Lesson #17

 Suaviter in modo, fortiter in re

Blând în manieră, ferm în faptă – o lecție despre admirație descoperită într-un volum vechi, în care B. Brănișteanu, un ziarist al epocii, îi aduce un omagiu trist lui Nicolae Titulescu.

Așadar este despre admirație…un cuvânt nobil care descrie în egală măsură atât subiectul admirației, cât și pe cel care simte astfel. (Exclud derapajele lingușitoare!). A recunoaște superioritatea cuiva ține de inteligență, iar a-ți declara stima pentru un semen sau pentru fapta sa este o măsură a generozității. Fiecare privește din unghiul său și prin propriile filtre. Ceea ce pentru unii înseamnă un motiv de încântare, pentru alții nu reprezintă nimic.

O reușită, atunci când nu te include și pe tine, îți stârnește fie admirație, fie indiferență, fie invidie. Caracterul, educația și bunul-simț reacționează la acest gen de stimul și tot ele te împiedică să iei în derâdere succesul cuiva. Pentru asta există defăimătorul, acel comic-pamfletar care nu are însă nimic de-a face cu satira. Și nici cu critica obiectivă. Desigur, și acesta presupune o solicitare, dar atunci când creația ”pamfletarului”  nu are nimic de a face cu un demers literar, ceea ce rezultă nu poate fi decât consecința frustrării și a incapacității de a-și depăși propriile limite ale caracterului. Când nu poate fi mai bun, preferă să pretindă că este, mimând corectitudinea și rigoarea, denigrând orice poate fi interpretabil în succesul cuiva și, alegând din întreg tabloul doar detaliul tremurat, îl caricaturizează excesiv, conferindu-i astfel caracteristici din propria hidoșenie sufletească.  Aceasta este frustrarea în forma sa desăvârșită, ascunsă sub masca jurnalistului justițiar. În spatele denigratorului sunt acumulări care nu au nimic de-a face cu inteligența, sunt săbiile lașe ale violenței pe care nu și-o poate pune în practică altfel. Nu e de mirare că, acest tip nu se „bate în idei”, ci caută nodul din papură, cântărind situațiile după propriile nereușite. Câtă risipă! Dincolo însă de inutilitatea acestui demers (exceptând satisfacția personală) nu este decât consumul și indiferența cu care maculează succesul cuiva cu propriile considerente bazate pe iraționalitatea cultivată prin mecanismele urii.


Asta am găsit, printre rânduri, în volumul  Nicolae Titulescu, Amintiri. Note reflexii, Editura Socec & Co, S.A.R., [1945] , autor B. Brănișteanu,– economist, sociolog și jurnalist la mai multe publicații periodice, printre care Adevărul și Dimineața, pe care le-a și condus o perioadă. A murit în 1947, nu înainte de a fi redactat un jurnal, pe care mi-ar plăcea să-l citesc într-o zi. A fost prieten sau cel puțin apropiat al unor personalități ale vieții sociale, culturale și politice despre care a scris pagini încărcate de sinceritate: Take Ionescu, Lovinescu, Marghiloman, Caragiale, Titulescu. A respins cu tărie noile caracteristici ale presei “de bulevard”, așa cum numea tendințele ziaristicii de a prezenta articole cu titluri pompoase și cu conținut pamfletar. Detesta aceste „căderi” jurnalistice și îi disprețuia pe cei care, din considerente absolut personale, nu făceau altceva decât să hulească și să terfelească, complet desprinși de tehnica și de termenii unei polemicii civilizate. În schimb, avea un fler deosebit în a recunoaște un om de calitate și mai ales, nu avea nicio rezervă în a-și exprima admirația.


Paginile ce urmează, le-am scris pe nerăsuflate, în ziua în care am aflat că Nicolae Titulescu a murit” (p. 5). Textul are o anume simplitate, ceea ce face și mai evident  regretul pierderii unui om  pe care l-a apreciat sincer. Titulescu s-a stins din viață la Cannes, pe 19 martie 1941, la 59 de ani, în urma unei serioase probleme medicale. Constată cu amărăciune că „până să vie transformarea valorii tuturor valorilor, înregistrăm deocamdată, numai distrugerea și dispariția lor” (p. 12), asociind astfel plecarea lui Titulescu cu dispariția unei lumi. Se arată contrariat de indiferența cu care este primită vestea morții diplomatului român și de faptul că lumea nu sesizează influența pe care încă ar fi putut să o aibă în gestionarea politicii noastre externe. Nu încearcă să-i ascundă vulnerabilitățile. Nicidecum. Îi enumeră slăbiciunile, cele „de care niciun om mare nu e scutit” și explică modul în care etichetele comodității și ale șovăirii au contribuit până la urmă la crearea unei false reprezentări a omului Titulescu. Se spunea că avea un fizic delicat, ținând în permanență să aibă un doctor în preajmă. Suferea de frig, de aceea se îmbrăca gros, indiferent de anotimp. Pe de altă parte și preferința lui de a lucra noaptea, ceea ce însemna că se trezea târziu dimineața, îi adusese reputația de indolent, chiar leneș.  Brănișteanu construiește însă un tablou sincer al gesturilor spontane sau studiate care au compus imaginea unui om civilizat care „nu confunda șmecheria și minciuna cu discreția și abilitatea diplomatică”(p. 24). Și, mai ales, a scos în evidență remarcabilul talent oratoric pe care acesta și-l adapta în funcție de auditoriu, dând dovadă de o fină cunoaștere a naturii umane. „Cu valoarea adversarului, crește meritul celui care-l combate. Cine prezintă o armată înfrântă ca lașă, scoboară valoarea propriei sale biruințe.” (p. 28)

Dincolo de controversele mai vechi și mai noi, Titulescu a fost un om iubit și apreciat pentru bonomia sa, pentru sclipitoarea inteligență, pentru umor și jovialitate. Adevărul este că vrând-nevrând ești asociat cu termenii pe care-i folosești, cu stilul și cu acțiunile tale. Ești ceea ce exprimi. 

Lesson #16

Gândim după propriile tipare, conduși de naivități personale și ridicându-ne limitele la rangul de standarde. Iată-ne, dezechilibrați și vulnerabili, în vârtejul unei nenorociri care presupune să ne însingurăm și să cultivăm separarea. Confruntarea aceasta cu invizibilul ne provoacă, rând pe rând, speranță, luciditate și teamă, toate bine ascunse sub măști uniformizante.

Dintotdeauna dramele majore despart lumea în învinși și învingători, în descurajați și înverșunați. Fiecare însă luptă în felul său în căutarea echilibrului:

nihil novi sub sole!

Lesson #15

Când se războieşte cu noroiul, zăpada este cea care se topeşte” (Martha Bibescu)

20200401_094352 - Copy

Rătăcim în războaie iraționale, fără o miză, fără un scop care să justifice pângărirea interioară și pârjolul din jurul nostru. Din ceea ce un om inteligent face o competiție, un om slab iscă un război „care pe care”. Incapabili să ne controlăm banala ură de care suntem conduși, ne explicăm atacurile ca fiind porniri profetice…. ne erijăm în salvatorii unei cauze imaginare.

Numim frustrările noastre curaj și ne luăm superioritatea ca argument în lupta cu un inamic plăsmuit din propriile aversiuni. Cel mai adesea, disprețul este motivul care declanșează în noi dorința de a arunca mănușa.  Ironic, sfârșim contaminați tocmai de obiectul disprețului nostru. Împrumutăm de la adversar josnicia, justificând că trebuie să îl învingem cu armele lui. Ne lepădăm de educație și de maniere. Ne pierdem noblețea și onoarea. Nu ne declarăm satisfăcuți decât atunci când ținta furiei noastre este una cu pământul, iar noi, superiori, îi servim umilința ultimă. Dar adevăratul învins nu e cel împotriva căruia ne-am îndreptat. Noi am devenit el. Războiul ne-a transformat într-o altă versiune a celui pe care-l urâm, la care a adăugat aroganța învingătorului. Și ca în orice război, există victime colaterale, cele pe care le distrugem în drumul spre orgolioasa noastră izbândă.

La final, privind în jur, avem cu cine împărți bucuria victoriei?

Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Kracov)

aIMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima

Lesson #13

Un gand„Într-o viață excepțională,
Le făceai în felul tău pe toate
Și-a venit târâș la tine moartea,
Contrapunctul de banalitate.”

(Adrian Păunescu)

Plecările definitive sunt demonstrații de simplitate, de liniște și de singurătate. Zbuciumul și teama în care te-ai risipit, se pierd, învingătoare, odată cu ultima respirație. Devii doar gândul altcuiva, imaginea în sepia a unei întâmplări.

Lesson #11

VLUU L310W L313 M310W / Samsung L310W L313 M310W

Frica ține strâns, dragostea dă drumul.” (Neale Donald Walsch)

Suntem – alternativ sau simultan – fericiți și triști, ne simțim incluși sau excluși, iar stările astea sunt consecințele pasiunii sau ale fricii de care suntem controlați. Construim drumuri optimiste, le investim cu entuziasm, apoi constatăm că duc spre nicăieri. Alteori, găsim fericirea acolo unde n-am fi căutat-o niciodată. Devenim călăii celor pentru care fericirea suntem noi, noi… victimele unor planuri decise de frică sau de dragoste. Dar dacă n-ar fi toate astea…. am mai putea spune oare „am trăit”?

 

 

Lesson #10

DSC08480

De fi-va supărarea ta un punct în zare,
Această perspectivă mă miră și mă doare,
De fi- va supărarea ta un pumn de cuie,
Această răstignire mă moare și mă suie,
De fi-va supărarea ta pernă de pat
Pe care somnu-ți stă culcat,
De fi-va ea , așa cum pare,
O mică sau mai mare supărare,
Tu află acuma , mândra mea poveste,
Că, daca totu-i trecător , și asta este…

Horatiu Malaele

Lesson #8

imaginary coffeeSuntem ca păianjenul. Ne ţesem viaţa şi apoi ne deplasăm de-a lungul aţelor. Suntem ca visătorul care visează şi apoi trăieşte în vis.” – UPANIŞADE

Câtă patimă trebuie să pui în visul tău, câtă imaginație și cât imposibil… Cât de intens trebuie să viseze copilul din tine! El țese planurile și tot el le urmează indiferent unde îl duc. Cu timpul însă pierzi din intensitatea cu care faci lucrurile. Dispare spontaneitatea și se strecoară conformismul, iar pânza ta de păianjen începe să semene cu o țesătură banală.

Am un soi de entuziasm captiv în propriile-mi visuri.