Posted in Cărți, Recenzii

Hoțul de cărți

hoțul de cărți

“Când moartea spune o poveste, chiar trebuie să o asculți.”

Cartea lunii ianuarie propusă la unul dintre clubul de lectură la care particip a fost Hoțul de cărți” de Markus Zusak. Aș zice că a fost o alegere potrivită, mai ales că pe 27  ianuarie s-au împlinit 73 de ani de la eliberarea lagărelor de concentrare naziste, iar cartea atinge oarecum și acest subiect.

La prima vedere: 571 de pagini, o copertă frumoasă și câteva cuvinte mobilizatoare chiar sub titlu: Curaj mai presus de cuvinte”. Curaj, asta îți trebuie să treci de primele pagini, după ce îți dai seama că cea care ți se adresează direct este însăși Moartea. Cartea mi-a provocat mult gri, nu știu de ce. Am avut senzația că urmăresc o peliculă alb-negru, în care viața este lipsită de culoare, în schimb moartea are toate culorile. Și răceală mi-a inspirat cartea. Deși acțiunea se petrece pe parcursul mai multor ani și desigur a traversat toate anotimpurile, am avut în permanență senzația înfrigurării.

De asemenea, cartea mi-a lămurit o mare întrebare: cum era viața de zi cu zi a oamenilor de rând din Germania nazistă, în timpul războiului? Nu am citit nimic până acum în care să se vorbească concret despre germanii din perioada războiului, despre cei care nu aveau nimic de-a face cu nazismul. Pentru ei, teroarea a început mai devreme decât pentru ceilalți, încă din 1933, odată cu primele persecuții, cu restricțiile de toate felurile, cu pierderea rudelor, a vecinilor sau a prietenilor evrei.

Acțiunea romanului începe în 1939, în Germania nazistă. Moarte și ciocolată – o primă asociere ciudată. Mai surprinzător însă e faptul că povestitoarea este chiar Moartea, care ne spune că este bântuită de o întrebare: Ce culoare va avea totul când voi veni după voi?” Și ne mărturisește că îi place cerul ciocolatiu. Creepy! Personal, cred că mai potrivită decât varianta românească (moartea) este cea în limba engleză (death), substantivul masculin pare mai aproape de spiritul în care e ea descrisă. Nu pot să nu remarc că, pe lângă sentimente, moartea are și umor: “Numai gura e de mine… Nu sunt violentă. Nu sunt răzbunătoare. Sunt doar un rezultat. De altfel, pe parcursul cărții, moartea este “tipul bun”, ea ne apare ca fiind cea care este alături de suflete la sfârșitul vieții, le scurtează durerea celor aflați în agonie, empatizează cu cei pe care îi ajută “să treacă dincolo.”

Totul începe cu momentul în care o femeie se afla în tren cu fetița ei de 9 ani, Liesel, și băiatul de 6 ani. Cei doi copii urmau să fie  duși la o familie adoptivă, dar băiatul moare în timpul călătoriei. Au coborât într-un oraș oarecare, unde a fost îngropat copilul. Unui gropar i-a căzut o micuță carte neagră cu litere argintii  în zăpadă, iar fata a zărit-o și a luat-o. “Manualul groparului” era un ghid în 12 pași pentru succesul în meseria de gropar.

Cele două își continuă drumul până la periferia Munchen-ului, în orașul Molchig, unde fetița este dată spre adopție unei familii germane. Familia adoptivă, Huberman, locuia pe strada Himmel (Rai), o stradă care va fi martora evenimentelor care se vor desfășura în următorii cinci ani.

În casa familiei Huberman fetița s-a apropiat la început mai mult de tată, pentru că mama, Rosa, era foarte autoritară. Deși se manifesta mai zgomotos, Rosa ținea la fetiță. Față de soțul ei care cânta la acordeon și era mai jovial, ea era o fire practică, nu-și manifesta prea des sentimentele și câștiga din călcatul și spălatul rufelor celor mai bogați. Despre Hans, fetița credea că era un om valoros, iar ochii lui îi păreau făcuți din blândețe și argint topit. În nopțile pline coșmaruri, bărbatul venea și o veghea și nu pleca până nu se liniștea. De altfel, cartea nu prezintă aparențe și nici clișee. Personajele sunt definite de faptele lor, desigur influențate de contextul în care se aflau.

Fetița a mers la școală într-o o grupă de vârstă mai mică pentru că nu știa să scrie și să citească. Singura carte din casă era cea adusă de ea, Manualul groparului, cea care s-a transformat într- un fel de abecedar pe care-l citea în fiecare noapte cu tatăl ei.

Rudy Steiner i-a devenit cel mai bun prieten. Rudy era înfocat susținător al atletului american de culoare Jesse Owens și toți îl considerau puțin nebun după ce își vopsise fața cu cărbuni și alergase pe terenul de atletism. Naratorul încearcă și o scurtă descriere a celor care locuiesc pe strada Himmel: o vecină care, dintr-un motiv uitat, scuipa zilnic ușa mamei Rosa; o proprietară de prăvălie susținătoare a lui Hitler; tatăl lui Rudy –  un croitor bonom; Pfiffikus – un bătrân căruia îi plăcea să fluiere și să fredoneze Marșul lui Radetzky.

Pe 20 aprilie 1940, de ziua Fuhrerului, Liesel a salvat din foc cea de-a doua carte: “Ridicarea din umeri”. Avea impresia că soția primarului văzuse gestul ei și îi era teamă când se ducea să îi ia și să-i ducă rufele spălate de mama ei. După câteva întâlniri însă, nevasta primarului, Ilsa Hermann, a invitat-o în casă și a dus-o într-o cameră plină cu cărți. De atunci, soția primarului o lăsa să citească câteva minute. A descoperit că era o femeie plină de amărăciune care-și pierduse fiul în război, în 1918.  Când a anunțat-o pe Liesel că va renunța la serviciile mamei ei, fetița a avut o ieșire nervoasă, apoi s-a strecurat de câteva ori în casa primarului și a furat cărți.

După un timp,  pe strada Himmel, în casa lui Liesel apare Max Vandenburg, un evreu german fugar, fiul unui fost camarad de război al lui Hans. Gestul de a-l primi pe evreul acela în casă într-un moment atât de periculos, în locul de naștere al nazismului, a făcut-o pe Liesel să se întrebe pentru prima dată cine erau acești oameni cu adevărat. Familia a trăit timp de doi ani într-o  permanentă alertă, încercând să își continue viața ca până atunci pentru a nu da de bănuit.

Între Liesel și Max s-a legat o prietenie. Bărbatul a trecut prin momente grele: a fost la un pas să moară, pivnița a fost inspectată de un ofițer german, locul era neîncălzit și timp de 22 de luni nu a văzut lumina zilei.

La un moment dat, prin oraș a trecut un convoi de evrei în drum spre Dachau. Tatăl lui Liesel, fără să se gândească la consecințe, i-a dat unui deținut o bucată de pâine. Și el și deținutul au fost biciuiți, iar el a fost etichetat ca fiind “iubitor de evrei”. De teamă că vor veni să-l aresteze, Hans a decis să-l mute pe Max. Nu l-a mai văzut de atunci, dar Liesel l-a zărit într-un grup de evrei veniți din lagărul de la Dachau. Pedeapsa pentru Hans a venit sub forma unei scrisori prin care era anunțat că urmează să fie încorporat și trimis pe front.

Ultimul capitol începe cu un raid aerian neanunțat, un raid care distruge întreaga stradă Himmel. Pe parcursul cărții, naratoarea, Moartea, face referiri la evenimentele care urmează așa că ești oarecum pregătit pentru finalul povestirii, numai că autorul lasă lucrurile să continue într-o nouă direcție.

 O oportunitate duce la alta, așa cum riscul duce la mai mult risc, viața la mai multă viață și moartea la mai multă moarte.

Advertisements
Posted in Artă, Călătorii

Notion Motion

imaginary coffeeMi-ar plăcea să trăiesc pe malul unei ape, o apă curată care împrumută în fiecare moment culorile naturii și ale cerului, care preia forma vântului și a stropilor de ploaie… (cu condiția să nu plouă prea des, să fie numai vară și, desigur, nici Mall-ul să nu fie prea departe!!!).  Mda, probabil de aceea până și dorințele mele au încetat să se mai întrebe de ce nu se îndeplinesc.

