„Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore

„Povestea unei iubiri de taină.”

Sedusă de titlu și de pe imaginea de pe copertă, m-am hotărât să-mi condimentez vacanța cu o poveste care se petrece în Italia, chiar unde mă duceau și pe mine pași: „Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore, Litera, București, 2020. E o carte ușurică, de vacanță, o povestioară ca acelea pe care le întâlnim în filmele de Crăciun, o întâmplare care se pierde în lumea faptelor diverse.

Pentru a imprima un oarecare suspans, povestea se desfășoară pe două planuri. Pe de o parte, ne este prezentată viața liniștită, modestă și însingurată a văduvei Gracie Burton, pe de altă parte, ne întoarcem în timp, în urmă cu patruzeci de ani, pentru a asculta o istorioară de genul „marea și unica iubire”. Cine ar fi ghicit că senina Gracie ascunde un trecut atât de romantic, petrecut pe fundalul anilor 50′-60′, în compania unor falsificatori de artă!

Trecută acum cu 60 de ani, Gracie se hotărăște să-și părăsească intrigantul anturaj din orășelul englez Badley Compton și să plece, pentru o săptămână, în Toscana, la un curs de gătit organizat la Castelul Montefosco din Colladoro. Uimite de o decizie așa de neașteptată, fiica și nepoata ei o însoțesc în această călătorie, deși relațiile dintre ele deveniseră foarte distante. Ajunse acolo însă, cele două constată că blajina Gracie nu e tocmai ce părea a fi. Ea avea un trecut tumultuos și nu tocmai curat, trăit chiar pe aceste locuri. În urmă cu mulți, mulți ani aici îl cunoscuse pe cel pe care, se pare, nu l-a putut uita și nu a încetat să-l iubească. A venit sperând să-l întâlnească și să retrăiască senzațiile primei tinereți, dar și să-și înfrunte temerile legate de faptele mai puțin legale la care fusese părtașă și care o făcuseră să arunce mereu câte o privire speriată în urmă.

E interesantă dinamica relației dintre cele trei – mamă, fiică, nepoată -, pe măsură ce fiecare se redescoperă, vegheate din umbră de Mama Bernadetta, cea care instruiește grupul în arta bucătăriei italiene. Singurul lucru credibil din roman sunt lecțiile ei de gătit.

Peisajul e și el personaj, dar descrierile sunt superficiale. În schimb, autoarea intră mult prea mult în detalii atunci când creează scene intime. Dialogurile sunt ori prea seci, ori prea teoretizate și nu oferă savoare conversațiilor. Umorul este prezent mai ales pentru a descrie societatea din Badley Compton. Aici strălucește. La final, autoarea de origine engleză ne mărturisește că pentru a se documenta a călătorit în Italia și a redat în roman o parte din experiența trăită acolo.

Florența: „Tanto nomini nullum par elogium”

Lăsăm în urmă Padova și Câmpia Padului și ne îndreptăm spre Toscana, mergând, în sens metaforic, pe urmele de acum 183 de ani ale lui Alecsandri. Fără să vreau, leg nuvela „Buchetiera din Florența” de călătoria mea și mărturisesc că am privit locurile descrise de Alecsandri, un tânăr de 19 ani la vremea aceea, imaginându-mi scenele romanțate din abundență de extazul tinereții lui.

Seceta a colorat iarba de pe marginea șoselei în nuanțe aurii, dar în zare se configurau colinele cultivate și Apenini înverziți. Pretutindeni se auzeau sunetele stridente ale cigalelor care-mi amintesc de Provance și de însorita Rivieră Franceză. Ne apropiem de ținutul  aromatului Chianti. Peste tot, podgorii! Florența ne întâmpină cu binecunoscuta forfotă urbană, de fapt o încâlceală de oameni, mașini, biciclete și motoscutere, toate înghesuite pe străduțele înguste. Înaintăm spre centru și, din lipsă de opțiuni, credităm din nou Waze-ul. Simt că ne învârtim în cerc, dar mă întreb ce mașinărie, om sau superom te-ar putea scoate fără greșeală din furnicarul acesta!

Piazza della Santissima Annunziata era în plin proces de amenajare pentru MusArt Festival 2022, așa că nici după ce am găsit hotelul nu a fost ușor să ajungem la el. Mi-am imaginat că seara vom asculta concertul de la ferestrele noastre de la etajul al doilea al hotelului Le Due Fontaine, cu un pahar de vin „frizante”, rece…

Piazza della Santissima Annunziata

Apropo de imaginație:  hotelul nostru este chiar alături de Palazzo Grifoni, Palazzo Budini-Gattai, cel în care o anumită fereastră de la etajul al doilea are mereu obloane deschise. Fereastra are și o legendă veche, de prin secolul al XVI-lea … o poveste: Marele Duce Ferdinand I a fost nevoit să plece la bătălie după numai câteva luni de la căsătoria cu Bianca Cappello. Aceasta l-a salutat de la fereastră pe bravul ei soț care s-a îndepărtat călare. L-a așteptat în zadar toată viața, privind prin acea ferestră pe care o ținea mereu deschisă. Am asociat fereastra cu statuia ecvestră a lui Ferdinando I de Medici care este așezată în piață, chiar cu fața spre clădire…  Călătoria mea florentină începe așadar cu o poveste! 

Înapoi, la realitate. Treaba cu „hotel cu parcare” stă cam așa în Florența: te duci la hotel, recepționera cheamă pe cineva de la „garaj”, tu îți iei bagajele, el îți ia mașina și stabilești ziua și ora la care urmează să ți-o aducă înapoi. Garajul nu pare să fie prea departe, dar nici lângă hotel, așa cum credeam. Dacă îți uiți ceva în mașină lucrurile se complică, cu toate acestea  metoda asta te scapă de mult stres și de griji având în vedere aglomerația, așa că ne concentrăm pe ceea ce pare a fi cel mai frumos loc de pe pământ: Florența Renașterii, Florența familiei de Medici, a lui Leonardo și a lui Donatello, a lui Brunelleschi, Machiavelli, Dante, Boccaccio… Toate aceste nume celebre străjuiesc, din nișe exterioare, Piazzale degli Uffizi, într-o extraordinară paradă a statuilor, menite să ne amintească mereu că au existat și astfel de pământeni! Ce suflu, ce vibrație, cât entuziasm a cuprins această parte a lumii, câtă energie au degajat acești oameni astfel încât au creat epoci atât de strălucite!

În Florența am stat numai o după-amiază, dar ce după-amiază! A fost atât de puțin timp… am știut de cum am pășit pe străzile impregnate de istorie și de artă că voi rămâne cu regretul acesta.

Piazza del Duomo se afla foarte aproape de hotel, așadar a fost primul nostru obiectiv. Chiar din capătul străzii se vedea o parte din clădirea Catedralei Santa Maria del Fiore.

În primul rând, acest „fiore” mi-a stârnit curiozitatea. Una dintre variante, cea mai plauzibilă, ar fi că termenul se referă la floarea de crin, simbolul orașului, sau chiar la orașul în sine. Crinul alb este asociat mântuirii creștine, curățeniei sufletești și trupești, regalității, mândriei, renașterii. De asemenea, crinul este asociat Fecioarei Maria și, în plus, apare foarte des pe blazoanele nobiliare, în reprezentări stilizate.

Văzusem Bazilica în fotografii, dar realitatea întrece orice ilustrată. E mai mult, mult mai mult decât aș fi bănuit. Ansamblul este copleșitor, iar cupola lui Filippo Brunelleschi, celebră prin tehnica de realizare, este perfect armonizată cu prețiozitatea pereților. De departe, mai întâi cupola s-a „înfățoșat ochilor mei” (vorba lui Alecsandri)!

Fațada clădirii este din trei tipuri de marmură – verde de Prado, albă de Carrara şi roz de Maremma – desăvârșit îmbinate pentru a crea forme geometrice neașteptate. Din punct de vedere estetic, fațadele sunt ornate cu mozaicuri, ansambluri statuare, reprezentări biblice inserate inclusiv în nișele de deasupra porților, stucaturi dantelate, ornamente aurite. Dincolo de cele trei uși de bronz, ești copleșit de imensitatea spațiului luminat prin ferestre cu vitralii care pun în valoare monumentele, frescele lui Vasari, pietrele funerare, ceasurile vechi.

Catedrala Santa Maria del Fiore
Il Campanile di Giotto

Goticul turn-clopotniță proiectat de Giotto, Il Campanile di Giotto, este situat pe una dintre lateralele catedralei, dar este o atracție în sine. Și el și Baptisteriul, Battistero di San Giovanni Battista, au fațadele placate cu marmură în aceleași nuanțe, geometrie și arcade în armonie cu ornamentele de pe bazilică.

Clădirea octogonală a Baptisteriului se presupune a fi cea mai veche construcție din oraș. Pentru vizitatorii de o zi sau pentru căutătorii căii către Paradis atracțiile principale sunt, fără îndoială, cele trei uși, copii ale celor proiectate de Andrea Pisano (cel care a terminat și construcția clopotniței după moartea lui Giotto) și Lorenzo Ghiberti.

smart

Depistez imediat estul, nu pentru că aș avea cine știe ce abilități de orientare, ci pentru că fiind cea mai căutată, în jurul Porții estice, orientată spre catedrală, este cea mai mare aglomerație. Așadar, Poarta de Est sau Ușile Paradisului cum a numit Michelangelo monumentala lucrare a lui Lorenzo Ghiberti, („Sunt atât de minunate că ar putea împodobi Porțile Paradisului”, cit.Vasari) își merită cu prisosință celebritatea.

Sculptor și aurar, Ghiberti a câștigat competiția pentru realizarea celei mai prețioase uși create vreodată și se poate spune că și-a dedicat viața acestui proiect (chiar dacă sună clișeic). A finalizat proiectul după 27 de ani de muncă intensă, iar după alți trei ani a murit. Chipul lui a rămas imortalizat într-un medalion, în aurul porților, iar gândurile și le-a publicat în prima Autobiografie semnată de un artist. Basoreliefurile din cele zece casete ale Porții Paradisului sunt practic niște bijuterii care redau scene și personaje din Vechiul Testament, într-o narare minuțios lucrată în bronz aurit. Printre cei care au fost botezați aici a fost și Dante Alighieri, cel care a combinat diverse dialecte vorbite în acea perioadă, contribuind astfel la formarea unei limbi italiene standard. Casa lui Dante se află destul de aproape și poate fi vizitată.

Piazza della Repubblica

Părăsim Piazza del Duomo și o luăm pe Via Roma. Mă întreb dacă există vreun oraș mare în Italia care să nu aibă o Via Roma sau un Corso cu cele mai exclusiviste magazine! Piazza della Repubblica se află la câțiva pași. Deși forma actuală a pieței este relativ de dată recentă, ea a fost construită pe locul vechiului Forum roman. Îmi atrag atenția Colonna dell’Abbondanza (Columna Abundenței) și Arcone (arcul de triumf) care se evidențiază printre clădirile care înconjoară piața.

Fiecare loc pe unde trecem pare a avea o istorie pe care mi-aș dori să o aflu. Ajungem în Piazza del Mercato Nuovo. Locul e plin de tarabe la care se vând în special obiecte de pielărie: genți, haine, curele… Undeva, printre ele descoperim Fontana del Porcellino, replica statuii din marmură de la Galeriile Uffizi.

Imediat este frumoasa Piazza della Signoria unde ne sare în ochi inconfundabilul Turn Arnolfo, temniță pentru Cosimo Medici și Girolamo Savonarola. O copie a lui David de Michelango se află chiar în fața intrării în Palazzo Vecchio, centrul domniei familei de Medici, apoi sediul mai mulor instituții politice și executive. Întreaga clădire este un amestec paradoxal de măreție și austeritate.

Partea de jos a palatului pare mai degrabă o fortăreață, ceea ce spune multe despre secolele trecute. În interior însă, austeritatea e un termen necunoscut.

Ne simțim mai florentini pierduți prin mulțimea de italieni gălăgioși, stânși în fața Fântânii lui Neptun. Printr-o ironie, care nu-mi dau seama dacă este voită, lângă statuia zeului păgân al mării este marcat locul în care a fost ars pe rug Girolamo Savonarola, fanaticul inchizitor care aruncase pe foc, tot în această piață, reprezentări ale artei păgâne, obiecte ale „păcatului” (produse de înfrumusețare, oglinzi, haine, cărți laice) și oameni.

Din păcate nu avem timp să vizităm Galeria Uffizi. Marele nostru regret! Admirăm însă exteriorul și ne promitem că vom reveni. E imposibil să vezi totul când ai timp atât de puțin. Indiferent de alegere, cu un regret tot rămâi.

Ne-am răcorit cu o înghețată și ne-am îndreptat spre Ponte Vecchio. Îl asociez oarecum cu vechiul Pod al Londrei datorită prăvăliilor care se află pe el. Măcelăriile însă au fost înlocuite de magazinele cu bijuterii… dar cine are timp pentru așa ceva acum?! Este cel mai vechi pod din Florența și singurul care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de cea de la 1345 când a fost construit.

Are însă și niște adăugiri care țin de orgoliu și mai puțin de artă. Nu putea lipsi din peisaj Mussolini, nu-i așa? În 1939 s-a gândit să-i ofere lui Hitler, care își anunțase vizita, prilejul de a admira valea râului Arno chiar de pe pod, așa că a construit trei ferestre panoramice deasupra podului, în coridorul Vasari.

Coridorul Vasari. Cumva, am urmat și eu acest coridor construit de aceeași familie de Medici. Coriorul Vasari face legătura între Palazzo Vecchio – trecând Galeriile Uffizi, urmând apoi malul râului Arno, urcând apoi peste Ponte Vecchio – și Palatul Pitti. Rolul lui era acela de a asigura parcurgea, fără incidente, a acestui traseu de către membrii strașnicei familii de Medici.

Pallazo Piti e impunător. Observ și aici diferența dintre partea de jos a clădirii, în ceea ce privește numărul ferestrelor, și celelalte etaje. Desigur, asta nu are nicio legătură cu motivul pentru care multe dintre clădirile florentine foarte vechi au mai puține geamuri decât ar trebui. Cei care doreau să nu plătească „taxa de fereastră” își construiau case cu câteva geamuri sau astupau cât mai multe. În caul Palatului Pitti există iarăși o explicație legată de securitatea celebrilor locatari. Palatul este astăzi un complex muzeal care include, pe lângă galeriile de excepție, luxuriantele Grădini Boboli.

Pallazo Piti

Dată fiind multitudinea de atracții, pe care le întâlnești la tot pasul, toate obiectivele par apropiate. Cu o hartă te poți descurca destul de bine să le localizezi. Mai greu este însă să le descoperi istoria, detaliile și misterele. Florența trebuie văzută cu un ghid alături, altfel riști să treci pe lângă lucruri fără să-ți dai seama. Așa mi s-a întâmplat cu Basilica di Santa Croce, acolo unde sunt înmormântați Michelangelo, Galileo și Machiavelli. Pe mormântul celebrului autor al ”Principelui”  este inscripționat: Tanto nomini nullum par elogium (Nici un elogiu nu este pe masura unui asemenea nume). Mi se pare potrivit și pentru Florența!

buchette del vino

La întoarcere, uitasem de „Buchetiera din Florența” a prietenului Alecsandri, când am dat peste „buchette del vino”, mici ferestre tăiate în zidurile caselor proprietarilor de podgorii, care locuiau pe lângă Piazza della Repubblica. Acestea erau poziționate lângă intrările principale. Cei care doreau un pahar de vin băteau la ușă și aruncau monedele prin bucheta. Primeau apoi un pahar de vin rece adus direct din beci, fără să interacționeze cu cineva. Mă mir că nu au reluat ideea în pandemie!

A fost o vizită scurtă, dar foarte concentrată. Nu am simțit căldura sau oboseala, dar da, mi-a sărit inima din piept de câteva ori, ca într-un timid sindrom Stendhal. A fost copleșitor peste măsură și așa cum spunea Alecsandri, Florența te face să „îți simți ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”.

Padova: Universa universis patavina libertas

După un mic dejun rustic am părăsit țara cravatei. Ne-am promis să revenim, dacă vom mai avea ocazia, la pensiunea House Pavlic, aflată la câteva minute de Lacurile Plitvice, și ne-am continuat călătoria spre Italia. Mai mult ca sigur am luat-o pe un drum greșit pentru că ne-am trezit pe o șosea cu o singură bandă pe sens, care străbătea sate, terenuri mai degrabă abandonate și exploatații forestiere. Indicatoare nu existau, dar Waze-ul insista că suntem pe drumul cel bun. Am continuat totuși, încurajați de faptul că din sensul opus veneau din când în când mașini cu numere de Italia, Austria, Franța și am bănuit (sau am sperat) că intenționau să ajungă de unde veneam noi, adică la lacuri. După un drum destul de lung format parcă numai din curbe – care m-au amețit de-a dreptul – am ajuns la granița cu Italia.

Pentru a face drumul spre coasta sud-vestică a Italiei cât mai plăcut și mai puțin obositor, am decis să fragmentăm călătoria și să ne oprim în două orașe: Padova și Florența.

La Padova am ajuns puțin după prânz, pe o căldură sufocantă. Căldura face parte din farmecul Italiei, nu? Și iată-mă în orașul în care au trăit, au predat sau au studiat Galileo Galilei, Copernic, Torquato Tasso, Casanova, Constantin Cantacuzino și cine știe câți alții.

La ora prânzului, orașul părea lovit de toropeală. Cei care totuși se încumetaseră să iasă din case se înghesuiau pe partea umbrită a trotuarelor sau pe la câte o terasă răcorită cu perdele de vapori. Ne refugiem și noi sub o umbelă uriașă pentru un prânz canicular, cât se poate de rapid, având în vedere timpul scurt pe care îl avem de petrecut la Padova.

De la hotel ne-am luat o hartă care ne-a ajutat să găsim Prato della Valle, punctul din care am decis să începem plimbarea.

Am zăbovit puțin în imensa și celebra piață. În mijlocul ei se află Isole Memmo,  un petec de pământ de forma unei insule rotunde, înconjurat de un canal cu apă. Terenul este acoperit cu gazon, iar de-o parte și de alta a aleilor care duc spre cele patru poduri care leagă insula de uscat sunt plantați pomi umbroși.  Însă de cum observi piața, îți atrag atenția cele două șiruri formate din 78 de statui care împrejmuiesc, de o parte și de alta, canalul. Grandios! Am încercat să depistez un nume cunoscut pe soclurile albe, dar se pare că statuile reprezintă personalități locale, relevante probabil pentru istoria politică și administrativă a orașului. Prato della Valle este înconjurată, la rândul ei, de clădiri vechi, păstrate și restaurate astfel încât să redea specificul zonei. În partea sudică se află Abația di Santa Giustina, ridicată pe locul unde a fost înmormântată Sfânta Justina de Padova.

Fațada sobră, din cărămizi, este ornată cu grifoni, protectorii clădirii. În partea de sus este oculusul, iar în cele patru nișe au fost montate, nu de mult timp, statuile evangheliștilor.

În interior sunt lucrări de artă cu teme religioase, iar de o parte și de alta sunt numeroase capele cu sculpturi și simboluri religioase din lemn, granit, marmură sau alabastru. Aceste capele adăpostesc moaștele mai multor sfinți, precum și o parte din relicvele apostolilor Luca și Matei.

Părăsim bazilica prin una dintre cele trei uși de bronz și mergem având pe partea stângă piața (care nu mi se mai pare atât de mare). După drogheria Preti o luăm la dreapta și imediat, în capătul străzii, zărim Basilica di Sant’Antonio. Mi-am dorit să ajung aici încă de acum câțiva ani, când am vizitat Chiesa Matrice din Scilla (am scris o povestioară aici https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/11/12/patronul-lucrurilor-pierdute/) și am un sentiment de recunoștință pentru gândul care m-a adus aici.

În Piazza del Santo, distribuția celor prezenți era, de asemenea, condiționată de umbră. Soarele cădea direct pe bazilică, luminând într-un mod special cele opt cupole bizantine. Am rămas fără cuvinte, chiar fără cuvinte! E o construcție impresionantă ridicată în onoarea Sfântului Anton, ”Sfântul” așa cum este el numit. Citesc în broșura primită la hotel că fațada bazilicii este în stil romanic-lombard, iar arcadele care încadrează intrările sunt gotice. În plus, clopotnița are ceva din minaretele islamice. Poți avea imaginea întregii grandori chiar și numai dintr-o singură privire, din partea laterală a edificiului, dinspre Via M. Cesarotti. Din această poziție se văd cel mai bine cupolele, turnulețele, clopotnița și alte elemente de arhitectură care creează o imagine spectaculoasă.

Interiorul este absolut impresionant oriunde te-ai uita: lucrări de artă sacră, fresce care redau secvențe din viața Sfântului Anton, stucaturi elaborate, cupolele redefinite pentru a completa interiorul, ornamente aurite, sculpturi în materiale prețioase și altarul realizat de Donatello. Câtă iubire răzbate din efortul de a crea ceva atât de măreț pentru a onora credința! Am impresia că nu există centimetru scăpat din vedere. Precum la Abatia di Santa Giustina, mai multe capele decorează laturile bazilicii. Nu a trebuit să caut prea mult după Capela Sfântului Anton. De cum am pășit în interior, mi-a atras atenția un șir de oameni și mi-am imaginat că acolo trebuie să fie. M-am îndreptat pe partea stângă și am urcat o mică rampă pentru direcționarea vizitatorilor, amenajată probabil din timpul pandemiei. Am pășit printre coloanele frumoase și am ajuns lângă locul în care a fost depus trupul Sfântului. Fiecare dintre cei prezenți își așezau câte o mână pe placa de marmură verde care acoperea mormântul și își aplecau capul într-un gest de rugăciune. Câtă intensitate, speranță și credință era în gesturile acelea!

Am vizitat apoi Cappella della Madonna Mora (Capela Fecioarei Negre), cea în care a fost inițial înmormântat Sfântul Anton, și Cappella del Tesoro  în care sunt adăpostite sfintele lui relicve.

Nu știu când a trecut timpul, de fapt nici nu știu cât timp am petrecut acolo, dar într-un târziu am părăsit spațiul acela încărcat de religiozitate și m-am alăturat grupului care se împrăștiase pe la tarabele din Piazza del Santo. Opera lui Donatello plasată la unul dintre colțurile bazilicii, statuia ecvestră care îl reprezintă pe Gattamelata, este orientată cu fața spre Hotelul Donatello, astfel ne-a ajutat să descoperim direcția în care se află una dintre casele în care a locuit Galileo Galilei în cei 18 ani cât a fost profesor la Universitatea din Padova. Ne îndreptăm așadar pe lângă hotel, pe Via del Santo și, după câțiva zeci de metri, părăsim străduța îngustă și umbroasă și urmăm săgeata care ne indică Via Galileo Galilei. Încercăm să privim inscripțiile pentru a depista locuința în care a trăit Galileo între 1601 și 1610.

La numărul 17, descoperim o clădire cu portic, care are o inscripție mică. Deasupra însă este o placă în care i se aduc mulțumiri lui Galileo pentru atenția asupra „la lingua di ruzzante”. De la etajul acestei case, Galileo a privit pentru prima dată cerul cu telescopul și a descoperit lunile lui Jupiter. Nu o putem vizita, așa că ne mulțumim să ne încărcăm cu energia locului și ne continuăm călătoria prin Padova.

Ne îndreptăm spre faimoasa Universitate din Padova, pe traseul pe care, cu mai bine de 400 de ani în urmă mergea și Galileo. Străduțele înguste și întortocheate dau un farmec aparte locului. Nu există nici un rond de flori, niciun copăcel. Clădirile par a fi fost ridicate în perioade diferite, dar se îmbină perfect, astfel că la fiecare pas găsești ceva interesant de văzut.

Universitatea din Padova a funcționat, în perioada medievală, în Palazzo del Bo, dar astăzi dispune mai multe locații. Aflu că și aceasta, precum cea de la Cambridge a fost înființată după ce câțiva profesori și studenți s-au stabilit la Padova, după ce au părăsit Bologna din motive legate de libertatea de exprimare și de privilegiile academice. Nu e de mirare că Universitatea și-a luat deviza „Universa Universis Patavina Libertas ” (Libertatea paduană este universală pentru toată lumea).

Faima sa a adus aici cele mai strălucite dintre mințile europene, printre care și un conațional. Din scrierile lui Iorga aflăm că, în 1667, stolnicul Constantin Cantacuzino a sosit la Padova „cu lădișoara cea de nuc” și a fost găzduit de preotul Alviz Florie, pentru 15 ducați pe lună, apoi de „jupăneasa Verghinia Romana”. Am încercat să depistez măcar una dintre locații, dar nu am reușit.

Zona este populată de piețe care mai de care mai pitorești. Între Piazza delle Erbe și Piazza dei Frutti se află Pallazo della Ragione, o clădire simbol a orașului, decorată cu fresce și care adăpostește o realizare experimentală și artistică a Pendulului lui Foucault.

Nu departe se află Piazza dei Signori, un spațiu foarte animat, dominat de Chiesa di San Clemente și, în partea opusă, de Torre Dell’Orologio (Turnul cu ceas).

 La Cappella degli Scrovegni din Piaţa Garibaldi am ajuns destul de târziu pentru a mai intra, dar sunt sigură că merită văzut interiorul proiectat de Giotto, decorat cu fresce foarte bine conservate.

În drumul spre întoarcere, ne-am oprit la Cafeneaua Pedrocchi pentru că ne fusese recomandată de toată lumea. În Italia, cei mai mulți preferă espresso – o cafeluță cât un degetar, dar foarte concentrată – și o beau ca pe un shot. Cu asta nu am reușit să mă împac!

 Am colindat străduțele care păstrează atmosfera vremurilor trecute, în care au trăit probabil un pețitor precum Petruchio sau o tânără fermă precum Katherina, așa cum și-a imaginat și Shakespeare în comedia „Îmblânzirea scorpiei”, care se petrece pe fundalul acestui spectaculos oraș. 

Zagreb și Lacurile Plitvice

Vacanța în grupuri mari poate fi o variantă bună dacă programul permite și anumite opțiuni independente. Chiar dacă serile petrecute împreună cu prietenii sunt foarte plăcute, orele nesfârșite de plajă sau goana după cumpărături s-ar putea să nu fie apreciate de toată lumea. Pe de altă parte, dorința de a vedea cât mai multe, de a descoperi locuri pline de semnificații, poate deveni obositoare sau plictisitoare pentru cei care nu au astfel de pasiuni. Însă anul acesta, planul de vacanță în grup a fost atât de divers și de permisibil încât a dat fiecăruia șansa de a se desfășură după bunul plac și, în plus, am putut introduce și eu câteva puncte pe hartă.

Am decis să ne reunim, care cu avionul, care cu mașina, și să începem călătoria de la Zagreb, un oraș pe care l-am descoperit în acea primă după-amiază, într-o lumină neașteptat de frumoasă. Dar, recunosc că am fost puțin surprinsă. Cu câțiva ani în urmă am vizitat Splitul și Stari Gradul (despre care am scris aici:https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/05/01/o-dupa-amiaza-la-stari-grad/ ), care mi-au lăsat o impresie mai apropiată de spiritul occidental. În schimb, Zagrebul ne-a întâmpinat cu binecunoscutele construcții comuniste, ambiționate în a-și pune și aici pecetea inconfundabilă.

După un drum de 10-11 ore și după o noapte albă, nu-mi doream decât să prind câteva minute de odihnă, la hotel, înainte de a ne întâlni cu toții și de a explora orașul. Nu s-a întâmplat, dar și oboseala a dispărut ca prin minune!

Hotelul era foarte asemănător fostelor noastre UGSR-uri de prin stațiuni: un complex de clădiri care înconjura o curte semideschisă, destul de îngrijită, și o recepție așezată în mijlocul unui hol imens, decorat doar cu câteva piese de mobilier de pe la sfârșitul secolului trecut.

Piața Republicii Croația

Zona Zagrebului în care se afla hotelul era, de fapt, Donji Grad (Orașul de jos), partea mai recentă a orașului. Seamănă oarecum cu Bucureștiul, dar este mult mai aerisit și mai puțin aglomerat. Străzile largi despart clădiri din secolele nouăsprezece – douăzeci care îndeplinesc diferite roluri administrative, culturale sau educaționale.

Pentru a intra în atmosfera locului, ne oprim la o cafea și o delicioasă plăcintă autohtonă de brânză sărată numită Zagorski štrukli (foarte asemănătoare burekului). Liniștea nefirească pentru o capitală este din când în când risipită de trecerea tramvaiului albastru – un albastru clar, puternic, masculin.

Ni se recomandă să vedem Gornji Grad – orașul de sus, care este destul de aproape de Trg Republike Hrvatske (Piața Republicii Croația), un spațiu foarte larg, dominat de clădirea Teatrului Național Croat – inaugurat în octombrie 1895, în prezența lui Franz Joseph -, dar și de alte construcții impozante care imprimă o anumită monumentalitate locului. Chiar și numai citind lista cu numele pe care le-a purtat această piață de-a lungul timpului poți considera că ai asistat la o lecție de istorie a Croației.

Teatrul Național

Drumul se îngustează imediat ce trecem de piață. Strada se animează, semn că ne apropiem de o zonă centrală. Și într-adevăr, la capătul ei dăm direct în strada Ilica, una dintre cele mai lungi și mai vechi din Zagreb. De o parte și de alta sunt magazine în jurul cărora găsim forfota specifică unui mare oraș. Trecem de statuia poetului și călugărului franciscan Andrija Kačić și ne îndreptăm spre micuțul funicular („cel mai scurt din lume”) care face legătura între Orașul de jos și Orașul de sus. Distanța este foarte, foarte mică, așa că există și varianta de a merge pe picioare, folosind treptele pe care trebuie să le cauți puțin, pentru că nu sunt foarte bine marcate.

Ne oprim pentru a privi orașul din acel punct înalt, iar priveliștea este minunată!

Turnul Lotrščak

Gradec era, în epoca medievală, un oraș fortificat, înconjurat de ziduri de piatră. Unul dintre simbolurile de atunci și ale Zagrebului de astăzi este Turnul Lotrščak, cel de unde bat clopotele în fiecare zi, la ora prânzului. In secolul al XIII-lea, când a fost ridicat, rolul lui era de a apăra partea sudică a orașului. Clopotul care atârna în turn anunța, la lăsarea întunericului, închiderea porților care protejau locuitorii de prădători sau de invaziile tătare. De asemenea, clopotul din turn avertiza oamenii în cazul producerii vreunui incendiu sau în caz de calamități naturale. (un fel de Red Alert medieval). Turnul se poate vizita și am înțeles că la ultimul etaj există un tun cu o poveste interesantă.

Am decis să ne îndreptăm pe lângă zidul turnului și am ajuns în dreptul unei clădiri care s-a dovedit a fi Muzeul relațiilor destrămate. Așa că dacă vrem să lăsăm lumii o urmă a iubirilor noastre pierdute putem dona acestui muzeu un obiect relevant însoțit de povestea din jurul lui. Sau măcar putem cumpăra o gumă de șters amintiri neplăcute!

Ne îndreptăm apoi spre ceea ce croații consideră emblema Zagrebului, Biserica Sf. Marcu. Din păcate, accesul nu era permis când am ajuns, dar am avut totuși posibilitatea de a o privi de după gardul împrejmuitor. Ceea ce atrage imediat atenția este acoperișul foarte colorat, care redă stema Zagrebului și însemnul vechiului Regat Triunitar Autonom format din Croația, Dalmația și Slavonia. Este una dintre cele mai vechi clădiri din Zagreb, iar după elementele arhitecturale și de decor s-a determinat că biserica a fost ridicată în secolul al XIII-lea și refăcută un secol mai târziu. Clădirile care împrejmuiesc piața Sf. Marcu au îndeplinit de-a lungul timpului diferite roluri administrative și continuă să fie utilizate în acest scop.

Tot din secolul al XIII-lea datează și Poarta de piatră, singura rămasă dintre cele patru care se deschideau în zidul vechi care înconjura orașul. Poarta a ars într-un incendiu, în secolul al XVIII-lea, însă o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul a rămas neatinsă de foc. Când a fost reconstruită, localnicii au amenajat un altar în interiorul porții, în care au așezat icoana.

Chiar la intrarea pe poartă, dinspre strada Kamenita, am descoperit și farmacia în care se spune că a lucrat, prin anul 1399, Nicolo Alighieri, unul dintre descendenții lui Dante Alighieri. 

Am coborât apoi spre cartierul Kaptol pentru a vedea Catedrala din Zagreb, aflată și aceasta în renovare, socotind după gardul care o înconjura.

Am trecut prin piața de flori și ne-am îndreptat spre piata centrala Ban Jelačić, unde domină statuia celebrului Josic Jelačić, pe cal și cu sabia ridicată. Povestea acestei statui e foarte interesantă: a servit inițial pentru a aduce un omagiu luptei împotriva Ungariei (iar poziționarea sabiei a avut un rol important), a fost apoi retrasă, pentru ca, după 1991 să fie reașezată în piață.

Ne-am gândit să ne încheiem plimbarea cu o seară petrecută la una dintre terasele de pe strada Tkalčićeva. Aici părea că s-a strâns tot orașul. Era o atmosferă de weekend și părea că toată lumea a ieșit la cină.

Așa că ne-am integrat și noi rapid în spiritul orașului și am încheiat scurta noastră vizită în Zagreb cu celebra bere roșie, Grička vještica.

Nu am reușit să văd decât o mică parte din oraș, dar am descoperit un loc cu oameni mândri, care își respectă simbolurile, istoria, legendele, limba. Un oraș minunat!

După popasul nesperat de plăcut de la Zagreb ne-am îndreptat spre prima noastră destinație din program: Lacurile Plitvice (Plitvička jezera). Am decis să plecăm din Zagreb dimineața următoare, cât se poate de devreme. Eu mai vizitasem Parcul Național Lacurile Plitvice cu câțiva ani în urmă, de aceea am fost foarte încântată să revăd acele extraordinare locuri și să retrăiesc senzațiile atât de plăcute. Parcul este uriaș și este alcătuit dintr-un lanț de lacuri succesive, legate între ele prin cascade de o frumusețe aparte.

După aproximativ două ore și cu tichetele deja procurate online am ajuns la intrarea în parc și am lăsat mașina în parcarea amenajată chiar în pădure. De la Intrarea nr. 1, toate traseele pornesc de la Lacurile de sus și coboară spre cele de jos, iar de la Intrarea nr. 2, traseele sunt în urcare. La un moment dat se vede clar diferența de înălțime parcursă, dar nu este un urcuș dificil deloc. Nu numai că e fragmentat, dar ești atât de  absorbit de spectaculoasele priveliști care te înconjoară, astfel încât nu pare să conteze altceva.

Din câte mi-am dat seama, traseul H (ales data trecută) și traseul C (cel de acum) sunt aproximativ asemănătoare și ambele pot fi parcurse în 4-6 ore, cu mențiunea că primul este în coborâre, iar cel de-al doilea în urcare. Tot ce trebuie făcut este să nu fie scăpate din ochi plăcuțele de orientare. Întregul circuit se desfășoară pe cărări montane și pe podețe construite peste lacuri, de aceea e importantă încălțămintea. Lacul Kozjak este singurul traversat cu vaporașul, iar în apropierea docurilor există un restaurant de unde pot fi cumpărate gustări și apă, în cazul în care am pierdut asta din vedere. Tot în costul biletului intră și o plimbare cu un soi de trenuleț panoramic care ne ajută să parcurgem o mică parte din traseu. Dacă data trecută am fost mult mai atentă să nu greșesc drumul, acum m-am lăsat absorbită de peisaj, m-am bucurat de soare și de felul în care se reflecta în apă, de foșnetul pădurii și de zgomotul cascadelor, de apa turcoaz, verde smarald sau albastru închis…

La fel de mult a părut că se distrează și cățelușa mea, Moca. L-a început, a avut o mică ezitare în a pune piciorușele pe punțile de lemn, dar, la final, părea că e la ea acasă.

Deși ne-am oprit de câteva ori, am așteptat la coadă să luăm vaporașul și trenulețul, am parcursul întregul traseu în aproximativ cinci ore. M-am bucurat de fiecare minut petrecut acolo și mi-aș dori să revăd locul și în alt anotimp, poate toamna.

%d blogeri au apreciat: