Surprinzătorul Dali

Afișul expoziției

Expoziția Surprinzătorul Dali a circulat anul acesta prin câteva orașe așezate geografic aproximativ pe cele două axe (N-S, V-E). E puțin probabil ca organizatorii să fi avut asta în vedere, dar mă bucur că s-a întâmplat așa, pentru că la unul dintre aceste capete m-am găsit și eu.

Pentru mine, suprarealismul are ceva provocator în oricare dintre formele sale de manifestare:  nesupunere nonșalantă, inteligență sclipitoare, libertate, apel la imaginație, excese iraționale, extravaganță… Nu trece neobservat și nu prea poate fi confundat. Iar Dali este suprarealismul personificat, este geniul suprarealist al subînțelesurilor.

Cele 150 de lucrări expuse fac parte din Colecția particulară Kesauri și sunt opere originale, create de Salvador Dali. Multe dintre ele sunt foarte cunoscute, iar noutatea constă în metoda de imprimare utilizată de artist: tapiserie, litografie, serigrafie, ceramică și prelucrare metalică – aur, argint și bronz. Expoziția este curatoriată chiar de un membru al familiei Kesauri care este și reprezentant al organizatorului, Art Expo SIA, din Letonia. Acest aspect nu e lipsit de importanță, deoarece, pe lângă detaliile foarte interesante și inedite pe care le oferă, transmite emoția, dragostea și entuziasmului omului pasionat de artă.

Operele sunt expuse în patru secțiuni distincte: “Meseriile omului” – compusă din unsprezece piese create între anii 1970-1971; “Iubirile Cassandrei“ o serie de gravuri care ilustrează poemele lui Pierre de Ronsard, creată pentru un comanditar, în 1967; “Tricornul”20 de litografii bazate pe romanul și baletul Tricornul, realizate în 1959; Alte lucrărio serie care mi-a atras în mod deosebit atenția, mai ales prin apropierea unor piese artistice de literatură.

Am petrecut ceva timp în expoziție, dar mi-ar plăcea să revin pentru că mi-au rămas neclare multe detalii. Doar un exemplu: pe diagonală, se afla o tapiserie pixelată, Lincoln in Dalivision”.  E prima data când o văd. De aproape, pare imaginea unei femei (Gala, desigur) care privește marea. De departe, întregul ansamblu ia binecunoscuta înfățișare a lui Lincoln. Transformarea e aproape magică. O astfel de experiență te scoate puțin din „filosofia” personală și îți estompează contururile atât de clare pe care credeai că le are lumea. Descoperi că dincolo de formele sofisticate există un spectacol al simțurilor și al înțelesurilor neașteptate, revelatoare.

„Apicultorul din Alep” de Christy Lefteri

   „Eram vigilent la orice sunet și mișcare, îmi imaginam pericole peste tot în jurul meu, mă așteptam să se întâmple în orice clipă tot felul de atrocități, simțeam moartea aproape” (p. 249)

Ca mulți alții, am privit imaginile cu migranții respinși, lăsați să plutească în bărcile care, printr-o minune, i-au purtat către țărmuri mai bune. Mi-am imaginat speranțele care i-au ținut în viață, pe un drum atât de lung și de periculos. Le-am înțeles și deznădejdea când au realizat că după tot calvarul trăit, de fapt, nu au făcut decât să schimbe o cruzime cu alta. Și oricât de generală ar fi fost prezentată situația, acele persoane nu au putut fi privite doar precum o masă de persoane dezrădăcinate, „oameni zdrobiți de război, îndreptându-se spre un viitor incert” (p. 84).  Sunt indivizi cu povești și drame cutremurătoare, cu lecții de supraviețuire dureroase, oameni ca și noi, cu familii, cu sentimente, cu trăiri, cu temeri, oameni care au pierdut totul și au fost azvârliți brutal spre nicăieri. Câtă durere poartă cu ei și totuși câtă încredere! Câte nedreptăți au trăit și câte îi mai așteaptă!