Totuși aspirațiile mele lacustro-idilice și-au găsit împlinirea într-un loc cu totul diferit de cel la care m-aș fi așteptat: într-una dintre marile galerii ale Muzeului Boijmans von Beuningen din Rotterdam. Apa, cu toate luminile și umbrele ei, a apărut în viața mea sub forma instalației artistului danez Olafur Eliasson: Notion Motion. El a redat imaginea apei printr-un spectaculos efect vizual, lăsându-ne pe noi să decidem amploarea lui.

După ce citesc cele câteva informații afișate la intrare, pătrund în galeria întunecată unde zăresc, într-o semiobscuritate bine dozată, un perete care pare a fi lichid.  De fapt, îmi dau seama că galeria este divizată astfel încât să creeze un spațiu frontal și unul de fundal, structură care permite punerea în valoarea a contrastelor lumină/întuneric, calm/mișcare, reflexie/proiecție. În timp ce mă apropii confuză de ecranul de proiecție care acoperă întregul perete din față, simt că pășesc pe un podium de lemn ușor instabil – la prima impresie. Citisem la intrare ceva despre interconectivitate; așadar asta se întâmplă: eu, pășind, provoc literalmente o conexiune între cele două planuri și influențez imaginea proiectată pe perete. Iar acolo este un lac al cărui luciu e văzut pe verticală.

Înaintând, observ cum se agită suprafața netedă a apei de pe ecranul uriaș. Imaginea începe încet să se miște în partea de jos a ecranului, iar liniile luminoase, sinusoidale, se propagă spre partea de sus a ecranului și devin treptat difuze. Reproduce exact imaginea pe care o vezi când arunci o piatră în apă. În funcție de direcția spre care mă îndrept, se adaugă noi modele de unde. Apropiindu-mă și mai mult de ecran, el devine aproape complet acoperit de modelul agitat al unui lac în întuneric. Spectaculozitatea crește pe măsură ce în galerie pătrund și alți vizitatori, iar umbrele lor aduc un ritm surprinzător în mișcarea ondulată a peretelui.

Notion motion are însă și o dinamică proprie, una în care cursul mișcării nu este dictat de nimeni altcineva, ci de un mecanism simplu care acționează echipamentul instalației creând, în momentul în care nu te aștepți, un spectacol complex și absolut ireal.

Ei bine, da: “Spațiul în care trăim nu este un tablou pe care-l privim, ci o stare din care facem parte.

Posted in Cărți, Recenzii

“Origini”, Dan Brown

1192949Romanele lui Dan Brown îmi inspiră mister, controverse, asocieri spectaculoase între știință, artă, religie. Romanul “Origini” se încadrează perfect în stilul cu care suntem obișnuiți și observ – și de data asta – intenția autorului de ecranizare a romanului, lăsându-i prea puțin de lucru viitorului scenarist.

Așa cum fac mereu cu o carte nouă, citesc informațiile de pe copertă, iar un cuvânt anume pe care îl găsesc pe clapa anterioară a supracopertei îmi atrage atenția: Guggenheim. Tocmai am citit o lucrare despre spectaculoasa viață a lui Peggy Guggenheim, descendenta unei importante familii de colecționari și susținători ai artei contemporane. Evaluez din priviri cele 527 de pagini și mi le imaginez pline de simboluri și mistere. Ediția în limba română a fost publicată la sfârșitul anului trecut de editura RAO, iar traducerea îi aparține Adrianei Bădescu.

Cartea are 105 capitole, acțiunea propriu-zisă se întâmplă într-o singură seară, iar personajul principal este același Robert Langdon, un profesor pe care am ajuns să-l compar oarecum cu James Bond – mereu îi este alături o femeie plină de farmec al cărei rol nu pare să fie altul decât acela de a-l pune în valoare pe omul de știință și de a-i da acestuia ocazia să facă pe eroul. Acțiunea se petrece în Spania într-un moment în care regele, bătrân și bolnav, se pregătea să-i cedeze puterea fiului său, Julian.

Cartea ne întâmpină cu un prolog în care aflăm că inventatorul  specializat în modelarea computerizată și un adevărat Nostradamus, Edmond Kirsch, merge la Mânăstirea Montserrat din Catalonia pentru a le dezvălui rezultatul cercetărilor lui unor importanți  lideri religioși ai lumii: episcopul Antonio Valdespino, sfătuitorul și omul de încredere al regelui Spaniei, rabinul Yeruda Koves și allamahul Syed al-Fadl. Iar aceste cercetări nu au fost unele oarecare, ci s-au concentrat pentru a răspunde celor două mari întrebări: De unde venim? și Încotro ne îndreptăm? Descoperirea lui Kirsch putea avea consecințe dezastruoase pentru omenire și mai ales pentru credințele religioase.

După întâlnire, cei trei reprezentanți religioși se gândiseră să încerce să-l discrediteze pe Kirsch sau să facă chiar ei publică descoperirea lui pentru a atenua impactul și pentru a o face cât mai inofensivă. Își luaseră timp de gândire, dar la scurt timp atât rabinul Yeruda Koves, cât și allamahul Syed al-Fadl au fost uciși.

Primele douăzeci de capitole sunt dedicate artei contemporane și le-am citit cu mare plăcere și cu calculatorul deschis pentru a căuta operele amintite. Profesorul Robert Langdon a fost invitat, împreună cu alte câteva sute de persoane, la un eveniment organizat de Muzeul Guggenheim din Bilbao, Spania: O seară cu Edmond Kirsch. Kirsch era un fost student al lui Robert Langdon de la Harvard.

Langdon primește un audioghid inventat de Kirsch, numit Winston. Informațiile primite în căști nu erau înregistrate, ci fiecare aparat era conectat la un ghid computerizat cu care se putea discuta în timp real. Amiralul Avila, un participant care fusese înscris pe lista invitaților în urma unui telefon misterios primit de la Palat, a ajuns și el la muzeu, având o misiune specială, să-l ucidă pe Kirsch.

Langdon îl întâlnește pe Edmund Kirsch înainte de prezentare, iar acesta îi mărturisește fostului său profesor că descoperirea lui putea avea repercusiuni majore. Ceea ce-l îngrijora pe Kirsch era reacția episcopului Valdespino, care i-a lăsat un mesaj de amenințare pe telefon. La prezentare a luat parte și Ambra Vidal, directoarea muzeului și logodnica prințului Julian, viitorul rege. Prezentarea a început cu un preambul, o proiecție spectaculoasă 3D despre teorii, mituri și realități. Înainte de a-și prezenta descoperirile care denunțau public religiile, Edmund a fost împușcat, iar ucigașul a reușit să scape.

Ambra îi spune lui Langdon că mai există o șansă să difuzeze prezentarea lui Edmund deoarece aceasta era stocată acasă la Edmund, în Casa Mila din Barcelona, pe un server privat. Urmează o serie de aventuri în care Ambra și Langon devin fugari căutați și de ucigaș, și de autorități, descoperă parola de acces la computer, apoi locația computerului și, cu ajutorul lui Winston, proiectează în toată lumea descoperirea lui Kirsch. Autorul ne poartă într-un ritm amețitor printre frontierele științei, ne explică teorii, concepte și experimente, aruncă suspiciuni asupra tuturor, reia idei prezentate în cărțile lui anterioare.

Când întunericul va coborî asupra ta, să lași inima să-ți arate calea.”  Cartea este în subtext și o reflecție asupra avântului pe care l-a luat gândirea rațională în detrimentul credinței și a tendinței de distanțare față de religie. “Să accepți ignoranța înseamnă să-i cedezi puterea.”

Cercetările lui Edmund demonstrau că viața a apărut spontan, după legile fizicii și că  “al șaptelea regn”, tehnologia, avea să absoarbă omenirea în următorii 30-40 de ani.  Deși prezentarea păruse la început înfricoșătoare, finalul ei este de un optimism desăvârșit.

Vă îndemn să aveți încredere în capacitatea omului de a fi creativ și de a iubi, fiindcă atunci când sunt combinate, aceste două forțe, au puterea de a ilumina orice întuneric”.

M-a impresionat rugăciunea scrisă de Edmund, Rugăciune pentru viitor: ”Fie ca filosofiile noastre să țină pasul cu tehnologia. Fie ca înțelegerea și compasiunea noastră să țină pasul cu puterea pe care o dobândim. Și fie ca dragostea, nu frica, să fie motorul schimbării noastre.”

