Clos Luce

Încerc să pun cât mai puține pe seama vârstei. De altfel, mă străduiesc să nu o invoc deloc. Dar nu pot să nu observ că de la o vreme caut “compania” persoanelor care se remarcă prin povești de viață bogate și, mai ales, demult petrecute. Mă întreb dacă asta se întâmplă pentru că timpul a adăugat o aură romantică faptelor,  livrându-mi poveștile pe care le ador și zădărnicindu-mi astfel orice eventuală reacție critică sau dacă sunt eu mai dispusă să acord înțelegere celor de care sunt detașată de orice implicare personală.

Oricum, această bizară preferință mă face să mă pregătesc cu emoție și entuziasm pentru întâlnirea cu cea mai uluitoare ființă umană din toate timpurile,  Leonardo da Vinci.

Mintea mi se conectează la epoca lui Leonardo, mă desprind de realitate și reușesc să mă transport oarecum în epoca în care s-au petrecut lucrurile. Cred că asta e singura călătorie în timp posibilă… cel puțin pentru mine.

Într-un fel sau altul, pe Leonardo l-am mai întâlnit în diferite muzee și biblioteci și de fiecare dată am fost fascinată de atracția aproape neomenească pe care o emană. După el, totul s-a raportat la el. Nu-mi propun să-l deslușesc, e genul de mister care-mi place, dar încerc să pătrund atât cât mi-e permis în intimitatea ultimilor lui trei ani de viață. Iar asta mă aduce din nou pe Loara.

Mă întreb dacă l-a cuprins și pe el aceeași senzație de liniște atunci când a văzut Loara pentru prima dată.  Și dacă, la vederea castelului Amboise, l-a încercat același sentiment de măreție.  Văzut de peste fluviu, castelul nu se poate să nu te uimească, iar Leonardo era un om impresionabil, altfel nu ar fi putut pătrunde în profunzimea lucrurilor ca nimeni altul.

Ei bine, las în urmă castelul Amboise și-mi propun să-l vizitez mai târziu. Mă îndrept spre o mult mai interesantă destinație (pentru mine). Drumul se îngustează imediat ce zidurile înalte ale castelului se pierd în vegetația bogată din spatele caselor aliniate de-o parte și de alta. Sub asfaltul contemporan se mai zăresc pe alocuri pietrele cu care era pavat odinioară acest pasaj.  Casele cu acoperișuri cenușii au, fără excepție, nuanțe de alb-gri. Iedera, boungavillea și smocurile de vegetație cățărate “sauvage” pe gardurile de piatră dau un aer rustic a la francaises. Pe partea stângă, la capătul unor poteci se zăresc celebrele case săpate în tuf ale troglodiților. Dacă unele par părăsite, altele sunt îngrijite, au flori în dreptul ferestrelor, steaguri sau diverse ornamente peisajiste. După vreo 300-400 de metrii părăsim strada Victor Hugo și intrăm pe Rue de Clos Luce, chiar mai îngustă. Imediat decorul se schimbă. Pereții unei clădiri înalte din cărămidă aparentă, cu colțurile decorate cu plăci de gresie albă se continuă cu un gard înalt din piatră care se încheie în vârf cu o coamă asemănătoare acoperișurilor de pe casele din apropiere. Aproape tresar când îmi dau seama că ACESTA este Clos Luce, locul în care și-a trăit Leonardo ultimii trei ani de viață.

În toamna anului 1516, Leonardo da Vinci a acceptat invitația regelui Franței, Francois I, și a traversat Alpii împreună cu discipolul său Francesco Melzi și cu servitorul său credincios, Batista de Vilanis. A adus cu el câteva genți de piele, lucruri personale, cărți, însemnări și trei tablouri pe care le perfecționa într-una: Fecioara și pruncul și Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul și Mona Lisa. Echitabil!

Pătrund în curtea care îmi pare imensă în comparație cu clădirea deloc sofisticată, cu fațada din cărămidă roșiatică și tuf, în stilul elegant al  secolului al XV-lea.  Mă surprinde modestia castelului despre care auziesem că fusese timp de două sute de ani locuință regală și reședință de vară a regilor Franței, dar cred că e exact locul care l-ar fi putut face fericit pe Leonardo. Locul, dar și confortul pensiei asigurată de regele Franței,  de 700 de coroane de aur pe an. Pe lângă aceasta, suveranul i-a finanțat necondiționat toate proiectele, oricât de fanteziste erau. În schimb, Francois I, un tânăr rege civilizat, cultivat și decent nu și-a dorit nimic altceva de la Leonardo, decât plăcerea de a-l asculta vorbind, petrecându-și astfel o mare parte din timp împreună.

Primesc o hartă cu traseul și decid să încep cu obiectivul numărul 1: castelul. Urc în turnul de pază decorat cu statuia Sfântului Sebastian, cu blazonul Franței purtat de doi îngeri și cu blazonul de Savoia și Angouleme. Galeria, un fost pasaj de rond, duce direct spre dormitorul lui Leoanardo da Vinci. Camera este simplu decorată, iar pereții sunt pe alocuri tencuinți, lăsând însă la vedere cărămida roșiatică de dedesupt. Grinzile groase de stejar de pe tavan și podeaua din plăci de teracotă dau un aspect intim încăperii. Primul lucru care îți atrage atenția este patul mare cu baldachin roșu din aceeași catifea cu care este acoperită și salteaua. Rama și capătul patului, precum și stâlpii în model răsucit sunt din lemn de esență tare sculptat cu heruvimi și animale marine. Acesta este patul în care, pe data de 2 mai 1519, s-a stins din viață, la mai puțin de trei săptămâni după ce împlinise 67 de ani, marele Leonardo. Momentul morții sale a fost portretizat  de mai mulți pictori, dar imaginea în care Leonardo moare în brațele regelui e învăluită în mister, așa cum ne-a obișnuit, deoarece nu se știe cu certitudine dacă Francisc se afla în acel moment la Amboise.

Pe peretele din stânga patului se află șemineul, o piesă impozantă  decorată și ea cu blazonul Franței. În încăpere se mai află câteva obiecte de mobilier din secolele al XVI-lea – al XVII-lea și o bancă de lemn încrustată cu o salamandră. Într-unul dintre pereți este o nișă, un fel de vitrină în care se află un tablou care o simbolizează pe Sfânta Catherine de Alexandria pictată de Bernardino Luini, elevul lui Leonardo, câteva obiecte decorative și un crucufix din secolul al XVI-lea, un Isus încrustat în fildeș care se pare că ar fi aparținut reginei Maria Stuart. Cu toată însemnătatea lor istorică, toate aceste obiecte care nu au avut legătură cu Leonardo, par să fie desprinse dintr-o altă poveste.

Pe lângă șemineu pătrundem în camera următoare, încăpere care i-a aparținut Margueritei de Navarra, sora lui Francisc I. Marguerite, la fel de cultivată ca fratele ei, s-a remarcat prin grație și inteligență și prin susținerea mișcărilor literare ale vremii. Camera este evident mai feminină, cu tapiserii și obiecte de decor, farfurii din faianță, cupe rare din cositor și obiecte de sticlă. Remarc ferestrele cu chenar în nuanțe de gaben și argintiu și cu un ornament central reprezentând Dragostea și Gelozia. Și aici podeaua este din teracotă, dar observ și câteva gresii șanțate cu inițialele Margueritei.

Părăsesc încăperea și cobor pe o scară deasupra căreia tavanul este desenat, printre grinzi, cu motive vegetale în culori pastelate. La parter pătrund în Oratoriul Anne de Bretagne. Este o încăpere mică în care lumina soarelui pătrunde difuz prin cele două ferestre de sus, creând o senzație profund religioasă.  Aici se retrăgea Anne de Bretagne, soția lui Charles al VIII-lea, pentru a se ruga pentru copiii ei pierduți. Capela se afla aici la venirea lui Leonardo, Anne, în schimb, fusese răpusă de o boală cu doi ani înainte. Bolta romană, cu nervuri albastru-azurii și decorată precum un cer înstelat se adună la mijloc într-o cheie în care sunt reprezentați trei crini, simbolul regalității franceze, înconjurați de colierul sfântului Mihai. Deși este o încăpere micuță, pe pereți sunt câteva picturi cu teme religioase pictate probabil de artiștii din atelierul lui Leonardo da Vinci. Privesc cărțile de rugăciuni aflate pe suporturi la înălțimea statului în genunchi și părăsesc capela cu miosul puternic al crinilor proaspeți din cele trei vaze simple, din sticlă.

În capătul holului se află atelierele lui Leonardo amenajate în vechile saloane ale micuțului castel. Ei bine,  aici ai impresia că tocmai ce a ieșit artistul din atelier și și-a lăsat pentru puțin timp ustensilele pentru pictură într-o dezordine creativă. Pe mese se află câteva boluri în care își prepara vopselurile, o piuliță din piatră folosită pentru a freca, fărâmița și amesteca coloranții, o farfurie cu bulgări minerali care urmau să fie răzuiți sau zdrobiți pentru a obține pigmenții necesari în pictură. Peste tot sunt recipiente vechi de sticlă și borcănele etichetate în care se zăresc substanțe lichide și prafuri colorate, căni în care se află pensule, o micuță balanță, o clepsidră, suporturi pentru lumânări, cuțite, instrumente pentru sculptură, rigle, pene de scris, schițe împrăștiate, cărți. Chiar la intrare, așezată pe un șevalet, este o reproducere a Sfântului Ioan Botezătorul, lucrarea terminată aici și păstrată acum la Luvru.

De fapt, în atelier găsim tot felul de obiecte folosite în experimentele diverse pe care le făcea Leonardo, precum și copii după caietele legate în piele în care își nota zilnic impresiile, gândurile, studiile sau planurile pe care le avea în minte.  Pe culoar, în stânga se deschide o cameră întunecată în care nu poți intra, dar în care poți privi din dreptul ușii. La distanță de un metru asiști la o scenă fabuloasă: Leonardo însuși, în mărime naturală, discută cu asistentul său. E desigur o hologramă foarte inspirată pe care sunt sigură că până și Leonardo ar fi apreciat-o.

La intrarea în bucătărie ne întâmpină unul dintre textele lui Leonardo: „Dacă vrei să fii sănătos, urmează acest regim: nu mânca dacă nu ți-e foame.” Surprinzător, găsesc și aici o tapiserie care reprezintă un fragment din Cântecul lui Roland. Cred că e al treilea pe care îl văd în castel până acum. Bucătăria este încăpătoare și dominată de cuptorul în care se pregătea mâncarea. Leonardo era vegetarian, iar peste tot în bucătărie sunt fructe și legume uscate, un ardei în ghiveci și suporturi cu mirodenii.

Tehnica nu e tocmai punctul meu forte, de aceea sala de machete, impresionantă de altfel, nu m-a atras în mod special. Înainte de a ieși în curte am avut surpriza să văd pasajul care se deschide la subsol și despre care se spune că leagă Clos Luce de castelul Amboise.

Nici nu m-am așteptat la ce urmează după castel. Imediat ce am ieșit am pășit pe alee spre grădina lui Leonardo. Aici regăsim toate creațiile inginerului Leonardo, în mărime naturală și funcționale. Doritorii se pot plimba cu bărcile cu zbaturi proiectate de Leonardo, pot experimenta tunul cu tragere în evantai sau pot manavra șurubul lui Arhimede. Tot aici îl putem descoperi și pe botanistul Leonardo. Plantele studiate de artistul italian și vegetația care apare în picturile sale, podurile ingenioase, porumbarul, moara…. O mare, mare surpriză!

Mi-am încheiat vizita în grădină, printre tufele de rozmarin, leandri și trandafi încercând să mi-l imaginez pe Leonardo, așa cum a fost: un cercetător condus de curiozitate și de imaginație, un artist deschis la mister, un bărbat frumos, nonconformist, perfecționist, uneori exaltat, alteori comod… un om purtat de fantezie.

Mă îndrept spre Amboise în a cărui capelă se află presupusul mormânt al lui Leonardo. De fapt, biserica în care a fost depus trupul artistului a fost demolată la începutul secolului al XIX-lea, iar 60 de ani mai târziu locul a fost escavat, ocazie cu care s-au găsit niște rămășițe care ar fi putut fi ale lui Leonardo. Acestea au fost depuse în capela Saint-Hubert din curtea castelului Amboise. Pe o placă simplă de marmură albă e gravat numele celui care și-a trăit viața mânat de curiozitate și prețuind minunile ei infinite: Leonardo da Vinci.

Binefacerile infidelității

“Bănuiala mișcă sensurile”

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.