Posted in Artă, Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirantă din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimesiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare și erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice pentru a amplifica starea de suspans și groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Advertisements
Posted in Călătorii

O după-amiază la Stari Grad

IMG_1320Sub cheiul din Split, Croația, Adriatica are o nuanță verde-turcoaz care se apropie de negru, culoare care îmi inspiră adâncime, mister, pericol. Pe terasament însă, mulțimea transmite un aer de nerăbdare relaxată, voioșie și liniște. Imi iau biletul pentru feribotul Jadrolinija chiar de pe doc și mă îndrept spre poarta de îmbarcare spre Insula Hvar. Puntea feribotului pare mai degrabă o sală de așteptare în aer liber. Nu simt nevoia să explorez ambarcațiunea, ci prefer să mă bucur de priveliștea mării care-și schimbă culoarea pe măsură ce ne depărtăm de țărm. De o parte și de alta se zăresc insule înverzite și, bineînțeles, mă întreb cum ar fi să ai o insulă numai a ta. Mă trezește din visare un copilaș nu mai mare de câteva luni care pornește într-un slalom de-a bușilea printre scaunele galbene de plastic de  pe puntea căptușită cu un “covor” verde, și el de plastic, dantelat. Soarele transformă micile creste ale valurilor în scântei strălucitoare, iar aerul cald, umed și sărat îți schimbă total starea de spirit. Acum știu că așa trebuie să fie paradisul: o stare de spirit în care soarele să-ți încălzească trupul, adierea brizei marine să-ți umple plămânii de aer curat, iar tu să te confunzi cu starea asta și să nu mai aștepți nimic. După o oră și jumătate, feribotul își încetinește plutirea, face câteva manevre și … Stari Grad. Pentru ca totul să fie minunat începem cu un pranz chiar în port. Aflăm că sunt două variante de a ajunge în orașul vechi: circa 30 de minute pe jos sau… prozaicul autobuz. Varianta câștigătoare s-a dovedit a fi și cea plăcută: o scurtătură, un drum cât o potecă ce urmărește țărmul și care oferă un peisaj de-ți taie respirația: marea de un albastru ireal în stânga și crânguri de chiparoși în dreapta.IMG_1263

Orașul vechi. Unul dintre cele mai vechi din Europa. Și probabil cel mai însorit. Am înțeles că are vreo 2400 de ani și chiar pare să aibă. Totul e atât de altfel, e liniștit și frumos… o încântare din alte timpuri. În zona micuțului golf pescăresc, totul, absolut totul, este pavat cu dale pătrate de piatră alb-ocru sau cu un strat de pietriș betonat. Nu prea există petice de pământ cultivate cu flori, dar pretutindeni sunt ronduri din beton din care răsar palmieri, smochini, micuți arbori de jad, begonii multicolore și mușcate roșii.

Romantice, clădirile baroce au un puternic aer mediteranean. Sunt înalte de unul sau două etaje, au acoperișuri în pantă lină și împrumută nuanța pavajului. Chiar și modelul fațadelor imită adesea dalele pe care se află. Fără a face notă discordantă, există și unele clădiri cu un aspect colonial și altele vopsite în nuanțe pastelate de roz sau galben, dar și în culori tari precum roșu-grena. Oricum, totul pare antic și îngrijit. Și pustiu. E vremea prânzului insular…

Din micuța piață am luat levănțică și autohtona păpușica “Levănțica“, dar m-am abținut să îmi iau și înghețată cu levănțică, pentru că încă păstrez în memorie gustul săpunului după o astfel de încercare de acum câțiva ani. În afară de levănțică, Stari Grad este recunoscut pentru uleiul de măsline pe care-l găsești în toate variantele imaginabile, un dar al grecilor care au trecut pe aici. Localnicii și-au deschis în propriile case aflate pe străduțe înguste, desigur pietruite, mici prăvălii și se întrec în fabricarea și prezentarea cât mai creativă produselor pe care le vând.

Chiar în golf se află casa în care s-a născut pictorul Juraj Plancic care a realizat unele dintre cele mai frumoase lucrări de artă modernă croată, dar care s-a stins la 31 de ani, la Paris. Pe peretele care împrejmuiește casa din secolul al 19-lea, cu obloane maro și ziduri afectate de umezeala mării, se află o reproducere și un desen în cerneală care-l reprezintă pe pictor.IMG_1267

Cea mai faimoasă clădire din Stari Grad este casa lui Petar Hektorovic. Poetul croat renascentist a construit Tvrdalj Hektorovic după propriile planuri, astfel încât să transmită ideea de microcosmos în care absolut toate creaturile  trăiesc într-o armonie idilică: un iaz pentru vietățile acvatice, un porumbar pentru păsări și o grădină pentru animalele terestre.  Interesante sunt zidurile clădirii în care sunt gravate mai multe inscripții în latină, croată și italiană, printre care și motto-ul său: Fede e realtà o quanto è bella! (O, cât de frumoase sunt credința și realitatea!) Pe fațada înnegrită și ea de umezeala aerului se poate citi cea mai mare inscripție în latină: Omnium Conditori. Pe soclul bustului din fața casei observ perioada în care a trăit poetul: 1487-1572.IMG_1268

Nu departe se află Biserica St. Rocco, patronul spiritual al Stari Gradului, construită și ea cu ajutorul lui Petar Hektorovic, în secolul al 16-lea. Statuia Sf. Rocco  îl reprezintă pe acesta alături de un câine, singurul prieten care i-a rămas credincios și l-a ajutat să se vindece după ce toți ceilalți l-au abandonat.

Pe străzile cu porticuri îți pierzi orientarea foarte ușor, dar pericolul de a te pierde nu există aici. După câteva străduțe înguste, ne aflăm în fața Mănăstirii Dominicane a Martirului Sf. Petru, construită în anul 1482. După ce a fost incendiată de turci, reconstruită, parțial demolată și iarăși reconstruită, mănăstirea găzduiește acum o bibliotecă  și o galerie de artă în care se află mai multe lucrări celebre, printre care și una semnată de Tintoretto.

IMG_1293

Grădina interioară este decorată cu un splendid aranjament sauvage: hortensii și portocali încărcați, plante pitice, dar și un cycas uriaș care atrage toate privirile printre coloanele ce susțin grindele arcuite.

Dincolo de mănăstire se întinde un gard de “piatră uscată”, un zid construit fără mortar, tipic Scoției și Irlandei. Aceste ziduri par a delimita proprietăți agricole în mare parte cultivate cu viță de vie. IMG_1278O vie adaptată la climatul mediteraneean și la solul sărăcăcios, dar care produce un vin robust, Plavac Mali, pe care îl cumpărăm de la un localnic foarte bucuros să ne prezinte producția lui și care ne invită la o sesiune de degustare ad-hoc.

Drumul de întoarcere aproape mi s-a șters din minte. Copleșită de acest loc în care am senzația că timpul s-a oprit și în care am simțit liniștea ca nicăieri altundeva, mă îndrept spre Split. Tocmai la timp pentru o cină tipic mediteraneeană.

IMG_1112

Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Călătorii

Nu mă tem de darurile grecilor!

imaginary coffeeIată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.imaginary coffee grecia

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care creează un contrast copleșitor. Miturile împletite cu obiceiurile, cu poveștile și cu arta fac parte din cultura grecilor, caracterizată pe parcursul ei de idealizarea frumuseții, sub toate aspectele. Am regăsit-o în coloanele impresionante, uneori învinse de timp, în ruinele templelor antice, în marmura și bronzul în care Phidias a materializat simetria, misterul și grația ființei omenești, în legendele și în personajele fabuloase: Agamemnon și Clytemnestra, Electra și Oreste, Antigona și Oedip… La fiecare pas, Grecia etalează asocieri surprinzătoare de abundență și asperitate, liniște și putere, sălbăticie și armonie. Cultura ei este puternic influențată de spiritul Agorei, unde cu secole în urmă se făceau schimburile de mărfuri și de idei.

Urmez câteva indicații și în fața mea se înalță deodată Arcul de Triumf, construit de atenieni în cinstea împăratului Hadrian, între anii 131-132. Nu pot să nu remarc stilul tipic roman în partea de jos a construcției și elementele tradiționale grecești în partea de sus. Același stil, corintic, se observă și la coloanele și ruinele fostului templu aflate în apropiere.

imaginary coffee 2Conservatorul lui Irod din Attika, de lângă Acropole, deși construit în jurul anului 160 î.Hr, găzduiește în fiecare an concerte și spectacole de teatru pe timp de vară, iar ruinele Teatrului lui Dionisie amintesc de vremurile când aici se jucau pentru prima data tragediile – care îi puneau pe gânduri pe atenieni – scrise de Eschil, Sofocle și Euripide, precum și comediile lui Aristofan, cele care le permiteau vechilor greci să-i judece prin umor pe guvernanți.

Visez cu ochii deschiși că sunt printre vechii atenieni și văd piesa Oedip Rege!

imaginary coffee 3Pe Acropola Atenei suveran este Parthenonul, capodopera lui Phidias, construit din marmură ocru antic, în stil doric. Lipsa ornamentelor de pe coloane trece neobservată datorită impunătoarei masivități a monumentului. Totul e la scară mare. Omul s-a luat la întrecere cu zeii! Și aș spune că e 1-0 pentru OM.

Spiritul “Epocii de aur”, așa cum a fost numită perioada lui Pericle, este adânc înrădăcinat în subconștientul grecilor de astăzi. De aceea poate, plecând de la Biblioteca lui Hadrian, una dintre cele mai mărețe construcții din epoca ei, și îndreptându-mă spre actuala Bibliotecă Națională a Greciei, îmi dau seama că Atena însăși se află într-o continuă transformare. A trecut rând pe rând de la etapa renovărilor neoclasice, la reconceptualizarea valorilor deteriorate de timp și la crearea unor structuri postmoderne care asigură transferul moștenirii culturale către noile generații.

Aflată foarte aproape de clădirea Parlamentului, Biblioteca Națională a Greciei este parte a ansamblului arhitectural neoclasic “Trilogia”, alături de Universitate și de Academie. Mă opresc o clipă și privesc vestimentația și stilul de defilare al gărzii din fața Parlamentului. E o reprezentație publică ce pare a avea mai mult legătură cu spectacolul decât cu paza edificiului. Dar cam peste tot în Europa aceste gărzi au mai mult un rol simbolic.

imaginary coffee 4Clădirea Academiei este considerată cel mai frumos edificiu neoclasic din lume. Ea este flancată de cele două statui înălțate pe coloane ionice, zeul Apollo și zeița Atena, simbolizând continuarea vechiului spirit grec, un spirit care este personificat și de cei doi filosofi, Socrate și Platon, ale căror statui sunt așezate în fața clădirii.

Vechea locație a Bibliotecii Naționale, aflată în apropiere, a adăpostit mai bine de o sută de ani cele mai valoroase colecții de documente tipărite și manuscrise într-un spațiu menit să-i reflecte rolul în comunitate.Transmiterea moștenirii culturale către generațiile viitoare este obiectivul pe care grecii îl urmăresc cu consecvență, iar vechiul spațiu al Bibliotecii Naționale, pe cât de remarcabil este ca arhitectură, pe atât de restrictiv și neîncăpător s-a dovedit a fi pentru public. De aceea, încă din 1998 s-a lansat ideea relocării bibliotecii.

Inițiativa a fost imediat îmbrățișată de Fundația Stavros Niarchos din Atena. În același timp, fundația a avut în vedere și sprijinirea Operei Naționale Grecești. Proiectului i-a fost alocat un spațiu generos pe locul fostului hipodrom din apropierea Golfului Phaliron, care a permis dezvoltarea unui proiect comun, armonizat și perfect integrat mediului. Proiectat de arhitectul italian Renzo Piano, cel care și-a pus semnătura și pe controversatul Centru Georges Pompidou din Paris, noul complex urban din Atena este impresionant și inovativ.

imaginary coffee 6

Înainte de a pătrunde în clădire, mă întâmpină sunetul și mișcarea jeturilor de apă, iar o rețea de alei străbate peisajul luxuriant al grădinii amenajate cu arbori, plante, locuri de joacă și spații deschise. Parcul este o destinație în sine, fiind proiectat ca un omagiu adus tradiției grecești în ceea ce privește horticultura mediteraneeană. În fiecare lună, grădina își schimbă nuanțele datorită numeroaselor plante aduse de peste tot din Grecia, iar anual atât tema, cât și culoarea predominantă sunt selectate cu mare atenție.

Grădina urcă pe construcție și capătă forma unui deal care se înalță până la 32 de metri, formând un acoperiș verde peste structura clădirii. Nu numai că este spectaculos, dar acest tip de acoperiș are și un rol practic: reduce considerabil cerințele energetice ale clădirii.

Culmea dealului este transformată într-o esplanadă uriașă care oferă o priveliște de 360 de grade peste întregul oraș: marea se întinde pe toată vederea dinspre vest, la est se înalță Acropolele, iar de jur-împrejur se văd străduțele întortocheate dintre care răsar, distincte, construcțiile antice care populează Atena. Din acest punct de vedere, cel al panoramei, Centrul Cultural și Acropolele, ambele situate parcă pe acoperișul Atenei, par că se află într-un dialog atemporal, într-o simetrie care marchează, precum niște borne, traseul cultural al Greciei.

Dar spectaculozitatea ansamblului nu constă numai în detaliile vizuale, ci și în caracteristicile tehnice utilizate. Acoperișul centrului este fără îndoială un element-cheie al proiectului: o capodoperă arhitecturală și de inginerie. Un baldachin fotovoltaic acoperă mare parte din esplanadă, susținut de coloane din oțel prevăzute cu un sistem de absorbție a șocurilor. Acesta permite întregii structuri să se deplaseze în cazul unei expansiunii termice, a vântului puternic sau în timpul cutremurelor.

Armonia continuă și la nivelul solului.  Atelierul de arhitectură al lui Renzo Piano a proiectat un canal – o extensie figurativă a mării – și un pasaj pietonal. Ele conduc vizitatorul spre Agora, spațiul comun dintre cele două mari instituții culturale, pavat integral cu marmură de tip Dionysos, adusă tot din zona Atenei.

Sub acoperișul verde, pe latura vestică a Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos se întinde Opera din Atena. Ea include un teatru principal de 1400 de locuri și un teatru experimental de 400 de locuri. Designul interior a preluat temele clasice atât în ceea ce privește eleganța, cât și funcționalitatea spațiului. Tavanul pare să fie desprins însă de stilul predominant, reproducând figura unui emoticon zâmbitor inspirat din spațiul virtual.

imaginary coffee 5

De cealaltă parte a Agorei se întinde noua Bibliotecă Națională a Greciei. Holul central este deschis, iar toți pereții despărțitori sunt din sticlă securizată, astfel încât rafturile cu cărți dispuse pe fiecare etaj sunt vizibile atât din interiorul, cât și din exteriorul ei. Întregul edificiu îți dă o senzație de dinamism, accentuată mai ales de instalațiile artistului japonez Susumu Shing, agățate de tavanele centrului. E clar: oricât de legați ar fi de tradiție, grecii nu se culcă pe lauri, ei au sesizat nevoia de adaptare punând, în bunul spirit grecesc, “omul înaintea tuturor lucrurilor”.

Cu ce impresie am rămas? Cu dorința de a mă reîntoarce. Poate într-o vară!

Posted in Artă, Călătorii

Notion Motion

imaginary coffeeMi-ar plăcea să trăiesc pe malul unei ape, o apă curată care împrumută în fiecare moment culorile naturii și ale cerului, care preia forma vântului și a stropilor de ploaie… (cu condiția să nu plouă prea des, să fie numai vară și, desigur, nici Mall-ul să nu fie prea departe!!!).  Mda, probabil de aceea până și dorințele mele au încetat să se mai întrebe de ce nu se îndeplinesc.

Totuși aspirațiile mele lacustro-idilice și-au găsit împlinirea într-un loc cu totul diferit de cel la care m-aș fi așteptat: într-una dintre marile galerii ale Muzeului Boijmans von Beuningen din Rotterdam. Apa, cu toate luminile și umbrele ei, a apărut în viața mea sub forma instalației artistului danez Olafur Eliasson: Notion Motion. El a redat imaginea apei printr-un spectaculos efect vizual, lăsându-ne pe noi să decidem amploarea lui.

După ce citesc cele câteva informații afișate la intrare, pătrund în galeria întunecată unde zăresc, într-o semiobscuritate bine dozată, un perete care pare a fi lichid.  De fapt, îmi dau seama că galeria este divizată astfel încât să creeze un spațiu frontal și unul de fundal, structură care permite punerea în valoarea a contrastelor lumină/întuneric, calm/mișcare, reflexie/proiecție. În timp ce mă apropii confuză de ecranul de proiecție care acoperă întregul perete din față, simt că pășesc pe un podium de lemn ușor instabil – la prima impresie. Citisem la intrare ceva despre interconectivitate; așadar asta se întâmplă: eu, pășind, provoc literalmente o conexiune între cele două planuri și influențez imaginea proiectată pe perete. Iar acolo este un lac al cărui luciu e văzut pe verticală.

Înaintând, observ cum se agită suprafața netedă a apei de pe ecranul uriaș. Imaginea începe încet să se miște în partea de jos a ecranului, iar liniile luminoase, sinusoidale, se propagă spre partea de sus a ecranului și devin treptat difuze. Reproduce exact imaginea pe care o vezi când arunci o piatră în apă. În funcție de direcția spre care mă îndrept, se adaugă noi modele de unde. Apropiindu-mă și mai mult de ecran, el devine aproape complet acoperit de modelul agitat al unui lac în întuneric. Spectaculozitatea crește pe măsură ce în galerie pătrund și alți vizitatori, iar umbrele lor aduc un ritm surprinzător în mișcarea ondulată a peretelui.

Notion motion are însă și o dinamică proprie, una în care cursul mișcării nu este dictat de nimeni altcineva, ci de un mecanism simplu care acționează echipamentul instalației creând, în momentul în care nu te aștepți, un spectacol complex și absolut ireal.

Ei bine, da: “Spațiul în care trăim nu este un tablou pe care-l privim, ci o stare din care facem parte.

Posted in Călătorii

British Library

British LibraryRelația Londrei cu istoria pare a fi una de tip pigmalionian. Orașul asimilează și distribuie, ca un adevărat regizor, diversitatea reprezentărilor istoriei, păstrând și adăugând detalii după criterii culturale specifice, lipsite de ambiguitate. Este paradoxal cum o civilizație suspectată adesea de conservatorism absoarbe și intimaginary coffee Londraegrează noul într-o armonie deplină, fără a lăsa impresia unui contrast forțat. Ceea ce este evident, chiar și numai la o privire superficială, este respectul față de trecut. De altfel, în Marea Britanie lipsește cu desăvârșire fracționarea temporală a culturii. Este țara lui Shakespeare în aceeași măsură în care este și patria lui Henry Potter, este spațiul edificiilor istorice la fel cum este și cel al construcțiilor moderne.

Instituțiile de cultură britanice au menirea de a crea un puternic sentiment de mândrie națională și de a înzestra individul cu un model de gândire eficient. Biblioteca Britanică definește cel mai bine aspirațiile culturii engleze. Colecțiile sale, găzduite inițial de către British Museum, primul muzeu național public din lume, sunt acum expuse în sediul din St. Pancras, în clădirea celebrei British Library.

Construcția bibliotecii a fost un proiect dificil, care a coincis cu zorii așa-numitei “Epoci a informației”. Niciun alt proiect britanic de la reconstruirea Catedralei St. Paul, de după incendiul din 1666, nu se poate compara cu cel al bibliotecii nici ca termen de execuție și nici ca magnitudine a controverselor iscate în jurul lui. Profesorul Colin St. John Wilson a prezentat, începând din 1962, trei proiecte pentru două locații complet diferite. În cei 36 de ani, fiecare inițiativă a întâmpinat puternicele opoziții a două facțiuni rivale. Una dintre acestea, “oamenii viitorului”, prevesteau dispariția cărții și considerau orice proiect grandios ca fiind un mare elefant alb. Cealaltă parte, instituția academică, și-a justificat lipsa viziunii prin atașamentul nostalgic de prețiozitatea vechiului spațiu “Round Reading Room” din interiorul Muzeului Britanic.

Mai presus de orice opoziție, Sir Colin St. John Wilson și-a concentrat toată atenția pe acest edificiu, considerat proiectul vieții lui. Arhitectura încorporează elemente artistice care preiau teme specifice bibliotecii, înnobilând identitatea specială a clădirii. Din curte se poate pătrunde în clădire prin două puncte de acces, ale căror axe se intersectează în dreptul unui monument impozant: figura lui Newton lucrată în bronz de sculptorul Sir Eduardo Paolozzoti. Curtea  are rolul de mediator între zgomotul traficului din apropiere și atmosfera de studiu din interiorul bibliotecii

IMG_2286Primul lucru pe care îl afli atunci când pășești în Biblioteca Britanică este istoria alcătuirii colecțiilor sale. Regele George al III-lea a început constituirea unei biblioteci personale încă de la sfârșitul secolului al 18-lea, colecție donată apoi națiunii de către fiul său, George al IV-lea. “King’s Library”, așa cum a fost ea numită, reprezintă una dintre cele mai importante colecții ale Iluminismului și se află expusă chiar în inima bibliotecii. În comparație cu alte colecții de cărți vechi și rare păstrate de regulă departe de ochii privitorilor, în depozitele bine protejate ale bibliotecilor, aceasta are statut de fond curent oferit spre consultare cititorilor care studiază în sălile dedicate documentelor rare. Întreaga donație este expusă într-un turn de sticlă, pe un cadru de bronz înalt de șase etaje, dotat cu filtru UV și cu un sistem de control al mediului care ajută la menținerea cotelor adecvate de lumină, temperatură și umiditate. Impactul vizual este copleșitor, privirea fiindu-ți atrasă imediat de aspectul elegant al cărților legate în piele și decorate cu detalii strălucitoare roșii, aurii și negre.  Fondul regelui numără nu mai puțin de 65.000 de volume de cărți și 19.000 de broșuri, tipărituri de la jumătatea secolului al XV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Acestea se adaugă colecției generale a Bibliotecii Britanice care însumează în jur de 800 de kilometrii de rafturi ceea ce înseamnă peste 150 de milioane de cărți, documente rare, hărți, partituri muzicale și manuscrise. Sediul din St Pancras găzduiește aproximativ 275 de km. de rafuri, restul fiind depozitate în sediul din Boston Spa. Cu toate acestea, biblioteca se extinde continuu, adăugând anual doisprezece kilometri și jumătate de rafturi în spațiile special proiectate.

Dacă Biblioteca Regelui este prima imagine pe care o ai la intrarea în bibliotecă, simbolizând un far care semnalizează prezența tezaurului de cunoștințe, ceea ce dă o aură anume spațiului este felul în care pătrunde lumina naturală prin formele arhitecturale vălurite. Materialele naturale utilizate – travertin, stejar, piele, bronz și abanos – previn uzura timpurie a spațiului și asigură totodată o atmosferă caldă și prietenoasă.

IMG_2272Proiectarea verticală, în trepte, a clădirii a fost determinată de însăși importanța atribuită luminii naturale. Astfel, sălile de lectură sunt situate la etajele superioare pentru a beneficia de lumina care intră prin ferestrele de pe acoperiș; la nivelul solului sunt zonele de tranzit și cele expoziționale; instalațiile de întreținere și serviciile se află la nivelul primului subsol, iar depozitele se află la nivelurile inferioare ale subsolului.

Holul central este pe tot parcursul zilei populat de activitățile unui nou tip de cititori: utilizatorii de laptop. Aceștia împart spațiile de studiu, locurile din cafenelele și din restaurantele bibliotecii în mod echitabil cu cei care utilizează suporturile tradiționale de studiu.

IMG_2284Trebuie spus că Biblioteca Britanică nu este o bibliotecă de împrumut, ci o bibliotecă de cercetare, care permite cititorilor utilizarea tuturor tehnologiilor avansate de studiu, atâta timp cât acestea nu afectează integritatea documentelor. În bibliotecă există unsprezece zone de lectură care sunt împărțite între cele două modele de utilizare: acces rezervat și acces liber.   Rafturile sălilor de lectură, care urmăresc linia pereților, sunt ocupate cu materialele de referință, însă cea mai mare parte a documentelor solicitate sunt aduse din depozitele aflate la subsol. Aceste săli de lectură se întind pe trei etaje. Sala Hărților se continuă cu Sala Cărților Rare, cea care găzduiește documentele de patrimoniu și Sala Manuscriselor. În Sala de lectură Asiatică se află un număr impresionant de lucrări artistice provenite din colecția Departamentului Indiei Britanice, India Office.

În Galeria Comorilor sunt expuse, prin rotație, lucrări prețioase imprimate pe materiale fotosensibile. Galeria este foarte slab luminată, iar documentele sunt expuse în vitrine luminate din interior prin lentile cu fibră optică. Aici se găsesc exemplare rare sau unice ale unor manuscrise celebre: “First Folio” – prima colecție cu piese de teatru ale lui William Shakespeare, datând din 1623, partituri muzicale (Bach, Mozart, Beatles), ultima scrisoare a lui Nelson pentru Emma scrisă chiar în dimineața Bătăliei de la Trafalgar, hărți și globuri pământești, masa de lucru a scriitoarei Jane Austen, lucrări esențiale precum Magna Carta, Biblia lui Gutenberg și Evangheliile din Lindisfarne, o parte din caietele de notițe ale lui Leonardo da Vinci, cea mai veche carte tipărită din lume și multe altele.

Galeriile Persane găzduiesc expoziții temporare ale unor lucrări importante care sunt deținute fie cu titlul de împrumut, fie prin donație permanentă în colecția bibliotecii.

Cea de-a treia galerie este un spațiu public flexibil care găzduiește lucrări legate de istoria tiparului, de copertarea și legarea cărților, tehnici de înregistrare și  sonorizare, precum și expoziții omagiale.

Biblioteca Britanică este și un spațiu de cinstire a culturii, în toate aspecte ei. Astfel, peste tot sunt amplasate busturi, picturi sau plăci comemorative care amintesc vizitatorilor de personalități din toate timpurile.

IMG_2266IMG_2290IMG_2270

 

 

 

 

Foarte aproape de intrare se află sculptura din marmură, realizată Louis-François Roubiliac în anul 1757, care-l reprezintă pe William Shakespeare, iar pe zidul de alături este o imensă tapiserie care reproduce pictura narativă “If not, not” a pictorului american R. B. Kitaj. Piesa figurativă face aluzii literare la poemul “Țara pustie” de T. S. Eliot devenit simbol al generației postbelice și la tema colonialismului prezentă în  „Inima Întunericului” de Joseph Conrad. Alături sunt expuse patru medalioane ale celor mai importanți donatorii de colecții: Thomas Grenville, Sir Joseph Banks, Sir Hans Sloane și Sir Robert Cotton. În antecamera Sălii de lectură dedicată documentelor rare se află alte câteva picturi și sculpturi reprezentând personalități de seamă ale cIMG_2289ulturii universale: Handel, Vaughan William, Virginia Wolf, T.S. Eliot, Bach. La loc de cinste se află portretele personalităților care s-au remarcat în domeniul alcătuirii și îngrijirii colecțiilor de documente care formează astăzi fondul bibliotecii, nelipsind desigur statuia lui George al III-lea.

 În curtea bibliotecii, pe latura estică se află Centrul de Conferințe. Acesta cuprinde o sală de spectacole cu 250 de locuri, un foaier și trei săli de conferințe care au între 20 și 65 de locuri fiecare. Aici se organizează activitățile culturale și cele educaționale, lansările de carte, atelierele și dezbaterile cu publicul. Scara impresionantă apare ca o prelungire esențială a activităților din săli și este numită după “Treptele spaniole” din Roma. Scara este decorată cu o frumoasă sculptură în lemn de David Nash, „Spiral Sheavers” și de tapiseria lui Patrick Caulfield numită „ Pause on the landing”, cu referire la un incident  descris în cartea favorită a artistului, “Viața și opiniile lui  Tristram Shandy” de Laurence Sterne.

O altă resursă importantă a Bibliotecii Britanice este personalul care o deservește. Activitățile tradiționale de bibliotecă sunt completate de suportul și expertiza unei echipe de bibliotecari specializați în diferite domenii de interes. Anual, 35 000 de persoane iau parte la programele educative, atelierele, conferințele și evenimentele organizate de bibliotecă și coordonate de specialiștii din bibliotecă.

Cum schimbările dictează neîncetat politica bibliotecii, iar funcționalitatea clădirii se bazează pe flexibilitatea caracteristicilor ei, marea provocare pentru viitor va consta în abilitatea bibliotecii de a se adapta schimbărilor cu care, de altfel, s-a confruntat cu succes de când și-a deschis porțile în 1998. Biblioteca Britanică și-a dezvoltat o structură rafinată care se dezvoltă precum o rețea vie de conexiuni. Iar aceste ramificații reprezintă cunoașterea – cunoașterea care provoacă nesfârșita curiozitate a minții umane.IMG_2325

Posted in Călătorii

Sindone di Torino

imaginary coffeeCitisem câte ceva despre Giulgiul din Torino, știam controversa din jurul lui, dar nu aș putea spune că aveam o anumită opinie. Și fără niciun fel de pregătire, aproape prin hazard, am ajuns la Catedrala “Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino pentru a vedea Sacra Sindone sau Santa Sindone – Giulgiul din Torino. Am privit câteva minute biserica alb-marmoreeană care contrastează cu clopotnița alăturată, mult mai veche și diferită din punct de vedere arhitectural. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns în clădire prin ușa din stânga, recunosc, stăpânită mai mult de o profană curiozitate. Nu erau multe persoane în interior și totul era cuprins de liniște și de o lumină blândă. Buchete mari de cale albe erau așezate în dreptul altarului încadrat simetric de lumânări lungi în suporturi aurii. Pe peretele opus altarului se află o frumoasă reproducere a celebrei lucrări “Cina cea de taină”. Pardoseala este decorată cu octogoane din marmură albă și gri, iar pereții, monumentali de altfel, sunt lipsiți de ornamente. Pe partea stângă am observat un ecran mare pe care era proiectat un documentar despre veșmântul sfânt.

Filmul și notițele informative m-au făcut să am o imagine clară despre istoria lui:

Giulgiul este, conform tradiției, pânza funerară în care a fost învelit corpul lui Isus după ce a fost coborât de pe crucea răstignirii. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea de jos a giulgiului, iar cu cealaltă jumătate i-a fost acoperită întreaga parte din față. Giulgiul măsoară 4,42 m lungime și 1.13 m lățime și este țesut din in împletit în forma solzilor. Pânza, în afara micilor arsuri, prezintă două linii longitudinale paralele, închise la culoare, intersectate de 29 de găuri aproape triunghiulare, cauzate de o picătură de argint topit de pe caseta care conținea pânza împăturită, în timpul incendiului din Chambery, din 1532. Tot din cauza incendiului, pânza este pe alocuri decolorată de apa folosită la stingerea focului.

În partea de mijloc a țesăturii este evidențiată amprenta dublă (frontală și dorsală) a unui om. Imaginea apare aproape în relief datorită tonalității diferite a nuanțelor: culoarea este mai intensă în părțile proeminente ale figurii – frunte, nas, bărbie, piept – și mai estompată în celelalte părți. Persoana care a lăsat această amprentă depășea statura de 170 de cm. În locuri particulare (frunte, ceafă, încheietura mâinilor, picioare și coasta dreaptă) forma și culoarea nuanțelor sunt diferite de cele ale corpului: tind spre roșu, sunt drepte și bine conturate. Acestea sunt petele de sânge: semnele lăsate de răstignire și de biciuire. Pe țesătură mai apare imprimată clar și urma piciorului drept.

Tot din film am aflat și argumentele științifice în ceea ce privești autenticitatea giulgiului.  Când am intrat în biserică știam ceva despre încercările de autentificare când, în urma tratării cu carbon radioactiv, giulgiul fusese datat ca fiind provenit din Evul Mediu. Asta nu se spunea în film. Mai târziu am citit că, de fapt, cercetătorii se poate să fi examinat o bucățică de pânză care fusese cârpită de măicuțe după ce țesătura arsese în incendiu și astfel rezultatul nu este relevant. Cu adevărat interesantă e teoria care încearcă să explice cum de s-a putut imprima chipul pe pânză. Cercetătorii consideră că numai o degajare uriașă de energie poate lăsa o astfel de urmă. De aici se poate deduce că giulgiul nu a înregistrat moartea lui Isus, ci momentul Învierii Sale.

Am urmărit cu mult interes documentarul, deși privirea mi-era atrasă spre pânza care acoperea simbolul patimilor lui Isus. Giulgiul este păstrat în poziție orizontală, într-o casetă din aluminiu și sticlă, lungă de 5 metri. M-am apropiat ezitant și tot ce pot să spun e că nu pașii m-au dus acolo, ci un magnetism aparte. Nu era expus vederii, dar l-am simțit, i-am simțit prezența. Mi-am văzut chipul, aproape de nerecunoscut, reflectat în geamul de protecție. Coroana de spini, o imagine a giulgiului, aceeași rugăciune tipărită în mai multe limbi, blândețea din privirea celor prezenți …

 Eu … și toate îndoielile mele religioase am trăit o emoție profundă, neomenească. Ceva s-a strecurat în sufletul meu definitiv. Mi-au răsunat apoi în minte zile în șir versurile:

“Pe scara sufletului meu

 M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu”.