Posted in Muzică

Vals lent în Fa minor

imaginary coffeeMuzica este și ea o parte din mine. Îmi oprește adesea pașii și respirația, e Cupidon-ul sau psihologul, e batista albă a păcii sau gândul ascuns, o caut și o resping, o ascult în tăcere, o dansez sau o fredonez. Îmi place versatilitatea unei melodii și mai ales liniștea ei.

Valsul aduce un soi de noblețe în muzică, el îmi pare o combinație sofisticată și seducătoare de noblețe, romantism, eleganță și senzualitate. Ascult obsedant Shostakovich,  Al doilea Vals,  și melodia îmi pare iubirea însăși. Nu are nicio urmă de vulgaritate, agresivitate sau exhibiționism. Are însă ceva din starea schimbătoare a dragostei: seninătatea lirică devine putere și strălucire, superficialitatea dezvăluie profunzimea, siguranța se transformă în incertitudini, în tristețe și în abandon.

Găsesc în Marsul luI Radetzky de Johann Strauss opusul, o față a muzicii clasice pe care iarăși o admir: umorul serios (dacă pot spune așa !). Știu istoria piesei și mă ajută să o înțeleg, dar sentimentul de bucurie, de mobilizare și extraordinarul optimism al acestei melodii vine din ritmul desăvârșit.

 Ei bine, concertul de aseară se anunța a fi dedicat muzicii braziliene. Cum afară erau 40 de grade, m-am gândit că atmosfera era pe jumătate asigurată. Concert de pian! Puținele mele cunoștințe despre muzica braziliană, și mai ales despre cea clasică, m-au făcut mai degrabă reticentă. Dar nu e prima dată în viață când sunt surprinsă! Cu mici excepții, când am recunoscut câteva note cu rezonanțe sud-americane, nicio melodie nu m-a făcut să-mi imaginez ritmurile clar specifice Braziliei, în schimb a fost o seară a dansurilor, valsurilor și a tangourilor clasice. Iar dintre ele, cel care mi-a rămas în minte mult după încheierea concertului a fost Valsul în fa minor al lui Ernesto Nazareth. Un vals lin lipsit de rigoarea ritmului de ¾, un vals în care am regăsit tragismul din viața artistului și detașarea inconștientă care i-a marcat destinul. Mi-a transmis liniștea unei seri frumoase de vară.

Nu a fost acel dans aseară… nu a fost valsul meu, dar are ceva din valsul acela.

Advertisements
Posted in Gânduri

Punți imaginare

IMG_1473De câte ori nu ne trezim izolați pe malul celălalt? Țesem, mânați de dorințe, poduri din gândurile și iluziile noastre. Dar dacă ne hotărâm să pășim pe aceste punți imaginare, ar trebui să ne asigurăm mai întâi că știm să zburăm.

Podurile reale nu separă, ci apropie. Ele sunt făcute din fapte, nu din cuvinte.

Posted in Citate, Learnings

Lesson #3

Octavian Paler

“Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.”

IMG_3999… dar nici nu încetezi să cauți “netrăitele” tale. E vorba despre șansele pierdute, irosite în speranța că vor reveni, despre cuvintele nespuse, sentimentele ascunse în spatele orgoliului, emoțiile blocate. E lecția pe care o înveți abia la vârsta la care viața ta se află la adăpostul lui “a avea”, dar se regăsește în “a simți”, la vârsta la care te bucură ceea ce oferi mai mult decât ceea ce primești, iar oricum bucuriile tale de-acum nu mai vin din lucruri, ci din trăiri. Care este vârsta asta?  Nu e o vârstă în sensul anilor, ci e acel timp în care momentele netrăite își cer dreptul la viață. Sau poate ele n-au încetat nici o clipă să existe, și poate numai neputința ta le-a inhibat. Și vine vremea când îți dorești să le trăiești. Teama de ridicol e singura care mai opune rezistență, dar și aceea e înfrântă de libertatea pe care ți-o dă înțelepciunea nepăsării. Îți umpli brațele cu toate alinturile și răsfățul, cu toate cuvintele și mângăierile care ți-au lipsit și le dăruiești copilului care ai fost. Devii acel copil atunci când în viața ta se strecoară tandrețea.

Răsfățul …. un cuvânt privit cu multă suspiciune și cel mai adesea cu dispreț. Un cuvânt privit cu regret de copilul pe care ți-l amintești atât de bine. Cât i-a lipsit? Cum s-a lipit de toți cei pe care i-a suspectat de puțină tandrețe? Cât l-a căutat în gesturile celor care i-au atins obrazul? Cât s-a entuziasmat când l-a întrezărit în cuvinte și cât de dezamăgit a fost când și-a dat seama că nu e decât un alt “fake”?

