Cambridge: Mundus Transit et Concupiscentia Eius

Am tras adânc aer în piept, convinsă fiind că după Oxford, nimic la fel de frumos nu mi se mai poate întâmpla. Dar, ca mai toate convingerile mele, a dispărut și aceasta de parcă nu a existat niciodată.

King’s College Chapel

La Cambridge, am trăit plăcutul sentiment că mă aflu unde trebuie. E o armonie în toate! Să fie ceva în aer? Sau – mai știi?! – poate chiar este reală teoria aceea fantastică despre existențele eterice care acumulează gânduri, cunoștințe și conștiințe din toate timpurile… Dar mai bine las misterul acolo unde este și mă bucur de moment. O plimbare la Cambridge, fără țintă și fără plan. Un răsfăț!

Turistic vorbind, Cambridge-ul este copleșitor. Te lecuiește de autosuficiență și de orice tentativă de cădere în superioritate. Minți luminate și vizionare au făcut lucrurile să se întâmple pentru ca celorlalți, și întâmplător și ție, să-ți provoace emoții. Iți îndreaptă gândurile spre frumos și te abate de la mărunțișuri lipsite de sens. Dar desigur, frumusețea stă în ochii și în sufletul privitorului! Regăsesc aceeași monumentalitate grațioasă, lipsită de rigiditate, pe care am văzut-o și la Oxford. Nu știu însă dacă e corect să privesc comparativ cele două orașe. Părerea pe care ți-o formezi despre fiecare loc văzut este absolut subiectivă și ține, de cele mai multe ori, de experiențe care nu au nimic de-a face cu locul în sine. Așa este și cu oamenii!

Istoria Cambridge-ului e însă strâns legată de cea a Oxfordului, mai ales cea de început, când un incident sângeros a determinat migrarea unui număr însemnat de învățați – profesori și studenți- înspre Cambridge. Întreaga tărășenie a fost menționată de cronicarul englez Roger of Wendover în lucrarea Flores Historiarum (Florile istoriei). Pe scurt: în anul 1209, un student de la Oxford a ucis o femeie. Speriat, a fugit și s-a ascuns. Locuitorii furioși au mers la casa în care locuia și, pentru că nu l-au găsit, i-au ridicat pe cei trei tineri colegi cu care locuia făptașul. Deși aceștia nu aveau nicio vină, au fost duși la închisoare și apoi, spânzurați. De frica oxonienilor, ”robele” au părăsit orașul și s-au stabilit pe malul râului Cam.

Colegiile au împânzit, secol după secol, malurile râului. Astăzi, într-o plimbare cu autohtonele bărci plate, punts, dirijate cu ajutorul unor prăjini, te poți bucura de priveliști fără egal. De-o parte și de alta a râului Cam, pe așa-numitul The Banks, sunt înșiruite, ca într-o paradă exclusivistă, pajiștile și clădirile colegiilor, se înalță bisericile și bibliotecile…. cam tot. Aici se strâng turiștii și tot aici e locul de întâlnire al studenților.

De altfel, tot aici, sfârșitul anului universitar, care se întâmplă exact în această perioadă, e prilejul celebrelor baluri ale Universității din Cambridge. Participanții la ceremoniile May Balls respectă întotdeauna codul vestimentar black tie, ceea ce nu îi împiedică însă să se dezlănțuie la petreceri extravagante și zgomotoase, care țin câteva zile și nopți.

Universitatea din Cambridge are 31 de colegii, iar criteriile de admitere sunt foarte riguroase. Pe lângă rezultate excelente la examenele de specialitate, candidații trebuie să-și demonstreze pasiunea, motivația și libertatea în gândire. Universitatea le oferă toate instrumentele pentru a reuși, inclusiv reputația de a fi urmat aceleași colegii precum Isaac Newton, Erasmus din Rotterdam, Charles Darwin, Lord Byron, Oliver Cromwell, Stephen Hawking…

Apropo, e foarte interesant de văzut „Theory of Everything”, un film turnat în mare parte la Cambridge, despre viața și geniul lui Stephen Hawking. (https://www.imdb.com/video/vi974564377/?ref_=tt_vi_i_2)

Capelele și bisericile care însoțesc multe dintre colegii sunt ele însele opere ale arhitecturii. Au fost de-a lungul secolelor refugiul și sprijinul celor care și-au ridicat ochii către cer, dar și al celor care încearcă să găsească substituiri științifice. S-au solidarizat cu istoria locului și cu oamnii și au rămas neclintite în nobila lor misune.

Poarta medievală a Christ’s College, acolo unde au studiat, printre alții, John Milton și Charles Darwin, este cel puțin spectaculoasă. În epocă, porțile colegiilor aveau un rol important, ca și zidurile, de altfel. Lady Margaret Beaufort, mama regelui Henric al VII-lea, s-a preocupat de ridicarea și de dotarea Christ’s College. Ea este reprezentată deasupra intrării principale, într-o ținută modestă, cu o carte în mână, alături de blazonul familiei și de alte simboluri heraldice. Trebuie să recunosc că mi-a atras atenția stridența culorilor care contrastează cu simplitatea coloanelor. Dar ceea ce m-a intrigat sunt reprezentările celor două figuri ciudate care susțin blazonul regal. Două antilope cu cap de berbec. Aceleași figuri, într-o poziție aproximativ asemănătoare, se află și pe poarta principală a Colegiului St. John.

După o mică investigație am aflat că aceaste figuri reprezintă creatura mitologică numită Yale, iar simbolistica sa a evoluat de la „apărarea demnă”, la cercetarea și curiozitatea intelectuală. Porțile colegiilor din Cambridge pot fi o temă în sine, inedită și provocatoare. Și încă ceva interesant, numele Universității Yale este legat de bizara creatură.

Peste Trinity College aproape că am dat din întâmplare, plimbându-mă pe Trinity Lane, o străduță îngustă străjuită de zidurile clădirilor vechi. Colegiul se vede cel mai bine de pe râul Cam. Eu am aruncat doar o privire spre poarta din spate, pe unde este posibil să fi pășit și Isaac Newton. În curtea colegiului crește un pom, „mărul lui Newton”, însoțit de mențiunea că, prin înmulțiri succesive, este descendent al copacului din care a căzut mărul care i-a inspirat lui Newton teoria gravitației.

King’s College, fondat în 1441, este un ansamblu emblematic pentru Cambridge. Deși fotografia mea nu e întru totul relevantă pentru că surprinde doar colțul dinspre stradă al capelei colegiului (dar ce colț!) și un copac desfrunzit, îmi pare un mesaj despre trecerea cu demnitate a timpului și despre statornicie.

King’s College Chapel

Dar lecția timpului am aflat-o abia la Corpus Christi, cel mai vechi colegiu din Cambridge (1352). O bijuterie!

Corpus Christi College

E bizar cum tocmai cele mai vechi clădiri îmi plac cel mai mult, iar folosind timpul ca scuză (iarăși timpul!) sar peste modernisme. Absolut nedrept! Totuși, tocmai la Corpus Christi mi-a atras atenția o instalație care nu are nimic de-a face cu vechimea, ci dimpotrivă: The Corpus Clock.

The Corpus Clock

Cadranul ceasului este din oțel placat cu aur și este modelat sub formă de trei cercuri concentrice. Ceasul nu are „limbi” și nici numerele nu sunt marcate. Un led albastru clipește în dreptul orelor, minutelor și secundelor. Deasupra lui însă se află o făptură ciudată: un fel de insectă cu cap de pește răpitor: Cronofagul, devoratorul de timp. E o apariție lipsită de farmec care pare că se hrănește cu secundele noastre, încercând să ne demonstreze felul în care ne irosim viața și incapacitatea noastră de a opri timpul. (https://youtu.be/tcMQl6LfZ5Y)

Revenind la ceas, el nu marchează uniform clipele. Pare să se miște mai repede sau mai lent, întocmai cum percepem noi timpul: în momentele grele, timpul parcă stă în loc și zboară  în clipele fericite. Ceea ce e și mai interesant e că atunci când ceasul bate, se aude sunetul unui lanț care lovește un sicriu, amintindu-ne de realitatea morții (expresia „îți bate ceasul” e cum nu se poate mai potrivită aici, dar nu știu dacă englezii o folosesc).

Sub ceas este inscripția mundus transit et concupiscentia eius, într-o traducere aproximativă: „lumea şi plăcerile ei trec”. Versetul invită la reflecție, iar eu recunosc că îmi place lumea asta și vreau să gust fiecare clipă care îmi este îngăduită. 

Oxford: Dominus Illuminatio Mea

Pot spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ! Am lăsat nițel timpul să treacă pentru a fi sigură că nu confund entuziasmul de moment cu admirația, însă amintirea lui mă tulbură și acum, când scriu, la trei luni distanță.

Oxford! Un nume cu rezonanțe academice și cu o bibliotecă fabuloasă. Cam cu asta am plecat la drum. Și cu imaginile cuceritoare din seria Endeavour, în care personajul Morse este un genial absolvent al Universității din Oxford.

De la Londra putem ajunge la Oxford foarte ușor și rapid cu orice mijloc de transport: trenul, mașina sau autobuzul. Trenul pleacă la fiecare jumătate de oră din Paddington Station, gara care apare frecvent în romanele Agathei Christie și nu numai, și unde ne întâmpină statuia celebrului ursuleț Paddington. Putem ajunge la Oxford și cu autobuzul, de la Victoria Station. Cea mai bună variantă este însă călătoria cu mașina, pentru că ne putem abate după propria inspirație, să ocolim prin sate absolut fermecătoare sau pur și simplu să vizităm, în drum, un castel cu o istorie interesantă. E o călătorie fantastică! Dar trebuie avut grijă la norma de poluare a mașinii, pentru că în cam în toate orașele din UK, și desigur și în centrul Oxfordului, există zone cu emisii zero (ZEZ), în care accesul mașinilor e restricționat.

O parte a Oxfordului nu se deosebește prea mult de celelalte orașe englezești. Clădirile joase, cu un etaj sau două și cu mici spații comerciale la parter, se termină în intersecția The Plain, înainte de Magdalen Bridge, podul de peste Cherwell, râul care se îndreaptă fără grabă spre celebra Tamisa, celălalt râu ce străbate orașul. Și de aici, totul e altfel!

Prin secolul al X-lea, locul acesta nu era altceva decât o zonă prin care Tamisa putea fi traversată mai ușor de către proprietarii de turme („oxen’s ford” = vadul boilor) și probabil, cu timpul ar fi devenit un orășel ca toate celelalte, dacă n-ar fi prins viață, prin cine știe ce împrejurare, o dorință de cunoaștere a misterelor vieții.

Din perioada anglo-saxonă, preacademică, orașul mai păstrează o singură construcție: Turnul St. Michael. A fost ridicat în jurul anului 1040, ca parte a bisericii Sf. Michael, demolată între timp, și se remarcă printre celelalte clădiri, tocmai prin simplitate. Pietrele stivuite formează pereți aproape lipsiți de ornamente, cu excepția celor din dreptul ferestrelor și a crucilor modeste. Deși timpul i-a imprimat o aură spirituală, cândva turnul a fost închisoare pentru cei care urmau să fie executați.

Locul de execuție este astăzi marcat printr-o cruce din pietre, încastrată în vechiul pavaj de pe Broad Street. Nu am zărit nicio indicație, de aceea ar putea trece foarte ușor neobservat.

Locul de execuție de pe Broad Street

Singurul fel în care poți negocia cu trecutul este să înveți ceva din el. Oxfordul pare să prețuiască tot ce ține de propria istorie și, mai mult, s-a clădit pe lecțiile trecutului. Fiecare părticică a orașului e un tribut adus acestuia. Sincronizarea a avut și ea un rol important de la început. La puțin timp după ce apăruseră la Oxford primele forme academice de învățământ, regele Henry al II-lea le-a interzis tinerilor englezi să mai plece la studii în Franța. Majoritatea se îndreptau spre Universitățile din Paris, în timp ce în Anglia numărul studenților nu depășea, cumulat, câteva sute. Totuși, cercetătorii (britanici) consideră că măsura regală nu a avut un impact nici prea mare, nici imediat. Este posibil ca alte evenimente să fi contribuit mai mult la dezvoltarea centrului universitar de la Oxford: războaiele neîntrerupte cu Franța care îngreunau călătoriile pe continent; privilegiile regale de care se bucurau învățații; comunitatea de clerici stabilită aici și care promova învățătura în scopul reconcilierii filozofiei grecești cu teologia creștină… Cert este că intențiile pedagogice, inițial intim asociate credinței religioase, au radiat aici un spirit academic uriaș, sub motto-ul: Dominus Illuminatio Mea.

Nu a fost însă mereu o relație armonioasă între locuitorii orașului și purtătorii de „robe” – clerici, profesori și studenți – care au conturat existența orașului. Rezidenții au privit adesea cu ostilitate populația universitară, considerată a fi privilegiată, și nu de puține ori au avut loc tensiuni majore, sângeroase chiar. În urma unui astfel de conflict, un grup semnificativ de profesori și studenți a părăsit orașul și s-a stabilit la Cambridge, contribuind astfel la înființarea unui alt mare centru universitar. Ghizii au povești interesante de spus despre vrajba care a divizat secole de-a rândul orașul. Potrivit unei legende locale, în timpul epidemiei de ciumă, un grup de medici de la Colegiul Christ Church a descoperit o metodă bizară de a ține ciuma la distanță: consumul cojilor de cartofi. Dieta studenților devenise acum aproape exclusiv bazată pe noul aliment miracol. Bineînțeles, aceștia au protestat în toate modurile, inclusiv scrijelind pe o ușă a colegiului „No Peel” (fără coajă). Pare amuzant, dar adevărul este altul.

Ușa Colegiul Christ Church

De fapt, cuvintele care au fost inscripționate prin baterea unor cuie în ușă, erau un semn de protest al localnicilor împotriva lui Robert Peel, prim-ministru și fost student al Christ Church College, un activ susținător al reformelor protestante, în timp ce orașul era profund catolic. Inscripția este păstrată întocmai ca o amintire constantă a conflictului dintre oxonieni și „robe”.

În total, Universitatea din Oxford, una dintre cele mai vechi universități din lume, este alcătuită din 39 de colegii independente, risipite în tot orașul. Am petrecut o singură zi la Oxford și cel mai greu mi-a fost să aleg la ce să renunț. Chiar dacă nu am avut suficient timp, a fost o încântare să admir clădirile incredibil de frumoase, să pășesc peste urmele pașilor unor oameni absolut fascinanți, să respir un aer nou, să privesc localnicii relaxați, turiștii de-a dreptul uimiți, studenții cu zâmbete largi și cu priviri inteligente și am încercat tot timpul să-mi amintesc să respir.

Cele mai multe construcții sunt din piatră galbenă, iar soarele le face să pară de un auriu patinat. Dar, metaforic vorbind, strălucirea vine mai degrabă din interiorul lor – au studiat aici sute de oameni care au mișcat lumea și au modelat civilizația: regi, lideri politici, prim-miniștri, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel.

Referința religioasă a fost o constantă și s-a manifestat în toate aspectele, mai ales în arhitectura locului. Colegiile din Oxford au fost construite, în general, pe principiul amenajărilor mânăstirești, adică o serie de clădiri dispuse în jurul unei curți centrale, în careu (quadrangle). Dar asta nu înseamnă că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Fiecare colegiu reprezintă cu rigurozitate stilul perioadei în care a fost construit, e „bântuit” de miturile și de personalitățile care i-au configurat aura și, în general, fiecare colegiu e unic, în felul său.

Christ Church College. Sursa: (https://artuk.org/visit/venues/christ-church-university-of-oxford-7512 )

Christ Church este, fără îndoială, cel mai mare colegiu din Oxford, cu o impresionantă listă de absolvenți care se întrec în celebritate: W. H. Auden – poetul meu preferat, filosoful John Locke,  scriitorul A.K.A. Lewis Carroll (Charles Dodgson),  autorul povestirii Alice în Țara minunilor. E și o istorioară interesantă, care ți se va spune cu siguranță dacă vizitezi colegiul: Lewis, absolvent de Matematică și asistent la biblioteca colegiului, a invitat-o pe Alice Liddell, fiica în vârstă de 10 ani a decanului colegiului, la o plimbare cu barca. Se pare că acela a fost momentul în care fetița i-a inspirat scriitorului englez povestirea pe care a publicat-o fix trei ani mai târziu (1865). De altfel, Alice apare într-unul dintre vitraliile colegiului, iar poarta dinspre grădina decanatului îi poartă numele. Mai în zilele noastre, la Christ Church College s-au filmat câteva scene din „Henry Potter” și e interesant că se organizează chiar tururi speciale pentru fanii filmului.

Dacă Christ Church College este cel mai mare, Colegiul Magdalen este considerat cel mai frumos.

Turnul-clopotniță a fost construit în stilul gotic englezesc și este cea mai înaltă clădire din Oxford. Printre elementele decorative destul de des întâlnite, reprezentative pentru oraș, sunt turlele cu ”crockete”. Pe lângă rolul evident estetic, ele au și scopul de a comunica mesajul creștin, deoarece imită oarecum cârja arhierească și, în plus, sporesc prețiozitatea și verticalitatea clădirii. Înălțimea turnului și faptul că partea superioară este mai bogat ornamentată reprezintă, de asemenea, părți ale aceluiași mesaj spiritual.

Turnul Colegiului Magdalen

O parte dintre ferestrele mari și ascuțite ale colegiului dau spre malul râului Cherwell, iar întregul ansamblu are un farmec vechi, englezesc, distins și elegant. Aici, scriitorii C.S Lewis (Cronicile din Narnia) și J. R. R. Tolkien (Hobbitul, Stăpânul Inelelor) și-au citit cu voce tare lucrările în fața celorlalți membri ai cercului literar Inklings, iar mulți alți absolvenți ai colegiului au constituit elita societății britanice.

Oxford nu este un oraș foarte mare, de aceea, dacă nu cauți ceva anume sau nu poți rămâne mai mult, poți vedea, în trecere, zona turistică: cele mai vechi colegii – Balliol și Merton – înființate în 1263 și 1264; Queen’s College, cu o cupola precum un templu deasupra intrării – un exemplu superb de arhitectură neoclasică – proiectat de unul dintre arhitecții Catedralei St. Paul din Londra; All Souls College, cu vârfurile sale gotice; New College înconjurat de vechile ziduri ale orașului, iar a cărei intrare din spate duce spre celebrul quadrangle; Exeter College; Muzeul Ashmolean, Teatrul Sheldonian – prima clădire semicirculară din Anglia; uimitoarele capele cu vitralii medievale; pleiada de gargui; romanticul Pod al Suspinelor….

Un fast arhitectonic armonios, elegant și, desigur, eficient. Ei bine, acesta e locul care l-ar fi făcut fericit pe Maiorescu – în care formele și fondul sunt un tot, se susțin, se completează, coexistă real și viu. Îi demonstrează cum nu se poate mai bine teoria.

Gândul care m-a adus aici, de fapt, are un nume: Biblioteca Bodleiană – inima Oxfordului compusă din 28 de biblioteci academice! Ce misiune trebuie să fi avut această bibliotecă! Ce oameni au pășit în sălile ticsite de cărți! Istoria ei, colecțiile, arhitectura… totul e interesant. De altfel, englezii nu au avut niciodată vocația marginalilor, au făcut lucrurile in style.

 Ideea de a strânge într-un spațiu special și de a proteja documentele care serveau clerului și savanților a apărut la Oxford odată cu creșterea numărului colegiilor. Pe la 1320, Thomas Cobham, episcopul de Worcester a construit o clădire chiar lângă Biserica St. Mary, destinată a fi casa congregației universitare și bibliotecă pentru studenții din Oxford.

Biserica St. Mary

Dar în 1327, episcopul a murit, iar executorii testamentari i-au vândut impresionanta colecție de manuscrise noului (la vremea respectivă) Oriel College. Demersul a revoltat suflarea academică, astfel că în 1337, aceștia au organizat o mică răzmeriță și au recuperat cele 20 de cărți, cu forța. Disputa a durat însă până în 1410, când arhiepiscopul Arundel a plătit 50 de lire sterline (echivalentul a cca 30000, azi) pentru prețioasele volume, iar biblioteca a fost în cele din urmă deschisă.

Câțiva ani mai târziu, Humphrey, Duce de Gloucester, fratele lui Henric al V-lea al Angliei, a donat acestei biblioteci 281 de manuscrise, traduceri din greacă în latină ale operelor clasice. Comunitatea universitară a decis atunci că este nevoie de un spațiu mai generos pentru studiu. În plus, un anume domn Gutenberg meșterise o presă prin care putea multiplica pagină după pagină. În 1455, tipărise la mașinăria pe care o numise tiparniță, celebra Biblie cu 42 de rânduri, iar literele reproduceau exact scrisul de mână (unul dintre exemplare este păstrat la British Library și poate fi văzut în Treasure Room). Lumea cărților începea să se schimbe, așa că pentru a crea un spațiu pe măsura importanței lor, au mutat biblioteca la etajul nou construitei Divinity School, în 1480. În acele vremuri, bibliotecile erau amplasate deasupra sălilor de clasă pentru a beneficia de lumina soarelui și pentru a avea o umiditate cât mai scăzută.

Bibliotecile s-au confruntat de-a lungul secolelor cu inamici de toate felurile – jafurile, focul, războaiele -, dar cel mai distrugător dintre aceștia a fost mentalitatea. În 1550, de exemplu, în timpul Reformei, trimișii Regelui au scos tot mobilierul din universitate și au ars aproape toate volumele din colecția lui Humphrey pentru a elimina orice urmă a romano-catolicismului. Așa se face că, până astăzi s-au păstrat doar trei dintre volumele originale. Așadar, bibliotecile au înregistrat istoria și „pe propria piele”, nu numai în înscrisurile pe care le dețin!

Cel de care biblioteca din Oxford avea să-și lege definitiv numele, Sir Thomas Bodley (1545-1613), un erudit om politic care a avut și de el de suferit de pe urma persecuțiilor religioase, a extins edificiul și a reamenajat biblioteca, donându-și totodată colecția sa de 2000 de cărți.

Noua bibliotecă s-a redeschis pe 8 noiembrie 1602, iar Thomas James, un cleric anglican preocupat de descifrarea manuscriselor, a fost numit primul bibliotecar. James și-a dedicat o mare parte din timp căutând metode prin care să crească colecțiile și prestigiul bibliotecii. A înființat primele cataloage – unul dintre ele există încă – și un sistem foarte eficient de acces la documente. De asemenea, a negociat cu Stationers’ Company, un fel de colectură a librăriilor, să furnizeze Bibliotecii Bodleiene câte o copie a fiecărei cărți publicate, pe sistemul depozitului legal modern. În plus, a dus o politică extinsă de achiziții, a obținut donații și a mijlocit pătrunderea în bibliotecă a primelor cărți de literatură în limba engleză și în limbi străine.

Fondul inițial, la care s-au adăugat câteva colecțiile ulterioare, este denumit Biblioteca Duke Humphrey și funcționează în spațiul Old Library ca sală le lectură pentru cei care solicită documente mai vechi de 1641.

Clădirile construite de-a lungul timpului încadrează o curte pătrată, tipică pentru Oxford, numită Schools Quadrangle. Turnul care formează intrarea principală în bibliotecă este cunoscut sub numele de Turnul celor Cinci Ordine, iar poarta este decorată cu blazoane.

„Quad”-ul este înconjurat de sălile de clasă ale universității, așa cum au fost ele construite:  metafizică, astronomie, muzică,  lingvistică, geometrie, filozofie morală….  

La etaj este legendara bibliotecă a Ducelui Humphrey – o bijuterie cu rafturi din lemn lustruit și cu tavanul pictat, care adăpostește cele mai fascinante volume ale umanității: prima ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită în 1623, un exemplar original al lucrării Magna Charta din 1217 din care un șoricel a luat o bucățică pentru a-și completa prânzul…  

Ceea ce zărești imediat în curte este statuia de bronz a lui William Herbert, al 3-lea conte de Pembroke (1580–1630) și important susținător al bibliotecii, amplasată chiar în fața intrării principale a Bibliotecii Bodleiene. Pe una dintre fațetele soclului regăsesc inscripția „Dominus Illuminatio Mea”, iar în spatele statuii, deasupra intrării se află mesajul încrezător al lui Thomas Bodley: QUOD FELICITER VORTAT/ACADEMICI OXONIENS[ES]/BIBLIOTHECAM HANC/VOBIS REIPUBLICAEQUE/LITERATORUM/T.B.P.

Trebuie spus că majoritatea documentelor sunt păstrate în depozite, în condiții adecvate de temperatură și umiditate,  și numai o parte dintre volume sunt expuse în regim de acces liber la raft. Biblioteca Bodleiană oferă servicii de consultanță în sălile sale somptuoase și acces la informații prin toate mediile. Desigur, au dispărut celebrele liber catenatus – cărți de referință legate cu lanțuri de pupitre – dar nici astăzi biblioteca nu împrumută documentele la domiciliu.

Astăzi, biblioteca centrală este formată dintr-un  un grup de cinci clădiri: Biblioteca Duke Humphrey, Careul (Quadrangleul), Clarendon Building, Radcliffe Camera și moderna Bibliotecă Weston. În afară de acestea, există și alte biblioteci satelit care funcționează pe lângă colegiile din Oxford.

Weston Library

Biblioteca Centrală a Universităţii din Oxford, este o capodoperă a arhitecturii gotice din Anglia, iar Radcliffe Camera, aflată în apropiere, proiectată în stil neoclasic, este cea mai veche bibliotecă rotundă din țară. A fost construită între 1737 și 1749 și este clădirea-reper a Oxfordului. Este monumentală, fără îndoială, dar nu are acea rigiditate specifică, ci, mai degrabă, simetria și simplitatea coloanelor îi dau o anume fluiditate. Clădirea aceasta m-a cucerit!

Radcliffe Camera

Astăzi, Biblioteca Bodleiană, „Bodley”  sau „ Bod”- cum i se mai spune,  este a doua ca mărime din Marea Britanie, după British Library, și numără peste treisprezece milioane de volume. Dintre acestea aproape un milion de documente sunt organizate în colecții speciale, pe domenii ale cunoașterii. Majoritatea sunt incluse în programul Digital Bodleian și pot fi accesate online.

Viziunea lui Thomas Bodley  a fost urmată cu fidelitate în toți acești 400 de ani, astfel că biblioteca a devenit un spațiu accesibil pentru toată lumea, nu numai pentru personalul academic. Mai mult de jumătate dintre cei care folosesc serviciile bibliotecii nu au legătură cu niciuna dintre universități. Pentru a se înscrie, cei interesați trebuie să citească „jurământul” cu voce tare, în limba maternă, sau să semneze următoarea declarație:

 “Îmi iau angajamentul de a nu sustrage nici un volum din bibliotecă, de a nu scrie pe cărţi, de a nu le rupe paginile, de a nu le deteriora în nici un fel; de a nu aduce în bibliotecă nici o sursă de foc; de a nu fuma în bibliotecă; şi promit să mă supun tuturor regulilor impuse de bibliotecă”.

Pășesc și eu cu capul plecat în cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum și de care mă desprind cu greu. Am plecat cu un amestec de regret că nu am reușit să vizitez câte aș fi vrut și de fericire pentru ce am văzut.

 Pe clădirile atât de frumoase găsesc semnul solidarității  – steagul ucrainean fluturând liber și curajos.

%d blogeri au apreciat: