“eye of the day”

O zi ploiasă, un mic oraș din nordul Olandei, o scurtă pauză și o puternică dorință de a vedea locul în care s-a născut Mata Hari. Cam așa stăteau lucrurile când, după numeroase indicații, descopăr statuia, nu mai mare de un metru, înălțată pe un soclu pe care era inscripționat textul:

imaginary coffeeMata Hari

(Margaretha Geertruida Zelle)

7.08.1876 Leeuwarden (Kelders 38)

15.10.1917 Vincennes

Onthuld 13.3.1976

Înțeleg că în anul centenarului ei, autoritățile din Leewarden au marcat locul fostei case în care a locuit cea care a rămas cunoscută sub numele de Mata Hari. Nu știu de ce o asociez cu Josephine Baker, așa că, atunci când am văzut statuia am fost ușor intrigată. (Așadar nu e fata cu bananele!)

Ploaia măruntă a încetat pentru câteva momente, exact cât să-mi ofere răgazul de a privi micuța statuetă. Mata Hari – simbolul spionajului feminin! Seducție și inteligență, imaginație și exotism. O femeie cu o existență imaginată și trăită deopotrivă. În copilărie obișnuia să se descrie ca fiind “o orhidee printre gălbenele” și părea să fie total desprinsă de morala și prejudecățile vremii. Rămasă orfană de mamă și părăsită de tată, Margaretha ajunge la o școală pedagogică. Este dată afară de acolo în urma suspiciunii că ar avea o relație cu directorul școlii (nu se știe cine pe cine a sedus). Norocul fetei de 18 ani s-a materializat sub forma unui anunț matrimonial zărit întâmplător într-un ziar: “Căpitan în armata Indiilor de Est, actualmente în permisie, caută să se întoarcă în Indii om însurat. Caută o tânără cultivată, cu aspect plăcut și caracter blând”. A fost suficientă o fotografie, iar căpitanul Rudolph MacLeod, care se apropia de 40 de ani, i-a devenit soț.

L-a urmat în Malaezia, unde i-a născut pe cei doi copii: un fiu pe nume Norman și o fiică poreclită Nan. Căsnicia a fost departe de a fi una reușită și s-a și încheiat după 7 ani. În Java, tânăra femeie a învățat dansurile tradiționale și tot acolo cuplul și-a pierdut băiatul, otrăvit de o bonă. Când s-au întors în Olanda, Nan a rămas cu mama până când fetița a fost răpită de tatăl ei. Femeia a plecat la Paris cu o jumătate de franc în buzunar și cu o poveste pentru publicul francez. A spus tuturor că a crescut într-un templu indian sacru și a învățat dansuri străvechi de la o preoteasă care i-a dat numele Mata Hari, în traducere “ochiul zilei”. Deși au fost voci neîncrezătoare, Mata Hari a cunoscut o celebritate neașteptată ca dansatoare, în mare partă datorită faptului că apărea pe scenă goală, doar cu câteva bijuterii și șaluri transparente în jurul șoldurilor. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, interesul pentru dansul oriental a mai scăzut, însă listei bărbaților care o întrețineau i s-au adăugat și ofițeri militari de rang înalt de diferite naționalități. Serviciul de spionaj german a încercat să o folosescă, dar fără vreun rezultat notabil. Mai târziu, serviciul francez, care o bănuia de spionaj pentru germani, i-a întins o capcană. Cam asta a fost, în linii mari, istoria ei de spionaj. Deși destul de străvezie, această poveste i-a atras condamnarea la moarte. Procesul lui Mata Hari a fost plin de prejudecăți și dovezi circumstanțiale. Singurele sale crime reale s-ar putea să fi fost dorința de reinventare și slăbiciunea pentru bărbații în uniformă.

În dimineața zilei de 15 octombrie 1917 a fost dusă în fața plutonului de execuție, într-o pădure de lângă castelul Vincennes. A refuzat să fie legată la ochi și la mâini. Îmbrăcată elegant și purtând o pălărie cu boruri largi, le-a făcut cu mâna călugărițelor care i-au fost alături în ultimele luni, apoi le-a trimis bezele soldaților. Legenda spune că doar unul dintre cei 13 soldați din pluton a țintit spre Mata Hari nimerind-o în inimă.

