Berlinul magic!

DSC09527 - CopyUneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

ÎDSC09453n Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.

 

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

Continuă lectura „Minciuni albe”

Clos Luce

IMG_6347Încerc să pun cât mai puține pe seama vârstei. De altfel, mă străduiesc să nu o invoc deloc. Dar nu pot să nu observ că de la o vreme caut “compania” persoanelor care se remarcă prin povești de viață bogate și, mai ales, demult petrecute. Mă întreb dacă asta se întâmplă pentru că timpul a adăugat o aură romantică faptelor,  livrându-mi poveștile pe care le ador și zădărnicindu-mi astfel orice eventuală reacție critică sau dacă sunt eu mai dispusă să acord înțelegere celor de care sunt detașată de orice implicare personală.

Oricum, această bizară preferință mă face să mă pregătesc cu emoție și entuziasm pentru întâlnirea cu cea mai uluitoare ființă umană din toate timpurile,  Leonardo da Vinci.

Mintea mi se conectează la epoca lui Leonardo, mă desprind de realitate și reușesc să mă transport oarecum în epoca în care s-au petrecut lucrurile. Cred că asta e singura călătorie în timp posibilă… cel puțin pentru mine.

Continuă lectura „Clos Luce”

Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial

IMG_5215Șoseaua șerpuia mărginită de pâlcuri de iarbă uscată și de garduri joase de piatră dincolo de care se zăreau arbuști de un verde tern, pini mediteraneeni, roșcovi, parfumatul mirt și nelipsiții măslini. După o jumătate de oră de când am părăsit Madridul și după câteva curbe zăresc culmile de granit ale Las Machotas, acoperite de stejari, castani și ienupări. Și deodată… iată-l. Istorie, cultură, încărcătură religioasă, mister: El Escorial. Cu forma sa pătrățoasă și cu turlele cenușii, văzut de departe pare desprins din romanele încărcate de mister ale adolescenței mele. Drumul coboară apoi spre podul de peste Valmayor, iar silueta celebrei mele destinații dispare pentru o clipă. Iarba pârjolită este înlocuită de blocurile stâncoase care preced intrarea în oraș, înlocuite și acestea de leandri în toate culorile și de case îngrijite. Orașul este cochet și liniștit, cu străzi înguste, pavate și umbrite de platani viguroși.

Continuă lectura „Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial”

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continuă lectura „había una vez un…”

Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la Centenarul care amenința că vine (și părea că nu glumește), întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și domină bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă … pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Continuă lectura „Pe strada bibliotecii”

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0803Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină. Pășește în răcoarea dimineții și privește tăcut spre mare, spre limba aceea de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul. Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierduta” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0688

Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile a două case de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. Pentru că el și barca erau una, iar regula numărul unu era să nu fie zărit. Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri prevăzut cu un suport în vârf, pe care stă “observatorul”, cel care îl îndreptă spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu „împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

Continuă lectura „Patronul lucrurilor pierdute”