Astăzi este despre IA românească

imaginary coffee

Regăsesc în broderia iei noastre tot spiritul strămoșilor, rafinamentul și eleganța, cumințenia și mândria, tandrețea și misterul, dorul și doina…

Astăzi este despre sânziene, iele, zburători…

este ziua iei noastre!

 

#AcasălaOrigini

 

Pierdutele noastre

IMG_1961Într-o clipă ne-am trezit într-o lume a frontului și a ordonanțelor militare, a inamicului invizibil și a linei întâi.  Și am învățat să iubim liniștea pierdută.

Ne-am confruntat cu propriile temeri, așa cum nu ne-am fi putut imagina! Ne-am trăit tristețea, furia, descurajarea… singuri.

Ne-am îndepărtat de ceilalți pentru că ne pasă. Deși ne e dor!

Am auzit  mai des: „Ai grijă de tine!” sau n-am mai auzit nimic!

Ne-am încropit un fel de viață solitară, răsfoind albumul cu „a fost”.

Am căutat în trecut șansele pierdute și oamenii pe care i-am rănit. Și am compus iertări. Ne-am reconstruit apoi din vină și din pietrele cu care alții au aruncat în noi.

Am pierdut momente, dar ne-am regăsit pe noi înșine în liniștea, odihna și confortul însingurării.

Am pierdut libertatea pentru o promisă securitate. Am renunțat la întregul prezent sperând la un mâine cum n-a mai fost altul.

Am pierdut frânturi de libertate, normalitatea, orizontul, sănătatea…. Ne-am pierdut unii de ceilalți. Cu amărăciune și îngrijorare am învățat dureroasa lecție a pierderii.

Mâine e ziua patronului pierdutelor noastre. Ni le va aduce el înapoi? Ni le mai dorim?

Bibliotecarul infernului

20200601_174415„Pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci numai durată” (p. 63)

“Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin, Cartea Românească Educațional, 2019, 292 pagini.

M-a intrigat titlul (în mintea mea cele două cuvinte nu se puteau asocia), dar mi-a stârnit și curiozitatea.

Cartea prezintă, pe parcursul a șapte capitole, fabuloasa viață a inițiatului Giovanni Esposito. Debutează cu un subiect a la Dan Brown:  un bărbat în vârstă de 45 de ani tocmai descoperise că este descendentul unei familii originare de pe insula Ada Kaleh, recent scufundată în apele Dunării (ne aflăm în anul 1972). Prietenul și duhovnicul său, Milan Lapad, găsise întâmplător această informație atunci când împrumutase o carte veche în limba latină și un manuscris de la Biblioteca Dominicană, aduse acolo de un italian refugiat de pe insula Ada Kaleh. Manuscrisul era de fapt jurnalul poetei Emilia Lanier, doamna neagră din poemele lui Shakespeare. Aceasta, curtezană faimoasă la Londra, ținuse un jurnal în care menționase o întâmplare despre cum era să fie ucis Caravaggio din Ordinul cavalerilor de la Malta, din cauză că citise o carte interzisă. Era, de fapt, o veche tipăritură în care se afla secretul stării de grație, în care poți să te identifici cu Dumnezeu și să ai astfel acces la întreaga cunoaștere. Documentul supraviețuise, era chiar incunabulul împrumutat de preot,  iar cine intra în posesia lui devenea o țintă a Ordinului.

Cuprins de teamă, dar și resemnat, preotul, convins că sfârșitul e aproape, îi împărtășește lui Milan singura probă materială pe care o avea ca dovadă a comuniunii lui cu Dumnezeu, stare pe care tocmai o experimentase prin intermediul lecturii: un roman din viitor pe care îl copiase în întregime, Orașul alchimic,  care urma să fie scris de un autor român în anul 2003.

Povestirea se mută brusc în 1991 și îl întâlnim pe suceveanul Constantin Ionescu (Nini), fericitul câștigător al unei burse de studii la Dubrovnik. Fără a fi conștient de ceea ce-i pregătea destinul, acesta își împarte timpul între atracțiile orașului și tentațiile lecturii unor documente vechi. Pare că autorul a ales să ni-l descrie pe Nini mai ales prin prisma discuțiilor pe care acesta le poartă. Îl cunoaștem, mai ales, prin intermediul tinerei Dragica Milič, cea care urma să devină peste 15 ani o scriitoare cunoscută în Chile. Prezența ei, oarecum eterică, precum și un soi de înțelepciune străveche îl fac pe Nini să o asocieze indienilor sud-americani, iar discuția cu ea este un prilej de reflecție filosofică despre sensul vieții și misterele universului, foarte interesantă de altfel,  pe care încerc să o leg cumva de acțiunea de la începutul cărții.

Totul pare să se lege când Nini este abordat la Biblioteca Franciscană de un bărbat de vreo 65 de ani, expert în istoria secretă a Balcanilor. Acesta îi spune că „știa” de mulți ani că va veni acolo și că peste 20 de ani el, Constantin Ionescu va scrie o carte care “există deja dintotdeauna, într-un univers paralel” (p. 57). Aflăm astfel povestea magicianului și alchimistului Giovanni Esposito și despre cum a ajuns el să fie, timp de trei sute de ani, singurul bibliotecar al Bibliotecii Diavolului, uriașa bibliotecă secretă construită într-un tunel de sub insula Ada Kaleh care conținea o colecție rară de tomuri: “Aproape toate erau lucrări interzise anterior de Inchiziția Spaniolă, ulterior și de Vatican.” (p. 61).

Constantin Ionescu nu este ales întâmplător  El este legat profund afectiv, aproape mistic, de insula dispărută în apele Dunării. Mai mult, vizitase insula în copilărie, când mama lui primise chiar de la bibliotecarul Giovanni Esposito un caiet de însemnări.

Pe atunci, bibliotecarul născut la Napoli în 1685 împlinise 277 de ani, dintre care 245 petrecuți în măruntaiele insulei. Se născuse într-o familie ferită de lipsuri și avusese o tinerețe aproape banală până când își întâlnise destinul. Fusese mai întâi bibliotecar la Biblioteca Regală din Napoli, prilej de studiu intens: “Începeam să fiu tot mai convins că vocalele modelează caracterul și irigă toate capilarele vieții noastre emoționale… Am descoperit că oamenii calmi, liniștiți și senini folosesc în mod instinctiv multe cuvinte care conțin vocala A, cei pe care te poți baza, îți inspiră siguranță și încredere emit mai multe cuvinte care conțin vocala E, cei foarte veseli, cu un râs molipsitor au un limbaj îmbibat de vocala I, intelectualii interiorizați, serioși, obsedați de perfecțiune sunt atrași în mod inconștient de cuvintele care conțin în special vocala O, iar persoanele grave, cu o mare adâncime interioară, preferă cuvintele dominate de vocala U” (p.93). Interesant! Tot atunci a aflat și de existența insulei Ada Kaleh, moment în care a avut „o stranie senzație de re-cunoaștere, necunoaștere și pre-cunoaștere”.

A aprofundat domeniul alchimiei, a studiat magia și a cunoscut mari iubitori de artă. Unul dintre aceștia, Prințul Eugeniu de Savoia, i-a oferit postul de bibliotecar la Biblioteca Imperială din Viena. S-a lăsat absorbit de atmosfera vieneză, iar o tânără cu părul roșu l-a făcut să coboare în “Infern”, un surprinzător oraș subteran rămas de pe vremea asediului Vienei din 1683. Un alt infern, cel sentimental, avea să-l macine însă mult după aceea: faptul că nu a putut rămâne cu tânăra “Gloriana”. Avea să o revadă abia peste șapte ani, când destinul lui va fi cu totul altul.

Erotismul ocupă un spațiu considerabil și are, pe alocuri, o simbolistică interesantă. Mia Levente, o balerină de origine maghiară, i-a povestit bibliotecarului, înainte cu o săptămână de a-și lua viața,  cum că după ce a citit Codex Gigas, Biblia Diavolului, un manuscris din secolul al XIII-lea, a simțit că ceva i-a posedat sufletul. Esposito știa “despre încărcătura invizibilă ce se ascunde în spatele oricărui text” și fusese avertizat că “există scrieri care acționează ca o otravă asupra sufletului” (p. 127). Codex Gigas era unul dintre acestea.

După un an, Prințul Eugen îl informează pe bibliotecar că va primi o misiune secretă foarte importantă pentru destinul cultural al Europei: va fi administratorul a 5000 de cărți interzise sau blestemate, incunabule și manuscrise rare, care urmau să fie mutate pe insula Carolina (Ada Kaleh). Când totul a fost pregătit, bibliotecarul s-a trezit dintr-o dată în mijlocul unor documente incredibile: cărți interzise și manuscrise cu foi otrăvite, tipărituri nemaivăzute. Acestora li s-a alăturat și un laborator alchimic. Citea cu frenezie până simțea că-și pierde controlul, iar simțurile o luau razna. “Există cărți care te înalță și te fac să întrezărești deliciile Paradisului. Așa cum există și unele care te poartă pe căile Infernului sau chiar te ucid, spiritual și uneori fizic, iar eu le posedam pe toate acestea în biblioteca din insula Ada Kaleh. “ (p. 170). Citea, dar și scria filosofie și proză. În primii trei ani învățase turca, româna și sârba, cele trei limbi vorbite pe insulă, și ieșea doar de câteva ori pe an în lumea de deasupra. Spiritualitatea îi provocase un soi de mutație: nu îmbătrânea sau îmbătrânea foarte greu. Cu timpul, toți cei care știuseră de bibliotecă muriseră. Devenise singurul martor ocular al schimbărilor care au trecut peste insulă și nu numai. “Trăiam într-o tihnă fără timp și într-o singurătate agresivă, care-și înfigea cu putere colții în carnea mea devenită tot mai fantomatică de traiul prelungit la nesfârșit în Biblioteca Diavolului, îmi lipseau dimensiunea eroică a existenței, solidaritatea, confruntarea, răzvrătirea, imprevizibilul și sacrificiul pentru alții.”  (pp.245-246).

20200601_174354Nu e o lectură ușoară. E solicitantă și complicată, cu multe incursiuni în istorie, cultură, filosofie și cu schimbări tulburătoare de epoci. Are, în același timp, un magnetism care te provoacă. E evident o plăsmuire inteligentă, iar subiectul este unul drag autorului. Dincolo de componenta fantezistă, cartea este un omagiu adus insulei Ada Kaleh. Autorul, Constantin Severin, spune că este o poveste despre singurătatea nemuritorilor și despre paradisul pierdut. Ne descrie cu infinită nostalgie viața tihnită de pe insulă, parfumul arhaic demult pierdut și frumusețea locuitorilor insulei. Personajul cărții este un inițiat care devine cumva salvatorul insulei, îi conservă amintirea anume pentru a ne-o face nouă cunoscută.  Cred că povestea acestei cărți trebuie înțeleasă în această cheie.

Mi-a luat ceva timp să o citesc, dar a meritat!

Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm, sau măcar să ne-o imaginăm. Biata lumină imaginată, unică, până când poate că merităm propria noastră lumină, o fracțiune de secundă, nu ajunge să lumineze întunericul, dar acum știm că există lumina. Și știm că există întunericul. Așa cum vrem să știm că există îngerii, până când întâlnim unul. (p. 26)