O altă legendă spune că dacă treci prin zona în care se află statuia lui Mata Hari, într-o noapte întunecată cu lună plină auzi clinchetul brățărilor javaneze și dansul picioarelor goale…  și chicotelile unei fetișcane. Eu nu am auzit decât zgomotul ploii care a reînceput să cadă peste umbrela mea, șipotul apei din canalul care trecea chiar pe sub pasajul  unde era statuia și probabil glasul conștiinței care îmi șoptea că pauza s-a încheiat demult.

Advertisements

Asculta…

IMG_6079Mă atrag misterele, poveștile din jurul lucrurilor aparent banale. Asta mă face uneori să caut locuri pe  lângă care aș fi putut trece fără să le observ.

Ascultă ! E bufnița, e clopotarul sorții

Ce-și cânta fiorosul noapte bună.”

 (“It was the owl that shriek’d, the fatal bellman,

Which gives the stern’st goodnight.”)

Aceste versuri rostite de Lady Macbeth în actul 2, scena 2 din  piesa Macbeth, de Shakespeare m-au provocat să pornesc în căutarea unei biserici al cărui nume îmi suna foarte ciudat: The St. Sepulchre Without Newgate Church, în Londra, nu foarte departe de Catedrala St. Paul. M-am lămurit destul de repede de unde a căpătat numele:  “Without” se referă la poziția bisericii care se afla la un moment dat dincolo, adică în afara porților orașului.

Ridicată probabil înainte de anul 1100, numită după Mormântul Sfânt din Ierusalim și distrusă în  marele incediu din 1666, biserica este astăzi un edificiu tipic stilului georgian-târziu, când a fost reconstruită. Dar nu numele bisericii mi-a stârnit curiozitatea, ci ceea ce deține ea: un clopot mic, de mână, despre care se spune că era făcut să sune la miezul nopții înaintea zilei execuției, în fața celulei condamnaților la moarte, închiși în închisoarea Newgate. După ce auzea sunetul acestui clopot, prizonierul era scos din celulă și târât de-a lungul străzii Tyburn (astăzi High Holborn și Oxford Street) până la Tyburn (Marbel Arch, astăzi) unde avea loc execuția prin spânzurare. Estimez că era un drum de o oră. Îmi imaginez ce gânduri avea condamnatul pe parcursul acelei ore, cum își ura fiecare pas făcut, cum arunca ultime priviri oamenilor, locurilor cunoscute, poate și celor dragi care-l însoțeau pe această “Golgotă” britanică. Și probabil îi răsuna încă în urechi sunetul clopotului care tocmai îi anunțase moartea.

Clopotul este acum păstrat într-o cutie de sticlă, pe un mic suport pe care sunt încrustate câteva informații, inclusiv versurile pe care le rostea clopotarul în momentul anunțului fatal.  Și nu pot să nu mă gândesc la sentimentele celor care-i auzeau dangătul.  La drumul lor, în cuști, pe jos sau în căruțe până la locul execuției. La felul cum erau tratați pe parcursul acestui drum, în funcție de popularitatea fiecăruia și la acel micuț buchet de flori pe care-l primeau, ca un ultim gest de simpatie. O astfel de scenă este descrisă cu multă exactitate de către John Thomas Smith în cartea sa despre viața sculptorului Joseph Nollekens, “Nollekens and his Times”.

Iată și un mister pe care nu ard de nărăbdare să-l descifrez: sunetul acelui clopot!

IMG_6071

Lesson # 4

The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves.”

(Vina, dragă Brutus, nu-i scrisă-n stele, ci în noi înşine. William Shakespeare)IMG_1920

Vină, greșeală, culpă… adesea sinonimele plăcerii.  Mă întreb cum ar fi fost viața dacă n-ar fi existat păcatul, noțiunea de vină, conștiința greșelii. În cazul ăsta ce sens ar mai avea pedeapsa, normele, morala, legile? Și uite cum ar dispărea instituții, cuvinte din dicționar și mustrări din conștiință!

Chateau de Chenonceau

IMG_6598

Castelele de pe Loara. Am facut planul de călătorie astfel încât să închei vacanța eleganței și a romantismului cu Chateau de Chenonceau, castelul imaginat mereu pentru o femeie. Probabil de vină este atracția mea deosebită pentru povești romantice, istorii vechi, biografii interesante, iar Chenonceau este locul care a marcat viețile glorioase sau romanești ale celor care și-au încrucișat drumurile cu fermecătorul loc de pe malul râului Cher. Ei bine, da, râul Cher – un afluent care-și “trăiește” ultimii kilometri înainte de a se vărsa în Loire –  este cel în care se reflectă atât de frumos silueta castelului.

Drumul până acolo, o șosea îngustă, străbate Foret d’Amboise, iar eu mă las în voia imaginației și încerc să-mi inchipui personaje de demult care au trecut prin aceleași locuri în drumul lor spre castel.  Sentimentul că pășești pe urmele celor despre care ai citit în cartea de istorie sau în vreun roman de Dumas devine copleșitor. Pădurea se sfârșește repede, iar de-o parte și de alta a drumului se întind terenuri, unele cultivate cu grâu, altele acoperite de iarbă crudă și flori de câmp. Iubesc vara!

Intrarea în curtea castelului este precedată de un magazin cu suveniruri în care, pe lângă obiectele expuse de obicei pentru vânzare, observ sticluțe delicate cu parfumuri florale și obiecte decorative – prețioase – de porțelan. Nu degeaba se numește Castelul Doamnelor.   Aveam să constat asta și imediat după ce am trecut de porți și am străbătut drumul pietruit de pe care se puteau observa deja faimoasele grădini de flori și gazonul bine îngrijit.  Privirea mi se lipește de imaginea castelului și observ imediat contrastul dintre fațada construcției și turnul care e ușor diferit ca stare sau ca stil (nu-mi dau seama) de restul ansamblului. Într-adevăr, istoria castelului se reflectă etapizat în arhitectura lui, așa cum se întâmplă cu toate vechile povești. Aici legenda și realitatea sunt părțile aceluiași adevăr, iar eu nu fac niciun efort de a le delimita.

1435. Oare cum erau sau ce gândeau cei din vremea când a fost construit castelul? În gândurile mele e mereu vară când încerc să-mi imaginez vremuri îndepărtate, ca și cum pierderea naivității, a pasiunii pentru ornamente, a romantismului și a cavalerismului au transformat atmosfera idilică de odinioară în iernile înghețate de azi. Dar Chenonceau pare încremenit, neatins de ciclicitate decât poate în ceea ce privește rotirea aranjamentelor florale din exteriorul și din interiorul castelului. Și asta de mai bine de 500 de ani.

IMG_6600

Curtea din față reprezintă vechiul amplasament al castelului și păstrează încă planurile acestuia delimitate de șanțuri cu apă. Chiar lângă turn observ fântâna, ușor degradată,  ornamentată cu o himeră și un vultur, emblema familiei des Marques, cea în a cărei posesie a fost domeniul la început. Traversez pasarala care duce spre castel și pătrund în interior prin poarta din lemn masiv, sculptată și ornată cu salamandra, blazonul lui Francois I, și cu mărcile lui Thomas Bohier și ale soției sale, Katherine Briconnet. Cei doi au demolat o mare parte din vechea clădire și au reconstruit castelul  între 1515 și 1521, în același timp în care Francois I înălța castelul Blois.

Remarc imediat stilul renascentist al decorului, tapiseriile de Flandra care înfățișează scene din viața de zi cu zi la castel, câteva cufere gotice și cele două litere C împletite, simbolul Caterinei de Medici. Le privesc magnetizată și îmi dau seama că într-un fel, la nivelul simțurile, curiozitatea mea turistică se transformă într-o călătorie mentală în timp. Undeva, sub pași mei, simt pași Caterinei de Medici. Am citit atâtea despre ea încât îmi pare ireală această suprapunere. Mi-e greu să o extrag din cărți, unde o percepeam ca pe un personaj mai mult sau mai puțin inventat, și să o plasez – făcând abstracție de timp – în interiorul acestui elegant castel. Îmi pare mai firesc să cred că eu sunt cea care am pătruns în spațiul și în timpul ei. Am sentimentul timpului care se scurge invers cu mine cu tot și mi-e greu să mă regăsesc și să redevin turistul din secolul al XXI-lea. Mă aduc cu picioarele pe pământ vitraliile din capela reginelor, realizate în 1954!!! Înțeleg că cele originale au fost distruse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar cele de acum aparțin renumitului sticlar Max Ingrand.

Pereții, șemineurile, ușile ascund inscripții adăugate în diferite perioade, ceea ce-mi stârnește curiozitatea și dorința de a le descifra. Unele sunt adăugate rudimentar, ca și cum cineva le-a scrijelit din plictiseală. Așa sunt și cele descoperite în dreapta altarului lăsate acolo de gărzile scoțiene ale Reginei Maria Stuart: “Mânia Omului nu îndeplinește Înțelepciunea Domnului” (1543) și ”Nu vă lăsați învinși de cel rău” (1546).  Încerc să fac un calcul și-mi dau seama că în ’43, Maria abia dacă avea un an, dar era, desigur, regină de la vârsta de… o săptămână. Mă intrigă datele acestea pentru că știu că ea a sosit în Franța pe când avea cinci ani, adică în anul 1548, pentru a fi educată la curtea lui Henric al II-lea și pentru a se căsători cu delfinul Francois. Nu știu cum să-mi explic prezența gărzilor scoțiene acolo cu mai mult de patru ani înaintea sosirii Mariei Stuart.  Se pare că am mania misterelor!

Ambițioasa Caterina de Medici este peste tot în castel, până și  deasupra șemineului din camera Dianei de Poitiers, favorita regelui. Iarăși literatură: Diana de Poitiers, Diana de Castro, Gabriel… În copilărie, când am citit romanul “Cele două Diane” de Alexandre Dumas nici nu-mi imaginam că personajele existaseră cu adevărat și cu atât mai puțin că voi intra în spațiul cândva locuit de ele.  Frumoasei Diana de Poitiers i-a dăruit regele Henric al II-lea, soțul Catherinei de Medici, castelul Chenonceau. Deși era cu 20 de ani mai în vârstă decât el, Diana l-a fascinat până în ultima clipă. Frumusețea și tinerețea păstrate neatinse se datorau metodelor moderne de îngrijire pentru care era celebră. Mai târziu, cercetătorii au descoperit în părul Dianei o parte din secretele ei și un posibil motiv al morții: obișnuia să bea aur lichid pentru a-și menține tinerețea. Era conștientă de puterea frumuseții ei redată de altfel, în multe portrete aflate în castel. Deși nu e descrisă mereu în termeni măgulitori, am un sentiment de simpatie față de ea: este stră stră… străbunica regilor României: Ferdinand I, Carol al II-lea și desigur Mihai I.

IMG_6625

Dacă am găsit o ușoară ironie în faptul că tabloul Caterinei realizat de Sauvage se află în camera Dianei, marea ei rivală,  mă întreb cum percepeau curtenii faptul că peste tot sunt inscripționate, ca un blazon, inițialele lui Henric al II-lea și al Caterinei de Medici – H și C- împletite sub forma literei D, de la Diana. Ei da, vechilor francezi nu le lipsea umorul. Și nici curajul, aș zice cunoscând firea Caterinei. Admir tapiseriile flamande – „Triumful forței” și “Triumful carității” – scaunele din piele de Cordoba și descopăr în micuța bibliotecă semnătura Dianei de Poitiers.

Micuțul cabinet verde, camera de lucru a Catherinei, cuprinde o colecție impresionantă de picturi: Tintoretto, Jordaens, Golsius, Jouvenet, Spranger, Veronese, Poussin, Van Dyck.

Magnifica sală de bal construită în 1576 sub forma unei galerii peste podul de pe Cher are o lungime de 60 de metri și o lărgime de 6 metri,  pardosită cu tuf calcaros și ardezie.  Este luminată de 18 ferestre înalte care pornesc de la un metru de sol. Dincolo de ele admir nuanțele de verde închis ale râului în care se reflectă zidurile castelului și vegetația sănătoasă de pe margine.

Pe primii doi piloni plasați în albia râului se află bucătăriile castelului, și ele construite în stilul Renașterii. Oficiul propriu-zis face legătura cu sufrageria rezervată personalului din castel, măcelăria, cămara și podul de acces. Vasele şi tacâmurile de cupru şi argint sunt agățate pe pereți sau așezate la îndemână, parcă pentru a fi folosite în orice moment. Formele de tarte și de pișcoturi, carafele, mojarul sunt din aceleași materiale și toate lucesc în lumină, lustruite fiind cu pânză aspră.  Buchetele de ierburi uscate, dulapurile cu farfurii pictate, cuptorul de pâine, mesele din lemn masiv dau un aer rustic și totodată elegant locului. Totul pare gata pentru pregătirea mesei. Dianei de Poitiers prefera o combinație de cârnați negri din carne de porc și cârnați albi din carne de clapon și smântănă. Caterinei de Medicis îi plăcea celebra rețetă de bibilică neagră de Touraine, gătită uneori cu pere deshidratate aduse pe Loara din satele din apropiere.  Castelul păstrează multe dintre rețetele preferate ale celor care l-au populat de-a lungul vremii și, desigur, remarc în toate rafinamentul bucătăriei franceze.

Între cei doi piloni se află o platformă unde acostau vapoarele pentru aprovizionare. Nu știu cât este legendă și cât adevăr, dar se spune că aici obișnuia Diana să se scalde în apa rece a Cher-ului, de aceea locul se mai numește și Baia Dianei.

IMG_6685

Pătrund rând pe rând in Saloanele Francois I-ul și Louis XIV. Acestea îmi par desigur mai masculine, dar și mai somptuoase. Remarc portretele Dianei de Poitiers întruchipând-o pe însăși Diana, zeița vânătorii, în  tabloul realizat în 1556 de Primaticco și în lucrarea lui Laure Victoire Mancini. Celebrul portret al lui Louis XIV realizat de Hyacinthe Rigaud e încadrat într-o opulentă ramă aurie și înnobilează peretele din tapiserie roșie al salonului. De altfel,  ambele saloane cuprind o colecție impresionantă de tablouri. Mă opresc o clipă în dreptul portetului lui Samuel Bernard, bancherul regelui și tatăl doamnei Dupin. Luise Dupin (1706-1799) este și ea prezentă în salon, și îi privesc chipul tânăr cu o privire încrezătoare. Îmi e cunoscută din literatură și nu numai ca străbunică a scriitoarei George Sand, ci și ca protectoare a enciclopediștilor. Ea a fost gazda lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot și datorită generozității ei, Chenonceau-ul a fost ferit de valul distrugerilor din timpul Revoluției Franceze.

Scara spre primul etaj este printre primele scări drepte construite în Franța, după modelul italian. Tind să cred că în acea epocă era o adevarăta “revoluție” a scărilor pentru că și la Blois am găsit o scară spectaculoasă, chiar la intrarea din curte în castel, precum și ingenioasa scară dublu spiralată proiectată, se pare, de Leonardo da Vinci la Chambord, în ultimul său an de viață, 1519.

IMG_6620

La primul etaj pătrund în „camera celor cinci regine”, denumită astfel în amintirea celor două fiice ale Catherinei de Medici – Regina Margot și Elisabeta de Franța – și a celor trei nurori: Maria Stuart, Elisabeta de Austria și Luiza de Lorraine. Alături se află camera Caterinei de Medici, elegantă și decorată cu mobilier sculptat și tapiserii rare care transmit alegoric proverbe și fabule.

Celelalte camere ale etajului sunt decorate în același stil renascentist, dar prezintă, fiecare, particularități în funcție de destinația pe care a avut-o. La etajul al doilea se distinge camera Luizei de Lorraine. Această încăpere întunecată păstrează toate atributele doliului pe care l-a purtat regina după ce soțul ei, regele Henri al III-lea, a fost asasinat. S-a îmbrăcat pentru tot restul vieții în alb, culoarea doliului regal, de unde a fost numită Regina Albă, iar camera păstrează o atmosferă funebră: un panou sculptat cu câteva scene religioase, portretul lui Henric al III-lea, un scăunel pentru rugăciune, fulgi și pene simbolizând suferința, lacrimi din argint, lopeți de gropari, coroane de spini. Ca o ironie a sorții, această Regină Albă și Regina Neagră ( Caterina de Medici) transmit, prin asociere, culorile preferate ale Dianei de Poitires, alungată de la Chenonceau după moartea regelui: alb și negru. Uneori hazardul, cunoscut pentru felul lui ciudat de a se manifesta, intervine pentru a regla relația cu destinul.

În curte mă bucur de intimitatea oferită de grădina Caterinei și de romantismul grădinii Dianei. De altfel florile nu lipsesc nici din interior. Peste tot sunt compoziții spectaculoase de flori în vase diferite ca formă, stil și mărime, astfel încât niciun aranjament nu seamănă cu celălalt. Ca și cum fiecare femeie care a stăpânit castelul își impune încă personalitatea în detaliile lui.

Aleea pietruită, poarta…. îl privesc de departe. Magnific. Un ultim amănunt delicios: Chenonceau se află de aproape un secol în proprietatea familiei celebrilor ciocolatieri francezi Menier.