Răsfățul netrăit la timp…. nu-l mai trăiești niciodată. Cei care ți l-ar fi putut da, nu sunt cei la care îl cauți astăzi.

Și totuși…. de câteva zile mă răsfață teii. Și am de gând să trăiesc din plin acest răsfăț, fix la timpul lui.

Posted in Pictura

In centrul preocuparilor mele

IMG_1874Ceva bun tot am făcut eu vreodată! N-aș putea să-mi explic marea bucurie de astăzi altfel decât ca pe o recompensă pentru vreo faptă de-a mea pe care cineva de-acolo, de sus, a considerat-o demnă de răsplată. Tonitza, Pallady, Ressu, Petraşcu, Lucian Grigorescu, Steriadi, Ciucurencu… 55 de lucrări la doi pași de mine, de centrul preocupărilor mele. Și ce picturi!IMG_1875

Am primit invitația la vernisaj și am întrebat cine expune.
– “E o colecție valoroasă”. A silabisit cuvântul “valoroasă”, ceea ce mi-a aprins toate beculețele de alarmă ale curiozității. Ei da… sunt curioasă. Nu am depășit niciodată vârsta “de ce-urilor”, cu singura deosebire că acum îmi pun mie întrebările, și mai puțin altora.

IMG_1871Am ajuns printre primii la vernisaj și am început să caut cu privirea lucrările. Nu am vazut decât o draperie de catifea roșie care acoperea arcada ce ne despărțea de expoziție. Îmi plac vernisajele și pentru că este acolo mereu cineva care îți dă câteva “tipsuri”, care te ajută să nu ratezi ceva. Prezentarea a fost scurtă și interesantă, exact ce și cât trebuia. Spun asta pentru că îmi pierd repede răbdarea atunci când discursurile se lungesc și nu transmit lucruri care să-mi trezească interesul.IMG_1877

Mă izolez în mulțime în fața câte unui tablou și rămân fără cuvinte.

Posted in Teatru

Mici placeri imaginare

Percep teatrul, filmul, cărțile ca pe viețile mele imaginare. În toate încerc să mă regăsesc, fie și numai într-un gând al vreunui personaj, în vreo imagine care să-mi trezească amintiri, în detalii care mă fac să-mi doresc să fiu acolo. Le trăiesc intens și le disec uneori, alteori le continui în mintea mea într-o manieră personală sau mă bucur de moment și transfer această bucurie stării mele de spirit.

Cam asta s-a întâmplat astă-seară când am mers să văd  “Ménage à trois”, un spectacol după Neil Simon, în regia lui Sorin Misirianţu, cel care și interpretează unul dintre roluri. Dacă nu ar fi o expresie mult prea folosită, aș descrie piesa ca fiind o “comedie irezistibilă“ . Da, am râs, pentru asta m-am dus astăzi la teatru, dar dincolo de situațiile pline de haz, răzbate complicitatea, această stare pe care o admir în orice relație.  Complicitatea demonstrează puterea unei relații dincolo de micile șicane sau marile trădări.

Cei doi prieteni care dețin împreună ziarul cu un nume predestinat eșecului, Colaps, trăiesc și lucrează într-un apartament a cărei chirie este condiționată de ieșirile unuia dintre ei (Ioan Isaiu) cu bătrâna și insistenta proprietară. Celălalt (Sorin Misirianţu) se îndrăgostește la prima vedere de “mirosul” noii sale vecine (Ionela Nedelea). Ei bine, acolo unde e iubire de cele mai multe ori e drama, dar astăzi a fost o comedie ca la carte.

Iar seara mi-a oferit un cer superb!

IMG_1858

Posted in Pictura

Magia spatiilor albe

IMG_1785Adesea mă pierd în fața unui tablou. Cu adevărat mă pierd. Nu aș putea spune ce-mi place mai mult: imaginea, povestea din spatele picturii, numele sau renumele artistului, culorile, stilul sau perioada în care se încadrează lucrarea… Unele picturi mă atrag foarte aproape de ele (fizic vorbind) și încerc să descopăr tușele și petele de culoare strecurate printre nuanțele principale, altele mă provoacă să fac pasul înapoi, să le privesc de la distanța în care culorile devin firești, iar tușele dispar pentru a face loc detaliilor. Mă impresionează scenele decupate din realitate sau din literatură, reinterpretate de pictor astfel încât să transmită cu o aparentă ușurință o întreagă desfășurare de fapte într-o singură imagine, așa cum observa Lessing în Laokoon sau despre limitele picturii și ale poeziei.
În aceeași măsură îmi place și provocarea pe care o simt atunci când mă aflu în fața unei picturi abstracte sau a unei compoziții moderne. Vernisajul la care am participat ieri, Vegetalia, chiar despre asta era: un dialog între două tinere artiste care descriu prin culori și forme, mai degrabă starea lor în fața naturii.
“-Nu pari în apele tale”, îi spun Andreei Hereșanu – una dintre cele două artiste care expun.
-“M-a întrebat un jurnalist ce mă inspiră atunci când pictez. Și nu am știut ce să-i spun. Pentru mine… orice… pe mine…mă inspiră…. TOT”, spune ea făcând un gest cu mâinile care exprimă necuprinsul, încă încurcată de o întrebare al cărui răspuns era de la sine înțeles.
 Îmi dau seama că a dat, de fapt, răspunsul cel mai bun. Ochiul unui artist observă starea, nu lucrul. El desenează obiectul astfel încât privitorul să-i înțeleagă poezia, nu forma.  Da, cu siguranță, lucrările Andreei sunt o expunere figurativă a sensibilității și a intelectului. Admir nuanțele primăvărative de albastru-mov-lila, cele verzi și roșiatice care se schimbă în tonurile pe care le îmbracă natura de-a lungul anului,  toate strecurate printre tușe negre, fluide. Remarc lipsa totală a agresivității, compozițiile transmit liniște, căldură, uneori vivacitate, alteori nostalgie, dar întotdeauna sunt luminoase și optimiste.
Astăzi am învățat ceva: cea mai bună metodă de a evidenția culorilele este sa lași spații albe.
Posted in Gânduri

“…he loves me, he loves me not…”

hePrivesc buchetul de bujori albi și roz în timp ce-mi beau cafeaua (reală) și mă tot sâcâie o întrebare: oare de ce noi, esticii, alegem un număr impar de flori atunci când oferim un buchet.

Florarii ar găsi, cu siguranță, o explicație practico-estetică: în jurul unei punct central – floarea principală – forma buchetului se echilibrează și capătă o anume geometrie. Sunt de acord cu asta numai atunci când este vorba de un număr mic de flori. Dar când buchetul este mare, această teorie cade, deoarece există suficiente tije astfel încât să se obțină orice formă dorită.

Numerologii ar spune că numerele impare sunt considerate a aduce bucurie și noroc, prin urmare, fericirea ocaziilor la care ducem flori constă în numărul plantelor din buchetul nostru! (Clar, mie la logică îmi dă cu minus!) Unde mai pui că la evenimentele triste mergem cu un număr par de flori! Japonezii și mai apoi slavii, căci de-acolo vine tradiția numărului impar al plantelor din buchet, preferă numerele fără soț. Pentru ei numărul par doi e tradus prin termenul “a diviza”, iar numărul patru – reprezintă numărul morții.

Florarii din vestul Europei, în schimb, oferă flori în număr par, de regulă în buchete formate dintr-o duzină sau o jumătate de duzină de plante, iar dacă nu e vorba despre un aranjament special, florile sunt învelite strâns, uneori în întregime, într-o hârtie maro de ambalaj.

Sunt de părere că aranjarea unui buchet poate fi considerată o artă. Trebuie să știi ce să asociezi ca formă și culoare, cum să faci distribuția în cadrul aranjamentului, trebuie să te raportezi la evenimentul, preferințele sau intențiile celui care dorește buchetul. Și așa cum în artă există și capodopere, și kitsch-uri… Dacă marile florării pun accentul pe creativitate, vânzătorii din piețe, chiar și cei cu experiență, selectează întâi numărul de flori, pentru a se asigura că este impar, iar apoi încearcă să alcătuiască un buchet, de cele mai multe ori din plante alese de tine, la care mai adăugă tot felul de frunze, panglici și zorzoane.

peonies v

La celălalt capăt se află simplitatea, preferata mea: florile, indiferent de numărul, forma, mirosul sau culoarea lor, singure sau adunate în buchete lipsite de ornamente, oferite sau culese, florile nu trec niciodată neobservate. Pentru mine, numerele sunt doar concepte matematice care nu fac parte din limbajul florilor, de aceea mă bucur de numărul incert de bujori din care-mi iau astăzi doza de grație și delicatețe, frumusețe și senzualitate.