Apicultorul din Alep de Christy Lefteri, București, Litera, 2020.
In această carte, chipurile speriate văzute la știri încep să-și dezvăluie dramele. Autoarea a lucrat ca voluntar la un centru pentru refugiați din Atena. Odată aflate, poveștile de viață ale celor ajunși acolo au bântuit-o neîncetat. Incapabilă să se elibereze vreodată de ele, a decis să le spună mai departe. Și deși povestea sfâșietoare a lui Nuri și a soției lui, Afra, este o ficțiune, a fost trăită în diferite forme de sute de familii siriene. Drama lor ne poartă, rând pe rând, prin toate stările de tristețe, neputință și revoltă.

Nuri și Afra sunt ceea ce a mai rămas dintr-o familie odinioară liniștită și fericită, mutilată acum și pierdută printre refugiații sirieni care visează să ajungă în Marea Britanie. Nuri este personajul povestitor. Își rememorează viața petrecută în Alep, simplă și grea, întotdeauna dictată de capriciile deșertului. Se ocupa cu stupăritul și avea o sensibilitate aparte pentru albine. „Până la urmă, am ajuns să gândim ca albinele, ba chiar mâncam ca albinele. Mâncam polen amestecat cu miere, să avem energie pe căldurile acelea” (p. 17). Totul avea să se schimbe. A început războiul civil. Primele victime au fost albinele. Apoi Sami, băiețelul lui. Barbarismul nu cunoaște limite, de aceea textul e greu de parcurs… e excesiv de crud, deși tonul e resemnat, lin, imperturbabil. Traumele au lăsat urme adânci pe trupul și în mintea lor. Încă o dată, cuvântul ”război” mă îngrozește.

Povestirea se desfășoară pe două planuri, unul este în derulare, iar celălalt reprezintă rememorarea momentelor trăite înainte și după  izbucnirea războiului civil din Siria, până în momentul sosirii lor într-un loc sigur. „Pleacă Nuri, aici nu mai e căminul nostru, nu mai e acasă. Acum Alepul e precum cadavrul unei persoane iubite, nu mai are viață sau suflet” (p. 41.)

Într-un târziu, când Afra a putut să se desprindă de Sami, băiețelul lor ucis, cei doi au urmat îndemnul lui Mustafa, cel mai bun prieten al lui Nuri, care deja părăsise orașul și îi aștepta în Marea Britanie. A urmat o călătorie epuizantă și nesigură în care nu puteau decât să se bazeze pe „onoarea” traficanților pe care îi plăteau, dar care nu le puteau oferi nicio garanție. La granița cu Turcia, au traversat râul Asi și s-au îndreptat spre Istanbul. Ca o stranie coincidență, am oprit lectura pentru o călătorie neașteptată chiar la Istanbul. Mi-am luat un răgaz la o cafenea și am privit Piața Taksim prin ochii lui Nuri. M-am gândit că poate chiar în acel moment, poate chiar acolo, cineva ca el căuta o cale de salvare. Altădată, locul acesta m-a făcut să simt o mie de emoții, cu totul altele decât cele de acum. Cei doi au traversat marea într-o barcă de cauciuc și au ajuns pe o insula din Grecia. Pe parcursul călătoriei, un băiețel singur se lipise de Nuri. Sau așa ne lasă Nuri să înțelegem. Era la vârsta fiului lui și cumva găsise și el drumul alături de ceilalți. Pe insula aceea însă, l-a pierdut. Copilul acesta, cheia pe care o tot caută, albina fără aripi, orbirea Afrei sunt  simboluri foarte puternice pe care autoarea le introduce cu subtilitate în text. 

Cei doi au reușit să plece la Atena, un popas important al traseului lor. Descoperim aici lumea insalubră, plină de compromisuri și nedreptăți, în care trăim și pe care o numim civilizație. O lume a traficanților care te asigură că te pot duce oriunde vrei atâta timp cât vei plăti prețul potrivit. Ca și cum i s-a scurs întreaga energie în încercările îndurate pe parcursul călătoriei, Nuri simte că se pierde în întuneric, iar o bilă care se tot rostogolește este semnul unui vis recurent și nesfârșit de trist.

Uneori ne creăm astfel de iluzii puternice ca să nu rătăcim în întuneric” (p. 327)

%d blogeri au apreciat: