Byronism la Missolonghi

Noul Pleuron

 „Apropie-te pe pământul tău

De lucrurile cele mai frumoase

Și judecă-le frumusețea lor

De-aproape” (Byron)

Lucifericul îndemn către Cain, scris de Byron, m-a provocat să caut frumosul oriunde. De cele mai multe ori l-am găsit întâmplător, a apărut de nicăieri, aproape că m-am împiedicat de el. Alteori, m-am trezit orbită de un frumos văzut numai de mine. De frumosul meu!

De data aceasta, ascunsă după perdeaua unei ploi reci, la Pleuron (cum altfel!), promisiunea unei zile frumoase părea compromisă. Ruinele de pe Dealul Zygos ar fi trebuit să fie apogeul călătoriei, privirea însă mi-a fost distrasă constant de priveliștea oferită de laguna din depărtare: Missolonghi. 

Aflat în vecinătatea vechiului Pleuron menționat în Iliada, Missolonghi ar fi putut rămâne doar un sat de pescari, un loc pentru extracția sării, o destinație turistică… un anonim al istoriei. Dar ne aflăm în țara care a inventat tragedia, așa că Grecia i-a pregătit acestui loc înconjurat de ape, un alt destin. Dramatismul a tot plutit în aerul sărat al lagunei, de la venețienii care i-au dat numele și până la otomanii care aproape l-au distrus, de la oamenii celebri care au plecat de aici, până la cei care au venit. Excentricitățile romantice și eroice l-au adus și pe Byron aici, în fruntea unei armate proprii. Cu buclele sale atent aranjate și mândru de rezultatele celei mai recente diete, a pășit, cuprins de solemnitate, pe tărâmul pe care venise să-l elibereze de sub teroarea otomană. Ca fiecare iarnă, și începutul lui 1824 era umed și rece, ceea ce nu prea ajuta firea dificilă a poetului. Și nici sănătatea. În urmă cu câteva luni avusese o criză ciudată pe ambarcațiunea sa, iar cei doi medici nu au reușit niciodată să găsească o explicație. Noroc că trecuse de la sine!

Ajuns la Missolonghi, s-a instalat încrezător într-o casă aflată chiar lângă lagună. Făcea plimbări lungi, călărea și plănuia atacuri îndrăznețe. Lăsase în urmă byromania, demența stârnită de femeile căzute într-o incontrolabilă admirație, și a decis că e  timpul să se distingă prin vitejie și să dea un nume genului de persoană care urma să devină, erou byronian. Pe la mijlocul lui februarie, entuziasmul i-a fost întrerupt de o nouă criză, la fel de inexplicabilă pentru el, cât și pentru tinerii lui medici. Aceștia l-au tratat prin singura procedură pe care o cunoșteau: sângerarea terapeutică. Avea 36 de ani, așa că este de presupus că vârsta l-a ajutat mai mult să-și revină, decât barbarul tratament. Lungile plimbări de-a lungul lagunei, adierea caldă a vestitului Sirocco, priveliștea încărcată de romantism, liniștea tulburată doar de țipetele scurte ale păsărilor, gândul la victoriile pe care urma să le obțină… toate acestea îl entuziasmau peste măsură.

Pierdut în contemplație, într-o seară de început de aprilie, când călărise mult prea departe de casă, l-a prins o ploaie rece, adusă de vântul dinspre lagună. Cuprins de friguri, doctorii au încercat să-i aplice din nou binecunoscutul tratament. Până și Byron s-a prins de inutilitatea lui și l-a tot respins. În câteva zile, starea lui s-a deteriorat continuu. Zăcea tăcut și demoralizat:  cum să te afli în mijlocul unei  fierberi, să te cuprindă frenezia tipică unui om lipsit de moderație, să plătești o armată văzându-te deja un erou eliberator și să mori, prozaic, de friguri?

În ziua de luni, 19 aprilie, după Paște, a devenit ceea ce s-a visat mereu: un erou. Grecii au deplâns sincer dispariția lui și s-au întrebat mereu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit. Ar fi supraviețuit asediului otoman care a urmat? Ar mai fi avut loc, un an mai târziu, eroicul și crudul exod de la care orașul și-a luat numele Hiera Polis (Orașul Sacru)? Viața ne e plină de aceste ”cum ar fi fost dacă” și numai poeții găsesc răspunsuri, poeții romantici și idealiști precum Byron.

Pentru a-mi echilibra pornirile romantice, pătrund într-o tavernă ai cărei pereți sunt tapetați cu imaginea unui frumos apus de soare peste lagună, iar un platou cu fructe de mare e tocmai potrivit pentru a încheia o zi frumoasă. Un flamingo singuratic, privește netulburat laguna, sprijinindu-se într-un singur picior. O domină cu mândria și cu exotismul lui… precum Byron, odinioară. 

Categoric, Missolonghi a rămas definitiv atins de byronism, își trăiește pasional și tăcut romantismul pentru a alunga, în felul său, meschinăria și urâtul vieții. Nu asta facem toți?

Confesiune

Am mers

am scris

ca să populez

locurile albe de pe harta

imaginației. Și aici m-am lovit

de oameni vii

din ochii lor curgeau uneori lacrimi

iar în piept

se zbăteau inimile…”

(Confesiune de Tadeusz Różewicz)

Tadeusz Rózewicz (1921-2014) – scriitor polonez

Un tramvai numit dorință

N-am scris niciodată despre vreun viciu pe care să nu-l am și eu.” (Tennessee Williams)

Tennessee Williams este „o piesă” în sine. Și-a trăit excesele până la capăt, întocmai ca în dramele pentru care a câștigat Premiul Pulitzer. Și, tot ca într-o dramă, a murit în camera sa din Hotelul Elysee, din New York, doborât de dependențele care l-au urmărit toată viața. Controversa morții sale nu s-a stins niciodată. Se cunoaște obsesia bolii și a morții de care se temea și faptul că  abuza de somnifere și băuturi alcoolice, că se lupta cu depresia, iar cariera aproape i se încheiase. De aceea, explicația cum că s-ar fi sufocat cu dopul de la flaconul din care își punea picături în ochii, după ce își luase medicamentele și golise o sticlă de vin, a fost adesea pusă la îndoială.

Dependențele și abuzurile au făcut, până la final, parte din viața lui. Însă, cum în toate există și ceva bun, Williams a găsit artisticul din aceste vicii și le-a transformat în piese care nu spun altceva decât adevărul despre paranoia socială, o realitate adesea trecută sub tăcere  de societatea preocupată mai mult de păstrarea aparențelor. „Iar uneori adevărul este șocant. ” 

„Un tramvai numit dorință. Trandafiul tatuat. Pisica pe acoperișul fierbinte, Noaptea iguanei”, de Tennessee Williams, trad. Antoaneta Ralian,  București, Editura Art, 2010, p. 448.


Un tramvai numit dorință” – piesă în 11 scene

Opusul morții e dorința.”( p. 105)

Voința e o armă foarte puternică, dar nici dorința nu trebuie subestimată. Deși este partea irațională, sensibilă, vocea tremurată, șoapta voinței, rebelă și supusă, ea e cea care anulează obstacolele, apropie distanțele și face ca timpul să curgă înapoi. Dorința e vibrație… e viață. Problema cu dorința este că cel mai adesea se bazează pe o fantasmă.  Iar în piesa  „Un tramvai numit dorință”, cea care deschide volumul, dorința și fantezia își dispută rolul principal. Sunt convinsă că atâta timp cât încă mai poți visa și nu ți-ai pierdut umorul, imaginația sau ludicul ești un om fericit. Pentru a fi și un om sănătos, trebuie să-ți fie mereu clară limita dintre fantezie și realitate. Ceea ce nu s-ar spune despre personajul lui Tennessee Williams, Blanche DuBois.

Am văzut ecranizarea acum mulți, mulți ani. Tot ce mi-a rămas în minte de atunci a fost fragilitatea lui Blanche și strigătele animalice ale lui Stanley: „Stella! Stella”. Cum nu reținusem nimic altceva, lectura m-a trecut prin toate stările despre care vorbește autorul în dialogul imaginat cu el însuși, cel care prefațează volumul.

Lucrurile ne sunt clare încă de la început, Blanche se mută la sora ei, Stella, după ce a pierdut moșia Belle Reve și după o perioadă destul de neguroasă pe care Stanley, soțul Stellei, i-o reproșează în cel mai disprețuitor mod.

Fiecare dintre noi are ceva intim… ceva ce nu poate fi atins de alții.” (p. 40)

Trebuie să spun că acest personaj, Stanley Kowalski, îmi este profund antipatic. În contrast cu delicatețea lui Blanche, Stanley era grosolan, vulgar, mitocan și lipsit de empatie. Blanche este oripilată de comportamentul cumnatului ei: „se comportă ca un animal, are deprinderi animalice. Mănâncă exact ca un animal, se mișcă, vorbește ca un animal. Are chiar ceva subuman, ceva care nu a atins încă stadiul umanității.” (p. 63). Intuim antagonismul dintre ei imediat, chiar dinainte ca acesta să provoace evenimentele care au dus la deznodământul crunt pe care firava Blanche îl va înfrunta cu demnitate. Dar Blanche e mult mai mult decât pare, e un tablou alcătuit din detalii pe care fiecare le descoperă din unghiul său. Mitch reprezintă fericirea încă posibilă  „I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale […] – o despicătură, o deschidere în stânca dură a lumii, un loc în care mă puteam adăposti. Paradisul omului sărac… un strop de tihnă”. (p. 104), care se dovedește și ea  iluzorie sub atingerea murdară a aceluiași Stanley.

Până la urmă realitatea a învins, a ucis și ultima fărâma de speranță. Blanche și-a găsit salvarea în fantezie, acolo unde realitatea nu putea pătrunde.

 Trandafirul tatuat – piesă în trei acte

Fiecare dintre noi e un nimic atâta timp cât nu e iubit.” (p.162)

Tema morții soțului și a văduvei devorate de durere este reluată și în „Trandafirul tatuat”, piesa în trei acte publicată de Tennessee Williams în 1950, după ce cunoscuse deja celebritatea.  Autorul ne aduce de această dată într-un adevărat rozariu uman și, dacă nu ne-am prins încă de la titlu, ne vom edifica imediat că laitmotivul piesei este trandafirul… Serafina delle Rose, Rosa delle Rose, Rosario, cămașa din mătase trandafirie, trandafirul tatuat pe pieptul lui și nu numai pe al lui.

Pentru Serafina delle Rose pierderea soțului, a „trandafirului” pe care îl divinizase, a reprezentat cea mai cumplită lovitură. Asta înainte să afle că Rosario, sicilianul ei frumos, se mai văzuse și cu o altă femeie în timpul căsniciei lor. Serafina, care fusese cândva o femeia elegantă, acum se izolase și se neglijase complet. Dar mila și încercările celorlați nu făceau decât să-i adâncească anxietatea și furia. Nu uităm că acțiunea are loc într-o comunitate de italieni din Mississippi, iar Serafina era o italiancă autentică. Așadar, ne e ușor să-i înțelegem temperamentul năvalnic și foarte zgomotos, cam ca în filmele italienești din anii ’50-’60. Cel puțin așa mi-o imaginez eu!

Sigur că piesa este populată de câteva personaje, inclusiv personajul colectiv reprezentat de comunitatea spumoasă de italieni, care intervin sporadic pentru a crea atmosferă sau pentru a introduce accente.Totul se schimbă când în decor apare un bărbat, „o față de măscărici pe corpul soțului meu.” (p. 188)

Un idiot, un idiot care o făcea să râdă!

Pisica pe acoperișul fierbinte – piesă în trei acte

 „În noaptea asta o să prefacem minciuna în adevăr

 Schimbăm decorul și iată-ne în lumea bună a sudului. Se pare însă că lipsa grijilor nu este suficientă pentru un trai liniștit. Acolo unde lucrurile sunt așezate și siguranța este deplină, te aștepți să găsești doar armonie și bună dispoziție. Nu și dacă păpușarul este Tennessee Williams, omul cu viciile. Dependențe, băutură și, mai ales fățărnicie. Iată un cocteil care stă să explodeze tocmai în ziua în care Big Daddy, stăpânul casei împlinește 65 de ani. De ziua lui primește și vestea cea mare: nu are cancer! O minciună… un alt motiv de prefăcătorie. Cei care cunosc adevărul improvizează o aniversare fericită în timp ce plănuiesc cum să pună mâna pe moștenire. Este clar că dintre cei doi băieți, Gooper,  băiatul cel mare, cel care nu i-a ieșit niciodată din cuvânt tatălui, se simte îndreptățit să primească totul, pe când Brick, un alcoolic, depresiv și dezinteresat, este preferatul.

 „Ah, voi, oameni slabi și frumoși… care știți să pierdeți cu grație. Voi aveți nevoie de cineva… care să vă ia de mână… ușurel, și să vă restituie viața, ca pe un obiect de aur care v-a scăpat”. (p. 312)

De fapt, cele două personaje care „fac” piesa sunt Maggy și Brick. Cei doi soți se află într-un moment tulbure. Maggy, seducătoare și fascinantă în vulnerabilitatea ei, se agață cu disperare de soțul pe care-l iubește, dar care o respinge fățiș. Dar ea, precum o pisică încolțită, se încăpățânează să stea pe „acoperișul fierbinte” cât de mult va putea. Celălalt motiv de frustrare este faptul că nu are copii, în comparație cu soția fratelui lui Brick, „monstrul fertilității”, care a turnat o liotă de „monștri fără gât”.

Viciatul Brick însă este cel care urăște fățărnicia de care e înconjurat (să fie vocea autorului însuși?). Se urăște pe el însuși, incapabil să recunoască natura sentimentelor pe care le-a avut pentru prietenul pierdut, Skipper. Găsește o cale de a se salva prin interiorizare și prin alcool. „Viața trebuie lăsată să continue chiar și după ce visul despre viață a fost… spulberat.” (p. 258)

Drama pe fundalul căreia descoperim personajele pare să demonstreze că adevărul e cel puțin la fel de urât ca minciuna. Eliberarea vine prin acceptarea realității care nu poate fi schimbată, iar iertarea  vine adesea sub forma iubirii necondiționate… singura stare sănătoasă.

 „A ține un lucru sub tăcere nu face decât să-l dilate, să-l amplifice, să-l intensifice. Crește și te macină în tăcere, devine malign.” (p. 243)

Noaptea iguanei– piesă în trei acte

Cu toții ne statornicim cu ceva sau cu cineva, și dacă-i cineva în loc de ceva, înseamnă poate că suntem norocoși… deosebit de norocoși.” (p. 435)


Ultimul succes major al lui Tennessee Williams și piesa mea preferată, Noaptea iguanei, ne aduce în Mexic, acolo unde îi vom cunoaște pe Maxine Faulk, proprietara hotelului Costa Verde, și pe reverendul Shannon – însoțitor de grup în turneele organizate de agenția Blake Tours – două personaje la fel de însingurate și conduse de dorințe. Mai sunt și domnișoara Judith Fellowes – cerberul zvăpăiatei Charlotte, domnișoara Hannah Jelkes, bunicul ei, Nonno, și câteva alte personaje mai puțin interesante. Reverendul Shannon lucra ca ghid turistic deoarece i se interzisese să mai predice în biserică după ce vorbise necuviincios. Nici în postura de ghid nu era prea potrivit deoarece tocmai stârnise o furtună în grupul de turiști pe care îl și deturnase (oarecum), iar până la final pierde și această slujbă.

Ca în toate piesele lui Williams, nu acțiunea e importantă, ci tema, caracterele și reacțiile. În toate îl regăsim pe autor, într-un fel sau altul. În această piesă însă, dramaturgul a construit un personaj, pe Hannah, care să întruchipeze reacția ideală a societății, înțelegerea și acceptarea particularităților, a exceselor de care nici el nu e străin.
 „Nimic din cei omenesc nu mă dezgustă, atâta timp cât nu-i vorba de răutate, de violență.”(p. 434)

Mi-a plăcut în mod deosebit piesa pentru felul în care explorează relația omului vicios cu Dumnezeu, o relație pe care o va experimenta chiar autorul în următorii ani. Shannon e conștient de comportamentul său, de crizele depresive pe care nu și le poate controla și de felul în care e judecat, dar Hannah îl face să se privească cu ochii blânzi ai toleranței și ai respectului de sine.

Respect o persoană care a avut de luptat cu ghearele și cu dinții pentru demnitatea sa și pentru […] fărâma de bine pământesc, mult mai mult decât îi respect pe norocoșii care le-au primit de-a gata odată cu lumina zilei și cărora niciodată după aceea nu le-au fost smulse.” (p. 426)

Mi-a atras atenția simbolul reprezentat de eliberarea iguanei legate pe verandă, apoi sunt furtuna amenințătoare, căderea nervoasă, romul de cocos, poemul care nu a putut fi scris decât în acel ultim moment…

O, tu, Curaj, n-ai putea oare,

Să-ți făurești două cuibare,

Unul în pomul aurit.

Altul în sufletul meu chinuit?” (p. 442)

Despre Marșul nazist de la final nu zic nimic.

Nu cred în culpabilitate. Nu cred în ticăloși sau eroi – cred numai în calea bună sau calea greșită pe care au adoptat-o indivizii, nu din proprie voință, ci din necesitate sau sub impactul unor influențe încă incomprehensibile, al unor circumstanțe personale sau al antecedentelor lor. ” p. 8 (interviu cu el însuși)