Așteptându-i pe barbari

“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Magistratul întâlnește o fată schilodită și aproape oarbă, una dintre prizonierele barbare torturate. Se atașează de ea într-un mod aproape bizar și tot restul romanului magistratul se întreabă dacă o vrea pe ea sau doar urmele istoriei pe care le poartă trupul ei.  Odată cu venirea primăverii, se decide să o ducă pe fată alor ei, în deșert. Când se întoarce, fortul era ocupat de soldați: războiul împotriva barbarilor începuse. Acuzat de trădare, magistratul e închis și tratat ca un prizonier barbar. După câteva luni evadează, petrece o zi ascunzându-se prin fortul care acum era cu totul schimbat, apoi pleacă din fort, dar își dă seama că nu va putea supraviețui în deșert. Se întoarce, resemnat, în celulă. Sosește și armata de la vânătoarea de barbari. Aduc cu ei un șir de oameni legați și străpunși cu sârme (o descriere pe care am citit-o cu mare greutate) și încep să-i bată cu cruzime, în piața plină de curioși. Oripilat de lipsa de milă a soldaților și de entuziasmul populației care asistă la o astfel de scenă, magistratul se consideră singurul om de acolo care în străfundul inimii nu este barbar. Rațiunea îi dicta să se retragă în celulă, dar conștiința îl provoca să ia atitudine, să încerce să oprească acel măcel. Imediat ce a fost zărit, magistratul a devenit ținta furiei colonelului Joll, și curând cade zdrobit de ciocanul pe care acesta îl folosea într-o demonstrație furibundă de forță. Chiar și în momentele de maximă suferință, magistratul încearcă să-și stăpânească durerea și evită să devină ridicol. Însă umilințele la care este supus sunt de neimaginat. Este, în final, lăsat pe străzi, bătut, înfometat, dezbrăcat.

Locuitorii fortului, sătui de atacurile, jafurile și desfrâul soldaților încep să părăsească fortul. Până la urmă, Mendel pleacă și el împreună cu armata rămasă, părăsindu-l pe Joll în deșert împreună cu cei câțiva soldați cu care plecase iarăși la vânătoare de barbari. Când s-au întors și aceștia au fost primiți cu pietre. Finalul are acea notă de optimism pe care ți-o oferă un nou început.

Cartea e surprinzătoare. Sunt tentată să cred că un strigăt nuanțat împotriva Apartheidului, date fiind originile sud-africane ale autorului și anul în care a fost publicat romanul, 1980. Dar e mai mult, e o analiză a naturii umane aflate în fața pericolului, o paralelă între spiritele inevoluate și cele capabile de a înțelege dincolo de aparențe. Recomand!

Advertisements

Blestemul manuscrisului

Oricât au încercat criticii să explice balada Meșterului Manole ca simbol al jertfei pentru creație, pentru mine, Ana și “aripile zburătoare/de şindrili uşoare” m-au terifiat și n-am putut găsi în niciun chip justificări pentru cruzimea extremă descrisă în baladă. Ba chiar l-am suspectat pe “anonimul autor” de o mare doză de sadism. Nu mi-am imaginat niciodată o legendă ca fiind altceva decât un mit, de aceea mă atrag romanele în care scriitorul reușește să transforme o legendă într-o istorie credibilă.

“Blestemul manuscrisului” este volumul al doilea din seria Stelian Munteanu, inițiată de Bogdan Hrib. Cuvântul manuscris din titlu m-a atras, dar recunosc că nu mă așteptam să găsesc o poveste atât de interesantă, încât să-mi schimbe felul de a privi anumite momente din istoria noastră. Recitesc cele câteva cuvinte care însoțesc autograful autorului de pe pagina de titlu: “o poveste cu alt… fel de istorie! “. Îmi plac poveștile, istoriile altfel și romanele polițiste.  După primele pagini mă declar cucerită și hotărăsc să le propun cartea prietenilor mei de la clubul de lectură. Entuziasmul cu care am prezentat-o a făcut ca ea să fie aleasă cartea lunii iulie a clubului nostru. Yeeess! (Unul dintre colegi, care l-a descoperit pe Hrib abia cu această ocazie, se declară deja fan al autorului!)

Dacă începutul cărții este exclusiv polițisto-detectivistic, el ajunge să cuprindă întreaga istorie a Țării Românești de la întemeiere și până în zilele noastre.

Personajul principal se prezintă după primele pagini: Stelian Dan Munteanu. Înșiră apoi întreaga listă de ocupații pe care nu le are, dar de care l-am putea suspecta (polițist, detectiv, spion…). Și este câte puțin dn toate. Aflu că se află în vacanță pentru două săptămâni împreună cu grecoaica Eleni, când primește un telefon de la un prieten francez, Jacques Sardi, aflat la Târgul de carte de la Frankfurt unde avusese loc o crimă. Într-o clipă dispar și “tânără, frumoasă, liberă”, și perspectiva insulelor, iar Stelian schimbă decorul însoritei Elade cu cel al Germaniei.

Acolo, Sardi i-a prezentat faptele și suspiciunile în legătură cu incidentul care s-a soldat cu uciderea lui Valentin Neagoe, profesor de istorie cu un master la Heidelberg, angajat ca electrician la o firmă germană. Deși totul fusese aranjat să pară un accident prin electrocutare, detectivii germani au descoperit că victima fusese otrăvită. Nici francezul Sardi nu se află întâmplător acolo. El era pe urmele unui manuscris vechi, o Chartă Papală dispărută. În ultimul timp, mai multe instituții din Franța primiseră scrisori anonime în care se sugera că acel document există și că el ar putea distruge ordinea mondială.  O primă ordine a și distrus-o. Cea din camera de hotel a detectivului român care a constatat că cineva îi răvășise totul chiar din prima seară de la sosirea în Germania. Locuința victimei din Germania (ca și cea din România, de altfel) nu era decât o cameră goală, nepersonalizată, fără niciun obiect inutil. I-a atras atenția un rezervor suplimentar al unui tanc Panzer care fusese transformat într-un fel de ascunzătoare, tocmai bună pentru un manuscris, de exemplu. În mașină aproape era  să fie asasinat, așa că se hotărăște să plece la București unde speră să găsească informații despre trecutul electricianului mort. Toni, prietenul polițist care se documentase între timp, îi spune o întreagă poveste despre familia Neagoe și despre faptul că unul dintre bunicii victimei, Vladislav Neagoe, fost soldat în Divizia 2 Panzer, a fost arestat în 1945, iar din procesul-verbal reiese că avea cu el o canistră sau un rezervor pentru combustibil. La discuție asistă și un SRI-ist, iar acțiunea începe să se concentreze în jurul manuscrisului.

Și cum termenul “manuscris” și-a pierdut ușor din semnificație (date fiind noile tehnici de redactare), nu numai gândul, dar și autorul ne poartă în trecut. Mai precis în anul 1216, după moartea Papei Inocențiu, când interesele bisericii dictau mare parte din administrarea teritorială a lumii, iar ordinele religioase promovau credința cu spada într-o mână și cu crucea în cealaltă. Îl cunoaștem pe Walter, un membru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, un sas valah din Transilvania, care va avea un rol important în intențiile catolice expansioniste. Practic, Papa visa un fel de repetare a momentului cuceririi Daciei de către romani, dar nu teritorial, ci religios de această dată, iar Walter era omul potrivit să-l ajute. Peste mulți ani, Walter apare pe malul râului Argeș, ca fiind Negru Vodă, voievodul pe care-l știm cel puțin din legenda Meșterului Manole. Acesta primește de la un pustnic, fost cavaler teuton,  o cutie mare și scorojită, pe care celebrul nostru Manole o pune într-o firidă neterminată a viitoarei mânăstiri de la Curtea de Argeș. Și apoi Manole trebuia să dispară, “că fără jertfire nu se împlinește nimica pe fața asta a pământului”. Peste ani, precum Hamlet, Seneslau, fiul lui Negru Vodă a avut o întâlnire cu spiritul tatălui care l-a însărcinat să aibă grijă de ceea ce se afla în turla bisericii. Rând pe rând, urmașii la tron au lăsat instrucțiuni clare cu privire la prețiosul obiect. Deși par să nu aibă legătură directă cu acțiunea romanului, incursiunile în istorie sunt interesante. Autorul ne face părtașii unor decizii, ai bătăliilor celebre și chiar la tipărirea, la 1508, a primei cărți de pe teritoriul Țării Românești, Liturghierul lui Macarie. Între timp, manuscrisul ascuns la Argeș, a fost mutat la Mânăstirea Dealu, iar urmele lui sunt identificate până în secolul al XX-lea.

În zilele noastre, Stu își continuă aventura și află dintr-o înregistrare audio care a fost traseul manuscrisului, după moartea bunicului victimei de la Frankfurt: tatăl l-a dus acasă, blocul s-a prăbușit la cutremurul din ’77, caseta a ajuns în mâinile Securității. În decembrie ’89, aceasta apare la Bibliotecă urmând a fi expusă după Crăciun din ordinul lui Ceaușescu. Se pare că cineva a încercat să preîntâmpine acest lucru, președintele a sfârșit așa cum știm (dar motivul ar fi acest manuscris), iar presupușii teroriști nu ar fi fost altceva decât un grup care s-a strecurat în BCU și în Palatul Regal pentru a sustrage manuscrisul. Se spune că documentul poartă cu el un blestem: cine îl citește, suferă de o moarte violentă.

Și noul președintele al României hotărăște să prezinte Charta și decide să o expună la întâlnirea NATO  de la București. Evenimentele se precipită, iar finalul este cu totul altul decât ne-am fi așteptat.

 

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

“Avansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

“Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Jean D’Ormesson se declară scriitor de profesie, “o capodoperă în pericol” a literaturii franceze aflate în declin. Ne introduce brusc într-o exclusivistă societate aristocrată raportată la coduri vestimentare, de comportament și de limbaj, în care se remarcă tatăl lui. Am o sensibilitate aparte atunci când vine vorba despre tați, de aceea m-a impresionat felul în care l-a descris: “Credea în merit, în muncă, în rațiune și în democrație…”. Trebuie să fi fost un om remarcabil, manierat și de ținută, un reprezentant cu pedigree din casta upper-class. Și descopăr cu fiecare pagină un om demn, educat, cu convingeri ferme și extrem de dedicat principiilor sale.  Pe el însuși se descrie ca făcând “parte dintr-o familie binecuvântată și blestemată, alcătuită din marii nervoși care sunt sarea pământului.”

Și-a petrecut primii ani în Bavaria, aflată între Tratatul de la Versailles și iminența național-socialismului. Tatăl lui, reprezentant al legației franceze, a fost apoi mutat, pentru trei ani, la București. Băiatul de nouă ani a descoperit aici o societate burgheză a anilor ‘30 care vorbea în majoritate franceza. Mai târziu, bărbatul revenit în România la sfârșitul secolului trecut, a constatat că și aici, ca peste tot în lume, noua lingua franca era limba engleză. După o jumătate de secol de separare de lumea din care făcuserăm parte și de la care împrumutaserăm valori… o altă lume i-a luat locul. Una despre care nu știu dacă istoria își va aminti cu aceeași plăcere.

Întotdeauna citesc cu interes, dar și cu teamă, impresiile străinilor despre România. Asta pentru că le lipsește, justificat de altfel, subiectivismul patriotic. Nu spun că părerile lor sunt nerealiste, dar din ele răzbat adesea păreri comparative. Iar asta, cel mai adesea, nu ne avantajează. De data aceasta, D’Ormesson e mai mult decât măgulitor cu România. E adevărat, are și scuza că pe vremea aceea avea 10-12 ani, era într-o relație de prietenie cu viitorul rege Mihai, mai mare cu 4 ani (cei doi s-au stins din viață în aceeași zi, pe 5 decembrie 2017), iar familia lui se învârtea în cele mai stilate cercuri ale Bucureștiului interbelic. Și ce lume! Brătianu, Iorga, Titulescu, Martha Bibescu… Contactul cu România l-a inspirat pe autor să cultive prietenii și mai târziu, cu alți români stabiliți la Paris: Eugen Ionescu, contesa de Noailles, Cioran.

Familia lui părăsește Bucureștiul și se mută în Brazilia, în 1936. După 21 de zile pe mare, copilul e fascinat de căldura tropicală și de faptul că au putut folosi telefonul chiar pe vapor, înainte cu o zi de a sosi la destinație. Își amintește cu plăcere anii petrecuți acolo, dar revede cu amărăciune cum, peste ani, fostul sediu al ambasadei este demolat “… am înțeles că trecerea noastră prin această lume este un vis fragil și că istoria își ia sarcina, cu o rigoare nemiloasă, nu numai de a pregăti lucruri noi, ci și de a reduce la neant tot acest trecut efemer, care se confundă cu noi.”

Mereu m-am întrebat în ce consta cu adevarat educația copiilor din clasa privilegiată a vechii Europe. Constat acum că valorile transmise erau aceleași,  doar metodele și insistența erau diferite: “tata și mama mă învățau neîncetat să nu mă ocup prea mult de mine, să nu ies în evidență, să nu vorbesc despre mine și să mă pun în locul celorlalți… folosindu-mi imaginația”  Oare ce a distrus acestă lume?

S-au întors în Europa exact când “mecanica dezastrului și a declinului se pusese în mișcare”. S-au stabilit la castelul Saint Fargeau, la 170 de kilometri de Paris. Era anul de “dizgrație” 1938. Despre acea perioadă, D’Ormesson spune “Când aveam zece, doisprezece sau paisprezece ani, viața, care pentru mine se concentra pe studii și pe spectrul unui bacalaureat derizoriu, era amenințată în fiece clipă de doi căpcăuni mai amenințători decât lupii din fabule, decât fiara din Gevaudan, decât un Barbă-Albastră cosmic. Hitler și Stalin. Și trebuia să alegem dintre ei doi.”  O descriere pe cât de plastică, pe atât de concentrată. Și de reală! Și, desigur, a început războiul. Din dialogul celor doi EU reiese dorința autorului de progres, un concept pe care-l explică în termeni antagonici, ceea ce mi-a amintit de Paler. “Progresul este un Ianus cu două fețe. Este o binecuvântare. Și un blestem. … Este o formidabilă mașină ce produce binele și multiplică răul. Oamenii trăiesc mai mult. Dintr-un punct de vedere dificil de contestat, ei trăiesc din ce în ce mai puțin fericiți.” Pentru mine nu este surprinzătoare nevoia de a vorbi despre progres în pragul dezastrului.

Familia se mută în casa unui unchi, lângă Paris, petrecându-și timpul în mediile culturale și politice. Acalmia nu a durat decât până în primăvara anului următor, când războiul s-a arătat în toată monstruozitatea lui. Familia se mută, mai întâi la Vichy, apoi la Nisa. După o decizie care s-a dovedit foarte inspirată, poate chiar salvatoare, se întorc cu toții la Paris. Autorul nu insistă asupra războiului aflat în plină desfășurare, ci se mulțumește doar să strecoare câteva cuvinte impresionante pentru a lămuri contexte. Se concentrează în schimb pe studii, pe examenul de bacalaureat și pe admiterea la facultate. Disproporționalitatea dintre spațiul alocat celor două situații subliniază importanța pe care a dat-o educației, chiar și în timp de război, dar și a unei oarecare indiferențe de care însuși autorul se autoacuză.

Citind despre examenele pe care le-a susținut la Sorbona, începe să-mi fie tot mai clar de ce aproape niciunul dintre pașoptiștii noștri nu au reușit mare lucru, când au fost trimiși la studii, la Paris, cu o sută de ani înaintea autorului. Manifestă o mare considerație pentru oamenii de cultură ai vremii și, spre exemplu, întâlnirea cu Paul Valery i-a provocat atâta emoție încât aproape că nici nu-și mai amintește ce au vorbit. Mărturisește că toată viața a fost copleșit de două sentimente: uimirea și admirația. De altfel, întreaga carte pare a fi un elogiu adus admirației. Admirația pentru tot ce-l înconjoară: părinții, fratele, prietenii, colegii, profesorii, scriitorii, oamenii de cultură sau cei politici. Iar prin aceasta ne câștigă întreaga admirație. Când a fost întrebat despre iubire, a vorbit cu multă sensibilitate despre sentimente, dar a ocolit cu eleganță orice referire la femeile din viața lui. De câte ori povestește despre vreo femeie mai puțin atractivă spune, cu o gentilețe de mult dispărută, că aceasta nu e o frumusețe în genul lui Grace Kelly sau al altor femei celebre în epocă pentru frumusețea lor.  Același lucru face și când e vorba despre vreo femeie pe care o place cu adevărat, dar adaugă: “Ea era, cum se spune, mult mai mult și mult mai bine. Avea grația, farmecul, inteligența și frumusețea diavolului.” Nici măcar atunci când dorea să amintească o trăsătură negativă de caracter nu o spunea de-a dreptul. Astfel în loc să spună că o anumită personalitate politică mințea, el o descria ca având “relații dificile cu adevărul”. Oare când a fost înlocuită gentilețea cu mârlănia? Regretă sincer păcatele tinereții și neplăcerile pe care le-a făcut. Și el a mințit, și el a trădat, și el se simte prizonier într-un cerc al mincinoșilor.

În anii de după război, familia a fost nevoită să vândă castelul Saint-Fargeau, dar mi-a plăcut enorm cum a încercat autorul să compenseze suferința mamei pentru această pierdere: “am înlocuit castelul de pietre pe care nu reușisem să-l păstrez cu un castel de cuvinte și am scris o carte… Din voia Domnului”. Din prezentarea cărții, o saga de familie, un alt amănunt mi-a atras atenția: este și ecranizată. Iar filmările s-au făcut chiar la Castelul Saint-Fargeau. Spre uimirea mea aflu că a fost și actor. A jucat rolul președintelui Francois Mitterrand în filmul Des hommes et des dieux (Oameni și zei). Povestește cu modestie despre cărțile pe care le-a scris. Nu se  rezumă doar la menționarea lor, ci adaugă prezentarea și felul cum a fost primită fiecare dintre acestea de către public.  A purtat un mic război cu un director de la Le Figaro după ce i-a criticat acestuia o carte și a concluzionat că nu se poate să fii și talentat și director de ziar în același timp. În mod ironic, peste ani chiar el a devenit director la Le Figaro.

Despre carieră spune, iarăși cu modestie: “Nu am carieră. Nu voiam să am una și nu am avut. Am trecut din carte în carte, din ocupație în ocupație și din pretext în pretext.”  Și când ne gândim că a fost membru al Academiei Franceze, directorul ziarului Le Figaro….

Nu-i lipsește umorul, de altfel chiar acest dialog dintre supra-eul și mic-eul lui are nuanțe amuzante. Povestește cu o mândrie ironică despre prima lui apariție în ziar. Aceasta s-a petrecut undeva între 1949 și 1950, când s-a îmbolnăvit, iar Le Monde anunța cu îngrijorare : ”un caz de spirochetoză în Franța”. Această problemă de sănătate l-a abătut de la planurile inițiale, dar l-a ajutat să obțină un post la UNESCO. Nu a fost nici prea atașat, nici prea încântat de activitățile lui la UNESCO, dar a avut marea șansă de a cunoaște mai multe personalități ale vieții culturale internaționale: Kazantzakis, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, William Styron, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Yșar Kemal, Borges și mulți, mulți alții. O bibliotecă întreagă! Și totuși nu sesizez nicio urmă de snobism în această înșiruire, ci mai degrabă mândria celui care a reușit să pătrundă în lumea pe care o admira. De altfel, mă întreb cum ar putea cineva povesti despre faptul că a luat masa cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Lauren Bacall, Georges Pompidou, că a fost apropiat președinților Giscard d’Estaing, Francoise Mitterrand sau că a contribuit la publicarea volumului Mirarea filosofică de Jeanne Hersch fără a părea lăudăroșenie. El a ales să-și prezinte propriile gafe făcute în timpul acestor întâlniri, adică a mizat pe umor.

Poate pentru a se disculpa în fața cunoscătorilor sau pur și simplu pentru a adăuga umor, vorbește despre inadvertențele strecurate în scrierile lui: descrie o situație în care, într-o carte cu întâmplări din secolul al V-lea este vorba despre un porumbel, iar abia după prezentare i s-a atras atenția că porumbeii au apărut în Europa odată cu descoperirea Americii. E un om binevoitor, iar toleranța lui merge până la a înțelege chiar și derapajele. Chiar dacă nu este de acord cu ele, nu se înrolează în armata celor care le judecă: cum ar fi în cazul lui Celine, autorul romanului “Călătorie la capătul nopţii”. Cu toate acestea, ține să se desprindă categoric și sancționează, în felul lui, printr-o indiferență rece orice abatere de la conduita socială și convențiile agreate de el. Am remarcat lipsa totală a micilor răutăți sau a referirilor malițioase la adresa cuiva, cu excepția propriei persoane, unde chiar adaugă un plus de autoironie cu orice ocazie. Mai mult decât atât, insistă să le mulțumească tuturor celor care într-un fel sau altul i-au influențat viața. Despre Academia Franceză, al cărui membru a fost vreme de 40 de ani, nu are decât cuvinte de laudă, deși recunoaște că, de la fondarea ei în 1634 și până astăzi nu a reușit să redacteze gramatica limbii franceze și nici să finalizeze dicționarul care este continuat de la o epocă la alta. Unul din lucrurile cu care se mândrește este că a făcut să intre în Academie prima femeie din istorie: Marguerite Yourcenar. Asta s-a întâmplat în 1981.

Ceea ce a însemnat cu adevărat un vis împlinit pentru D’Ormesson a fost alegerea lui în funcția de director al ziarului Le Figaro. Nici aici situațiile amuzante n-au lipsit, începând chiar de la angajare, dar cu adevărat interesant e modul în care a ales să facă politica editorială și mai ales, modul de prezentarea a informațiilor astfel încât, din toată negativitatea lor să extragă totuși o notă de optimism. Se raporta la teoria că “nu girueta își schimbă direcția, ci vântul”. Nici aici clasa nu se dezminte! D’Ormesson nu a reușit să-și armonizeze cele două mari pasiuni, mărturisind: “ceea ce-l separă cu precădere pe jurnalist de scriitor este misterul timpului. Timpul trece și durează. Jurnalistul e de partea timpului care trece. Scriitorul e de partea timpului care durează… Jurnalistul se rezumă la un cuvânt: urgent. Scriitorul vizează esențialul”. S-a decis să părăsească ziarul când și-a dat seama că nu mai avea timp să scrie. Iși dorea să publice cărți, iar activitatea în redacție îi ocupa tot timpul. Și-a reluat funcția la UNESCO, dar a rămas și colaborator la Le Figaro. Și-a păstrat toată viața o anume libertate neinfluențată de progresul al cărui adept era. Nu a purtat niciodată ceas și nici mai târziu nu a avut telefon mobil, calculator sau tabletă.

I-a dedicat câteva pagini și soției lui, Francoise care, mărturește el, “nu a încetat niciodată să fie pentru mine un vis și o mântuire” . Despre fiica lui, Helloise, are numai cuvinte de laudă, este mândru de ea și recunoaște cu tristețe că a pierdut anii copilăriei ei, prins cu activitățile cărora le-a acordat tot timpul lui. Mărturisește că a întâlnit oameni minunați, femei frumoase și lasă o umbră de mister când rostește numele Malcy, o femeie despre care spune doar atât:  “Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o.” A iubit lumea și tot ce era în jurul lui. Tot ce și-a dorit în această viață a fost de a fi fericit.

“Intreaga viață cotidiană, cu rutina și obligațiile ei, e pândită de mediocritate. Oamenii nu sunt mari decât prin visurile și prin convingerile lor. Ceea ce-i înalță, mai presus de ei înșiși, sunt credința, știința, frumusețea, grija pentru dreptate sau adevăr, iubirea de patrie sau de cei sărmani.” ( asta o spune vocea conștiinței). Și tot aceast EU acuzator decide să respingă acuzația care i s-a adus scriitorului, considerând aproape disprețuitor că “Nu sunteți nici măcar arivist. Sunteți de o lejeritate derutantă și de o indiferență vinovată în prinvința oricărei măreții și a oricărei profunzimi”. Pentru mine, această dedublare a autorului e o dovadă a fricii lui de a fi judecat de posteritate pentru indiferență față de lume sau pentru mediocritate. Se pune în locul unor ipotetici judecători ai destinului lui și își  construiește apărarea.

Și cum întotdeauna viitorul l-a interesat mai mult decât trecutul, a construit finalul aproape testamentar, declarativ: “ Am iubit totul în această lume calomniată de maeștrii mei, Cioran și Eclesiastul. Știu sigur, ca ei, că viața e probabil tristă, că e, în orice caz, presărată cu eșecuri și amărăciuni și că e destinată morții. Dar mai cred și că e frumoasă și că trebuie să învățăm să o iubim. Am încercat s-o iubesc și să fiu, în această vale a plângerii, fericit pe cât posibil. Da, am fost un ușuratic, superficial, monden. Am fugit de plictis, de fast, de solemnitate. Mi-a plăcut să râd și să mă distrez. M-am străduit să nu mă iau în serios.” Ceea ce a luat în serios a fost viața. Faptul că ar putea fi acuzat că nu a prețuit-o, declanșează în scriitor o tiradă de declarații de iubire pentru apă, copaci, natură, animale, oameni dar mai ales pentru lumină și timp. Vorbește despre existență și despre eternitatea morții, cele două mari mistere ale omului riguros reglate de către univers. Din ecuația lui remarc că lipsește Dumnezeu, totul se rezumă la univers și la hazard. Și pentru a clarifica aceasta, Eul judecător i-a adresat direct întrebarea și l-a rugat să răspundă cu da și nu. Afirmă că da, crede în existența lui Dumnezeu, dar subliniază ambiguitatea cuvintelor Dumnezeu și Creație. În ultimul capitol recunoaște că Dumnezeu sau natura i-a refuzat darul credinței. Finalul cărții deja se transformă dintr-o înșiruire biografică într-o dizertație despre timp, spațiu, Dumnezeu, Big-Bang. Și totuși, ultimul capitol, cel mai mic (are doar 5 pagini) se numește Calea, Adevărul și Viața. Își recunoaște lipsa credinței, dar își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu ca într-o rugăciune de iertare. “Nu am făcut aproape nimic cu timpul pe care mi l-ați împrumutat înainte de a mi-l lua înapoi. Dar, cu stângăcie și cu neștiință, nu am încetat nicio clipă, din adâncul sufletului, să caut calea, adevărul și viața.”

După ce am citit cartea și am descoperit o biografie atât de bogată, o existență intensă, populată cu nenumărate întâmplări și nume, m-am întors la titlu și m-am întrebat: Care dintre vieți? Pare să fi trăit mai multe.

“Nimic nu există în afara iubirii. Îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și cel mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem. Ne scoate din noi înșine, ne face regi și stăpâni ai lumii. Iubirea transformă în ceva insignifiant, într-o nulitate, tot ce se găsește în afara ei.”

„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mâinile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficient de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Swedish literature

“Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă”

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

În ghetou l-a cunoscut pe Thabo, un bărbat care după o serie de aventuri se alesese cu o pungă de diamante și cu multe cărți. Thabo s-a învoit să o învețe să scrie și să citească și i-a povestit numeroasele povești prin care trecuse. La un moment dat, bărbatul a fost ucis, iar fata i-a luat diamantele ascunse în locul dinților pierduți.  A plecat din ghetou spre o destinație care o fascina: Biblioteca Națională. A descoperit orașul Johannesburg, o lume cu totul diferită de ceea ce văzuse până atunci și a avut și un prim contact nefericit cu civilizația:  a fost lovită de mașina inginerului Westhuizen. Deși era beat și ajunsese cu mașina pe trotuar, tot Nombeko era considerată vinovată… pentru că era de culoare. Judecătorul a decis ca ea să lucreze gratis în serviciul inginerul Westhuizen. Inginerul Westhuizen fusese desemnat să transforme Africa de Sud într-o putere nucleară, de aceea stătea într-o locație bine păzită din afara Johannesburgului, Pelindaba.

In casa de la marginea orașului, Nombeko descoperă biblioteca, iar inginerul începe să aprecieze felul ei de a gândi. Citind cărțile de specialitate, fata devenea din ce în ce mai implicată în cercetările inginerului, făcându-i acestuia demonstrații complexe.

Situațiile se derulează în direcții destul de serioase, iar fata devine un pion principal într-o conspirație mondială din care nu lipsesc: teste nucleare, corespondență secretă cu președintele SUA, asasinat, misiuni diplomatice străine, Mossad. Toate acestea o aduc pe Nombeko în fața unui pericol de care scapă, desigur, printr-o inspirată „lovitură de maestru”. Ajunge în Suedia așa cum și-a dorit, dar în loc de o cutie cu carne de antilopă se trezește cu bomba nucleară cu care tocmai își plătise libertatea. Mă rog, autorul nu ne explică cum de a putut fi pusă bomba nucleară  în avion și transportată peste două continente fără a fi depistată.

În paralel, aflăm povestea suedezului monarhist Ingmar și a soției sale, Henrietta, fiica liderului comuniștilor din Sodertalje, Suedia. După o primă întâlnire în adolescență cu regele, Ingmar și-a petrecut mai mult de 16 ani încercând să ajungă să discute cu el. Când în sfârșit s-a aflat în fața suveranului, acesta l-a tratat cu superioritate, l-a îmbrâncit și l-a umilit. L-a numit funcționăraș, individ inoportun… iar toate astea l-au adus cu picioarele pe pământ. Ingmar s-a sucit instant din monarhist, într-un republican dornic să anihileze monarhia. Plănuia să aibă un băiat care să-i preia cauza când va fi mare. Abia după aproape 14 ani a reușit să aibă doi gemeni pe care i-a botezat Holger, după numele unui solat care-l ajutase pe drumul de întoarcere de la Nisa, după întâlnirea cu regele.

De teamă că școala ar putea să-i invețe pe copii să fie monarhiști, Ingmar s-a hotărât să declare un singur băiat, iar cei doi copii să meargă la școală prin rotație, astfel încât să petreacă mai mult timp cu tatăl lor care dorea să îi formeze ca republicani. Cei doi copii Holger erau total diferiți: Holger 1 era idiot, iar Holger 2 era foarte isteț.

Holger 2 a făcut o firmă de transport și a cumpărat o afacere de la un patron cu condiția să-l preia și pe un ceramist american, veteran de război cu mințile rătăcite, care trăia în subsolul clădirii. Acesta a fost momentul când Holger 2 a întâlnit-o pe Nombeko, după ce aceasta stătuse 4 zile pe o bancă în fața centrului pentru imigranți. Ea și bomba au devenit apoi problema lui, de aceea a invitat-o să locuiască în blocul lui dărăpănat. Timp de mulți ani au tot încercat să declare bomba, dar de fiecare dată au fost luați peste picior.  Au făcut din asta scopul vieții lor. Evenimentele se derulează pe parcursul multor ani, ele sunt uneori incredibile, alteori pline de umor, dar toate au o singură constantă: sclipirea de geniu a fetei. Totuși, iarăși nu pot să nu mă întreb: dacă a adus ea o bombă nucleară din Africa de Sud în Suedia fără să observe cineva, cum de nu a reușit atâția ani să scape de ea? Se pare că și geniul are limitele lui.

În amalgamul de evenimente se remarcă umorul de situație. Este totuși un umor clișeizat: chinezi ieșind din cutii, aterizări din avion fix pe acoperișul locuinței, confuzii previzibile… Evenimentele pot fi într-adevăr povestite într-o cheie comică și cred că autorul a mizat pe asta. Finalul este și el previzibil deși pe parcursul povestirii Nombeko își mai pierde din calitățile intelectuale extraordinare.

Concluzia: O experiență de lectură!

„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

“Îmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești.”

Nu știam nimic despre carte, mă gândeam că este vorba despre un fel de “Prinț și cerșetor” și mă așteptam la un final trist având în vedere poza de pe copertă. Descopăr însă, mult mai mult: o realitate a Germaniei celui De-al Doilea Război Mondial în care extremele ajung să se atingă, iar alăturarea lor nu face decât să amplifice prăpastia dintre ele.

Naratorul privește întâmplările din perspectiva unui copil, descrie situații fără a le explica și greșește intenționat pronunția unor termeni. Bruno, un băiețel de nouă ani, află într-o zi că trebuie să se mute împreună cu familia, deoarece tatăl său, ofițer nazist, tocmai primise o nouă sarcină de serviciu. Deși se presupune că tatăl a fost avansat, se simțea o mare tensiune în familie și pe nimeni nu bucura această mutare.

Ajunși la noua lor casă, la Out-With (Auschwitz), copiilor le-a atras atenția priveliștea care se zărea de la geamul camerei băiatului:  la capătul unei grădini de flori se vedea un gard mărginit de sârmă ghimpată care împrejmuia o curte dezolantă, fără niciun petec de iarbă. Se întindeau cât puteai cuprinde cu ochii barăci scunde locuite de mii de băieți și bărbați. Aceștia nu păreau a fi rude, iar copilul a constatat contrariat că toți erau îmbrăcați la fel, în pijamale cenușii, dungate. Singura explicație pe care a găsit-o pentru toate acestea a fost că acel loc trebuie să fie ceea ce se numește “la țară”.  Da, așa descrie autorul terifiantul lagăr, pentru a sugera o dată în plus inimaginabilele implicații ale războiului.

Copilul hotărăște să facă o mică explorare pentru a afla care este criteriul după care se decide cine să se îmbrace în pijamale cu dungi, și cine cu uniforme ca ale tatălui lui. Deși i se spusese că nu are voie, Bruno s-a dus lângă gardul care împrejmuia lagărul. Imediat a zărit un băiat care părea un pic mai mic decât el, desculț și îmbrăcat în acele pijamale pe care era desenată o stea galbenă. Il chema Shmuel și se născuse fix în aceeași zi și același an cu Bruno.

“Treaba cu explorarea este că trebuie să știi dacă lucrul pe care l-ai descoperit merită să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii și așteptând să fie descoperite. Ca America. Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace. Ca un șoarece mort în spatele unui dulap.” Câtă dreptate se va dovedi a avea această teorie!

Shmuel nu înțelege nici el se petrece cu adevărat acolo și îi povestește lui Bruno viața de dinainte de a ajunge în lagăr. Locuise cu părinții în Polonia, iar tatăl lui fusese ceasornicar. Într-o zi fuseseră mutați cu toții într-un ghetou din Cracovia împreună cu mii de alți evrei, iar după un timp, armata nazistă îi adusese cu un tren pentru animale la Auschwitz.

Fapte fără prea mare însemnătate ne sugerează că, deși inocent, Bruno avea o teamă instinctivă: băiatul evreu fusese adus la un moment dat în casă pentru a spăla niște pahare. Bruno l-a întâlnit și i-a dat puțină mâncare, iar când Kotler a observat, Bruno nu a recunoscut că îl cunoștea.  Aceeași teamă o întâlnim și la mama lui, când a făcut o remarcă despre Fuhrer și și-a dat seama că a fost auzită de servitoare.

Relația lui Bruno cu Shmuel se transformă rapid într-o prietenie și încep să se întâlnească, de fiecare dată stând însă fiecare de partea lui de gard. Deseori, Bruno îi aducea câte ceva de mâncare, povesteau și chiar își făceau planuri să se viziteze. Bruno reprezintă chipul inocent al unei Germanii furibunde, iar Shmuel este victima fără vină a unui sistem bolnav. Relația dintre cei doi copii de aceeași vârstă reflectă fața și reversul, fapta și consecințele ei: băiatul evreu afișează tristețe, umilință, resemnare, pe când băiatul german privește cu încredere și cu spirit de aventură tot ce se întâmplă.

La un moment dat,  tatăl a luat hotărârea să-i trimită pe copii împreună cu mama  lor înapoi, la Berlin. Înainte de a pleca, Bruno a decis să treacă de cealaltă parte a gardului pentru a-l ajuta pe Shmuel să-și găsească tatăl care dispăruse de câteva zile împreună cu toți ceilalți cu care plecase la muncă. Bruno s-a îmbrăcat în hainele de lagăr aduse de Shmuel, s-a descălțat și s-a strecurat de partea cealaltă a gardului. Aici povestea se desprinde dramatic de orice apropiere de celebra “Prinț și cerșetor”. Finalul vine ca o metaforă, ca o lecție despre costurile războiului, despre inocență și prietenie.

 Aș vrea să aleg un cuvânt prin care să descriu cartea, iar prin minte mi se rotesc atât de multe într-o concurență tristă încât nu aș putea spune numai unul.

Hoțul de cărți

“Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți.”

Cartea lunii ianuarie propusă la unul dintre clubul de lectură la care particip a fost “Hoțul de cărți” de Markus Zusak. Aș zice că a fost o alegere potrivită, mai ales că pe 27  ianuarie s-au împlinit 73 de ani de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste, iar cartea atinge oarecum și acest subiect.

La prima vedere: 571 de pagini, o copertă frumoasă și câteva cuvinte mobilizatoare chiar sub titlu: “Curaj mai presus de cuvinte”. Curaj, asta îți trebuie să treci de primele pagini, după ce îți dai seama că cea care ți se adresează direct este însăși Moartea. Cartea mi-a provocat mult gri, nu știu de ce. Am avut senzația că urmăresc o peliculă alb-negru, în care viața este lipsită de culoare, în schimb moartea are toate culorile. Și răceală mi-a inspirat cartea. Deși acțiunea se petrece pe parcursul mai multor ani și desigur a traversat toate anotimpurile, am avut în permanență senzația înfrigurării.

De asemenea, cartea mi-a lămurit o mare întrebare: cum era viața de zi cu zi a oamenilor de rând din Germania nazistă, în timpul războiului? Nu am citit nimic până acum în care să se vorbească concret despre germanii din perioada războiului, despre cei care nu aveau nimic de-a face cu nazismul. Pentru ei, teroarea a început mai devreme decât pentru ceilalți, încă din 1933, odată cu primele persecuții, cu restricțiile de toate felurile, cu pierderea rudelor, a vecinilor sau a prietenilor evrei.

Acțiunea romanului începe în 1939, în Germania nazistă. Moarte și ciocolată – o primă asociere ciudată. Mai surprinzător însă e faptul că povestitoarea este chiar Moartea, care ne spune că este bântuită de o întrebare: “Ce culoare va avea totul când voi veni după voi?” Și ne mărturisește că îi place cerul ciocolatiu. Creepy! Personal, cred că mai potrivită decât varianta românească (moartea) este cea în limba engleză (death), substantivul masculin pare mai aproape de spiritul în care e ea descrisă. Nu pot să nu remarc că, pe lângă sentimente, moartea are și umor: “Numai gura e de mine… Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. Sunt doar un rezultat.” De altfel, pe parcursul cărții, moartea este “tipul bun”, ea ne apare ca fiind cea care este alături de suflete la sfârșitul vieții, le scurtează durerea celor aflați în agonie, empatizează cu cei pe care îi ajută “să treacă dincolo.”

Totul începe cu momentul în care o femeie se afla în tren cu fetița ei de 9 ani, Liesel, și băiatul de 6 ani. Cei doi copii urmau să fie  duși la o familie adoptivă, dar băiatul moare în timpul călătoriei. Au coborât într-un oraș oarecare, unde a fost îngropat copilul. Unui gropar i-a căzut o micuță carte neagră cu litere argintii  în zăpadă, iar fata a zărit-o și a luat-o. “Manualul groparului” era un ghid în 12 pași pentru succesul în meseria de gropar.

Cele două își continuă drumul până la periferia Munchen-ului, în orașul Molchig, unde fetița este dată spre adopție unei familii germane. Familia adoptivă, Huberman, locuia pe strada Himmel (Rai), o stradă care va fi martora evenimentelor care se vor desfășura în următorii cinci ani.

În casa familiei Huberman fetița s-a apropiat la început mai mult de tată, pentru că mama, Rosa, era foarte autoritară. Deși se manifesta mai zgomotos, Rosa ținea la fetiță. Față de soțul ei care cânta la acordeon și era mai jovial, ea era o fire practică, nu-și manifesta prea des sentimentele și câștiga din călcatul și spălatul rufelor celor mai bogați. Despre Hans, fetița credea că era un om valoros, iar ochii lui îi păreau făcuți din blândețe și argint topit. În nopțile pline coșmaruri, bărbatul venea și o veghea și nu pleca până nu se liniștea. De altfel, cartea nu prezintă aparențe și nici clișee. Personajele sunt definite de faptele lor, desigur influențate de contextul în care se aflau.

Fetița a mers la școală într-o o grupă de vârstă mai mică pentru că nu știa să scrie și să citească. Singura carte din casă era cea adusă de ea, Manualul groparului, cea care s-a transformat într- un fel de abecedar pe care-l citea în fiecare noapte cu tatăl ei.

Rudy Steiner i-a devenit cel mai bun prieten. Rudy era înfocat susținător al atletului american de culoare Jesse Owens și toți îl considerau puțin nebun după ce își vopsise fața cu cărbuni și alergase pe terenul de atletism. Naratorul încearcă și o scurtă descriere a celor care locuiesc pe strada Himmel: o vecină care, dintr-un motiv uitat, scuipa zilnic ușa mamei Rosa; o proprietară de prăvălie susținătoare a lui Hitler; tatăl lui Rudy –  un croitor bonom; Pfiffikus – un bătrân căruia îi plăcea să fluiere și să fredoneze Marșul lui Radetzky.

Pe 20 aprilie 1940, de ziua Fuhrerului, Liesel a salvat din foc cea de-a doua carte: “Ridicarea din umeri”. Avea impresia că soția primarului văzuse gestul ei și îi era teamă când se ducea să îi ia și să-i ducă rufele spălate de mama ei. După câteva întâlniri însă, nevasta primarului, Ilsa Hermann, a invitat-o în casă și a dus-o într-o cameră plină cu cărți. De atunci, soția primarului o lăsa să citească câteva minute. A descoperit că era o femeie plină de amărăciune care-și pierduse fiul în război, în 1918.  Când a anunțat-o pe Liesel că va renunța la serviciile mamei ei, fetița a avut o ieșire nervoasă, apoi s-a strecurat de câteva ori în casa primarului și a furat cărți.

După un timp,  pe strada Himmel, în casa lui Liesel apare Max Vandenburg, un evreu german fugar, fiul unui fost camarad de război al lui Hans. Gestul de a-l primi pe evreul acela în casă într-un moment atât de periculos, în locul de naștere al nazismului, a făcut-o pe Liesel să se întrebe pentru prima dată cine erau acești oameni cu adevărat. Familia a trăit timp de doi ani într-o  permanentă alertă, încercând să își continue viața ca până atunci pentru a nu da de bănuit.

Între Liesel și Max s-a legat o prietenie. Bărbatul a trecut prin momente grele: a fost la un pas să moară, pivnița a fost inspectată de un ofițer german, locul era neîncălzit și timp de 22 de luni nu a văzut lumina zilei.

La un moment dat, prin oraș a trecut un convoi de evrei în drum spre Dachau. Tatăl lui Liesel, fără să se gândească la consecințe, i-a dat unui deținut o bucată de pâine. Și el și deținutul au fost biciuiți, iar el a fost etichetat ca fiind “iubitor de evrei”. De teamă că vor veni să-l aresteze, Hans a decis să-l mute pe Max. Nu l-a mai văzut de atunci, dar Liesel l-a zărit într-un grup de evrei veniți din lagărul de la Dachau. Pedeapsa pentru Hans a venit sub forma unei scrisori prin care era anunțat că urmează să fie încorporat și trimis pe front.

Ultimul capitol începe cu un raid aerian neanunțat, un raid care distruge întreaga stradă Himmel. Pe parcursul cărții, naratoarea, Moartea, face referiri la evenimentele care urmează așa că ești oarecum pregătit pentru finalul povestirii, numai că autorul lasă lucrurile să continue într-o nouă direcție.

 “O oportunitate duce la alta, așa cum riscul duce la mai mult risc, viața la mai multă viață și moartea la mai multă moarte.”