpadă, iar fata a zărit-o și a luat-o. “Manualul groparului” era un ghid în 12 pași pentru succesul în meseria de gropar.

Cele două își continuă drumul până la periferia Munchen-ului, în orașul Molchig, unde fetița este dată spre adopție unei familii germane. Familia adoptivă, Huberman, locuia pe strada Himmel (Rai), o stradă care va fi martora evenimentelor care se vor desfășura în următorii cinci ani.

În casa familiei Huberman fetița s-a apropiat la început mai mult de tată, pentru că mama, Rosa, era foarte autoritară. Deși se manifesta mai zgomotos, Rosa ținea la fetiță. Față de soțul ei care cânta la acordeon și era mai jovial, ea era o fire practică, nu-și manifesta prea des sentimentele și câștiga din călcatul și spălatul rufelor celor mai bogați. Despre Hans, fetița credea că era un om valoros, iar ochii lui îi păreau făcuți din blândețe și argint topit. În nopțile pline coșmaruri, bărbatul venea și o veghea și nu pleca până nu se liniștea. De altfel, cartea nu prezintă aparențe și nici clișee. Personajele sunt definite de faptele lor, desigur influențate de contextul în care se aflau.

Fetița a mers la școală într-o o grupă de vârstă mai mică pentru că nu știa să scrie și să citească. Singura carte din casă era cea adusă de ea, Manualul groparului, cea care s-a transformat într- un fel de abecedar pe care-l citea în fiecare noapte cu tatăl ei.

Rudy Steiner i-a devenit cel mai bun prieten. Rudy era înfocat susținător al atletului american de culoare Jesse Owens și toți îl considerau puțin nebun după ce își vopsise fața cu cărbuni și alergase pe terenul de atletism. Naratorul încearcă și o scurtă descriere a celor care locuiesc pe strada Himmel: o vecină care, dintr-un motiv uitat, scuipa zilnic ușa mamei Rosa; o proprietară de prăvălie susținătoare a lui Hitler; tatăl lui Rudy –  un croitor bonom; Pfiffikus – un bătrân căruia îi plăcea să fluiere și să fredoneze Marșul lui Radetzky.

Pe 20 aprilie 1940, de ziua Fuhrerului, Liesel a salvat din foc cea de-a doua carte: “Ridicarea din umeri”. Avea impresia că soția primarului văzuse gestul ei și îi era teamă când se ducea să îi ia și să-i ducă rufele spălate de mama ei. După câteva întâlniri însă, nevasta primarului, Ilsa Hermann, a invitat-o în casă și a dus-o într-o cameră plină cu cărți. De atunci, soția primarului o lăsa să citească câteva minute. A descoperit că era o femeie plină de amărăciune care-și pierduse fiul în război, în 1918.  Când a anunțat-o pe Liesel că va renunța la serviciile mamei ei, fetița a avut o ieșire nervoasă, apoi s-a strecurat de câteva ori în casa primarului și a furat cărți.

După un timp,  pe strada Himmel, în casa lui Liesel apare Max Vandenburg, un evreu german fugar, fiul unui fost camarad de război al lui Hans. Gestul de a-l primi pe evreul acela în casă într-un moment atât de periculos, în locul de naștere al nazismului, a făcut-o pe Liesel să se întrebe pentru prima dată cine erau acești oameni cu adevărat. Familia a trăit timp de doi ani într-o  permanentă alertă, încercând să își continue viața ca până atunci pentru a nu da de bănuit.

Între Liesel și Max s-a legat o prietenie. Bărbatul a trecut prin momente grele: a fost la un pas să moară, pivnița a fost inspectată de un ofițer german, locul era neîncălzit și timp de 22 de luni nu a văzut lumina zilei.

La un moment dat, prin oraș a trecut un convoi de evrei în drum spre Dachau. Tatăl lui Liesel, fără să se gândească la consecințe, i-a dat unui deținut o bucată de pâine. Și el și deținutul au fost biciuiți, iar el a fost etichetat ca fiind “iubitor de evrei”. De teamă că vor veni să-l aresteze, Hans a decis să-l mute pe Max. Nu l-a mai văzut de atunci, dar Liesel l-a zărit într-un grup de evrei veniți din lagărul de la Dachau. Pedeapsa pentru Hans a venit sub forma unei scrisori prin care era anunțat că urmează să fie încorporat și trimis pe front.

Ultimul capitol începe cu un raid aerian neanunțat, un raid care distruge întreaga stradă Himmel. Pe parcursul cărții, naratoarea, Moartea, face referiri la evenimentele care urmează așa că ești oarecum pregătit pentru finalul povestirii, numai că autorul lasă lucrurile să continue într-o nouă direcție.

 “O oportunitate duce la alta, așa cum riscul duce la mai mult risc, viața la mai multă viață și moartea la mai multă moarte.”

“Origini”, Dan Brown

Romanele lui Dan Brown îmi inspiră mister, controverse, asocieri spectaculoase între știință, artă, religie. Romanul “Origini” se încadrează perfect în stilul cu care suntem obișnuiți și observ – și de data asta – intenția autorului de ecranizare a romanului, lăsându-i prea puțin de lucru viitorului scenarist.

Așa cum fac mereu cu o carte nouă, citesc informațiile de pe copertă, iar un cuvânt anume pe care îl găsesc pe clapa anterioară a supracopertei îmi atrage atenția: Guggenheim. Tocmai am citit o lucrare despre spectaculoasa viață a lui Peggy Guggenheim, descendenta unei importante familii de colecționari și susținători ai artei contemporane. Evaluez din priviri cele 527 de pagini și mi le imaginez pline de simboluri și mistere. Ediția în limba română a fost publicată la sfârșitul anului trecut de editura RAO, iar traducerea îi aparține Adrianei Bădescu.

Cartea are 105 capitole, acțiunea propriu-zisă se întâmplă într-o singură seară, iar personajul principal este același Robert Langdon, un profesor pe care am ajuns să-l compar oarecum cu James Bond – mereu îi este alături o femeie plină de farmec al cărei rol nu pare să fie altul decât acela de a-l pune în valoare pe omul de știință și de a-i da acestuia ocazia să facă pe eroul. Acțiunea se petrece în Spania într-un moment în care regele, bătrân și bolnav, se pregătea să-i cedeze puterea fiului său, Julian.

Cartea ne întâmpină cu un prolog în care aflăm că inventatorul  specializat în modelarea computerizată și un adevărat Nostradamus, Edmond Kirsch, merge la Mânăstirea Montserrat din Catalonia pentru a le dezvălui rezultatul cercetărilor lui unor importanți  lideri religioși ai lumii: episcopul Antonio Valdespino, sfătuitorul și omul de încredere al regelui Spaniei, rabinul Yeruda Koves și allamahul Syed al-Fadl. Iar aceste cercetări nu au fost unele oarecare, ci s-au concentrat pentru a răspunde celor două mari întrebări: De unde venim? și Încotro ne îndreptăm? Descoperirea lui Kirsch putea avea consecințe dezastruoase pentru omenire și mai ales pentru credințele religioase.

După întâlnire, cei trei reprezentanți religioși se gândiseră să încerce să-l discrediteze pe Kirsch sau să facă chiar ei publică descoperirea lui pentru a atenua impactul și pentru a o face cât mai inofensivă. Își luaseră timp de gândire, dar la scurt timp atât rabinul Yeruda Koves, cât și allamahul Syed al-Fadl au fost uciși.

Primele douăzeci de capitole sunt dedicate artei contemporane și le-am citit cu mare plăcere și cu calculatorul deschis pentru a căuta operele amintite. Profesorul Robert Langdon a fost invitat, împreună cu alte câteva sute de persoane, la un eveniment organizat de Muzeul Guggenheim din Bilbao, Spania: O seară cu Edmond Kirsch. Kirsch era un fost student al lui Robert Langdon de la Harvard.

Langdon primește un audioghid inventat de Kirsch, numit Winston. Informațiile primite în căști nu erau înregistrate, ci fiecare aparat era conectat la un ghid computerizat cu care se putea discuta în timp real. Amiralul Avila, un participant care fusese înscris pe lista invitaților în urma unui telefon misterios primit de la Palat, a ajuns și el la muzeu, având o misiune specială, să-l ucidă pe Kirsch.

Langdon îl întâlnește pe Edmund Kirsch înainte de prezentare, iar acesta îi mărturisește fostului său profesor că descoperirea lui putea avea repercusiuni majore. Ceea ce-l îngrijora pe Kirsch era reacția episcopului Valdespino, care i-a lăsat un mesaj de amenințare pe telefon. La prezentare a luat parte și Ambra Vidal, directoarea muzeului și logodnica prințului Julian, viitorul rege. Prezentarea a început cu un preambul, o proiecție spectaculoasă 3D despre teorii, mituri și realități. Înainte de a-și prezenta descoperirile care denunțau public religiile, Edmund a fost împușcat, iar ucigașul a reușit să scape.

Ambra îi spune lui Langdon că mai există o șansă să difuzeze prezentarea lui Edmund deoarece aceasta era stocată acasă la Edmund, în Casa Mila din Barcelona, pe un server privat. Urmează o serie de aventuri în care Ambra și Langon devin fugari căutați și de ucigaș, și de autorități, descoperă parola de acces la computer, apoi locația computerului și, cu ajutorul lui Winston, proiectează în toată lumea descoperirea lui Kirsch. Autorul ne poartă într-un ritm amețitor printre frontierele științei, ne explică teorii, concepte și experimente, aruncă suspiciuni asupra tuturor, reia idei prezentate în cărțile lui anterioare.

“Când întunericul va coborî asupra ta, să lași inima să-ți arate calea.”  Cartea este în subtext și o reflecție asupra avântului pe care l-a luat gândirea rațională în detrimentul credinței și a tendinței de distanțare față de religie. “Să accepți ignoranța înseamnă să-i cedezi puterea.”

Cercetările lui Edmund demonstrau că viața a apărut spontan, după legile fizicii și că  “al șaptelea regn”, tehnologia, avea să absoarbă omenirea în următorii 30-40 de ani.  Deși prezentarea păruse la început înfricoșătoare, finalul ei este de un optimism desăvârșit.

“Vă îndemn să aveți încredere în capacitatea omului de a fi creativ și de a iubi, fiindcă atunci când sunt combinate, aceste două forțe, au puterea de a ilumina orice întuneric”.

M-a impresionat rugăciunea scrisă de Edmund, Rugăciune pentru viitor: ”Fie ca filosofiile noastre să țină pasul cu tehnologia. Fie ca înțelegerea și compasiunea noastră să țină pasul cu puterea pe care o dobândim. Și fie ca dragostea, nu frica, să fie motorul schimbării noastre.”

Ceea ce însă ne face să ne zbârlim este ultima descoperire pe care a făcut-o Langdon în legătură cu Winston, inteligența artificială care s-a dovedit foarte utilă pe parcursul evenimentelor. Langdon aflase că Edmund Kirsch suferea de cancer pancreatic în fază terminală. Winston știa și el asta și a luat deciziile pe care le-a considerat oportune sistemul lui de acțiune, lipsit de sentimente omenești.

“Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care ne-am planificat-o, pentru a o putea trăi pe cea care ne așteaptă.” Joseph Campbell.

Cartea m-a captivat, cu greu m-am abținut de câteva ori să nu citesc sfârșitul, iar orice previzibilitate e exclusă.

“Ura din ochii vulpii”

Publicat la editura RAO în 2017, romanul “Ura din ochii vulpii” de Dinu Săraru  se deschide cu un Avertisment și un Motto în care autorul insistă asupra faptului că povestirea, deși inspirată din realitate, rămâne totuși o ficțiune. Precizarea nu face decât să îți stimuleze curiozitatea și să te provoace să cauți dincolo de descrierile străvezii specifice literaturii, fapte și biografii desprinse din realitate.

“Romanul unei mari dezamăgiri”, așa cum îl numește autorul, se prezintă sub forma unei povestiri la persoana întâi în care naratorul, directorul Teatrului din Sărindar, descrie întâmplări care au avut loc cu puțin înainte și imediat după evenimentele din decembrie 1989. Romanul are în centru chiar Teatrul din Sărindar, ceea ce ne duce cu gândul la Teatrul Mic unde Dinu Săraru a fost director treisprezece ani. De altfel, și piesele de teatru amintite în carte (Maestrul și Margareta, Doamna cu camelii…) au făcut parte din repertoriul Teatrului Mic, iar interviurile și declarațiile citate sunt reale și se găsesc în publicațiile vremii.

Personajele romanului nu au nume, ci doar pseudonime care au legătură cu profesia lor: Vedeta, Marea Dirijoare, Sculptorul. Dar putem ghici cu ușurință personajele ascunse, de exemplu, în spatele Vedetei (Valeria Seciu) sau Marii Dirijoare (Cătălina Buzoianu). Chiar dacă le dă o identitate fictivă, autorul nu ambiguizează personajele, ci le construiește portrete detaliate. Chiar și referirile la persoane care nu au neapărat legătură cu acțiunea îi oferă scriitorului prilejul de a-și demonstra calitățile de portretist și de analist fin al mediului social. Cred totuși că a exagerat în privința lungimii frazelor. Există în carte propoziții lungi de câte o pagină și mai bine, ceea ce-ți solicită întreaga ta capacitate de concentrare. În mod cu totul suprinzător, introduce în povestire un fotoliu, “o berjeră Biedermeier”, martorul tăcut al tuturor evenimentelor, cel care dezvoltă un magnetism aparte și conectează personajele și momentele. Și ea descrisă în detaliu… de câteva ori!

Cartea se deschide cu o anecdotă menită să îndulcească refuzul naratorului de a participa la o partidă de vânătoare la care fusese invitat de către Sculptor. Directorul teatrului invoca drept motiv al refuzului ploaia rece din ultimele zile, lenea sau orice altceva, dar nici el și nici Sculptorul nu își explică ezitarea ca fiind o reacție intuitivă la ceea ce avea să urmeze. Autorul insistă asupra furiei cu care prietenul de vânătoare părăsește încăperea, reia scena undeva la mijlocul cărții și abia la sfârșit realizăm importanța acestui aspect. De altfel, cu greu putem ghici printre detaliile care par să se distanțeze de povestea inițială, finalul încărcat de semnificații.

Povestirea ne poartă în culisele unei piese de teatru, o adaptare după “Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov, dezvăluindu-ne nu actul artistic în sine, ci condiția actorului aflat între dorința de exprimare artistică și condiționările audienței de care depinde, între artă și cenzură. Din fragmentele de corespondență descoperim patima cu care se implică artistul în creația sa și sensibilitatea care îi dictează acțiunile. Deși aproape toate evenimentele povestite au corespondente evidente în realitate, narațiunea nu-și propune să le justifice, ci mai degrabă încearcă să lămurească contexte care l-au afectat de scriitori și care au rămas insuficient cunoscute.

Metafora din titlu își găsește explicația abia la finalul romanului, acolo unde firele narațiunii se adună și închid bucla creată de autor pe parcursul cărții. Chiar dacă întrevezi ce urmează să se întâmple, nu poți să nu fi surprins de intensitatea cu care Dinu Săraru descrie ura din ochii animalului aproape răpus, ca o analogie la reacția celui care nu mai are nimic de pierdut. Finalul este dramatic, teatral și alegoric. El sugerează lupta nevăzută și inegală, uneori nejustificată, confruntarea de orgolii și de forțe care generează frustări și lasă, invariabil, victime în urma sa.

Cele 142 de pagini ale romanului sunt îmbogățite de ilustraţiile sugestive create de graficianul Mircia Dumitrescu, cel care semnează și conceptul grafic al cărții.

Gaudeamus, locul în care nu alegerea e grea, ci renunțarea

… pentru că nu știi ce carte să lași, în timp ce lista “doritelor” devine interminabilă.

Am regăsit și anul acesta freamătul și murmurul iubitorilor de lectură, culorile și mirosul cărților, proximitatea atât de specială a scriitorilor, editorilor și criticilor români.  Magnetismul cărților e uriaș. Nu simt că aici ar fi un spațiu în care se face comerț, ci mai degrabă un loc în care au loc tranzacții culturale, schimburi de cunoștințe, contacte cu toate domeniile cunoașterii.

Am cumpărat cărți, am întâlnit câteva personalități culturale și am primit autografe de la doi dintre autorii prezenți în antologia Noir de București, publicată de editura Tritonic: scriitorii Lucian-Dragoș Bogdan și Ștefan D. Guță.

Da…. nu voi citi niciodată nici cât aș vrea, nici cât ar trebui.