Un rege Lear al stepei

Pe atunci încă nu știam câtă amărăciune extraordinară poate să ascundă o batjocură de nimic, chiar când ea vine dintr-o gură demnă de dispreț”. (p. 110)

Scrisă în 1870, cartea a fost tradusă în românește în jurul lui 1940, iar limbajul e fermecător. Aș putea să vorbesc mult despre ortografia și semnele de punctuație…  o bucurie să citești un text în stilul de dinainte de război. Nu am cunoștință de vreo altă reeditare, așa că mă încumet să citesc micuțul volum tipărit pe o foaie proastă și aproape străvezie, decolorată de trecerea timpului și cu coperta la fel de subțire. Sunt prima persoană care deschide acest exemplar vechi. Bonus: foile sunt netăiate! Parcurg cu greu textul imprimat inegal, cu pierderi de cerneală în corpul literelor… ce mai, o provocare! Și cum nu sunt un fan al provocărilor, tentația abandonului m-a urmărit cu insistență. Totuși… e Turgheniev, “Cuibul de nobili” al primelor mele lecturi serioase. Pe deasupra, rezonanțele shakespeariene ale titlului sunt  foarte ispititoare. 20191007_081618

O seară de iarnă rusească și șase prieteni fascinați de “eterna durabilitate” (p.3) a operelor lui Shakespeare. Cei șase bărbați povestesc cum, de-a lungul vieții, întâlniseră diverși oameni, replici ale unor personaje shakespeariene: Hamlet, Othello, Falstaff, Richard al treilea, Macbeth. Unul dintre bărbați spune, spre uimirea generală, că el a cunoscut un “rege Lear”.

De aici începe povestea lui Martin Petrovici Carloff, regele Lear al stepei, un om cu o statură uriașă, cu o putere herculeană și voce impunătoare. El însuși se lăuda a fi descendentul “vzedezului” (suedezului) Carlus venit în Rusia pe vremea unui domnitor fabulos. Continuă lectura „Un rege Lear al stepei”

„Amintiri din război”

„… dacă această nebunie a lumii poate fi numită lege și morală.”

20190930_204908

Încerc să nu las aversiunea mea față de orice fel de agresiune să îmi influențeze lecturile. Evit, pe nedrept și exclusiv din rațiuni de protecție personală, lecturile despre războaiele reale. Fără a fi adepta păcii cu orice preț, cred că educația, caracterul, decența și înțelepciunea sunt cele care pot face diferența în luarea deciziilor. Înțeleg raționamentele care conduc spre un conflict, dar mai presus de contexte, de scopuri mărețe, de conotațiile justițiare sau de explicațiile progresiste, pentru mine războiul reprezintă eșecul cuvântului în fața primitivei agresivități. Și indiferent cât de mult marchează civilizația, devine, prin energiile negative și mințile diabolice concentrate o expresie a urii, a orgoliului, a cruzimii şi a lipsei de umanitate. Un carnagiu înfiorător.

Mulți dintre cei care au trăit experiența războiului au rezerve în a povesti amănunte, rușinați parcă de grozăvia la care au fost nevoiți să participe. Alții însă, consideră că lecțiile războiului nu pot fi învățate atâta timp cât ele nu sunt cunoscute.  “Nicu Negrici: Amintiri de război, 1941/1944” este o de carte de însemnări din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pierdute și refăcute din memorie de autor, tatăl criticului literar Eugen Negrici. O carte despre lecțiile războiului!

Pe lângă textul rescris întocmai (cu o minimă intervenție din partea fiului), cartea conține câteva facsimile din jurnalul de front, poezii și fotografii din arhiva personală a familiei Negrici. Textul este structurat, conform notițelor, în două părți: prima se referă la anul 1941, iar cea de-a doua la evenimentele din 1944. Acestora li se adaugă și o anexă cu impresii semnate de Gheorghe Stancu, respectiv de Eugen Negrici.

