Disprețul, de Alberto Moravia

Gândirea e întotdeauna mai expusă greșelii cu toată aparenta ei precizie, decât sentimentul obscur și tulbure”. (p. 13)

Disprețul, de Alberto Moravia, în românește de Ștefania Mincu, Constanța, Editura Pontica, 1997, 215 p.

Disprețul, un cuvânt greu, nu este doar titlul pe care l-a ales Moravia pentru romanul său publicat în 1954, ci este și declanșatorul, protagonistul neînsuflețit pe care nici scriitorul și nici personajele nu îl mai pot controla. Mă gândisem să încep prin a spune că în roman este vorba despre o iubire care se stinge în tăcere și banalitate, urmând același repetabil traseu descendent, dar aș intra pe un teren nu tocmai sigur. Ar fi mai potrivit să spun că în „Disprețul”, autorul încearcă să particularizeze pierderea unei iubiri și nu neapărat să ne demonstreze că apogeul oricărei mari povești de dragoste este prologul stingerii ei. Se mulțumește doar să exemplifice cum iubirile, atât de firave și de previzibile, diferă mai degrabă prin modul în care pier. Și cum doar inevitabila dramă de la final le oferă, ca un ultim gest condescendent, aura eterizată a nostalgiei. 

Cu autorul italian m-am mai întâlnit și eram destul de sigură că indiferent de subiect voi savura fiecare pagină. Moravia are ceva cu care rezonez: o extraordinară estetică a textului. E genul acela de scriitor-confident sincer și firesc care găsește un echilibru perfect între intenția de a comunica cititorului trăirile personajelor, pe fundalul unei intrigi existențialiste lipsite de spectaculos, și de a-l implica printr-o rezonanță absolut particulară a emoțiilor. În cazul de față, chiar dacă subiectul ar putea aluneca cu ușurință spre o dramoletă, Moravia duce totul în zona introspecției, fără a cădea vreun moment în ridicolul unei intoxicații romanțate sau triviale.

Ne aflăm așadar în Roma anilor ’50 , acolo unde tânărul cuplu Emilia și Riccardo Molteni își trăiau primii ani de căsnicie. Riccardo, căruia i-ar fi plăcut să scrie piese de teatru, este nevoit să renunțe la pasiunea lui și să se ocupe de realizarea unor scenarii de film. Câștigul îi permite astfel să-i ofere soției lui o viață ferită de griji. În comparație cu el, Emilia provenea dintr-o familie modestă și fără aspirații intelectuale, „era o femeie foarte frumoasă, o dactilografă incultă și simplă, plină, așa mi se părea, de toate prejudecățile și ambițiile clasei din care provenea” (p. 20).

Totuși, după doi ani, Riccardo simte că Emilia este schimbată și încearcă cu disperare să localizeze momentul și motivul îndepărtării ei. Pe măsură ce căuta să rememoreze fiecare clipă, își dă seamă că lucruri neînsemnate, privite acum retrospectiv, ascund cute și fisuri care au creat pe nesimțite o falie tot mai adâncă. 

Deși clivajul e evident, răul care a determinat-o pe soția lui să înceteze să-l mai iubească rămâne incert pe tot parcursul narațiunii. Bărbatul raționează și analizează cu luciditate fiecare posibilă cauză a pierderii iubirii și proiectează scenarii fericite, incapabil să prevadă disprețul soției lui. „Există în iubire o mare capacitate nu numai de iluzie, dar și de uitare” (p.32). De altfel, nici chiar Emilia nu poate explica, dar nici nu caută explicații, ci doar e dispusă să facă unele concesii cu condiția ca soțul ei să cunoască noile ei sentimente și, dacă poate, să continue căsnicia într-un simulacru penibil. 

Într-un alt plan, autorul ne poartă în lumea cinematografiei, reprezentată printr-o figură centrală, producătorul Battista, și prin prezența episodică a regizorului Rheingold. Cititorul este lăsat să întrevadă formarea unui triunghi toxic: Inteligența – reprezentată de Riccardo, Frumusețea – Emilia și Oportunismul – Battista.

Battista este un personaj conturat prin acțiunile sale. Este un infatuat, alunecos și mercantil, este ceea ce economiștii numesc o „mână invizibilă” care pune lucrurile în mișcare pentru propriul avantaj. Ceea ce îl face cu adevărat nesuferit în ochii cititorului are legătură cu superioritatea afișată ostentativ și cu pornirea de a manipula prin impunere cordială. Prezintă o atitudine exagerat degajată și o siguranță de sine plină de viclenie. Dar Riccardo nu pare să vadă pericolul atunci când ochii lui Battista cad pe Emilia. Ignoră sau minimalizează orice semnal de alarmă, ba mai mult, acceptă invitația de a merge împreună cu Emilia la vila lui Battista de pe insula Capri pentru a scrie scenariul noului său film. 

Relația dintre el și soția lui își urma, imperturbabilă, coborâșul. Moravia reușește să descrie foarte realist zbaterea bărbatului disprețuit. Deși știm cât de inutil este fiecare gest de apropiere de cel pentru care nu mai însemnăm nimic, nu putem să nu empatizăm cu încercările bărbatului îndrăgostit care speră să mai găsească urme de iubire în sufletul soției lui. Doar că există un decalaj de timp neiertător între acțiunile lui și faptele Emiliei. 

Scenariul pentru care fusese chemat la Capri urmărea o nouă adaptare a celebrei Odiseea, atribuită lui Homer. E partea care mi-a plăcut cel mai mult! Cred că autorul a încercat să descrie personajele și prin felul în care percep ele mesajul poemului: Battista își dorea un calchiat după poemul antic, o producție grandioasă, ca să nu spun o masacrare cinematografică pompoasă, populată de personaje fabuloase și stridente, cu excentricitățile tipic hollywoodiene; Riccardo însă considera că numai o variantă în spiritul celei autentice sau cel mult apropiată de viziunea lui Dante despre Ulise ar fi viabilă; pe de altă parte, regizorul Rheingold  are o idee cel puțin surprinzătoare, dar care i-a revelat lui Riccardo un posibil motiv pentru disprețul Emiliei.

Rheingold propune o rescriere modernă, freudiană, în care analizează psihologic posibilitatea ca Ulise să fi părăsit Ithaca pentru că nu se mai înțelegea cu Penelopa. Dintr-un motiv oarecare, Ulise și-ar fi sfătuit soția să accepte cadourile pretendenților, pierzând astfel încrederea și distrugând dragostea Penelopei. De aceea el ar fi plecat la război și tot de aceea și-ar fi întârziat și întoarcerea acasă. Condiția pentru a-și accepta din nou soțul ar fi fost ca el să-i ucidă pe pretendenți. Ciudată interpretare! Ciudată și inacceptabilă a considerat-o și Riccardo. Doar că l-a străfulgerat un gând: nu cumva și Emilia crezuse că el acceptase ca Battista să-i seducă soția pentru a-i oferi slujba de scenarist? E momentul confruntării. Finalul este excepțional. Bărbatul trăiește o experiență supranaturală, o călătorie hipnotică în ireal… singurul final fericit posibil.

Publicitate

„Dante. Enigma”, de Matteo Strukul

Florența avea să fie aruncată într-o vâltoare de ură”. (p.283)

Dante. Enigma, de Matteo Strukul. București, Humanitas Fiction, 2022, traducere din italiană de Gabriela Lungu.

Matteo Strukul ne provoacă la o călătorie imaginară în orașul Renașterii italiene pentru a-l întâlni pe tânărul Dante Alighieri, cel de dinainte de a deveni autorul celebrei lucrări poetice „Comedia” – „Divina Comedie”, după cum e cunoscută grație lui Giovanni Boccaccio. Așadar, cartea de față nu este despre viziunea lui Dante despre calea spre desăvârșire prin Infern, Purgatoriu și Paradis, ci despre închipuirea vieții de zi cu zi a scriitorului medieval, aflat în mijlocul unor frământări sângeroase, cât se poate de pământene. Este de presupus că, precum capodopera lui literară care a rămas necunoscută mai bine de 230 de ani, și viața lui Dante Alighieri are părți neaduse încă la lumină. În general, nimic nu se consideră a nu fi important în biografia unei personalități atunci când îți propui să înțelegi mecanismele care au contribuit la formarea ei. A nu cunoaște anumite detalii care au direcționat sau au inspirat faptele, ar fi o mare pierde. În același timp, fără a părea îngustime, există în viața oricui amănunte care nu servesc cu nimic acestui scop, iar acestea sunt adesea exploatate la maximum și ajung, absolut nedrept, să prevaleze. Când în spatele unui „mister” nu mai este nimic spectaculos de aflat, dar ne încrâncenăm în a-l dezgoli, nu este exclus să descoperim o platitudine, o existență monotonă, o rutină plictisitoare, goliciuni lovite de banalitate… Literar, acestea pot avea o relevanță, dar dacă nu ai această miză, atunci misterul nu poate fi decât o plăcută prelungire a imaginii pe care ți-ai format-o. Este și cazul lui Dante Alighieri. Matteo Strukul nu apasă pedala, deși însuși Dante și-a construit întreaga operă pe încercarea de a desluși ce se află „dincolo”.

Dante-omul este, cu siguranță, o enigmă, un mister pe care Strukul încearcă să-l dezvăluie fără a ne altera percepția asupra scriitorului. Autorul fixează povestea între anii 1288 și 1293. Îl descoperim pe tânărul Dante Alighieri, visător și îndrăgostit fără speranță, pe fundalul unui Ev Mediu distrugător de suflete, când „ura se târa pe străzile Florenței”. Cerchi și Donati își disputau supremația asupra orașului, iar vendeta lor politică sfâșia, la sfârșitul secolului al XIII-lea, tânărul oraș italian. Dante s-a trezit prins fără voie în vâltoarea conflictelor fratricide dintre guelfi și ghibelini, dintre guelfii albi și guelfii negrii, iar premoniții sumbre îi bântuiau gândurile. Nu era dornic de luptă, dar nici nu putea sta deoparte. Pe acest fundal se conturează un portret eroic a lui Dante, protagonist remarcabil al bătăliei de la Campaldino. Găsesc la el ceva din exaltarea lui Byron. E imaginea unui poet războinic, bântuit de coșmaruri și viziuni apocaliptice, un tânăr fragil până la urmă, încercat de crize grave de epilepsie și ajuns în fața unui război sângeros care îl va schimba definitiv!

Pe scurt: Un fior ca o adiere rău prevestitoare a răscolit orașul odată ce s-a aflat despre bătălia sângeroasă de la Pieve al Toppo, când ghibelinul Buonconte da Montefeltro a organizat o ambuscadă și a măcelărit întreaga armată sieneză condusă de guelful Ranuccio Farnese. Ugolino della Gherardesca a sfârșit în Turnul dei Gualandi din Pisa împreună cu copiii și nepoții săi unde fuseseră întemnițați de vicleanul episcop degli Ubaldini. Florența se pregătește și ea de luptă: „Arezzo era ghibelin, și dacă și Pisa va deveni la fel, Florența va fi prinsă între doi dușmani de moarte” (p. 86). Iar cum Pisa a căzut în mâinile episcopului, florentinul Corso Donati decide să atace armata ghibelină. Pe acest fundal, în Florența își face apariția, în trecere, Carol II de Anjou. Astăzi, ne e greu să ne imaginăm un conflict între Florența, Pisa și Arezzo, dar se pare că  rivalitatea lor a făcut istorie. Personal, m-am pierdut puțin prin toată încâlceala de intrigi și de nume. Matteo Strukul parcă intuiește și alternează capitolele, extrăgând cititorul din mijlocul masacrului pentru a-l purta prin Florența de dinainte de Florența, un oraș sărac, împărțit în cartiere mizere și periculoase, dar totuși Florența lui Dante și a lui Giotto – „un tânăr impunător, cu umeri lați și niște ochi deschiși la culoare pe o față ca luna plină” (p. 56), care tocmai descoperise un procedeu de obținere a unei anumite nuanțe de albastru. Procedeul merită citit!

Dante trăia și un zbucium intern: era prins într-o căsnicie lipsită de fiorul iubirii, de susținerea și de plăcuta complicitate pe care o presupune un mariaj. Povestea e veche! Cu toate că era o femeie inteligentă, sensibilă și perspicace, Gemma, soția lui, s-a dovedit a fi incapabilă să înțeleagă aspirațiile literare ale soțului ei. Dante însă „ținea la versurile sale, la fragmentele acelea de libertate care îi permiteau să se exprime, să evite mediocritatea vieții, cel puțin într-una dintre artele Florenței” (p.54). Își dorea să scrie „ceva care e puternic legat de Florența și de o nouă manieră de a concepe scrisul, o manieră care s-a născut datorită lui, orașului” (p.150). Visa să conceapă o operă ambițioasă prin care să celebreze iubirea și femeia venerată. Noi știm, acum, că a reușit! 

Îl descoperim deopotrivă pe neînțelesul Dante, cel care construia ziduri între el și lume, și pe bărbatul visător, îndrăgostit de Beatrice. A trăit un fel de Sindrom Sthendal cu mult înaintea celui care i-a dat numele, doar că pe Dante nu frumusețea orașului l-a înfiorat, ci Beatrice, femeia-înger, a fost cea care l-a făcut să simtă că își pierde echilibrul. A zărit-o doar o clipă într-o piață aglomerată și a revăzut-o apoi, fără să-i vorbească vreodată. Cu toate acestea, ea „întruchipa iubirea perfectă, salvarea, promisiunea unei vieți chiar și pentru ceea ce nu era viață” (p.55).  Iubirea lui imaterială s-a transformat, după moartea fetei, într-o sursă de inspirație poetică care îi străbate întreaga operă.

El dorea ca operele sale poetice să se măsoare cu realitatea și chiar să o întreacă. Femeia pe care o imagina, iubirea pe care o voia erau cheia pentru a înfrunta și a învinge oroarea și mizeria lucrurilor pământești. Dar pentru a face asta, pentru a crea ceva cu adevărat sublim, trebuia să ajungă să cunoască ce e mai rău, pentru a se regăsi în frumusețe trebuia să se piardă în orgia violenței” (p. 137).

Autorul a reușit să creioneze un portret tulburător al tânărului Dante Alighieri și să reconstituie atmosfera sumbră și întunecată care i-a influențat opera de mai târziu. De altfel, Matteo Strukul, romancier, prozator, eseist, traducător, jurnalist și profesor de scriere narativă, este autorul mai multor romane istorice și este director artistic al festivalului italian dedicat romanului istoric.

În Florența, foarte aproape de Piazza della Signoria, se află și acum casa în care a locuit Dante. La câțiva pași de ea, se înalță Turnul della Castagna, fost loc de întâlnire pentru membrii guvernului florentin. În roman se face referire la sistemul de votare medieval, care avea loc în acest turn și care consta în folosirea castanelor albe, respectiv negre, pentru exprimarea opțiunilor de vot. Cum în Florența castanele se mai  numesc și ballotte, nu este exclus ca de aici să vină și ceea ce numim astăzi buletinul de vot!

„Călătorie în România”, de Sacheverell Sitwell

Ceea ce este veșnic și de neuitat în România sunt marea câmpie a Transilvaniei, pădurile Olteniei, bălțile Deltei Dunării, văile Neamțului, picturile Suceviței și Voronețului, casele din lemn și costumele vesele pe care le vedem de-a lungul drumurilor. Aceasta e România dintotdeauna, în timp ce România modernă a uzinelor și blocurilor de apartamente reprezintă doar o adaptare la condițiile de civilizație ale secolului XX. Noi o preferăm pe cea veche. Și aceasta e cea care va dăinui, împletită cu ceea ce este nou” (p. 21).

Călătorie în România, de Sir Sacheverell Sitwell, traducere de Maria Berza, București, Humanitas, 2022.

Sir Sacheverell Sitwell, aristocrat și literat englez, este  autorul a peste 130 de volume de versuri, eseuri, lucrări de istoria artei și jurnale de călătorie.

„Călătorie în România” este cronica vizitei sale în țara noastră, întreprinsă în anul 1937, la invitația prințesei Anne-Marie Callimachi, cea căreia îi dedică volumul. Sitwell mărturisește că pentru el, România era o țară îndepărtată și necunoscută, iar surpriza descoperirii unor locuri fascinante a fost cu atât mai mare. A fost impresionat de peisajele neatinse și de puritatea localnicilor, de tradiții, folclor, de portul popular și de bogăția solului și subsolului.

Și-a început itinerarul din Sighișoara, a trecut prin Sibiu și apoi a urmat șoseaua de-a lungul Oltului spre Oltenia, „ținutul mânăstirilor”(p. 36). A aflat și a redat în carte legendele Mănăstirii Cozia și ale Mânăstirii Dintr-un Lemn și a fost copleșit de frumusețea bisericilor construite într-un stil valah autentic, nealterat de-a lungul secolelor. A poposit la Govora și a ajuns la Mânăstirea Hurezi, „cea mai tipică și cea mai plăcută dintre mânăstirile românești” (p. 39). Descrie tot ce vede – arhitectură, picturi, veșminte, îndeletniciri – făcând comparații pe cât de surprinzătoare, pe atât de măgulitoare. Curios și atent, descoperă mici detalii pe care le asemuiește unor imagini din tablourile marilor artiști ai lumii. Consideră această zonă ca fiind cea mai frumoasă din țară și o numește „România toscană”. E profund impresionat de „casele doamnei Duca” – culele de la Măldărești –  și de bucătăria românească. Trece prin Curtea de Argeș și prin Câmpulung, apoi ajunge la Rucăr, presupunând că „originile neamului trebuie să fi pornit din acești munți” (p. 52). Este atras de frumusețea portului popular și caută să înțeleagă influențele pe care le regăsește în fiecare piesă vestimentară. Participă la un târg de duminică și la o nuntă și observă întregul ritual după care se desfășoară evenimentul. Are senzația întoarcerii în timp, senzație care îi pare și mai reală după ce ajunge la Castelul de la Bran. „Era ca și cum întrezărisem deodată luxul și civilizația, după câteva zile petrecute în locuri îndepărtate” (p. 62). Vizitează Brașovul (Kronstadt) și Sinaia, iar întâlnirea cu Regina Maria a fost un moment pe care autorul a ținut să-l descrie în detaliu.

Află despre existența unui sălaș de țigani, dar regretă că nu a putut să-l viziteze pentru că era fascinat de această etnie. De altfel, de peste tot pe unde a avut ocazia să-i întâlnească, a fotografiat figuri de țigani, cu care a ilustrat volumul. Le dedică numeroase pagini, încercând să le înțeleagă istoria, tradițiile și cutumele, „reminiscențe ale originii lor indiene”.

Capitala însă nu îl impresionează peste măsură: „trăsăturile Bucureștiului constau în personalitatea sa, nu în monumente” (p. 97). Felul în care percepe Sitwell orașul este cu totul surprinzător. Sunt pagini care trebuie citite atât pentru acuratețea detaliilor, cât și pentru estetica narativă. E interesat de aspecte istorice și arhitecturale și face conexiuni remarcabile. Valea Dunării a fost o revelație pentru el, iar chipurile aspre ale pescarilor i-au provocat emoții intense.

Și-a încheiat călătoria după ce a vizitat Moldova și Bucovina, încântat de frumusețea desăvârșită a locurilor. ”România, cu frumoasele ei amintiri, rămăsese dincolo de noapte” este propoziția cu care Sitwell încheie premonitoriu cartea. Totul se va schimba apoi, iar România într-adevăr va rămâne pentru o lungă perioadă „dincolo de noapte”.

După ce totul a fost rostit și încheiat, puritatea populației țărănești, muzica populară de care m-am îndrăgostit profund, bâlciurile de țară, lăieții cei pitorești, minunatele peisaje din Oltenia sau din Deltă, toate acestea la urma urmelor sunt România” (p. 21).

Epoca zidurilor: Cum schimbă lumea barierele dintre națiuni, de Tim Marshall

„Alege un conducător care investește în poduri, nu în ziduri.” (Suzy Kassem, p. 105)

Că avem o „mentalitatea de fortăreață” o dovedește permanenta grijă de a ne împrejmui „sărăcia și nevoile și neamul”, cum ar spune poetul. Însă pe noi, românii, nu gardurile ne definesc, ci porțile. Avem o cultură a porților, a măreției și a sacralității lor, le încărcăm cu o simbolistică arhaică, mistică pentru că le știm a fi prag și trecere. Zidurile, dimpotrivă, conțin întreaga semnificație a piedicii, a obstacolului, a tot ceea ce se opune evoluției. Iar când acestea se înalță peste noapte, arogante și zeloase, se naște ura, mânia, îndoiala. Și iată-ne iarăși în fața unui zid care se dovedește, și acesta, greu de trecut: Schengen. O barieră justificată prin mult trâmbițatele principii democratice de la care chiar Democrația își ia derogare… pentru că poate!

Lucrarea Epoca zidurilor: Cum schimbă lumea barierele dintre națiuni, de Tim Marshall, București, Litera, 2020,  dezbate subiectul pe toate părțile. Ziduri este termenul pe care Marshall îl folosește în mod generic pentru orice construcție separatistă: bariere, garduri și diferențieri de toate felurile. El observă că, indiferent de dimensiunea și motivațiile geografice sau culturale, „aceste ziduri sunt rezultatul diferențierilor și nu cauza – cu alte cuvinte, sunt doar începutul poveștii.” De ce simțim nevoia să ridicăm bariere, ziduri, garduri, fortărețe? Care sunt liniile de falie care construiesc și solidifică zidurile?  Migrația în masă, globalizarea, naționalismul, terorismul, diferențele culturale, orientările politice, schimbările demografice, identitatea de grup, crizele financiare,  războiul, convingerile religioase, divergențe de natură etnică, lupta pentru resurse… Sunt acestea motive sau doar pretexte ale separării? Concluzia e că la baza ridicării barierelor stă dihotomia „noi și ei”. Presupunând că știm cine suntem „noi”, autorul încearcă să identifice cine sunt ”ceilalți”: cei de altă limbă, altă culoare, altă religie, alte convingeri…  Pentru aceasta, face scurte incursiuni în istoria civilizațiilor, marcând momentele, divergențele, politicile, temerile sau pretextele care au dus la înălțarea barierelor dintre națiuni. Statisticile prezentate de el sunt sumbre, iar înșiruirea zidurilor ridicate de-a lungul timpului – „ monumente ale eșecurilor politice”, cum le numește, este cu adevărat uluitoare:

Zidurile Troiei, ale Ierihonului și ale Babilonului; Marele Zid Chinezesc; Marele Zid din Zimbabwe; Zidul lui Hadrian; Zidurile Incașe din Peru și din Constantinopol; Zidul-graniță dintre Israel și Cisiordania (cel mai sinistru și ostil din lume); Zidul Berlinului; Zidul de la granița SUA – Mexic; Întinderile de sârmă ghimpată din Balcani, care despart Grecia de Macedonia, Macedonia de Serbia, Serbia de Ungaria, plus cei 11 kilometri dintre Grecia și Turcia și 30 km dintre Bulgaria și Turcia; Barierele de la granițele Sloveniei cu Croația și cu Austria; Zidul construit de Polonia de-a lungul frontierei cu Belarusul; Gardurile ridicate de Suedia pentru a opri imigranții dinspre Danemarca; Sistemul de fortificații defensive ridicate în ultimii ani de Estonia, Letonia și Lituania cu vecinul lor comun, Rusia; Gardul ridicat de Emiratele Arabe Unite de-a lungul graniței cu Omarul; Barierele de la frontiera Kuwaitului cu Irakul, de la granițele Irakului cu Iranul și ale Iranului cu Pakistanul (700 km); Sistemul prin care Uzbekistanul s-a izolat de toți cei cinci vecini; Granița minată a Tadjikistanului; Barierele care  despart Bruneiul de Malaysia, Malaysia de Thailanda, Pakistanul de India, India de Bagladesh, China de Coreea de Nord, Coreea de Nord de Coreea de Sud; Zona-tampon dintre ciprioții greci și turci; Zidul din Gaza; Sistemele și scuturile antirachetă…

Autorul constată nu numai o întindere spațială a zidurilor, ci și una temporală și o alta culturală. Este de părere că zidurile fizice nu sunt decât proiecțiile celor psihologice și că omenirea a demonstrat, de-a lungul ei, mai degrabă o cultură a separării decât una bazată pe integrare, pe armonizare. Expune o teorie a zidurilor mentale care dublează barierele fizice: Marea Schismă a creștinismului, împărțirea islamului în sunniți și șiiți, confruntările dintre comunism, fascism și democrație,  „Marele Firewall”, sistemul chinezesc de cenzurare a site-uri neagreate politic și de monitorizare digitală a populației. Pe de altă parte, Marshall dă glas și vocilor care susțin ideea „granițelor deschise”, a unui regim al libertății totale de mișcare, ceea ce ar putea duce, în opinia lor, la reducerea sărăciei la nivel global, distribuirea mai eficientă a forței de muncă și a resurselor. Tentația zidurilor este veche și continuă. Din punct de vedere informațional, trăim o epocă a triburilor digitale, iar autorul se întreabă dacă și aceste triburi moderne vor simți nevoia să ridice bariere precum predecesoarelor lor de la începutul omenirii.

Tim Marshall a fost corespondent de presă, redactor pe probleme de diplomație și editor. Îndelungata sa activitate jurnalistică l-a adus adesea în mijlocul celor mai mari probleme cu care se confruntă omenirea, iar observațiile sale sunt expuse cu lejeritate în lucrările și reportajele publicate. Pe lângă informații, date și statistici, autorul a ilustrat cartea cu hărți și imagini relevante și a citat numeroase personalității mondiale.

„Condiția umană înseamnă că niciodată nu vom ajunge la o unitate totală, dar asta nu ne scutește să încercăm” (p. 266)

„Roma, Neapole, Florența”, Stendhal

„Nordul judecă după simțurile anterioare, sudul după ce face acum plăcere simțurilor lui” (p. 41, „Roma, Neapole, Florența”, Stendhal, București, Editura Univers, 1970)

Printre celebrele „victime” ale Marelui Tur (Grand Tour) s-a numărat și Marie-Henri Beyle, Stendhal, după unul dintre zecile sale nom de plume. Marele Tur era un fel de apogeu, de desăvârșire a perioadei de formare și de educație a tinerilor aristocrați europeni. Încă înainte de secolul al XVIII-lea, plecarea într-o călătorie prin Europa, și mai ales în Italia, devenise o modă care s-a dovedit benefică pentru artă și literatură, deoarece mulți tineri înzestrați (Goethe, Byron…) și-au transpus impresiile de călătorie în opere memorabile. De mirajul călătoriei au fost ademeniți și tinerii români cu stare (Alecsandri, Negruzzi, Dinicu Golescu, Kogălniceanu…), care au ajuns să cunoască, și în acest fel, cultura și civilizația altor țări. 

Până în acel moment, Stendhal (1783 -1842) mai călătorise în Germania, Austria și Rusia, dar și în  Italia, ca sublocotenent în armata napoleoniană. Și-a început Marele Tur când avea 33 de ani, cu toate că, în primul paragraf al volumului „Roma, Neapole, Florența” ne spune că, la vremea respectivă, avea douăzeci și șase de ani („Berlin, 2 septembrie 1816. – Deschid scrisoarea care-mi acordă un concediu de patru luni. Exultare, bătăi de inimă. Cât de nebun pot fi încă la douăzeci și șase de ani!”). Călătoria lui Stendhal s-a desfășurat potrivit uzanțelor vremii. A stat câteva luni la Milano, a continuat prin Pavia, Piacenza și Reggio, apoi prin Bologna, Florența și Siena, a trecut prin Roma pentru a ajunge la Napoli, a vizitat Pompeii, Salerno și Reggio Calabria și s-a întors la Roma pentru cincizeci de zile. Milano a devenit orașul său de suflet și până la final s-a declarat a fi milanez. „Milanezul nu e rău și o dovedește net într-un singur fel: e fericit. Ce precede e clar. Ce urmează, doar probabil.” (p. 101). Florența s-a dovedit a fi copleșitoare: „Aici au trăit Dante, Michelangelo, Leonardo da Vinci! îmi spuneam; ai dinainte nobila așezare, regina evului mediu! Între zidurile acestea reîncepu civilizația. ” (p. 205).  Și tot aici, a trăit o stare de emoție profundă în fața operelor de artă de la Biserica Santa Croce, stare care astăzi îi poartă numele: sindromul Stendhal: „… eram într-un fel de extaz la gândul că mă găsesc în Florența și în vecinătatea marilor oameni cărora le văzusem mormintele. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime, o vedeam îndeaproape, o atingeam ca să spun așa. Ajunsesem la acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile celeste provocate de artă cu sentimentele pasionate. Ieșind de la Santa Croce aveam palpitații, ceea ce se numește nervi la Berlin; viața din mine se epuizase, pășeam cu teama de a nu cădea.” (p. 206)

A ilustrat, în stilul său realist, aspecte ale politicii și ale administrației locale, adânc corelate cu filosofia, poezia și particularitățile spiritului italian. Era încântat de tot ce vedea în jurul său. Peste tot pe unde a colindat, a vizitat teatrele și nu a ratat nicio reprezentație, a întâlnit artiștii epocii, a analizat costumele și decorurile și a dat dovadă de un simț critic foarte dezvoltat. Avea însă și o apetență neobișnuită pentru „aventurile galante” ale altora și era curios să afle detalii care în mod normal nu ar fi trebuit să-l privească. Dar tocmai datorită acestor indiscreții, el descrie cu obiectivitate o epocă… cu toate ale ei.

Deși a acordat o atenție deosebită manifestărilor artistice, a ținut să viziteze și locurile cu însemnătate istorică. „Tot ce-am văzut mai curios în călătoria mea e Pompei; te simți purtat în antichitate; și de ai cât de cât obiceiul să crezi doar în ce ai încercat, afli pe loc mai mult decât un savant.” (p. 262). Și apoi: „Am urcat ieri Vezuviul: cel mai obositor lucru de când mă știu. Urcarea conului de cenușă e diabolică. ” (p. 251)

A fost sedus de firea pasională a tinerilor italieni și a admirat naturalețea cu care își manifestau dezinteresul față de marile teme de meditație cu care își pierdeau timpul „sclivisiții francezi”.  A descris într-o manieră narativă foarte plăcută societatea italiană pe care a comparat-o neîncetat nu numai cu cea franceză, dar și cu cea germană sau engleză. Italia este însă cea câștigătoare! „Nici un englez dintr-o sută nu îndrăznește să fie el însuși, nici un italian din zece nu concepe că ar putea fi altfel decât e.” (p. 102)

Dacă, așa cum a spus, a respectat un singur om, pe Napoleon, care este amintit de zeci de ori în paginile cărții, cu siguranță Italia este țara pe care a admirat-o, care l-a mișcat profund și la care a revenit peste ani.

„Italia datorează totul evului mediu însă, formându-i caracterul, evul mediu a și otrăvit-o cu ura, așa că țara asta frumoasă e atât patria urii, cât și a iubirii.” (p. 64)

Ziua lui NU

Întâmplător sau nu, tocmai citesc o carte veche de călătorii și mici filosofii: „Străbătând Italia: reflecții”, de Clitus Constantinescu, București, Editura Cugetarea, [1939]. Autorul nu insistă prea mult pe descrierea locurilor, ci încearcă să ne împărtășească modul de viață, frânturi de istorie, esența spiritului italian… așa cum le-a descoperit el în această călătorie. Relatările sunt aproape poetice, încărcate de metafore și de nuanțe filosofice și mai puțin de informații. Se folosește de fiecare situație ivită pentru a-și expune gândurile și părerile într-o manieră pedantă, câteodată pasională, alteori rezervată, dând dovadă de o mare putere de observație și de simț critic. O simplă discuție cu un țăran italian a cărui singură avere materială era haina de pe el, dar care se simțea bogat și fericit pentru că avea o familie mare, îi provoacă autorului nevoia de a face o comparație între Italia (fascistă, la acea vreme) și Rusia comunistă.

Despre Rusia de atunci spunea: „Rusia a înaintat așa cum înaintează o amibă. Nu sabia și pușca au fost armele propriu-zise, acestea întâmplător, ci însăși corpul, însuși structura sufletească slavă a acestui popor. Dovada, de altfel, este faptul că ei nici nu au colonii îndepărtate de corpul poporului rusesc. Ei au înaintat ca o apă care inundă, ca un aluat care se revarsă peste marginile prea joase ale copăii. Rusia a revărsat și a înghițit apoi. Rusia este un lichid în care s-au înecat celelalte popoare. Și vai de popoarele care sunt înghițite de acest popor lichid.” (p. 142)

Însă Italia reprezenta pentru el o „minunată imensitate!”

Și tocmai astăzi, Grecia sărbătorește Ziua Oxi sau Ziua Ohi – Ziua lui NU. Se împlinesc 82 de ani de când, în anii tulburi ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, ”minunata imensitate” care forma, alături de Germania și de Japonia, Axa Roma-Berlin-Tokyo a solicitat grecilor permisiunea de folosi, în scop armat, un pasaj de trecere pe granița greco-albaneză. Ultimatumul trimis grecilor de către Benito Mussolini a fost respins de către prim-ministrul Greciei, care a răspuns în franceză – limba diplomației de la acea vreme: „ Alors, c’est la guerre!”, iar localnicii au ieșit în stradă scandând: „Oxi! Oxi!” (Nu! Nu!).  Cuvântul „Oxi” reprezintă astăzi sinonimul acelei zile, dar și simbolul eroismului, al demnității și al hotărârii în fața intențiilor invadatoare, oricare ar fi ele. Și așa ajungem la Rusia! Iată-ne iarăși puși în fața unei provocări menite să ne pună la încercare înțelepciunea, curajul, unitatea și puterea de a spune NU.  Vom vedea dacă am învățat ceva!

„Pompei” de Robert Harris

„Natura se năpustea spre el – imposibil de cunoscut, atotcuceritoare, indiferentă – și în flăcările ei, Pliniu citea deșertăciunea tuturor ambițiilor omenești.” (p. 350)

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.

Problema cu romanele istorice este că te pot deruta. Scriitorii reușesc adesea, prin mijloace literare, să-și impună propria viziune asupra faptelor istorice și să le modifice cititorilor modul de receptare a evenimentelor. Separarea lucrurilor se complică și mai mult atunci când textele se bazează pe o documentare serioasă, iar intriga preia o serie de adevăruri istorice, creând senzația unei reprezentări veridice a realității. În comparație cu o lucrare de specialitate, unde autorul păstrează o atitudine personală neutră sau cel puțin rezervată, prezentând faptele în strict acord cu sursele la care apelează, romancierul este pe deplin îndreptățit să se folosească de compozițiile specifice literaturii, să se arate pătimaș sau părtinitor, să ignore sau să augmenteze faptele în avantajul demersului său literar. Romancierul se prevalează de libertatea lui de exprimare recompunând contexte controversate greu de demonstrat, sau umplând goluri cu ipoteze greu de demontat. Cu toate astea, un roman istoric, oricât de bine și de credibil este scris, nu poate înlocui o lucrare de specialitate și trebuie tratat ca atare. Ficțiunea nu se substituie adevărului istoric, iar cititorul nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere că romanul este doar o proiecție a imaginației scriitorului. El țintește strict atenția cititorului și nu va fi niciodată pus în situația de a-și justifica resursele, improvizațiile sau ficțiunea în sine.

Este adevărat însă că, pe de altă parte, în afară de rolul lor implicit, romanele istorice pot face un serviciu și altor domenii, în sensul că retrezesc curiozitatea asupra unor aspecte nelămurite pe deplin, pot contribui la promovarea unor obiective (romanele lui Dan Brown sunt recunoscute pentru isteria turistică pe care au declanșat-o) sau pot readuce în atenție modele de comportament aproape uitate (noblețea, cavalerismul…) care să influențeze în mod pozitiv o anume categorie de cititori. Și apoi, cei care nu cunoșteau nimic despre subiect înainte de a citi varianta romanțată au acum ocazia să afle câte ceva și, cine știe, să devină interesați, iar cei care sunt în cunoștință de cauză și nu suferă de vreun deficit de autoreglare pot privi cu relaxare abaterile.

„Pompei” de Robert Harris este desigur un astfel roman istoric, în care adevărul și imaginația se află într-o dispută destul de onestă. Autorul s-a îngrijit să strângă cât mai multe informații despre viața de zi cu zi din Imperiul Roman pe marginea cărora a improvizat o interesantă poveste, având pe fundal atmosfera din Pompeii, la momentul erupției Vezuviului. Romanul reconstituie ultimele zile ale orașului, conturat după urmele efervescenței sale încremenite brusc. Lista tratatelor istorice, de vulcanologie, de civilizație, arhitectură și inginerie romană, precum și atlasele și revistele consultate și redate la final reflectă interesul scriitorului pentru subiect. Autorul pare preocupat de reproducerea cu fidelitate a cronologiei momentului, de aceea apelează deopotrivă la aceste surse documentare și la efectele emoționale.  Reușește să ne transporte în mijlocul evenimentelor. Devenim martori discreți, conștiințe din viitor, care asistă fără putința de a interveni în vreun fel.

Cartea e structurată în patru capitole a căror denumire ne plasează cu exactitate în timp, pe parcursul celor patru zile în care se desfășoară evenimentele: Marte – 22 august – Cu două zile înainte de erupție; Mercur – 23 august – Ziua dinaintea erupției; Jupiter – 24 august – Ziua erupției; Venus – 25 august – Ziua finală a erupției. Fiecare capitol cuprinde mai multe subcapitole, în care acțiunea este plasată după reperele orare romane, cu echivalentele lor actuale: Conticinium (ora 04: 21); Hora undecima (ora 17:42); Hora duodecima (ora 18:48)…

Nu este simplu să creezi suspans atunci când finalul este cunoscut, dar Harris a reușit să facă acest lucru mutând centrul de interes când asupra personajelor, când asupra evenimentului în sine. Suntem progresiv introduși în atmosferă. În plină perioadă imperială, o mare parte din politicienii romani își pierduseră semnificativ din putere și se ocupau cu probleme administrative, dar asta nu însemna că renunțaseră la stilul de viață lipsit de griji. În jurul Golfului Napoli, unde aceștia își petreceau vacanța din vara anului 79, nu mai plouase de luni bune. Nimeni însă nu părea preocupat de asta, deoarece resursele de apă ale zonei proveneau de departe, din izvoarele reci ale Apeninilor, iar apeductul Aqua Augusta, vechi de o sută de ani, purta apa proaspătă prin canale subterane și prin arcade etajate, peste văi și râpe, traversa câmpia Campaniei, împinsă prin sifoane uriașe, ocolea Vezuviul și se oprea în orașul Misenum, aflat pe coastă. Apeductul parcurgea o distanță de o sută de kilometri, cu o înclinare de doar cinci centimetri la fiecare o sută de metri și alimenta nouă orașe aflate pe coasta Golfului Napoli. De buna lui funcționare se îngrijea aquarius, inginerul hidrotehnist. În mod cu totul bizar, Exomnius, inginerul care supraveghea Piscina Mirabilis din orașul Misenum, locul în care se termina apeductul și unde se afla rezerva strategică de apă, a dispărut fără urmă și a fost înlocuit cu tânărul inginer Marcus Attilius Primus. Acesta se dovedește a fi un profesionist integru și pasionat. El este cel care a simțit primul mirosul nefiresc de sulf – „respirația Hadesului”- și care a făcut legătura dintre acesta și moartea peștilor din iazul lui Ampliantus, un sclav îmbogățit pe căi neortodoxe. Ampliantus este tot ceea ce Attilius nu ar putea fi. El întruchipează lăcomia și parvenirea, corupția și cruzimea, trufia și lipsa de moralitate. Deși clasică, această antiteză adaugă tensiune acțiunii care precede erupția vulcanului și mult suspans în timp ce dezastrul este în desfășurare.

Orașul Pompeii este prezentat prin prisma personajelor și a impresiei pe care și-o exprimă acestea. Lasă astfel să se înțeleagă că era un oraș condus de superstiții, populat de o clasă coruptă și cu o moralitate îndoielnică. „Poate că Mama Natură ne pedepsește pentru lăcomia și egoismul nostru” (p. 183). Autorul intervine însă cu mici incursiuni curente, firești, prin care ne echilibrează percepția. În fond, de ce ar fi fost locuitorii orașului Pompeii mai dedați păcatului decât  restul romanilor? De ce ar fi fost acest oraș mai corupt decât celelalte? Percepția este dată desigur de ruinele care fac trimitere la practici mai puțin morale, dar depinde la ce fel de moralitate ne raportăm. E simplu să judecăm prin prisma convingerilor și a educației noastre, a valorilor și a credințelor de acum, dar asta nu înseamnă că e și corect! Personal, cred că decadența orașului este mult exagerată. 

O coincidență stranie face ca, exact pe 23 august, cu o zi înaintea dramaticului eveniment, în Pompeii a avut loc festivalul Vulcanalia prin care romanii îl celebrau pe Vulcan, zeul focului. Și tocmai în acea zi, undeva pe versanții Muntelui Vezuviu, Aqua Augusta pare să se fi blocat. Tânărul nostru inginer ajunge astfel la Pompeii, pentru a descoperi ce anume gâtuise spectaculosul apeduct. Amiralul flotei era Gaius Plinius, Pliniu cel Bătrân, autorul fabuloasei lucrări „Istoria Naturală”, pe care avem ocazia să-l întâlnim în ultimele lui zile de viață, hipnotizat de incredibila desfășurare a naturii. Și cum romanii era convinși că vinul este sursa adevărului – In vino veritas – Pliniu a presupus că ceva cumplit urma să se întâmple atunci când vinul din pahar a început să tremure. Și acesta a fost doar unul dintre primele semne care anunțau dezastrul. Attilius începe să înțeleagă că defecțiunea apeductului este și ea consecința freamătului nefiresc care cuprinsese Vezuviul.  Și tocmai acum, apare Corelia. Natura însă își urmează cursul, impasibilă la idila care se tocmai se năștea. Și apoi: uluire, teamă, panică, fuga… Excelent descris momentul!

„Pompei” de Robert Harris, trad. Bogdan Marin, București, Editura ALLFA, 2010.  Volumul reproduce varianta în limba engleză, publicată în anul 2003, cu titlul „Pompeii”. Am încercat să înțeleg unde a dispărut al doilea i din varianta în limba română. Așa că am făcut turul dicționarelor și o cercetare la fața locului.  😉

Ei bine, în Italia se scrie Pompei cu un singur i, în schimb pe hărțile și pliantele tipărite în limba engleză, aflate în incinta site-ului arheologic, scrie clar Pompeii. Din cărțile de referință pe care le-am consultat reiese că în limba română contemporană se folosește exclusiv varianta Pompeii: Dicționar enciclopedic, vol. V, București, Editura Enciclopedică, 2009; Mic dicționar enciclopedic, București, Editura Enciclopedică, 2005; Enciclopedia universală Britannica, Vol 12, București, Editura Litera, 2010; Enciclopedia Antichității, de Horia C. Matei, ed. a IV-a, București, Editura Meronia, 2003. Enciclopedia civilizației romane, București, Editura științifică și enciclopedică, 1982.

În lucrările de referință românești antebelice, denumirea orașului apare și cu un singur i sau sub forma Pompeji.

„Pe măsură ce observa mai mult natura, devenea tot mai puțin dispus să considere vreo afirmație privitoare la ea ca fiind imposibilă.” (p. 279)

„Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe

-Să renunți la viitorul tău.

-Și ce voi fi atunci?

-Un… „aș fi putut fi” (p. 24)

Un pact faustic l-a determinat pe tânărul Axel Munthe să își urmeze visul de a-și construi o casă scăldată în soarele Insulei Capri, în schimbul șansei de a deveni „un medic la modă” – un doctor al celor bogați.

A început să-și scrie memoriile la îndemnul lui Henry James, ca metodă de alungare a insomniei, iar cartea a fost gata de publicare în 1929, când Axel Munthe avea aproape 72 de ani. „Când n-am mai putut dormi, am început să scriu cartea de față.” (p. VII)

 „Cartea de la San Michele” este o povestire atipică, parțial autobiografică, parțial închipuită, fără situări clare în timp – acestea sunt detalii care se subînțeleg. În relatările secvențiale, povestitorul insistă pe anumite evenimente ale vieții sale pe care le privește cu ochii celui care a fost, dar și cu înțelepciunea adunată în ani. Figură carismatică și echilibrată, Munthe are totuși niște teorii care astăzi ar putea părea cel puțin excentrice. Cu siguranță a fost un om pătimaș și nu se poate să fi fost altfel, atâta timp cât ne ține adevărate conferințe despre relația dintre câine și om, ne face cunoscută propria filosofie despre moarte -„adversarul plin de mister”, pledează pentru îngrijirea necondiționată a bolnavilor și își mărturisește lipsa totală de stimă pentru medicii care făceau „comerț cu suferința”.

Axel Munthe (1857-1949) și-a împărțit aproximativ simetric viața între două secole (cronologic) și între două lumi. Munthe era el însuși un „munte” de contradicții: devenise medicul aristocrației bogate din Paris, dar îi trata absolut gratuit pe cei sărmani; declara că iubește mai mult animalele decât oamenii, dar nu a ezitat o clipă să sară în ajutorul bolnavilor de holeră de la periferiile orașului Napoli; se declara un adept al simplității și al cumpătării, dar Villa San Michele este precum un muzeu al prețioaselor vestigii antice; ne povestește în amănunt despre menajeria sa de la Capri, dar nu suflă un cuvânt despre vreuna dintre cele două soții.

Oarecum surprinzătoare și greu de asociat în ansamblu sunt digresiunile supranaturale, populate de personaje fabuloase. Pe insula Capri, de pildă, ne descrie întâlnirea cu o ființă imaterială, o imagine amestecată a spiritului mefistofelic cu cea a duhului hamletian, care stăpânește ruinele palatului lui Tiberius, iar în Laponia contactul firesc cu zânele și spiridușii fantastici sunt parte  naturală a misticismului local. În cea mai mare parte însă descrie, în tușe realiste și adesea cu umor, deopotrivă beteșugurile oamenilor și ale vremurilor trăite.

Și-a făcut studiile la Paris și tot acolo și-a deschis un cabinet medical, pe Avenue de Villiers. Sala lui de așteptare s-a umplut rapid de pacienți bogați ipohondri, care se considerau bolnavi de „apendicită”. Pentru a-i liniști, le schimba diagnosticul în „colită” – un termen fără semnificațiile de astăzi ale afecțiunii. Așa a ajuns colita o boală la modă în rândul parizienilor „plictisiți de viață”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tânărul nostru a început să strângă bănuți pentru casa de pe insulă! Trebuie spus că Axel Munthe era un mucalit fără pereche. De altfel, ca orice om inteligent, nu se lua niciodată prea în serios. Chiar el o spunea: orice om „are dreptul să râdă de el însuși din când în când să-și mențină spiritul.” Era însă un filantrop autentic: îi trata pe sărăci fără a le pretinde ceva, dăruia jucării copiilor sărmani,  trata voluntar cazurile cele mai grave… Era un mare iubitor de animale, iar în paginile cărții își exprimă profundul dezgust pentru cei care le rănesc sau le disprețuiesc. Călătorea destul de mult, iar fiecare călătorie este prilejul unei întâmplări uneori amuzante, alteori fabuloase, dar invariabil savuros relatate.

De Capri nu a uitat însă nicio clipă. A venit prima dată pe insulă la optsprezece ani și a fost fascinat de ruinele fostului  palat al lui Tiberius, noroiosul îmbibat cu sânge împărat roman care a trăit pe insulă zece ani și a condus imperiul de acolo. Munthe a revenit la Capri după ce își făcuse un renume, dar tot nu strânsese suficient pentru a-și construi vila mult visată. După o scurtă, dar interesantă ședere la Roma, unde și-a deschis un cabinet medical chiar în casa din Piazza di Spagna, în care Keats și-a petrecut ultimele clipe (pe care, printr-o coincidență fericită, am revăzut-o chiar în această vară), medicul nostru a intrat în dizgrație – „nu mai făceam de oameni cumsecade” (p. 416). Mă rog, isprăvile lui sunt savuroase – trebuie citite! Dincolo de aspectele personale, cartea ne introduce în atmosfera epocii din cu totul altă perspectivă decât am fost obișnuiți.

Casa Keats- Shelley, Roma, Piazza di Spagna

A cumpărat casa bătrânului Vincenzo și capela de la capătul celor 777 de trepte feniciene de pe coasta Munților Faraglioni și, fără niciun plan sau vreo schiță, și-a construit casa visurilor lui, locul unde a trăit tot restul vieții alături de animăluțele lui dragi. A găzduit numeroase personalități ale vremii, inclusiv capete încoronate și a scris mult pentru a-și alunga insomnia. 

Villa San Michele de pe Insula Capri este deschisă publicului, iar în carte regăsim descris fiecare colțișor, așa că e interesant să luăm cu noi volumul dacă intenționăm să o vizităm.

Există mai multe traduceri în limba română, prima ediție – realizată de Felix Aderca – a fost tipărită în anul 1934, la Editura „Naționala Ciornei”, Librăria „Cultura Poporului”. Această primă traducere a fost republicată în opt ediții. În 1945, Editura Gorjan din București a publicat o nouă ediție, tradusă de Margareta Poenaru Bordea și ilustrată de Fred Micos, într-un tiraj de numai 103 exemplare. Teodora Sadoveanu a realizat o altă traducere, tipărită și retipărită de Editura pentru Literatură Universală (1969), Editura Dacia (1970), Editura Minerva (1986), Editura Literatura Artistică (1990) și Editura Pygmalion (1993). Cea mai recentă traducere îi aparține Mariei Nicolae-Dumitrescu, publicată la Editura Orizonturi, în anii 2009 și 2012.

Am ales să citesc prima ediție a volumului în limba română, „Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe, trad. F. Aderca, București, Editura „Naționala Ciornei” S. A., [1934], 526 p., care are 34 de capitole, o scurtă introducere realizată de autor la Torre di Materrita, în 1928 și un epilog. Cartea a fost bine primită, iar de-a lungul timpului a fost tradusă în cel puţin patruzeci şi cinci de limbi şi este una dintre cărțile celebre ale secolului al XX-lea.

Personal, aș pune cartea pe lista de lecturi liceale. Mă gândesc că Axel Munthe ar putea fi un model, o figură educată și stilată care să înlocuiască „atrocitățile” care populează astăzi media de toate tipurile.

Tot ce pot spune este că nu am vrut niciodată să scriu o carte despre mine; a fost, dimpotrivă, preocuparea mea constantă tot timpul de a încerca să mă scutur de această personalitate vagă.

„Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore

„Povestea unei iubiri de taină.”

Sedusă de titlu și de pe imaginea de pe copertă, m-am hotărât să-mi condimentez vacanța cu o poveste care se petrece în Italia, chiar unde mă duceau și pe mine pași: „Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore, Litera, București, 2020. E o carte ușurică, de vacanță, o povestioară ca acelea pe care le întâlnim în filmele de Crăciun, o întâmplare care se pierde în lumea faptelor diverse.

Pentru a imprima un oarecare suspans, povestea se desfășoară pe două planuri. Pe de o parte, ne este prezentată viața liniștită, modestă și însingurată a văduvei Gracie Burton, pe de altă parte, ne întoarcem în timp, în urmă cu patruzeci de ani, pentru a asculta o istorioară de genul „marea și unica iubire”. Cine ar fi ghicit că senina Gracie ascunde un trecut atât de romantic, petrecut pe fundalul anilor 50′-60′, în compania unor falsificatori de artă!

Trecută acum cu 60 de ani, Gracie se hotărăște să-și părăsească intrigantul anturaj din orășelul englez Badley Compton și să plece, pentru o săptămână, în Toscana, la un curs de gătit organizat la Castelul Montefosco din Colladoro. Uimite de o decizie așa de neașteptată, fiica și nepoata ei o însoțesc în această călătorie, deși relațiile dintre ele deveniseră foarte distante. Ajunse acolo însă, cele două constată că blajina Gracie nu e tocmai ce părea a fi. Ea avea un trecut tumultuos și nu tocmai curat, trăit chiar pe aceste locuri. În urmă cu mulți, mulți ani aici îl cunoscuse pe cel pe care, se pare, nu l-a putut uita și nu a încetat să-l iubească. A venit sperând să-l întâlnească și să retrăiască senzațiile primei tinereți, dar și să-și înfrunte temerile legate de faptele mai puțin legale la care fusese părtașă și care o făcuseră să arunce mereu câte o privire speriată în urmă.

E interesantă dinamica relației dintre cele trei – mamă, fiică, nepoată -, pe măsură ce fiecare se redescoperă, vegheate din umbră de Mama Bernadetta, cea care instruiește grupul în arta bucătăriei italiene. Singurul lucru credibil din roman sunt lecțiile ei de gătit.

Peisajul e și el personaj, dar descrierile sunt superficiale. În schimb, autoarea intră mult prea mult în detalii atunci când creează scene intime. Dialogurile sunt ori prea seci, ori prea teoretizate și nu oferă savoare conversațiilor. Umorul este prezent mai ales pentru a descrie societatea din Badley Compton. Aici strălucește. La final, autoarea de origine engleză ne mărturisește că pentru a se documenta a călătorit în Italia și a redat în roman o parte din experiența trăită acolo.

Samuel Pepys – Jurnal

Mens cujusque is est quisque. (Cicero)

Samuel Pepys. Jurnal (1660-1669), în românește de Costache Popa și Ileana Vulpescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965

Memorialistica – memorii, jurnale, cronici, autobiografii, corespondență, confesiuni, însemnări sau note personale – întreaga literatură de gen este o lectură fascinantă, cu toate că nu întotdeauna textele au fost scrise cu vreo intenție literară. Totuși, nu este exclus ca cei care au dorit să păstreze astfel o urmă a vieții lor, a frământărilor pe care le-au trăit sau o amintire a evenimentelor la care au fost martori să se fi gândit că înregistrările, indiferent de forma lor, ar putea fi citite de ochi străini, în viitor. Asta se poate presupune și despre Jurnalul lui Samuel Pepys, care, deși nu a fost scris pentru a fi publicat, din felul minuțios în care a fost redactat, legat și catalogat de către autor, putem deduce că acestuia i-a trecut prin gând sau poate chiar și-a dorit ca acest jurnal să fie citit după moartea lui. Mai mult decât atât, chiar dacă Pepys a stenografiat înscrisurile (după același sistem tahigrafic învățat la Cambridge și folosit frecvent de contemporanii săi, printre care și Isaac Newton), el a avut grijă ca, undeva în bibliotecă, să lase cheia de descifrare a sistemului de scriere. Caietele au fost decriptate și publicate într-o primă ediție, înainte de a fi fost găsit codul, astfel că există mai multe variante care redau textul fie decodat după cheia lăsată de Pepys, fie de dinainte, fie o îmbinare a celor două.

Volumul acesta, singura traducere în limba română din câte cunosc, are și plusuri și minusuri. Este o reeditare a ediției prescurtate și îngrijite de bibliotecarul de la Biblioteca Pepysiană din Cambridge, Sir Owen Frederick Morshead, și publicate de G. Bell and Sons, la Londra în 1932. Majoritatea pasajelor neincluse în acest text sunt relatări din viața intimă (mă gândesc că Pepys a codificat textul și din dorința ca tocmai aceste însemnări compromițătoare să nu cadă, prozaic, pe mâna soției sau, mai rău, a persoanelor influente despre care a scris în termeni nu tocmai măgulitori). Însă ceea ce lipsește din ediția în limba română sunt imaginile. În variantele britanice, editorii au inclus ilustrații relevante menite, pe de o parte, să recreeze imaginea epocii și, pe de altă parte, să agrementeze textul cu oarece umor.

La plusuri însă avem traducerea realizată de Costache Popa și Ileana Vulpescu și excepționala prefața semnată de nimeni alta decât Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Dar cine a fost Samuel Pepys? Personal, de numele lui m-am „lovit”  în două rânduri. Prima dată, în timp ce savuram un delicios Eton mess la una dintre mesele din fața pubului londonez cu nume straniu, „The Hung, Drawn & Quartered” (Spânzurat, decapitat și spintecat), am zărit pe unul dintre zidurile sale exterioare cea mai bizară inscripție „I went to see Major General Harrison hang, drawn and quartered. He was looking as cheerful as any man could in that condition. Samuel Pepys, 13th October 1660”. Carevasăzică de aici și-a luat numele restaurantul.

Mi-am notat undeva în minte să caut despre acest domn. Aproape uitasem de el când am fost la Cambridge și am dat peste Biblioteca Pepys (Pepysiană) de la Colegiul Magdalen. Biblioteca lui Samuel Pepys – documente, incunabule și cărți rare (vreo 3000)  – și obiecte de mobilier care-i aparținuseră acestuia alcătuiesc acum o frumoasă colecție publică. Printre cele mai importante documente păstrate acolo sunt cele șase volume manuscrise ale jurnalului pe care autorul l-a ținut timp de 10 ani – de la 27, la aproape 37 de ani -, între 1659 și 1669, documente din care este extras și textul inscripției pe care o zărisem.

Samuel Pepys (1633 – 1703) era fiul unui modest croitor londonez. Nu făcea parte din casta nobiliară, dar a urmat studii la Cambridge și a ajuns un înalt funcționar al Amiralității Britanice. Se bucura de  protecția lui Edward Mountagu, lordul Sandwich, pe care îl numește în jurnal My Lord. Și-a început Jurnal în prima zi a anului 1659, cu câteva luni înainte de a fi numit în mult doritul post de secretar, care i-a adus nu numai un venit considerabil, ci și o poziție socială privilegiată. A renunțat să mai noteze în Jurnalul în ziua de 31 mai 1669 din cauza problemelor de vedere cu care se tot confruntase în ultimul timp. Șase luni mai târziu, în același an, soția lui va muri, la numai 29 de ani, răpusă de tifos.

Era un orator desăvârșit, frecventa biserica cu regularitate, nu rata nicio reprezentație a trupelor de teatru londoneze și era un fin cunoscător al muzicii. Cânta la flaut, clarinet, vioară…. Cel mai mult însă prețuia cărțile pe care le procura ori de câte ori avea ocazia. Considera educația una dintre obligațiile unui bărbat, de aceea s-a îngrijit ca fratele lui mai mic să studieze la Cambridge, la Christ’s College. El însuși absolvise Magdalen College.

În rest, se bucura întotdeauna de o masă copiosă și cu vin din belșug și era un mare admirator al femeilor … și chiar mai mult. Un om de lume, cum ar spune bunica mea.

Din primele rânduri ale Jurnalului aflăm că, la acel moment, Pepys locuia împreună cu soția și cu singura lor servitoare pe Axe Yard, o stradă care se afla foarte aproape de actuala și celebra Downing Street. De altfel, din Jurnal aflăm că, la un moment dat, domnul George Downing – cel care va da și numele străzii – îi devenise un fel de șef, „e un om atât de zgârcit, că nici nu vreau să-l văd” (p. 69).

La început se descurca destul de greu și era nevoit să împrumute bani de la prieteni pentru cheltuielile de zi cu zi. Din propriile povestiri reiese că era genul mercantil și foarte chibzuit atunci când venea vorba de bani. Ținea evidența fiecărui împrumut, a câștigurilor și a cheltuielilor cu o rigoare care ar fi obosit pe oricine altcineva. De altfel, începuse să-i placă filosofia binefăcătorului său: „în general nu leafa îmbogățește pe om, ci prilejurile de a câștiga bani pe de lături, cât este în slujbă” (p. 77). Nu poate să nu mă uimească și uneori să mă amuze excesiva și permanenta lui grijă pecuniară: „cheltuielile cu mobilatul casei sunt atât de mari, încât mă tem că n-am să le pot acoperi dacă nu desfac una din pungile mele de o sută de lire” (p. 82). De altfel, când termină câte un caiet în care își scrie jurnalul și la finalul fiecărui an, face o scurtă analiză a stării sale financiare, care se reflectă, desigur, și în numărul din ce în ce mai mare de servitori. Pe tot parcursul lecturii am încercat zadarnic să-l disociez de Dinu Păturică al nostru.

Autoritar, energic și mereu în mișcare, a fost martorul perfect al epocii lui. A înregistrat fiecare eveniment, major sau casnic, cu aceeași rigurozitate. A descris actualitatea vremii succint și exact. A prezentat societatea și transformările prin care trecea „statul”, de la celebrul moment Rump Parliament – epurarea parlamentară din 1648, dizolvarea și, în final, repunerea lui în drepturi. Suntem în plină revoluție engleză, iar Pepys a înșiruit evenimentele recent traversate de Anglia republicană, condusă de controversatul Oliver Cromwell, unul dintre semnatarii sentinței de condamnare la moarte a regelui Carol I, devenit apoi Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. La doi ani după moartea lui Cromwell, regaliștii au recâștigat puterea, iar trupul i-a fost dezgropat, spânzurat și decapitat și apoi îngropat la piciorul spânzurătorii, alături de ceilalți vinovați de regicid. Ură grea! De altfel, am găsit în Jurnal și fragmentul care mi-a atras atenția pe zidul pabului din Londra: „am ieșit până la Charing Cross, ca să văd cum îl spânzură și-l spintecă în patru pe generalul-maior Harrison, căci acolo a avut loc execuția; dânsul părea cât se poate de vesel și bine dispus pentru un om în atare situație. S-a tăiat apoi funia, iar capul și inima au fost arătate mulțimii, la care au izbucnit strigăte puternice de bucurie.” Cu toate că era un act de răzbunare pentru uciderea lui Carol I, Pepys nu a împărtășit întrutotul entuziasmul mulțimii. Întors acasă și-a manifestat furia distrugând un coșuleț. Categoric, a fost afectat de ceea ce văzuse.

S-a îmbarcat și a plecat pe mare împreună cu protectorului lui, Edward Mountagu. La Haga l-a întâlnit pe regele Carol al II-lea aflat, la începutul anului 1660, în exil, iar toate acestea au condus, indirect, la obținerea postului de secretar al Consiliului Marinei. Această funcție i-a schimba cu totul modul de viață. De unde până atunci fusese nevoit să bată un cui în perete pentru a avea unde să-și așeze pelerina, acum s-a mutat într-o casă nouă cu perdele verzi de serj și tapet de piele aurită. În plus, noul statut îi permitea să fie destul de des în preajma regelui. Asta i-a dat prilejul să observe și să critice (în paginile jurnalului) comportamentul nesăbuit al noului suveran.

A făcut portretele celor mai cunoscute personalități ale vremii și ale membrilor familiei regale, a descris vestimentația, comportamentele în detalii cotidiene, moravurile și principiile epocii astfel încât avem un tablou complet al societății londoneze din secolul al XVII-lea. A fost prezent în miezul acțiunii, cautând permanent să afle ce se întâmplă, mergea zilnic la birou, frecventa restaurantele, teatrul și biserica, se implica în îndrăznețe aventuri amoroase, organiza acasă dineuri pentru a-și etala argintăria în fața prietenilor, aranja mariaje, mergea la cumpărături prin diverse prăvălii și librării, își vizita zilnic cunoștințele… Mă întreb însă cum a putut să fie atât de activ, îmbrăcat, după moda vremii, în haine greoaie, veste lungi cu gulere din dantele, pelerine sau mantale cu manșete largi, pantalonii bufanți, scurți până la genunchi și înzorzonați cu panglici și, peste toate, cu celebrele peruci cârlionțate.

Cu toate acestea, nu a ratat niciun eveniment: revenirea lui Carol al II-lea în Anglia, încoronarea din 23 aprilie 1661, ceremoniile regale, toată înșiruirea de execuții de pe Tower Hill și Tyburn, războaiele de cucerire și consecințele lor în plan uman, a surprins condiția femeii, a servitorilor, a soldaților și a răniților de război, vânzarea orașului Dunkerque, introducerea impozitului pe avere, dar și pagini impresionante despre ciuma care a lovit Londra începând din aprilie 1665 și despre incendiul, The Great Fire of London, din 1666.  Pepys descrie în detalii cutremurătoare drama prin care au trecut atunci locuitorii City-ului, dar, nu omite să ne spună și cum și-a îngropat el vinul și cașcavalul pentru a le salva din incendiu.

Mâncarea era o altă mare plăcere a lui, iar dacă citesc lista cu meniurile servite la numeroasele restaurante pe care le frecventa împreună cu soția sau cu prietenii, îmi explic frecvența gutei în rândul personajele despre care povestește: măruntaie de curcan gătite în grăsime, pate, plăcinte, pui împănat cu slănină, mâncare de măduvă de oase, buture de berbec, bere de Margate, bere mum (bere neagră din Germania), pulpă de vițel, mâncare de pasăre (trei pui și douăsprezece perechi de ciocârlii), limbă de vacă, heringi, crevete și brânză, mâncare din carne sărată de vacă și morcovi, scrumbii afumate la mic dejun, pulpă de berbec, botargo (icre de ton), jigou de berbec în cocă … carne și iar carne.

În ceea ce privește colecția sa de cărți, Jurnalul ne oferă multe detalii despre modul de constiture a ei, precum și mențiunile testamentare în legătură cu soarta bibliotecii. După câteva acte redactate, anulate, refăcute și apoi adnotate, celebra bibliotecă i-a revenit unui nepot, John Jackson, fiul Paulinei, sora mai mică a lui Samuel Pepys, cu instrucțiuni clare de păstrare intactă într-un spațiu special creat în cadrul unei universități. Dispozițiile sale testamentare sunt respectate întocmai și astăzi, după mai bine de 300 de ani.

„Am petrecut după pofta inimii, cum îmi place mie să petrec, aceasta fiind răsplata trudei noastre și ceea ce ne putem dori în astă lume”. (p. 534)

%d blogeri au apreciat: