Evgheniții

Noi am știut să trăim fericirea acestei lumi, sfidând închipuirile ei” (p. 164)

Nu e prima dată când îmi exprim admirația pentru specialiștii din alte domenii care se remarcă și în literatură, transferându-și astfel cunoștințele într-un mod cât se poate de plăcut și de accesibil. Doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea volumului Evgheniții, București, Humanitas, 2006, este doctor în istorie și civilizație și a obținut, iată, și validarea în literatură. A descris atât de credibil atmosfera bucureșteană a începutului de secol XIX, împotmolită între vechile deprinderi fanariote și tentația europeană, încât mi-a fost foarte ușor să vizualizez contextul romanului.  „Vin alte vremuri, iar dumneata de nu ți-ai dat încă ceacșiirii și barba jos, le vei da în curând, că modia aista și vijelia asta adusă dă crăime și dă boierii trimiși p-afară ne ia pă sus. Nu mai vor ce-a fost, ci ceea ce va fi. Și ce va fi, numa unu bunul Dumnezeu știe...” (p.121). Este evident efortul de documentare, dublat de o remarcabilă  fantezie literară. A reconstituit aspecte generale și particulare,  fără a părea că ne predă o lecție de istorie, ci, pur și simplu, creează o poveste plauzibilă din această perioadă pitorească, deopotrivă exotică și prăfuită, cu toate stridențele ei balcanice (de care nu sunt sigură că ne-am lepădat întru-totul). Dincolo de aspectele istorice, autoarea imprimă autenticitate textului și prin folosirea unui limbaj original și savuros, a unui vocabular tipic, reflectat în denumiri și în numele personajelor (cu rezonanțe istorice), și prin descrierea stilului de viață și al modului de gândire.

Acțiunea începe la finalul anului 1826, când ecourile revoluției de la 1821 nu se stinseseră încă: “vrei să spui c-a fost mai bine cu ceata de bezmetici a lu’ Tudor? N-a făcut dăcât să-l aducă iar pe turc în țară și să tulbure apele și-a murit ca prostu, trădat de propria armie. Niște hoți și niște tâlhari”. (p. 37) (ups, cât contrast e între această frază și lecția mea de istorie de la școală!). Finalul acțiunii romanului este foarte clar datat: anul 1827.

Istoric fiind, autoarea ne provoacă la o explorare a vechiului București: “o lume pestriță și amestecată, în care anteriul și ișlicul se amestecau cu umbreluța și evantaiul (cât de plastic a surprins confluența dintre abia apusa epocă fanariotă și timizii zori ai modernismului!), iar săracul se prosterna încă până la pământ în fața fiecărui slujbaș mai răsărit.”(p.34)

Autoarea ne descrie o societate “evghenită“ decadentă, care-și ascundea lipsa de educație și imoralitatea sub o stridentă și grosolană smăcuială. Preocupările intelectuale nu prea făceau parte din peisaj,  dovadă că rafturile bibliotecilor de azi nu se rup sub greutatea tomurilor scrise în acea perioadă. Cu excepția cărților religioase sau a textelor alcătuite pe baza tradiției bisericești sunt foarte puține lucrări autohtone tipărite până la 1829, când au apărut primele ziare în limba română (cu alfabet chirilic, desigur).  Boierii însă își manifestau superioritatea de clasă printr-un comportament lipsit de compasiune față de slujitori, țigani în cea mai mare parte. În general, îmi pare că moravurile și conduita morală sunt schițate în tușe mult prea groase. Dar poate chiar așa au fost acele vremuri! Cunoștințele mele de istorie sunt mai degrabă școlărești, așadar, lipsite de detalii care să-mi permită incursiuni intime în viața vechilor locuitori ai mahalalelor bucureștene. Și-apoi, acesta nu este un text istoric, ci un roman cu intrigă și deznodământ, la care se adaugă un fermecător “touch” istoric. Parcă anume pentru a echilibra descompunerea morală, autoarea introduce o poveste de dragoste de o delicatețe ireală. Dar atinsă și ea, la rândul ei, de imoralitate.

Prin autoritatea profesiei, autoarea ne facilitează accesul în Conacul Bălăcenilor, aflat între “mahalaua Colții și mahalaua Sărindar”, proprietatea lui Alecu Bălăceanu, un boier trecut de prima tinerețe, proaspăt căsătorit cu tânăra și visătoarea Catinca Filipescu. Cu un aer melancolic și detașat, fata se distingea prin frumusețe și preocupările intelectuale. Aspirațiilor ei sentimentale însă li se opuneau prozaicele treburi moșierești ale soțului. În timp ce evghenitul nostru se ocupa cu administrarea moșiilor, după practicile vremii, soția lui își proiecta povești romantice materializate într-o idilă cu tânărul și educatul Mihai Greceanu. Și așa ajungem și în conacul familiei Greceanu ridicat în mahalaua Radu-Vodă. Nu prezentarea celor două case ne atrage atenția, ci modul de organizare al gospodăriei, condiția oamenilor care se ocupau de întreținerea caselor, a curților și a grădinilor, raporturile sociale dintre aceștia și boieri și, mai ales, complicitatea dintre cele două categorii sociale.

Desigur că povestea de dragoste dintre Catinca și Mihai nu a trecut neobservată de ochii ipocriți, “ochi pe care nu-i vezi, dar îi bănuiești, te privesc cu trufie din fiece colț și apoi te categorisesc, judecând aspru orice gest al tău”. (p.23) Dragostea lor e reală, dar stigmatizată de societatea avidă de senzațional (oare ce s-a schimbat de atunci?). Seninătatea cu care își trăiesc sentimentele, departe de urgia pe care au declanșat-o, este înduioșătoare. Cei doi îndrăgostiți nu sunt contaminați de ipocrizia societății și continuă să creadă că și ceilalți vor accepta dragostea lor. E o iubire curată și sinceră, iar ei au curajul să-și trăiască fericirea: “Trebuie să fie o fericire numai a ta, trăită de tine, trebuie să curgă prin vinele tale și să ți se potrivească ție, nu alcuiva”. (pp. 83-84). Cu asta e ușor să ne câștige de partea lor. Sigur, nu au procedat corect, dar ce e corectitudinea? Cum poate fi ea stabilită? E mai degrabă fără greșeală drama pe care o declanșează orgoliile lăsate în urmă? E necesară? Nimeni nu se poate opune oprobriului și judecății fățarnice, dar cine are dreptul să arunce piatra? Ipocrizia, neputința, frustrarea, orbirea, prostia, setea de răzbunare, acestea ucid fără discernământ sub pretextul dreptății pe care și-o revendică. Alecu Bălăceanu pare să întruchipeze toate acestea. Nu este un om lipsit de sentimente, dar este incapabil să le recunoască și să li se supună. Se lasă condus de orgoliu și de gura lumii. Nu încearcă nicio clipă să înțeleagă situația, ci își caută aliați care să certifice “dreptatea” pedepsei hotărâte de el.

O adevărată voce a înțelepciunii, singura de altfel, este a țigăncii Stanca, slujnică în casa boierului Bălăceanu, pe care nu ezită să-l înfrunte chiar în fața întregului complet de judecată: “ Văd că doar evghenia dumitale contează și gura lumii, că orgoliul e mai mare decât viața unui om, că bârfele mahalalei sunt mai importante decât sufletul și inima unei copile, că v-ați aliat toți boierii bătrâni și proști să înfierați ceea ce și voi ați făcut în tinerețe. Aceeași bârfă care vă desparte și vă ucide azi a făcut același lucru la timpul vostru. Nici unul dintre voi nu are conștiința curată și-mpăcată. Nici unul dintre voi nu poate spune că n-a greșit niciodată și că acum e curat ca lacrima, capabil să osândească cu inima deschisă.” (pp. 155-156).

E o lectură agrementată cu umor de limbaj și de situație, iar drama completează tabloul acestor vremuri subordonate conveniențelor. Recomand!

evghenit sm [At: PR. DRAM. 9 / Pl: ~iți / E: ngr εὐγενής] (Grî) Nobil. (dexonline)

Trăiește clipa și bucură-te de fiecare minut, căci altul la fel nu va veni niciodată! Îmbată-te de iubire, păstrează fericirea cât poți de mult!” (p. 83)

Arhitectul parizian

Puțini erau cei care izbucneau în hohote de plâns sau se milogeau să le fie cruțată viața. Cei mai mulți erau resemnați și se purtau cu stoicism […]. Asemenea tuturor parizienilor, știau că moartea îi pândește pe toți și că poate sosi la orice oră din zi. Ce straniu că francezii înfruntau moartea cu demnitate, însă, cât trăiau, se turnau unii pe alții ca niște lichele”. (p. 93)

Imi închipui Parisul anului 1942 sufocat de fiorul nazist – o imagine neguroasă, lipsită de strălucirea și de ștaiful de până atunci. O imagine tristă (pe de-o parte) și rușinoasă (pe de alta) care, însă, ilustrează perfect o pagină terifiantă din istoria orașului, prezentată de Charles Belfoure dintr-o perspectivă inedită, în primul său roman, Arhitectul parizian, trad. Alexandru Maniu, București, Editura Litera, 2017. Fiind un arhitect autentic, Charles Belfoure aduce în roman detalii caracteristice profesiei, ceea ce face cu atât mai credibilă povestirea. Și foarte interesantă!  Îmi pare extraordinară această migrație ocazională spre literatură a unui specialist dintr-un domeniu diferit. Cu atât mai mult cu cât combinației dintre pasiunea profesională și talentul literar i se adaugă și o idee fabuloasă.

Arhitectul parizian este un volum pe care, din perspectiva subiectului, l-am parcurs cu amăreală, dar ca alcătuire literară este o mare și plăcută surpriză. E o lectură captivantă, presărată cu realități istorice și detalii specifice artei, cu personaje celebre din epocă și cu incursiuni în spiritul care a dominat mândra nație franceză deopotrivă oripilată și înfricoșată de gregaritatea fascistă. Autorul subliniază trăsăturile colaboraționismului guvernamental și economic, depersonalizat și aservit în timpul ocupației germane,  dar și ale celui privat, bazat pe convingeri mai vechi și motivat de ura rasială. Mai nou, și pe teamă! Ne prezintă, de asemenea,  ușurința cu care oamenii, aflați între spaimă și rușine, își trădau semenii : “cei mai mulți o făceau din ură sau din pură dușmănie. Mulți îi rugau pe nemți să păzească familiile creștine de clevetirile jidanilor sau să smulgă pe soțul cuiva din ispita unei ovreice. Și nu erau denunțați numai evreii. Francezii, mereu înfometați din cauza rațiilor, îi urau pe semenii lor care se hrăneau mai bine și, drept urmare, îi acuzau de uneltiri împotriva Reichului. Să fi fost un defect de caracter al întregii națiuni?”( p. 91).

Autorul construiește personajele după tipologii distincte, determinate de felul în care s-a raportat fiecare la condițiile impuse de regimul nazist.

Personajul principal, Lucien Bernard, este un arhitect tânăr care încearcă să supraviețuiască în Parisul ocupat de armata germană.  Era căsătorit cu Celeste, o căsătorie din care iubirea „se evaporase ca apa dintr-un bol.“ ( p. 77). Își alimenta însă romantismul alături de Adele, o frumoasa creatoare de modă, admiratoare a pedanteriei germane, antisemită și colaboraționistă (în acel sens!). Descoperim totodată caractere contrastate de ofițeri germani. Uniforma nu face decât să le amplifice trăsăturile de caracter și să le dea senzația puterii absolute.  

În ’42, Parisul era profund afectat de lipsuri de toate felurile, astfel că bunurile de strictă necesitate erau raționalizate. În aceste condiții, relația cu Adele nu putea fi menținută decât apelând la piața neagră. Fără un contract de muncă serios, pentru Lucien era din ce în ce mai greu. Pe acest fond, apare în viața lui Lucien un bogat industriaș francez, Auguste Manet, care atunci când mulți au decis să fugă și să-și abandoneze afacerile în mâinile nemților, el a ales să acționeze după principiul “ține-ți dușmanii aproape”, să rămână și să colaboreze cu armata germană. Acest fapt i-a adus, desigur, oprobriul public, dar poziția câștigată i-a oferit posibilitatea de a ajuta o mulțime de evrei să obțină actele necesare emigrării și să-i adăpostească în mici locașuri secrete.  Pentru realizarea acestor ascunzători, industriașul avea nevoie de ochiul format al unui arhitect. Lucien pare să fie omul perfect. Desigur, intrigat de propunerea de a proiecta o astfel de ascunzătoare, dar tentat de suma primită și de perspectiva de a contribui la construirea unei fabrici, Lucian a primit oferta. A evaluat situația și a concluzionat că, deși părea o sinucidere curată, dacă ar fi reușit să proiecteze un loc perfect, care să nu fie descoperit, nimeni nu ar fi putut vreodată să ajungă la el. Pe de altă parte, se gândea că nici Manet, afaceristul de succes, nu ar fi riscat inutil într-o astfel de operațiune.

 “Lucien nu era un erou, nici măcar un tip altruist, care să se ridice pentru drepturile asupriților.” (p. 23). Fusese crescut într-o atmosferă mai degrabă ostilă față de evrei și, deși nu împărtășea acea ostilitate, până atunci trecuse oarecum indiferent peste drama conaționalilor evrei.  Era conștient de nedreptățile și atrocitățile la care erau supuși atât evreii imigranți, cât și cei nativ francezi, dar considerase o nerozie să-și pună viața în primejdie pentru vreunul dintre ei. Nu împărtășea însă ura sau resentimentele celor care se manifestau în acest sens.

După primul contract, a urmat un altul, și-un altul…. fiecare cu asigurarea că va fi ultimul. Ascunzătorile proiectate de el erau perfecte, iar vestea că una dintre ele tocmai a salvat viața unei familii i-a trezit emoții pe care nu știa că le are. Asta l-a motivat să fie din ce în ce mai inventiv. Totuși, un episod tragic l-a marcat profund: două persoane au pierit într-una dintre ascunzătorile construite de el. Această imagine l-a tulburat profund. El, cel care nu fusese câtuși de puțin preocupat de soarta evreilor, nu mai putea acum ignora ura și bestialitatea cu care erau tratați acești oameni. „Pedeapsa pentru faptul de a fi evreu pe teritoriul Reichului friza barbaria. Erau vânați ca niște jivine sălbatice. Ba încă și mai dezgustător, făptașii nu erau niște sălbatici îmbrăcați în piei și lipsiți de educație, ci cetățenii unei nații renumite pentru cultura și inteligența ei, națiunea care-i dăduse pe Goethe și pe Beethoven.”(p. 171). Tot acest proces îl transformase pe Lucien. Și-a dat seama că nu pentru bani făcea asta, ci pentru că așa îi părea firesc. În plus, lașitatea francezilor îl umpluse de scârbă.

Pe lângă acestea, industriașul i-a oferit lui Lucien și alte proiecte de executat. Împreună cu armata germana, Lucien a proiectat niște obiective industriale. Se bucura acum de o oarecare notorietate în rândul germanilor și dezvoltase chiar și o prietenie cu un colonel, iar banii îi permiteau să aibă un alt stil de viață. Însă, soția sa, Celeste, îl considera un colaboraționist: “ești un fel de Faust al arhitecturii, care a făcut un pact cu Mefistofel. Ți-ai vândut sufletul diavolului ca să poți proiecta” (p. 159). Când a aflat și despre ascunzători, femeia s-a arătat îngrozită de posibilitatea ca nemții să descopere totul. Riscau ori să fie lichidați pentru ascunderea evreilor, ori, după război, Lucien putea fi condamnat pentru colaboraționism. “Așa o să ți-o iei din ambele direcții”. (p. 159)

Cartea prezintă o mulțime de drame casnice generate de imixtiunea fascistă grotească și totală în viețile parizienilor. Sunt drame zguduitoare și absolut inexplicabile pentru umanitate…. și pentru secolul XX. Tentația este de a judeca și de a cădea, astfel, în capcana urii. Ceea ce nu ne face nici mai înțelepți, nici mai drepți, nici mai buni. Dar războiul poate îmbrăca nuanțe nebănuite. Lucien descoperă printre atrocitățile lui compasiunea, prietenia, onoarea, iubirea.

E un roman incredibil, captivant și plin de suspans. Ți-e greu să-ți întrerupi lectura și să te întorci la insistenta noastră pandemie.

Recomand!

Lesson #16

Gândim după propriile tipare, conduși de naivități personale și ridicându-ne limitele la rangul de standarde. Iată-ne, dezechilibrați și vulnerabili, în vârtejul unei nenorociri care presupune să ne însingurăm și să cultivăm separarea. Confruntarea aceasta cu invizibilul ne provoacă, rând pe rând, speranță, luciditate și teamă, toate bine ascunse sub măști uniformizante.

Dintotdeauna dramele majore despart lumea în învinși și învingători, în descurajați și înverșunați. Fiecare însă luptă în felul său în căutarea echilibrului:

nihil novi sub sole!

„Nopți albe”, F.M. Dostoievski

Cât de mult îl înfrumusețează pe om bucuria și fericirea!” (p. 58)

Începutul de noiembrie, cu freamătul frunzelor uscate și aerul umed, îmi inspiră o atmosferă nordică, rusească poate, un moment tocmai potrivit pentru a petrece câteva nopți albe alături de un bun și vechi prieten, Dostoievski. Cu talentul lui de povestitor poate reface, cel puțin la nivelul imaginației, romantismul pierdut cândva, în vara târzie a vieții oricui.


Încerc să găsesc anul în care a fost publicat exemplarul pe care-l citesc, o ediție veche a romanului lui F. M. Dostoievski „Nopțile albe”: Roman sentimental (Jurnalul unui visător), tradusă de I. Goschin și publicată la Editura Societății Anonime pe Acțiuni „Universul”, București, strada Brezoianu no 11.

Singura indicație scrisă apare în prefață: „această carte este publicată imediat după tipărirea primului volum din colecția Biblioteca Universul: Misterele din Palatul Țarilor„. Nimic altceva. Totuși, mai sunt detalii după care mă pot orienta: calitatea hârtiei – specifică gazetelor interbelice; așezarea în pagină a textului – după același tipar cu al ziarelor (nimic surprinzător, știind că tipografia aparținea ziarului Universul, patronat de celebrul avocat Stelian Popescu, o ilustră personalitatea a vremii). Estimez că volumul a apărut la sfârșitul anilor ’30 – începutul anilor ’40. Existența efemeră a ziarelor justifică folosirea hârtiei de slabă calitate, însă, în cazul cărților, utilizarea acelorași caracteristici tipografice nu a fost o decizie tocmai bună. Deși găsesc o anumită plăcere în a răsfoi volumele vechi (hârtia are un miros aparte și un soi de încărcătură istorică), volumul meu e imposibil de citit: are multe dintre pagini aproape șterse, iar tăietura de la marginea filelor a cuprins și textul. Am optat pentru o variantă recentă a cărții și astfel am reușit să fac și o comparație a traducerii. Făcând concesie limbajului folosit de traducător, care e de altfel specific perioadei interbelice, traducerea lui I. Goschin (exemplarul vechi) este corectă, în spiritul textului și cu plăcute adăugiri stilistice. Am fost curioasă cine este I. Goschin. Se pare că, în perioada respectivă, a existat un cunoscut critic de artă, puternic influențat de gândirea estetică a lui Titu Maiorescu. Pare a fi chiar el!

Traducerea lui Nicolae Gane din volumul publicat în 2015, la Editura Polirom, este mult mai apropiată de modul de exprimare actual, cu un limbaj bogat, elevat și exersat. Ne aflam, așadar, în Sankt Petersbugul sfârșitului de secol al XIX-lea, unde autorul, printr-o adresare directă – dragă cititorule – ne face confidențe despre starea lui sufletească: e un însingurat în mijlocul orașului, „un ins original, un om cam… ridicol! O fire de o anumită structură… un visător” (p. 25). Da, este un visător autentic care se complace într-o voită fantezie.  Ne mărturisește că, deși trăiește de opt ani în Sankt Petersburg, nu reușise să se împrietenească cu nimeni. Evita să iasă din casă ziua. Prefera serile care îi păreau incredibil de fascinante și strălucitoare, așa cum vom descoperi în cele patru nopți petrecute alături de personajul nostru. „Acum se simte bogat, pentru că are viața lui cu totul aparte! E atât de bogat dintr-o dată, încât și ultima rază a asfințitului de soare nu în zadar i-a strălucit cu atâta sprintenă veselie pe față, stârnind în inima lui înfierbântată un roi întreg de emoții” (p. 31).  Apariția unei fete aflate la ananghie, îi stârnește personajului nostru o acută nevoie de a acorda sprijin și consolare. Fata, Nastenka (Naștenca – în volumul vechi), e impresionată de gestul și de comportamentul lui și îi propune să se revadă în seara următoare, când îl roagă să-i istorisească povestea vieții sale. Bărbatului îi părea ireal ce i se întâmplă. Așadar, prima noapte este despre visătorul nostru și despre existența lui aflată la adăpostul sigur al singurătății. De fapt, își recunoaște lipsa unei vieți reale. Preferă să-și construiască iluzii pe care să le trăiască  în fiecare seară colindând străzile pustii ale orașului. Se hrănește cu această visare tinerească deși știe că va veni o zi în care norul iluziei se va risipi și va trebui să se izbească de zidurile reci ale realității. „mă simt cuprins de o tristețe, de o melancolie atât de sfâșietoare!… Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viață adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzație a concretului, că nu mai am simțul realității; pentru că, în sfârșit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopțile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare. […] Te uiți cum trăiesc oamenii, cum trăiesc aievea; vezi că viața pentru ei nu e oprită, nu se va spulbera ca visul tău, ca o nălucă oarecare, că viața lor se reînnoiește mereu, e mereu tânără și nici o singură oră de-a ei nu se aseamănă cu alta; în timp ce atât de tristă, atât de monotonă, monotonă până la banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care va acoperi soarele și va strânge dureros inima adevăratului petersburghez atât de îndrăgostit de soare – iar în durerile acelea, ce fantezie mai poți căuta? O simți cum obosește, cum într-o veșnică încordare această nesecată fantezie se mistuie; pentru că te maturizezi, îți depășești idealurile de până atunci, supraviețuindu-le; ele se prefac în pulbere și țăndări, iar dacă tu nu ai altă viață, atunci trebuie să o reclădești pe cea dintâi din aceleași hârburi.” (p. 40). Ne cucerește, cu siguranță și o cucerește și pe tânără prin felul plăcut și decent de a povesti. Este, la rândul lui, cucerit de fată: „Acum, când stau lângă dumneata și-ți vorbesc, mă cuprinde și groaza la gândul viitorului, pentru că în viitor mă așteaptă din nou singurătatea, din nou aceeași viață mucegăită, inutilă. La ce-am să mai pot visa de azi înainte, după ce în realitate, lângă dumneata, am cunoscut clipe atât de fericite!” (p.39). Decid să se revadă în seara următoare, când fata i se destăinuie și îi cere un sfat. Nastenka  fusese crescută de o bunică oarbă și foarte protectoare. Pentru a se asigura că o are permanent alături, bătrâna și-a prins poalele de rochia fetei, cu un ac. Locuiau amândouă într-o căsuță modestă, iar, pentru câțiva bani în plus, închiriau mezaninul. Așa s-a întâmplat să-l cunoască pe unul dintre chiriași, un bărbat decent care a încercat să aducă puțină bucurie în viața fetei. Fata a întrevăzut în acest bărbat șansa vieții ei. El a privit intențiile ei ca fiind un entuziasm de moment și i-a propus să-l aștepte un an. Anul tocmai trecuse, el revenise în Sankt Petersburg, dar nu-i mai dăduse fetei niciun semn de viață. În inima visătorului nostru apăruseră zorii primei iubiri, destrămată acum de mărturisirile fetei. Deși își dorește să șteargă din mintea fetei amintirea bărbatului așteptat, găsește totuși puterea de a o sfătui cu sinceritate. Ticluiesc amândoi o scrisoare și și-au propus să aștepte răspunsul. Așteptarea nu este aproape niciodată o liniște, ea provoacă reacții neașteptate, un zbucium interior, o deznădejde tristă. Dostoievski a pus la capătul acestei așteptări o dimineață…