Ofițerul Nicu Negrici își începe amintirile în iunie 1941, cu momentul în care mareșalul Antonescu transmite „acel nefast” (p.22)“: Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul!”. Autorul se arată uimit de entuziasmul celor 5000 de soldați care își exprimă fără rezervă acordul pentru declarația de război. Sigur că această uriașă adeziune se datora convingerii că ei, toți, vor merge la război pentru a lupta pentru reîntregirea neamului. Spre uimirea tuturor, trei persoane din acea masă uriașă de bărbați s-au opus, iar autorul ține să le menționeze numele, ocupația și localitatea de proveniență, probabil un mic semn de respect pentru curajul și, mai ales, pentru simțul realității exprimat în așa circumstanțe. Câteva zile mai târziu, în noaptea de dinaintea plecării, 1000 de soldați au părăsit cazarma pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. Deși toți s-au întors, pedeapsa pentru această faptă era una umilitoare. Ei bine, Nicu Negrici ne predă acum lecția omeniei și a camaraderiei. Își asumă responsabilitatea poziției sale și găsește soluția conformă educației și a cugetului său curat, câștigând loialitatea necondiționată a soldaților. Mă întreb dacă mai există oameni cu un astfel de caracter.

Autorul ne descrie momentul plecării, din zilele de 26 și 27 iunie. Își amintește emoția despărțirii de soția sa, care urma să-i aducă pe lume, peste cinci luni, “lumina aspirațiunilor și nădejdilor mele, Pucu” (p. 28), iar acesta a fost motivul pentru care speranța că se va întoarce teafăr acasă nu l-a părăsit niciodată.

Autorul ne descrie drumul spre front. Trupa s-a oprit în Buzău, unde s-a intersectat cu trenul morții, cel în care erau transportați evreii spre lagărele de concentrare. Acest moment l-a impresionat profund, de aceea a dedicat momentului un capitol emoționant. Apoi, momentul sosirii în pădurea Tabăra, pe malul Prutului, și primele imagini cu războiul: “Vuiete satanice ale pădurii, trăsnete de proiectile amestecate cu trăsnetul cerului, fulgere orbitoare, țipete și vaiete, ploaie și iar ploaie….” (p. 33), primele semne de panică generală și de isterie colectivă, primele vieți pierdute. Trecerea văii Nîrnova e greu de descris. Și imposibil de uitat. E războiul în toată monstruozitatea lui.

Au urmat traseul de la Târgul Bujorul, prin masivul Hânceștilor și mai departe prin satul Taraclia, pe drumuri desfundate în care se cufundau atelajele, prin Trușeni, Săiți, Tighina spre Tiraspol. Și peste tot… moarte.

Întâmplări izolate ne vorbesc despre caracterul ofițerului Nicu Negrici care, cu un fler deosebit și cu o desăvârșită empatie, a reușit să construiască acel spirit de solidaritate în rândul camarazilor. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de nevroza războiului și nu a lăsat rigiditatea cazonă să-i afecteze deciziile. Dimpotrivă, a analizat fiecare situație și a acționat cu înțelepciune, probabil în spiritul educației primite și a onoarei militare. Războiul este și despre oameni și autorul ne relatează zeci de povești simple și frumoase despre țărani, prieteni, artiști, tineri, tați… deveniți acum ostași cu visuri năruite și destine tragice . “Dar peste cine viața nu-și așterne praful, mucegaiul și uitarea!” (p. 73)

Din jurnalul de front aflăm că, pe 11 august, Batalionul trece “bătrânul hotar de est al României (Nistrul)”( p.85) și se îndreaptă spre Pavlovka. Văzând locuri care-i păreau familiare, autorul se arată uimit de tenacitatea și rezistența spiritului românesc prins în “vâltoarea frământărilor și transformărilor regimului bolșevic menit să imbecilizeze ființele omenești.“ (p.86). Câteva zile mai târziu, Regimentul 2 Dorobanți luptă la Vigoda, unde își pierd viața peste 500 de soldați și ofițeri. Pe 24 august, comandantul Haas este grav rănit și este înlocuit de lt.-colonel Almășanu. Cartea continuă cu explicații telegrafice reproduse din jurnalul de front, despre luptele purtate la Gniliacovo, acțiune în sprijinul luptei de cucerire a Odessei, și cu o listă a ofițerilor căzuți pe front. După crâncene bătălii, pe 16 octombrie ajung la porțile Odessei pe care o cuceresc până la înserare. Acest fapt e menționat în jurnalul de front ca fiind “cea mai strălucită faptă de armă, învingând în cea mai mare bătălie în care a fost angajată vreodată armata română.” (p. 100). Urmează apoi deplasarea prin localitățile Holodnaia Balka, Neburovskoe, Petrovsky, Vasilevska, Mannheim, Iaska, Crocmaz, Olănești, Cara-Hasan, Ivăneștii vechi, Fărăoani, Păuleni, Nicolăeni și apoi, spre zona de îmbarcare, prin Borodino, Cioara Murzei și Abaclia de unde unul câte unul batalioanele sunt transportate, începând cu 3 noiembrie, înapoi acasă.

Aceasta este vremea bilanțului: dincolo de entuziasmul victoriei, 2122 de ofițeri, subofițeri și ostași  sunt morți, răniți sau dispăruți.

În partea a doua, autorul își începe amintirile în zorii zilei de 2 octombrie 1944, când Regimentul 2 Dorobanți era în dispozitivul de luptă în bătălia de la Oarba de Mureș, încercând cucerirea dealului Sângeorgiu. Autorul creionează câteva chipuri de camarazi în care regăsește întregul spirit românesc. Luptă alături de ei și se identifică cu trăirile lor. Suferă pentru fiecare pierdere, își amintește fiecare ultimă îmbrățișare, revedere sau discuție. De nenumărate ori se află în bătaia gloanțelor, chiar dacă prin minune rămâne neatins în timp ce doi camarazi mor chiar lângă el. Ne spune că și acum se află, în cimitirul bisericii din Iernut, un mormânt cu două cruci, pe care se pot descifra numele celor doi: Stamate Popescu și Ilie Desrobitu. Secvențele de război prezentate sunt sfâșietoare.

Peste ani, în 1978, autorul a mers să vadă monumentul ridicat la Oarba, chiar pe locul postului de comandă. Amintirile, ca niște flashuri, îl copleșesc și încă îl chinuie. Rememorează momentul în care a fost rănit pe dealul Negrii, când singurul lui gând se îndrepta spre scufița albastră a băiețelului lui.

Memoriile se încheie cu entuziasmul general din „Ultima noapte de război, prima zi de pace”. Fiul, Eugen Negrici a atașat la finalul cărții câteva poezii și un fragment de scrisoare adresată de Nicu Negrici soției sale. A inclus un fragment din lucrarea “Amintiri din război – Amintiri din viață” în care Gheorghe Stancu explică care au fost “recompensele” acordate celor care au luptat împotriva rușilor și menționează o întâmplare în care sunt protagoniști Nicu Negrici și Radu Gyr.

Finalul îi aparține fiului, Eugen Negrici, și este impresionant peste măsură, un gest de recunoaștere, de mândrie și de dragoste:  ”De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu.”

„Lasă-te în voia fanteziei”

„Lasă-ți imaginația să-ți depășească înțelegerea

20190812_103507

“Magnifică și fascinantă” – așa este descrisă, în două cuvinte, cartea lui Walter Isaacson apărută în 2018 la editura Publica. Este vorba despre o lucrare biografică amplă în care autorul ne arată “cum geniul lui Leonardo s-a bazat pe deprinderi pe care le putem îmbunătății în noi înșine, precum curiozitatea pătimașă, observația atentă și o imaginație atât de jucăușă încât cocheta cu fantezia” (clapa anterioară). Remarc profesionalismul desăvârșit în realizarea lucrării atât în ceea ce privește informațiile conținute și modul de prezentare al acestora, cât și din punct de vedere al conceptului. 33 de capitole și o coda (în care este descrisă limba unei ciocănitori), o listă a personajelor din carte, un timeline ilustrat al celor mai importante momente din viața lui Leonardo, o listă a codexurilor cu scurte explicații – în total 610 pagini cu text și imagini despre unul dintre cei mai fascinanți pământeni (dacă pământean o fi fost!).

Nu-mi propun să fac o recenzie a cărții, ci un sumar al vieții lui Leonardo da Vinci (fiind o fire descriptivă, termenul “sumar” s-ar putea să aibă o altă semnificație pentru mine). Am citit-o cu mult interes și mi-am luat notițe, dar pentru că aproape nu-mi mai recunosc scrisul, prefer să le păstrez și aici.

Autorul face o prezentare cronologică a evenimentelor din viața artistului, structurează informațiile pentru a prezenta diverse ipostaze și aspecte ale vieții și activității lui Leonardo. Primul capitol se referă la copilăria marelui artist italian.  “1452: Mi s-a născut un nepot, fiul lui Ser Piero, fiul meu, la 15 aprilie, într-o sâmbătă, la ora a treia din noapte (aproximativ ora 10 seara). Poartă numele de Leonardo.” (pag. 9), este notița scrisă cu meticulozitatea notarului și cu bucuria bunicului, o însemnare sumară care marchează venirea pe lume a celui care, cu o nesfârșită curiozitate și creativitate a depășit conveniențe și a schimbat mentalități: Leonardo da Vinci.

Continuă lectura „„Lasă-te în voia fanteziei””

Binefacerile infidelității

Bănuiala mișcă sensurile

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

20190706_005122Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.

Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm

baiatulMânia este alegerea cea mai ușoară

 “Băiatul cel nou” de Tracy Chevalier face parte din colecția Hogarth Shakespeare, un proiect prin care scriitori din 28 de țări s-au angajat în rescrierea operelor shakespeariene pentru secolul XXI.

Băiatul cel nou este, după cum se menționează chiar în subtitlu, Othello de William Shakespeare reimaginat. Othello este una dintre piesele mele preferate, iar Iago… Iago face piesa! Este personajul negativ perfect. Othello nu ar fi putut exista fără Iago! Iago determină acțiunile și comportamentele celorlalți, este ucigașul cu mâinile nepătate de sânge, este definiția vicleniei, a manipulării psihologice și a lipsei de empatie. Nu spun că empatia este o calitate, dar lipsa ei e, cu siguranță, un mare defect.

Continuă lectura „Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm”

La porțile Africii; Inima neagră a lumii

20190302_113836Îmi imaginez șederea mea în Kenia ca pe o clipă care trece cu parfumul ei de cimbru peste covorul verde cafeniu al junglei… “ (pag.11).

Categoric,  voi păși cu toate simțurile  dincolo de “porțile Africii”, în Kenya și Maroc,  în Tanzania, Zanzibar și Mozambic, sorbind din cocktailul de experiențe și metafore, nuanțe și descrieri contemplative strecurate cu inteligență și umor în cele două volume publicate la Editura Antim Ivireanul, în prima lună a acestui an: „La porțile Africii” și „Inima neagră a lumii”.

Imaginația mea aseamănă Africa – prin asocierile tribale, desigur – cu statornicia, lentoarea, simplitatea până la primitivism. Cu orice altceva decât stresul, găselniță a civilizației, care ne macină quarter by quarter.

Inspirat de câteva lecturi și filme despre continentul negru, autorul își urmează visurile și ne invită și pe noi să facem același lucru. Îmi propun și eu să bifez pe bucket list-ul meu câte ceva legat de Africa și să sper că mă voi regăsi în acel “câteodată, visul devine realitate” cu care își încheie îndemnul.

La porțile Africii

Primul popas: Mombasa, Kenya. Abundența fructelor exotice și culorile vii din îmbrăcămintea femeilor contrastează puternic cu privirile goale și lipsite de expresie de pe fețele pârjolite ancestral de soarele Africii. Atmosfera este încărcată de un haos care însă dă originalitate locului: insecte, aer înăbușit, păsări asurzitoare, vocea imamului de la cinci dimineața, grupuri de pietoni cu pielea neagră care “se mișcă după coregrafia junglei” printre șoferii cu care împart aceeași lipsă de entuziasm, politețea colonială și arșița mistuitoare.

Fort Jesus îmi reamintește de fortul lui Coetzee din “Așteptându-i pe barbari”, iar din scurta descriere regăsesc amprenta cruzimii omului alb. Apoi, autorul ne invită la o călătorie în timp “cu un mileniu în urmă, în istoria neagră a Africii”, într-un trib Massai. Ne ghidează în această lume încremenită oferind răspunsuri la toate întrebările pe care le-ar putea avea cititorii, iar maniera în care o face este absolut atractivă. Ce semnificații au ritualurile și ceremoniile, care sunt spaimele și semnele în care cred, cu ce-și tratează suferințele, cum își apără teritoriile și care este ierarhia în cadrul tribului…  Simt în fiecare frază uimirea, compasiunea, înțelegerea și respectul pentru o cultură care supraviețuiește ermetic, la limita imaginabilului. Și apoi sunt micile impasuri interculturale din care autorul iese grație carismei, prezenței de spirit și a umorului. Sunt redate câteva situații cu adevărat savuroase, care, povestite, îți aduc un zâmbet pe buze, dar cu siguranță că la momentul întâmplării, pe autor l-au trecut valuri de transpirație. Și nu de la dogoarea soarelui! Nu ți se întâmplă în fiecare zi să fii reținut la masă… ca fel principal.

Continuă lectura „La porțile Africii; Inima neagră a lumii”

Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch

Fii lumină în întuneric și schimbă-l

2328932-3

A sosit clipa să am o discuție cu Dumnezeu, o discuție la finalul căreia îmi propun, precum autorul, să găsesc divinul din mine și să încerc să-l văd în toți ceilalți. O întâlnire pe care am amânat-o zece ani. Fix. De aceea mă întreb cine aș fi astăzi dacă n-ar fi existat acest ocoliș.

În comparație cu mine, autorul a recunoscut momentul și nu l-a lăsat să treacă. A început această conversație, pentru că da, este o discuție pe care Neale Donald Walsch pretinde că a purtat-o cu Dumnezeu pe parcursul a trei ani (fiecare volum începe în duminicile de Paște din 1992, 1993, 1994). Cu fiecare cuvânt citit îmi dau seama că nici nu-mi pasă dacă este un dialog real cu Dumnezeu sau este doar imaginația bogată a scriitorului. Fac abstracție și de apartenența culturală evidentă pe tot parcursul trilogiei, de citările din Shakespeare sau din Star Wars și de trimiterile comerciale de la final și sunt dispusă să citesc lucrarea exact așa cum ne invită autorul.

Bărbatul se simțea profund rușinat de propria viață, marcată de repetate greșeli, de nelegiuiri, de comportări rușinoase, de alegeri și hotărâri pe care sunt sigur că alții le consideră vătămătoare și de neiertat” (pag. 14). I-a scris atunci lui Dumnezeu o scrisoare furioasă, plină de întrebări și de condamnări. Înainte de a termina scrisoarea, mâna i-a rămas pe hârtie, ținută parcă de o forță invizibilă, și a început să se miște și să scrie cu febrilitate nu numai întrebările, dar și răspunsurile, ca la o dictare. Încerc să-mi imaginez momentul și-l asociez cu acel impuls pe care îl numim inspirație, în care rotițe pe care nu le bănuim încep să funcționeze cu atâta intensitate încât avem impresia că altcineva a pus stăpânire pe mintea și pe energia noastră.

Continuă lectura „Conversații cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch”