Posted in Călătorii

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0803Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină. Pășește în răcoarea dimineții și privește tăcut spre mare, spre limba aceea de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul. Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierderea” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0688

Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile a două case de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. Pentru că el și barca erau una, iar regula numărul unu era să nu fie zărit. Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri prevăzut cu un suport în vârf, pe care stă “observatorul”, cel care îl îndreptă spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu “împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

IMG_0644Din luna mai, peștele-spadă vine din ocean în această strâmtoare care separă nu numai două țărmuri, dar și legenda de istorie. Atras de obsedantele chemări homerice, își găsește perechea alături de care stă până în august.  Înoată nedespărțiți și își trăiesc povestea de dragoste între cer și coasta stâncoasă, ferindu-se de bărcile cu catarge înalte.

Harponistul o caută pe ea, de aceea peștele mascul nu o pierde nicio clipă din ochi. Ea e ținta. Dar harponistul știe. Știe că acolo unde este ea, este și el. Iar el va face totul pentru ea. Va lupta până la capăt, va face totul pentru a o elibera atunci când va fi străpunsă de metalul ascuțit al vânătorului. O vede luptându-se cu o forță inegală și simte pericolul pierderii ei. El încă se poate salva, pentru el ar fi simplu să plece cu o bătaie din coadă. Dar nu poate… nu fără ea.  O privește când e ridicată în barcă și simte că a pierdut totul. Își agită spada cu disperare într-o ultimă chemare. Simte metalul rece străpungându-i carnea și-l privește pe harponist în ochi. Bărbatul a venit în hainele lui cele mai bune să-i ia iubirea.

Mirosul de bergamotă mi-a adus aminte de povestea vânătorii peștelui-spadă care se sacrifică odată ce perechea lui e vânată, poveste auzită pe unul dintre malurile Strâmtorii Messina. Restul e imaginație.

IMG_0815

Advertisements
Posted in Artă, Călătorii

“…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt conflict care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Înființată cu secole înaintea faimoasei Bibliotecii din Alexandria, pe care de altfel a și inspirat-o, Biblioteca din Ninive oferă astăzi informații despre popoarele Orientului Antic, date și legende care altfel nu ar fi putut fi niciodată cunoscute. Ea impresionează prin diversitatea, dar și prin desăvârșita organizare a colecției, având multe dintre caracteristicile unei biblioteci din zilele noastre. Astfel, existau camere în care erau păstrate numai tăblițele cu conținut istoric, în altele se aflau cele religioase și cele dedicate magiei, urmate de inscripțiile geografice, științifice și literare.

Fiecare secțiune conținea o scurtă descriere pentru a identifica domeniul, iar la intrarea în camera de depozitare, chiar lângă ușă, exista o notificare asupra conținutului general al materialelor aflate în încăpere, precum și schema de ordonare a lor. Sistemul de catalogare era și el foarte modern, nemaintâlnit până la Assurbanipal, iar dezvoltarea colecțiilor era făcută după planurile scribilor special angajați cu descoperirea, colectarea și copierea materialelor.

Se cunoaște că o parte dintre tăblițele găsite la Ninive sunt inscripționate chiar de rege, iar în unele imagini, acesta apare cu un instrument de scris prins la centură, ca o dovadă a preocupărilor lui. Se poate spune despre Assurbanipal că era un colecționar în sensul de astăzi al termenului și putem considera că acesta ar fi unul dintre motivele alcătuirii colecțiilor sale, dar interesant este că, regele era pasionat până la obsesie de ocultism. Dezvoltase un întreg serviciu de colectare a informațiilor în încercarea de a prevesti viitorul, iar orice întâmplare căpăta importanță în sistemul lui de predicție. Acesta se baza pe testarea mai multor tehnici de ghicire a viitorului, iar rezultatele erau înregistrate și folosite ca experiențe pentru evitarea problemelor. Tăblițele expuse la British Museum din Londra prezintă adevărate ghiduri de interpretare a semnelor prevestitoare, manuale de inițiere în magie, dar și hărți destul de sofisticate cu distribuția stelelor pe bolta cerească.IMG_3807

În colecția lui Assurbanipal s-au găsit, de asemenea, un număr însemnat de materiale corespondente a ceea ce astăzi numim documente guvernamentale clasificate. Asemeni unei arhive moderne, notele informative ale spionilor și constatările acestora în legătură cu acțiunile secrete ale statului s-au păstrat în siguranță, depozitate în locurile neaccesibile din adâncurile palatului.

Biblioteca devenise un centru de interes, iar regele scrib se mândrea cu scrierile neprețuite păstrate în palatul de la Ninive. Pe lângă activitatea de colectare, scribii realizau și activități de cercetare astfel că, pe tăblițele descoperite se află și o listă aproape completă a conducătorilor antici din Orientul Apropiat, dar și numeroase relatări despre realizările militare și relațiile dintre regii asirieni și babilonieni. Aceștia au mai alcătuit liste de sinonime, tabele care ilustrează formele timpurii ale scrierii cuneiforme și un dicționar sumeriano-acadian, care a permis specialiștilor înțelegerea limbii acadiene. Nici viața de zi cu zi a cetății nu a rămas nemenționată. Circa 120 de tablete vorbesc despre obiceiurile locuitorilor, iar altele cuprind informații despre practicile medicale și plantele utilizate în tratarea diverselor afecțiuni.

Unul dintre cele mai cunoscute documente din această bibliotecă este o versiune a Epopeei lui Ghilgameș, cea mai veche lucrare literară a umanității. Aproape jumătate din cele 3600 de versuri ale poemului au supraviețuit în biblioteca regelui asirian, inscripționate în akkadiană pe 12 tăblițe de lut. În mod profetic, cea mai pătimașă dorință a personajului, aceea de a găsi viaţa veșnică, s-a împlinit prin aducerea la lumină a operei în sine, ceea ce i-a asigurat nemurirea.

“… iată ce li se cuvine muritorilor” (Epopeea lui Ghilgameș)

O privire în viitor sau un scurt răgaz în mijlocul unor momente petrecute în trecut, iată o experiență pe care aș fi tentată să o negociez.

Posted in Călătorii

Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul “Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.

Posted in Artă, C., Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Posted in Călătorii

O după-amiază la Stari Grad

IMG_1320Sub cheiul din Split, Croația, Adriatica are o nuanță verde-turcoaz care se apropie de negru, culoare care îmi inspiră adâncime, mister, pericol. Pe terasament însă, mulțimea transmite un aer de nerăbdare relaxată, voioșie și liniște. Imi iau biletul pentru feribotul Jadrolinija chiar de pe doc și mă îndrept spre poarta de îmbarcare spre Insula Hvar. Puntea feribotului pare mai degrabă o sală de așteptare în aer liber. Nu simt nevoia să explorez ambarcațiunea, ci prefer să mă bucur de priveliștea mării care-și schimbă culoarea pe măsură ce ne depărtăm de țărm. De o parte și de alta se zăresc insule înverzite și, bineînțeles, mă întreb cum ar fi să ai o insulă numai a ta. Mă trezește din visare un copilaș nu mai mare de câteva luni care pornește într-un slalom de-a bușilea printre scaunele galbene de plastic de  pe puntea căptușită cu un “covor” verde, și el de plastic, dantelat. Soarele transformă micile creste ale valurilor în scântei strălucitoare, iar aerul cald, umed și sărat îți schimbă total starea de spirit. Acum știu că așa trebuie să fie paradisul: o stare de spirit în care soarele să-ți încălzească trupul, adierea brizei marine să-ți umple plămânii de aer curat, iar tu să te confunzi cu starea asta și să nu mai aștepți nimic. După o oră și jumătate, feribotul își încetinește plutirea, face câteva manevre și … Stari Grad. Pentru ca totul să fie minunat începem cu un prânz chiar în port. Aflăm că sunt două variante de a ajunge în orașul vechi: circa 30 de minute pe jos sau… prozaicul autobuz. Varianta câștigătoare s-a dovedit a fi și cea plăcută: o scurtătură, un drum cât o potecă ce urmărește țărmul și care oferă un peisaj de-ți taie respirația: marea de un albastru ireal în stânga și crânguri de chiparoși în dreapta.IMG_1263

Orașul vechi. Unul dintre cele mai vechi din Europa. Și probabil cel mai însorit. Am înțeles că are vreo 2400 de ani și chiar pare să aibă. Totul e atât de altfel, e liniștit și frumos… o încântare din alte timpuri. În zona micuțului golf pescăresc, totul, absolut totul, este pavat cu dale pătrate de piatră alb-ocru sau cu un strat de pietriș betonat. Nu prea există petice de pământ cultivate cu flori, dar pretutindeni sunt ronduri din beton din care răsar palmieri, smochini, micuți arbori de jad, begonii multicolore și mușcate roșii.

Romantice, clădirile baroce au un puternic aer mediteranean. Sunt înalte de unul sau două etaje, au acoperișuri în pantă lină și împrumută nuanța pavajului. Chiar și modelul fațadelor imită adesea dalele pe care se află. Fără a face notă discordantă, există și unele clădiri cu un aspect colonial și altele vopsite în nuanțe pastelate de roz sau galben, dar și în culori tari precum roșu-grena. Oricum, totul pare antic și îngrijit. Și pustiu. E vremea prânzului insular…

Din micuța piață am luat levănțică și autohtona păpușica “Levănțica“, dar m-am abținut să îmi iau și înghețată cu levănțică, pentru că încă păstrez în memorie gustul săpunului după o astfel de încercare de acum câțiva ani. În afară de levănțică, Stari Grad este recunoscut pentru uleiul de măsline pe care-l găsești în toate variantele imaginabile, un dar al grecilor care au trecut pe aici. Localnicii și-au deschis în propriile case aflate pe străduțe înguste, desigur pietruite, mici prăvălii și se întrec în fabricarea și prezentarea cât mai creativă produselor pe care le vând.

Chiar în golf se află casa în care s-a născut pictorul Juraj Plancic care a realizat unele dintre cele mai frumoase lucrări de artă modernă croată, dar care s-a stins la 31 de ani, la Paris. Pe peretele care împrejmuiește casa din secolul al 19-lea, cu obloane maro și ziduri afectate de umezeala mării, se află o reproducere și un desen în cerneală care-l reprezintă pe pictor.IMG_1267

Cea mai faimoasă clădire din Stari Grad este casa lui Petar Hektorovic. Poetul croat renascentist a construit Tvrdalj Hektorovic după propriile planuri, astfel încât să transmită ideea de microcosmos în care absolut toate creaturile  trăiesc într-o armonie idilică: un iaz pentru vietățile acvatice, un porumbar pentru păsări și o grădină pentru animalele terestre.  Interesante sunt zidurile clădirii în care sunt gravate mai multe inscripții în latină, croată și italiană, printre care și motto-ul său: Fede e realtà o quanto è bella! (O, cât de frumoase sunt credința și realitatea!) Pe fațada înnegrită și ea de umezeala aerului se poate citi cea mai mare inscripție în latină: Omnium Conditori. Pe soclul bustului din fața casei observ perioada în care a trăit poetul: 1487-1572.IMG_1268

Nu departe se află Biserica St. Rocco, patronul spiritual al Stari Gradului, construită și ea cu ajutorul lui Petar Hektorovic, în secolul al 16-lea. Statuia Sf. Rocco  îl reprezintă pe acesta alături de un câine, singurul prieten care i-a rămas credincios și l-a ajutat să se vindece după ce toți ceilalți l-au abandonat.

Pe străzile cu porticuri îți pierzi orientarea foarte ușor, dar pericolul de a te pierde nu există aici. După câteva străduțe înguste, ne aflăm în fața Mănăstirii Dominicane a Martirului Sf. Petru, construită în anul 1482. După ce a fost incendiată de turci, reconstruită, parțial demolată și iarăși reconstruită, mănăstirea găzduiește acum o bibliotecă  și o galerie de artă în care se află mai multe lucrări celebre, printre care și una semnată de Tintoretto.

IMG_1293

Grădina interioară este decorată cu un splendid aranjament sauvage: hortensii și portocali încărcați, plante pitice, dar și un cycas uriaș care atrage toate privirile printre coloanele ce susțin grindele arcuite.

Dincolo de mănăstire se întinde un gard de “piatră uscată”, un zid construit fără mortar, tipic Scoției și Irlandei. Aceste ziduri par a delimita proprietăți agricole în mare parte cultivate cu viță de vie. IMG_1278O vie adaptată la climatul mediteraneean și la solul sărăcăcios, dar care produce un vin robust, Plavac Mali, pe care îl cumpărăm de la un localnic foarte bucuros să ne prezinte producția lui și care ne invită la o sesiune de degustare ad-hoc.

Drumul de întoarcere aproape mi s-a șters din minte. Copleșită de acest loc în care am senzația că timpul s-a oprit și în care am simțit liniștea ca nicăieri altundeva, mă îndrept spre Split. Tocmai la timp pentru o cină tipic mediteraneeană.

IMG_1112

Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Călătorii

Nu mă tem de darurile grecilor!

imaginary coffeeIată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.imaginary coffee grecia

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care creează un contrast copleșitor. Miturile împletite cu obiceiurile, cu poveștile și cu arta fac parte din cultura grecilor, caracterizată pe parcursul ei de idealizarea frumuseții, sub toate aspectele. Am regăsit-o în coloanele impresionante, uneori învinse de timp, în ruinele templelor antice, în marmura și bronzul în care Phidias a materializat simetria, misterul și grația ființei omenești, în legendele și în personajele fabuloase: Agamemnon și Clytemnestra, Electra și Oreste, Antigona și Oedip… La fiecare pas, Grecia etalează asocieri surprinzătoare de abundență și asperitate, liniște și putere, sălbăticie și armonie. Cultura ei este puternic influențată de spiritul Agorei, unde cu secole în urmă se făceau schimburile de mărfuri și de idei.

Urmez câteva indicații și în fața mea se înalță deodată Arcul de Triumf, construit de atenieni în cinstea împăratului Hadrian, între anii 131-132. Nu pot să nu remarc stilul tipic roman în partea de jos a construcției și elementele tradiționale grecești în partea de sus. Același stil, corintic, se observă și la coloanele și ruinele fostului templu aflate în apropiere.

imaginary coffee 2Conservatorul lui Irod din Attika, de lângă Acropole, deși construit în jurul anului 160 î.Hr, găzduiește în fiecare an concerte și spectacole de teatru pe timp de vară, iar ruinele Teatrului lui Dionisie amintesc de vremurile când aici se jucau pentru prima data tragediile – care îi puneau pe gânduri pe atenieni – scrise de Eschil, Sofocle și Euripide, precum și comediile lui Aristofan, cele care le permiteau vechilor greci să-i judece prin umor pe guvernanți.

Visez cu ochii deschiși că sunt printre vechii atenieni și văd piesa Oedip Rege!

imaginary coffee 3Pe Acropola Atenei suveran este Parthenonul, capodopera lui Phidias, construit din marmură ocru antic, în stil doric. Lipsa ornamentelor de pe coloane trece neobservată datorită impunătoarei masivități a monumentului. Totul e la scară mare. Omul s-a luat la întrecere cu zeii! Și aș spune că e 1-0 pentru OM.

Spiritul “Epocii de aur”, așa cum a fost numită perioada lui Pericle, este adânc înrădăcinat în subconștientul grecilor de astăzi. De aceea poate, plecând de la Biblioteca lui Hadrian, una dintre cele mai mărețe construcții din epoca ei, și îndreptându-mă spre actuala Bibliotecă Națională a Greciei, îmi dau seama că Atena însăși se află într-o continuă transformare. A trecut rând pe rând de la etapa renovărilor neoclasice, la reconceptualizarea valorilor deteriorate de timp și la crearea unor structuri postmoderne care asigură transferul moștenirii culturale către noile generații.

Aflată foarte aproape de clădirea Parlamentului, Biblioteca Națională a Greciei este parte a ansamblului arhitectural neoclasic “Trilogia”, alături de Universitate și de Academie. Mă opresc o clipă și privesc vestimentația și stilul de defilare al gărzii din fața Parlamentului. E o reprezentație publică ce pare a avea mai mult legătură cu spectacolul decât cu paza edificiului. Dar cam peste tot în Europa aceste gărzi au mai mult un rol simbolic.

imaginary coffee 4Clădirea Academiei este considerată cel mai frumos edificiu neoclasic din lume. Ea este flancată de cele două statui înălțate pe coloane ionice, zeul Apollo și zeița Atena, simbolizând continuarea vechiului spirit grec, un spirit care este personificat și de cei doi filosofi, Socrate și Platon, ale căror statui sunt așezate în fața clădirii.

Vechea locație a Bibliotecii Naționale, aflată în apropiere, a adăpostit mai bine de o sută de ani cele mai valoroase colecții de documente tipărite și manuscrise într-un spațiu menit să-i reflecte rolul în comunitate.Transmiterea moștenirii culturale către generațiile viitoare este obiectivul pe care grecii îl urmăresc cu consecvență, iar vechiul spațiu al Bibliotecii Naționale, pe cât de remarcabil este ca arhitectură, pe atât de restrictiv și neîncăpător s-a dovedit a fi pentru public. De aceea, încă din 1998 s-a lansat ideea relocării bibliotecii.

Inițiativa a fost imediat îmbrățișată de Fundația Stavros Niarchos din Atena. În același timp, fundația a avut în vedere și sprijinirea Operei Naționale Grecești. Proiectului i-a fost alocat un spațiu generos pe locul fostului hipodrom din apropierea Golfului Phaliron, care a permis dezvoltarea unui proiect comun, armonizat și perfect integrat mediului. Proiectat de arhitectul italian Renzo Piano, cel care și-a pus semnătura și pe controversatul Centru Georges Pompidou din Paris, noul complex urban din Atena este impresionant și inovativ.

imaginary coffee 6

Înainte de a pătrunde în clădire, mă întâmpină sunetul și mișcarea jeturilor de apă, iar o rețea de alei străbate peisajul luxuriant al grădinii amenajate cu arbori, plante, locuri de joacă și spații deschise. Parcul este o destinație în sine, fiind proiectat ca un omagiu adus tradiției grecești în ceea ce privește horticultura mediteraneeană. În fiecare lună, grădina își schimbă nuanțele datorită numeroaselor plante aduse de peste tot din Grecia, iar anual atât tema, cât și culoarea predominantă sunt selectate cu mare atenție.

Grădina urcă pe construcție și capătă forma unui deal care se înalță până la 32 de metri, formând un acoperiș verde peste structura clădirii. Nu numai că este spectaculos, dar acest tip de acoperiș are și un rol practic: reduce considerabil cerințele energetice ale clădirii.

Culmea dealului este transformată într-o esplanadă uriașă care oferă o priveliște de 360 de grade peste întregul oraș: marea se întinde pe toată vederea dinspre vest, la est se înalță Acropolele, iar de jur-împrejur se văd străduțele întortocheate dintre care răsar, distincte, construcțiile antice care populează Atena. Din acest punct de vedere, cel al panoramei, Centrul Cultural și Acropolele, ambele situate parcă pe acoperișul Atenei, par că se află într-un dialog atemporal, într-o simetrie care marchează, precum niște borne, traseul cultural al Greciei.

Dar spectaculozitatea ansamblului nu constă numai în detaliile vizuale, ci și în caracteristicile tehnice utilizate. Acoperișul centrului este fără îndoială un element-cheie al proiectului: o capodoperă arhitecturală și de inginerie. Un baldachin fotovoltaic acoperă mare parte din esplanadă, susținut de coloane din oțel prevăzute cu un sistem de absorbție a șocurilor. Acesta permite întregii structuri să se deplaseze în cazul unei expansiunii termice, a vântului puternic sau în timpul cutremurelor.

Armonia continuă și la nivelul solului.  Atelierul de arhitectură al lui Renzo Piano a proiectat un canal – o extensie figurativă a mării – și un pasaj pietonal. Ele conduc vizitatorul spre Agora, spațiul comun dintre cele două mari instituții culturale, pavat integral cu marmură de tip Dionysos, adusă tot din zona Atenei.

Sub acoperișul verde, pe latura vestică a Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos se întinde Opera din Atena. Ea include un teatru principal de 1400 de locuri și un teatru experimental de 400 de locuri. Designul interior a preluat temele clasice atât în ceea ce privește eleganța, cât și funcționalitatea spațiului. Tavanul pare să fie desprins însă de stilul predominant, reproducând figura unui emoticon zâmbitor inspirat din spațiul virtual.

imaginary coffee 5

De cealaltă parte a Agorei se întinde noua Bibliotecă Națională a Greciei. Holul central este deschis, iar toți pereții despărțitori sunt din sticlă securizată, astfel încât rafturile cu cărți dispuse pe fiecare etaj sunt vizibile atât din interiorul, cât și din exteriorul ei. Întregul edificiu îți dă o senzație de dinamism, accentuată mai ales de instalațiile artistului japonez Susumu Shing, agățate de tavanele centrului. E clar: oricât de legați ar fi de tradiție, grecii nu se culcă pe lauri, ei au sesizat nevoia de adaptare punând, în bunul spirit grecesc, “omul înaintea tuturor lucrurilor”.

Cu ce impresie am rămas? Cu dorința de a mă reîntoarce. Poate într-o vară!