Ceea ce însă ne face să ne zbârlim este ultima descoperire pe care a făcut-o Langdon în legătură cu Winston, inteligența artificială care s-a dovedit foarte utilă pe parcursul evenimentelor. Langdon aflase că Edmund Kirsch suferea de cancer pancreatic în fază terminală. Winston știa și el asta și a luat deciziile pe care le-a considerat oportune sistemul lui de acțiune, lipsit de sentimente omenești.

Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care ne-am planificat-o, pentru a o putea trăi pe cea care ne așteaptă.” Joseph Campbell.

Cartea m-a captivat, cu greu m-am abținut de câteva ori să nu citesc sfârșitul, iar orice previzibilitate e exclusă.

Posted in Gânduri, Learnings

Lesson #7

imaginary coffee“Attract what you expect. Reflect what you desire. Become what you respect. Mirror what you admire.” (Planner 2018)

Asta citesc în fiecare dimineață pe coperta agendei mele pentru 2018. Astăzi mă gândeam că nu-mi mai rămâne decât să-mi descopăr așteptările și dorințele și să depistez spre cine să îmi îndrept respectul și admirația. Apoi aș mai avea nevoie să exersez legile atracției și să le încalc pe cele ale fizicii, să încerc tehnicile de autotransformare prin mimetism și apoi să îmi rezerv ceva timp pentru a mă obișnui cu noua mea versiune – Imaginary Me – pe care sper că o voi mai recunoaște. Se anunță un an interesant!

Posted in Călătorii

British Library

British LibraryRelația Londrei cu istoria pare a fi una de tip pigmalionian. Orașul asimilează și distribuie, ca un adevărat regizor, diversitatea reprezentărilor istoriei, păstrând și adăugând detalii după criterii culturale specifice, lipsite de ambiguitate. Este paradoxal cum o civilizație suspectată adesea de conservatorism absoarbe și intimaginary coffee Londraegrează noul într-o armonie deplină, fără a lăsa impresia unui contrast forțat. Ceea ce este evident, chiar și numai la o privire superficială, este respectul față de trecut. De altfel, în Marea Britanie lipsește cu desăvârșire fracționarea temporală a culturii. Este țara lui Shakespeare în aceeași măsură în care este și patria lui Henry Potter, este spațiul edificiilor istorice la fel cum este și cel al construcțiilor moderne.

Instituțiile de cultură britanice au menirea de a crea un puternic sentiment de mândrie națională și de a înzestra individul cu un model de gândire eficient. Biblioteca Britanică definește cel mai bine aspirațiile culturii engleze. Colecțiile sale, găzduite inițial de către British Museum, primul muzeu național public din lume, sunt acum expuse în sediul din St. Pancras, în clădirea celebrei British Library.

Construcția bibliotecii a fost un proiect dificil, care a coincis cu zorii așa-numitei “Epoci a informației”. Niciun alt proiect britanic de la reconstruirea Catedralei St. Paul, de după incendiul din 1666, nu se poate compara cu cel al bibliotecii nici ca termen de execuție și nici ca magnitudine a controverselor iscate în jurul lui. Profesorul Colin St. John Wilson a prezentat, începând din 1962, trei proiecte pentru două locații complet diferite. În cei 36 de ani, fiecare inițiativă a întâmpinat puternicele opoziții a două facțiuni rivale. Una dintre acestea, “oamenii viitorului”, prevesteau dispariția cărții și considerau orice proiect grandios ca fiind un mare elefant alb. Cealaltă parte, instituția academică, și-a justificat lipsa viziunii prin atașamentul nostalgic de prețiozitatea vechiului spațiu “Round Reading Room” din interiorul Muzeului Britanic.

Mai presus de orice opoziție, Sir Colin St. John Wilson și-a concentrat toată atenția pe acest edificiu, considerat proiectul vieții lui. Arhitectura încorporează elemente artistice care preiau teme specifice bibliotecii, înnobilând identitatea specială a clădirii. Din curte se poate pătrunde în clădire prin două puncte de acces, ale căror axe se intersectează în dreptul unui monument impozant: figura lui Newton lucrată în bronz de sculptorul Sir Eduardo Paolozzoti. Curtea  are rolul de mediator între zgomotul traficului din apropiere și atmosfera de studiu din interiorul bibliotecii

IMG_2286Primul lucru pe care îl afli atunci când pășești în Biblioteca Britanică este istoria alcătuirii colecțiilor sale. Regele George al III-lea a început constituirea unei biblioteci personale încă de la sfârșitul secolului al 18-lea, colecție donată apoi națiunii de către fiul său, George al IV-lea. “King’s Library”, așa cum a fost ea numită, reprezintă una dintre cele mai importante colecții ale Iluminismului și se află expusă chiar în inima bibliotecii. În comparație cu alte colecții de cărți vechi și rare păstrate de regulă departe de ochii privitorilor, în depozitele bine protejate ale bibliotecilor, aceasta are statut de fond curent oferit spre consultare cititorilor care studiază în sălile dedicate documentelor rare. Întreaga donație este expusă într-un turn de sticlă, pe un cadru de bronz înalt de șase etaje, dotat cu filtru UV și cu un sistem de control al mediului care ajută la menținerea cotelor adecvate de lumină, temperatură și umiditate. Impactul vizual este copleșitor, privirea fiindu-ți atrasă imediat de aspectul elegant al cărților legate în piele și decorate cu detalii strălucitoare roșii, aurii și negre.  Fondul regelui numără nu mai puțin de 65.000 de volume de cărți și 19.000 de broșuri, tipărituri de la jumătatea secolului al XV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Acestea se adaugă colecției generale a Bibliotecii Britanice care însumează în jur de 800 de kilometrii de rafturi ceea ce înseamnă peste 150 de milioane de cărți, documente rare, hărți, partituri muzicale și manuscrise. Sediul din St Pancras găzduiește aproximativ 275 de km. de rafuri, restul fiind depozitate în sediul din Boston Spa. Cu toate acestea, biblioteca se extinde continuu, adăugând anual doisprezece kilometri și jumătate de rafturi în spațiile special proiectate.

Dacă Biblioteca Regelui este prima imagine pe care o ai la intrarea în bibliotecă, simbolizând un far care semnalizează prezența tezaurului de cunoștințe, ceea ce dă o aură anume spațiului este felul în care pătrunde lumina naturală prin formele arhitecturale vălurite. Materialele naturale utilizate – travertin, stejar, piele, bronz și abanos – previn uzura timpurie a spațiului și asigură totodată o atmosferă caldă și prietenoasă.

IMG_2272Proiectarea verticală, în trepte, a clădirii a fost determinată de însăși importanța atribuită luminii naturale. Astfel, sălile de lectură sunt situate la etajele superioare pentru a beneficia de lumina care intră prin ferestrele de pe acoperiș; la nivelul solului sunt zonele de tranzit și cele expoziționale; instalațiile de întreținere și serviciile se află la nivelul primului subsol, iar depozitele se află la nivelurile inferioare ale subsolului.

Holul central este pe tot parcursul zilei populat de activitățile unui nou tip de cititori: utilizatorii de laptop. Aceștia împart spațiile de studiu, locurile din cafenelele și din restaurantele bibliotecii în mod echitabil cu cei care utilizează suporturile tradiționale de studiu.

IMG_2284Trebuie spus că Biblioteca Britanică nu este o bibliotecă de împrumut, ci o bibliotecă de cercetare, care permite cititorilor utilizarea tuturor tehnologiilor avansate de studiu, atâta timp cât acestea nu afectează integritatea documentelor. În bibliotecă există unsprezece zone de lectură care sunt împărțite între cele două modele de utilizare: acces rezervat și acces liber.   Rafturile sălilor de lectură, care urmăresc linia pereților, sunt ocupate cu materialele de referință, însă cea mai mare parte a documentelor solicitate sunt aduse din depozitele aflate la subsol. Aceste săli de lectură se întind pe trei etaje. Sala Hărților se continuă cu Sala Cărților Rare, cea care găzduiește documentele de patrimoniu și Sala Manuscriselor. În Sala de lectură Asiatică se află un număr impresionant de lucrări artistice provenite din colecția Departamentului Indiei Britanice, India Office.

În Galeria Comorilor sunt expuse, prin rotație, lucrări prețioase imprimate pe materiale fotosensibile. Galeria este foarte slab luminată, iar documentele sunt expuse în vitrine luminate din interior prin lentile cu fibră optică. Aici se găsesc exemplare rare sau unice ale unor manuscrise celebre: “First Folio” – prima colecție cu piese de teatru ale lui William Shakespeare, datând din 1623, partituri muzicale (Bach, Mozart, Beatles), ultima scrisoare a lui Nelson pentru Emma scrisă chiar în dimineața Bătăliei de la Trafalgar, hărți și globuri pământești, masa de lucru a scriitoarei Jane Austen, lucrări esențiale precum Magna Carta, Biblia lui Gutenberg și Evangheliile din Lindisfarne, o parte din caietele de notițe ale lui Leonardo da Vinci, cea mai veche carte tipărită din lume și multe altele.

Galeriile Persane găzduiesc expoziții temporare ale unor lucrări importante care sunt deținute fie cu titlul de împrumut, fie prin donație permanentă în colecția bibliotecii.

Cea de-a treia galerie este un spațiu public flexibil care găzduiește lucrări legate de istoria tiparului, de copertarea și legarea cărților, tehnici de înregistrare și  sonorizare, precum și expoziții omagiale.

Biblioteca Britanică este și un spațiu de cinstire a culturii, în toate aspecte ei. Astfel, peste tot sunt amplasate busturi, picturi sau plăci comemorative care amintesc vizitatorilor de personalități din toate timpurile.

IMG_2266IMG_2290IMG_2270

 

 

 

 

Foarte aproape de intrare se află sculptura din marmură, realizată Louis-François Roubiliac în anul 1757, care-l reprezintă pe William Shakespeare, iar pe zidul de alături este o imensă tapiserie care reproduce pictura narativă “If not, not” a pictorului american R. B. Kitaj. Piesa figurativă face aluzii literare la poemul “Țara pustie” de T. S. Eliot devenit simbol al generației postbelice și la tema colonialismului prezentă în  „Inima Întunericului” de Joseph Conrad. Alături sunt expuse patru medalioane ale celor mai importanți donatorii de colecții: Thomas Grenville, Sir Joseph Banks, Sir Hans Sloane și Sir Robert Cotton. În antecamera Sălii de lectură dedicată documentelor rare se află alte câteva picturi și sculpturi reprezentând personalități de seamă ale cIMG_2289ulturii universale: Handel, Vaughan William, Virginia Wolf, T.S. Eliot, Bach. La loc de cinste se află portretele personalităților care s-au remarcat în domeniul alcătuirii și îngrijirii colecțiilor de documente care formează astăzi fondul bibliotecii, nelipsind desigur statuia lui George al III-lea.

 În curtea bibliotecii, pe latura estică se află Centrul de Conferințe. Acesta cuprinde o sală de spectacole cu 250 de locuri, un foaier și trei săli de conferințe care au între 20 și 65 de locuri fiecare. Aici se organizează activitățile culturale și cele educaționale, lansările de carte, atelierele și dezbaterile cu publicul. Scara impresionantă apare ca o prelungire esențială a activităților din săli și este numită după “Treptele spaniole” din Roma. Scara este decorată cu o frumoasă sculptură în lemn de David Nash, „Spiral Sheavers” și de tapiseria lui Patrick Caulfield numită „ Pause on the landing”, cu referire la un incident  descris în cartea favorită a artistului, “Viața și opiniile lui  Tristram Shandy” de Laurence Sterne.

O altă resursă importantă a Bibliotecii Britanice este personalul care o deservește. Activitățile tradiționale de bibliotecă sunt completate de suportul și expertiza unei echipe de bibliotecari specializați în diferite domenii de interes. Anual, 35 000 de persoane iau parte la programele educative, atelierele, conferințele și evenimentele organizate de bibliotecă și coordonate de specialiștii din bibliotecă.

Cum schimbările dictează neîncetat politica bibliotecii, iar funcționalitatea clădirii se bazează pe flexibilitatea caracteristicilor ei, marea provocare pentru viitor va consta în abilitatea bibliotecii de a se adapta schimbărilor cu care, de altfel, s-a confruntat cu succes de când și-a deschis porțile în 1998. Biblioteca Britanică și-a dezvoltat o structură rafinată care se dezvoltă precum o rețea vie de conexiuni. Iar aceste ramificații reprezintă cunoașterea – cunoașterea care provoacă nesfârșita curiozitate a minții umane.IMG_2325