Cambridge: Mundus Transit et Concupiscentia Eius

Am tras adânc aer în piept, convinsă fiind că după Oxford, nimic la fel de frumos nu mi se mai poate întâmpla. Dar, ca mai toate convingerile mele, a dispărut și aceasta de parcă nu a existat niciodată.

King’s College Chapel

La Cambridge, am trăit plăcutul sentiment că mă aflu unde trebuie. E o armonie în toate! Să fie ceva în aer? Sau – mai știi?! – poate chiar este reală teoria aceea fantastică despre existențele eterice care acumulează gânduri, cunoștințe și conștiințe din toate timpurile… Dar mai bine las misterul acolo unde este și mă bucur de moment. O plimbare la Cambridge, fără țintă și fără plan. Un răsfăț!

Turistic vorbind, Cambridge-ul este copleșitor. Te lecuiește de autosuficiență și de orice tentativă de cădere în superioritate. Minți luminate și vizionare au făcut lucrurile să se întâmple pentru ca celorlalți, și întâmplător și ție, să-ți provoace emoții. Iți îndreaptă gândurile spre frumos și te abate de la mărunțișuri lipsite de sens. Dar desigur, frumusețea stă în ochii și în sufletul privitorului! Regăsesc aceeași monumentalitate grațioasă, lipsită de rigiditate, pe care am văzut-o și la Oxford. Nu știu însă dacă e corect să privesc comparativ cele două orașe. Părerea pe care ți-o formezi despre fiecare loc văzut este absolut subiectivă și ține, de cele mai multe ori, de experiențe care nu au nimic de-a face cu locul în sine. Așa este și cu oamenii!

Istoria Cambridge-ului e însă strâns legată de cea a Oxfordului, mai ales cea de început, când un incident sângeros a determinat migrarea unui număr însemnat de învățați – profesori și studenți- înspre Cambridge. Întreaga tărășenie a fost menționată de cronicarul englez Roger of Wendover în lucrarea Flores Historiarum (Florile istoriei). Pe scurt: în anul 1209, un student de la Oxford a ucis o femeie. Speriat, a fugit și s-a ascuns. Locuitorii furioși au mers la casa în care locuia și, pentru că nu l-au găsit, i-au ridicat pe cei trei tineri colegi cu care locuia făptașul. Deși aceștia nu aveau nicio vină, au fost duși la închisoare și apoi, spânzurați. De frica oxonienilor, ”robele” au părăsit orașul și s-au stabilit pe malul râului Cam.

Colegiile au împânzit, secol după secol, malurile râului. Astăzi, într-o plimbare cu autohtonele bărci plate, punts, dirijate cu ajutorul unor prăjini, te poți bucura de priveliști fără egal. De-o parte și de alta a râului Cam, pe așa-numitul The Banks, sunt înșiruite, ca într-o paradă exclusivistă, pajiștile și clădirile colegiilor, se înalță bisericile și bibliotecile…. cam tot. Aici se strâng turiștii și tot aici e locul de întâlnire al studenților.

De altfel, tot aici, sfârșitul anului universitar, care se întâmplă exact în această perioadă, e prilejul celebrelor baluri ale Universității din Cambridge. Participanții la ceremoniile May Balls respectă întotdeauna codul vestimentar black tie, ceea ce nu îi împiedică însă să se dezlănțuie la petreceri extravagante și zgomotoase, care țin câteva zile și nopți.

Universitatea din Cambridge are 31 de colegii, iar criteriile de admitere sunt foarte riguroase. Pe lângă rezultate excelente la examenele de specialitate, candidații trebuie să-și demonstreze pasiunea, motivația și libertatea în gândire. Universitatea le oferă toate instrumentele pentru a reuși, inclusiv reputația de a fi urmat aceleași colegii precum Isaac Newton, Erasmus din Rotterdam, Charles Darwin, Lord Byron, Oliver Cromwell, Stephen Hawking…

Apropo, e foarte interesant de văzut „Theory of Everything”, un film turnat în mare parte la Cambridge, despre viața și geniul lui Stephen Hawking. (https://www.imdb.com/video/vi974564377/?ref_=tt_vi_i_2)

Capelele și bisericile care însoțesc multe dintre colegii sunt ele însele opere ale arhitecturii. Au fost de-a lungul secolelor refugiul și sprijinul celor care și-au ridicat ochii către cer, dar și al celor care încearcă să găsească substituiri științifice. S-au solidarizat cu istoria locului și cu oamnii și au rămas neclintite în nobila lor misune.

Poarta medievală a Christ’s College, acolo unde au studiat, printre alții, John Milton și Charles Darwin, este cel puțin spectaculoasă. În epocă, porțile colegiilor aveau un rol important, ca și zidurile, de altfel. Lady Margaret Beaufort, mama regelui Henric al VII-lea, s-a preocupat de ridicarea și de dotarea Christ’s College. Ea este reprezentată deasupra intrării principale, într-o ținută modestă, cu o carte în mână, alături de blazonul familiei și de alte simboluri heraldice. Trebuie să recunosc că mi-a atras atenția stridența culorilor care contrastează cu simplitatea coloanelor. Dar ceea ce m-a intrigat sunt reprezentările celor două figuri ciudate care susțin blazonul regal. Două antilope cu cap de berbec. Aceleași figuri, într-o poziție aproximativ asemănătoare, se află și pe poarta principală a Colegiului St. John.

După o mică investigație am aflat că aceaste figuri reprezintă creatura mitologică numită Yale, iar simbolistica sa a evoluat de la „apărarea demnă”, la cercetarea și curiozitatea intelectuală. Porțile colegiilor din Cambridge pot fi o temă în sine, inedită și provocatoare. Și încă ceva interesant, numele Universității Yale este legat de bizara creatură.

Peste Trinity College aproape că am dat din întâmplare, plimbându-mă pe Trinity Lane, o străduță îngustă străjuită de zidurile clădirilor vechi. Colegiul se vede cel mai bine de pe râul Cam. Eu am aruncat doar o privire spre poarta din spate, pe unde este posibil să fi pășit și Isaac Newton. În curtea colegiului crește un pom, „mărul lui Newton”, însoțit de mențiunea că, prin înmulțiri succesive, este descendent al copacului din care a căzut mărul care i-a inspirat lui Newton teoria gravitației.

King’s College, fondat în 1441, este un ansamblu emblematic pentru Cambridge. Deși fotografia mea nu e întru totul relevantă pentru că surprinde doar colțul dinspre stradă al capelei colegiului (dar ce colț!) și un copac desfrunzit, îmi pare un mesaj despre trecerea cu demnitate a timpului și despre statornicie.

King’s College Chapel

Dar lecția timpului am aflat-o abia la Corpus Christi, cel mai vechi colegiu din Cambridge (1352). O bijuterie!

Corpus Christi College

E bizar cum tocmai cele mai vechi clădiri îmi plac cel mai mult, iar folosind timpul ca scuză (iarăși timpul!) sar peste modernisme. Absolut nedrept! Totuși, tocmai la Corpus Christi mi-a atras atenția o instalație care nu are nimic de-a face cu vechimea, ci dimpotrivă: The Corpus Clock.

The Corpus Clock

Cadranul ceasului este din oțel placat cu aur și este modelat sub formă de trei cercuri concentrice. Ceasul nu are „limbi” și nici numerele nu sunt marcate. Un led albastru clipește în dreptul orelor, minutelor și secundelor. Deasupra lui însă se află o făptură ciudată: un fel de insectă cu cap de pește răpitor: Cronofagul, devoratorul de timp. E o apariție lipsită de farmec care pare că se hrănește cu secundele noastre, încercând să ne demonstreze felul în care ne irosim viața și incapacitatea noastră de a opri timpul. (https://youtu.be/tcMQl6LfZ5Y)

Revenind la ceas, el nu marchează uniform clipele. Pare să se miște mai repede sau mai lent, întocmai cum percepem noi timpul: în momentele grele, timpul parcă stă în loc și zboară  în clipele fericite. Ceea ce e și mai interesant e că atunci când ceasul bate, se aude sunetul unui lanț care lovește un sicriu, amintindu-ne de realitatea morții (expresia „îți bate ceasul” e cum nu se poate mai potrivită aici, dar nu știu dacă englezii o folosesc).

Sub ceas este inscripția mundus transit et concupiscentia eius, într-o traducere aproximativă: „lumea şi plăcerile ei trec”. Versetul invită la reflecție, iar eu recunosc că îmi place lumea asta și vreau să gust fiecare clipă care îmi este îngăduită. 

Oxford: Dominus Illuminatio Mea

Pot spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ! Am lăsat nițel timpul să treacă pentru a fi sigură că nu confund entuziasmul de moment cu admirația, însă amintirea lui mă tulbură și acum, când scriu, la trei luni distanță.

Oxford! Un nume cu rezonanțe academice și cu o bibliotecă fabuloasă. Cam cu asta am plecat la drum. Și cu imaginile cuceritoare din seria Endeavour, în care personajul Morse este un genial absolvent al Universității din Oxford.

De la Londra putem ajunge la Oxford foarte ușor și rapid cu orice mijloc de transport: trenul, mașina sau autobuzul. Trenul pleacă la fiecare jumătate de oră din Paddington Station, gara care apare frecvent în romanele Agathei Christie și nu numai, și unde ne întâmpină statuia celebrului ursuleț Paddington. Putem ajunge la Oxford și cu autobuzul, de la Victoria Station. Cea mai bună variantă este însă călătoria cu mașina, pentru că ne putem abate după propria inspirație, să ocolim prin sate absolut fermecătoare sau pur și simplu să vizităm, în drum, un castel cu o istorie interesantă. E o călătorie fantastică! Dar trebuie avut grijă la norma de poluare a mașinii, pentru că în cam în toate orașele din UK, și desigur și în centrul Oxfordului, există zone cu emisii zero (ZEZ), în care accesul mașinilor e restricționat.

O parte a Oxfordului nu se deosebește prea mult de celelalte orașe englezești. Clădirile joase, cu un etaj sau două și cu mici spații comerciale la parter, se termină în intersecția The Plain, înainte de Magdalen Bridge, podul de peste Cherwell, râul care se îndreaptă fără grabă spre celebra Tamisa, celălalt râu ce străbate orașul. Și de aici, totul e altfel!

Prin secolul al X-lea, locul acesta nu era altceva decât o zonă prin care Tamisa putea fi traversată mai ușor de către proprietarii de turme („oxen’s ford” = vadul boilor) și probabil, cu timpul ar fi devenit un orășel ca toate celelalte, dacă n-ar fi prins viață, prin cine știe ce împrejurare, o dorință de cunoaștere a misterelor vieții.

Din perioada anglo-saxonă, preacademică, orașul mai păstrează o singură construcție: Turnul St. Michael. A fost ridicat în jurul anului 1040, ca parte a bisericii Sf. Michael, demolată între timp, și se remarcă printre celelalte clădiri, tocmai prin simplitate. Pietrele stivuite formează pereți aproape lipsiți de ornamente, cu excepția celor din dreptul ferestrelor și a crucilor modeste. Deși timpul i-a imprimat o aură spirituală, cândva turnul a fost închisoare pentru cei care urmau să fie executați.

Locul de execuție este astăzi marcat printr-o cruce din pietre, încastrată în vechiul pavaj de pe Broad Street. Nu am zărit nicio indicație, de aceea ar putea trece foarte ușor neobservat.

Locul de execuție de pe Broad Street

Singurul fel în care poți negocia cu trecutul este să înveți ceva din el. Oxfordul pare să prețuiască tot ce ține de propria istorie și, mai mult, s-a clădit pe lecțiile trecutului. Fiecare părticică a orașului e un tribut adus acestuia. Sincronizarea a avut și ea un rol important de la început. La puțin timp după ce apăruseră la Oxford primele forme academice de învățământ, regele Henry al II-lea le-a interzis tinerilor englezi să mai plece la studii în Franța. Majoritatea se îndreptau spre Universitățile din Paris, în timp ce în Anglia numărul studenților nu depășea, cumulat, câteva sute. Totuși, cercetătorii (britanici) consideră că măsura regală nu a avut un impact nici prea mare, nici imediat. Este posibil ca alte evenimente să fi contribuit mai mult la dezvoltarea centrului universitar de la Oxford: războaiele neîntrerupte cu Franța care îngreunau călătoriile pe continent; privilegiile regale de care se bucurau învățații; comunitatea de clerici stabilită aici și care promova învățătura în scopul reconcilierii filozofiei grecești cu teologia creștină… Cert este că intențiile pedagogice, inițial intim asociate credinței religioase, au radiat aici un spirit academic uriaș, sub motto-ul: Dominus Illuminatio Mea.

Nu a fost însă mereu o relație armonioasă între locuitorii orașului și purtătorii de „robe” – clerici, profesori și studenți – care au conturat existența orașului. Rezidenții au privit adesea cu ostilitate populația universitară, considerată a fi privilegiată, și nu de puține ori au avut loc tensiuni majore, sângeroase chiar. În urma unui astfel de conflict, un grup semnificativ de profesori și studenți au părăsit orașul și s-au stabilit la Cambridge, contribuind astfel la înființarea unui alt mare centru universitar. Ghizii au povești interesante de spus despre vrajba care a divizat secole de-a rândul orașul. Potrivit unei legende locale, în timpul epidemiei de ciumă, un grup de medici de la Colegiul Christ Church a descoperit o metodă bizară de a ține ciuma la distanță: consumul cojilor de cartofi. Dieta studenților devenise acum aproape exclusiv bazată pe noul aliment miracol. Bineînțeles, aceștia au protestat în toate modurile, inclusiv scrijelind pe o ușă a colegiului „No Peel” (fără coajă). Pare amuzant, dar adevărul este altul.

Ușa Colegiul Christ Church

De fapt, cuvintele care au fost inscripționate prin baterea unor cuie în ușă, erau un semn de protest al localnicilor împotriva lui Robert Peel, prim-ministru și fost student al Christ Church College, un activ susținător al reformelor protestante, în timp ce orașul era profund catolic. Inscripția este păstrată întocmai ca o amintire constantă a conflictului dintre oxonieni și „robe”.

În total, Universitatea din Oxford, una dintre cele mai vechi universități din lume, este alcătuită din 39 de colegii independente, risipite în tot orașul. Am petrecut o singură zi la Oxford și cel mai greu mi-a fost să aleg la ce să renunț. Chiar dacă nu am avut suficient timp, a fost o încântare să admir clădirile incredibil de frumoase, să pășesc peste urmele pașilor unor oameni absolut fascinanți, să respir un aer nou, să privesc localnicii relaxați, turiștii de-a dreptul uimiți, studenții cu zâmbete largi și cu priviri inteligente și am încercat tot timpul să-mi amintesc să respir.

Cele mai multe construcții sunt din piatră galbenă, iar soarele le face să pară de un auriu patinat. Dar, metaforic vorbind, strălucirea vine mai degrabă din interiorul lor – au studiat aici sute de oameni care au mișcat lumea și au modelat civilizația: regi, lideri politici, prim-miniștri, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel.

Referința religioasă a fost o constantă și s-a manifestat în toate aspectele, mai ales în arhitectura locului. Colegiile din Oxford au fost construite, în general, pe principiul amenajărilor mânăstirești, adică o serie de clădiri dispuse în jurul unei curți centrale, în careu (quadrangle). Dar asta nu înseamnă că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Fiecare colegiu reprezintă cu rigurozitate stilul perioadei în care a fost construit, e „bântuit” de miturile și de personalitățile care i-au configurat aura și, în general, fiecare colegiu e unic, în felul său.

Christ Church College. Sursa: (https://artuk.org/visit/venues/christ-church-university-of-oxford-7512 )

Christ Church este, fără îndoială, cel mai mare colegiu din Oxford, cu o impresionantă listă de absolvenți care se întrec în celebritate: W. H. Auden – poetul meu preferat, filosoful John Locke,  scriitorul A.K.A. Lewis Carroll (Charles Dodgson),  autorul povestirii Alice în Țara minunilor. E și o istorioară interesantă, care ți se va spune cu siguranță dacă vizitezi colegiul: Lewis, absolvent de Matematică și asistent la biblioteca colegiului, a invitat-o pe Alice Liddell, fiica în vârstă de 10 ani a decanului colegiului, la o plimbare cu barca. Se pare că acela a fost momentul în care fetița i-a inspirat scriitorului englez povestirea pe care a publicat-o fix trei ani mai târziu (1865). De altfel, Alice apare într-unul dintre vitraliile colegiului, iar poarta dinspre grădina decanatului îi poartă numele. Mai în zilele noastre, la Christ Church College s-au filmat câteva scene din „Henry Potter” și e interesant că se organizează chiar tururi speciale pentru fanii filmului.

Dacă Christ Church College este cel mai mare, Colegiul Magdalen este considerat cel mai frumos.

Turnul-clopotniță a fost construit în stilul gotic englezesc și este cea mai înaltă clădire din Oxford. Printre elementele decorative destul de des întâlnite, reprezentative pentru oraș, sunt turlele cu ”crockete”. Pe lângă rolul evident estetic, ele au și scopul de a comunica mesajul creștin, deoarece imită oarecum cârja arhierească și, în plus, sporesc prețiozitatea și verticalitatea clădirii. Înălțimea turnului și faptul că partea superioară este mai bogat ornamentată reprezintă, de asemenea, părți ale aceluiași mesaj spiritual.

Turnul Colegiului Magdalen

O parte dintre ferestrele mari și ascuțite ale colegiului dau spre malul râului Cherwell, iar întregul ansamblu are un farmec vechi, englezesc, distins și elegant. Aici, scriitorii C.S Lewis (Cronicile din Narnia) și J. R. R. Tolkien (Hobbitul, Stăpânul Inelelor) și-au citit cu voce tare lucrările în fața celorlalți membri ai cercului literar Inklings, iar mulți alți absolvenți ai colegiului au constituit elita societății britanice.

Oxford nu este un oraș foarte mare, de aceea, dacă nu cauți ceva anume sau nu poți rămâne mai mult, poți vedea, în trecere, zona turistică: cele mai vechi colegii – Balliol și Merton – înființate în 1263 și 1264; Queen’s College, cu o cupola precum un templu deasupra intrării – un exemplu superb de arhitectură neoclasică – proiectat de unul dintre arhitecții Catedralei St. Paul din Londra; All Souls College, cu vârfurile sale gotice; New College înconjurat de vechile ziduri ale orașului, iar a cărei intrare din spate duce spre celebrul quadrangle; Exeter College; Muzeul Ashmolean, Teatrul Sheldonian – prima clădire semicirculară din Anglia; uimitoarele capele cu vitralii medievale; pleiada de gargui; romanticul Pod al Suspinelor….

Un fast arhitectonic armonios, elegant și, desigur, eficient. Ei bine, acesta e locul care l-ar fi făcut fericit pe Maiorescu – în care formele și fondul sunt un tot, se susțin, se completează, coexistă real și viu. Îi demonstrează cum nu se poate mai bine teoria.

Gândul care m-a adus aici, de fapt, are un nume: Biblioteca Bodleiană – inima Oxfordului compusă din 28 de biblioteci academice! Ce misiune trebuie să fi avut această bibliotecă! Ce oameni au pășit în sălile ticsite de cărți! Istoria ei, colecțiile, arhitectura… totul e interesant. De altfel, englezii nu au avut niciodată vocația marginaliilor, au făcut lucrurile in style.

 Ideea de a strânge într-un spațiu special și de a proteja documentele care serveau clerului și savanților a apărut la Oxford odată cu creșterea numărului colegiilor. Pe la 1320, Thomas Cobham, episcopul de Worcester a construit o clădire chiar lângă Biserica St. Mary, destinată a fi casa congregației universitare și bibliotecă pentru studenții din Oxford.

Biserica St. Mary

Dar în 1327, episcopul a murit, iar executorii testamentari i-au vândut impresionanta colecție de manuscrise noului (la vremea respectivă) Oriel College. Demersul a revoltat suflarea academică, astfel că în 1337, aceștia au organizat o mică răzmeriță și au recuperat cele 20 de cărți cu forța. Disputa a durat însă până în 1410, când arhiepiscopul Arundel a plătit 50 de lire sterline (echivalentul a cca 30000 azi) pentru prețioasele volume, iar biblioteca a fost în cele din urmă deschisă.

Câțiva ani mai târziu, Humphrey, Duce de Gloucester, fratele lui Henric al V-lea al Angliei, a donat acestei biblioteci 281 de manuscrise, traduceri din greacă în latină ale operelor clasice. Comunitatea universitară a decis atunci că este nevoie de un spațiu mai generos pentru studiu. În plus, un anume domn Gutenberg meșterise o presă prin care putea multiplica pagină după pagină. În 1455, tipărise la mașinăria pe care o numise tiparniță, celebra Biblie cu 42 de rânduri, iar literele reproduceau exact scrisul de mână (unul dintre exemplare este păstrat la British Library și poate fi văzut în Treasure Room). Lumea cărților începea să se schimbe, așa că pentru a crea un spațiu pe măsura importanței lor, au mutat biblioteca la etajul nou construitei Divinity School, în 1480. În acele vremuri, bibliotecile erau amplasate deasupra sălilor de clasă pentru a beneficia de lumina soarelui și pentru a avea o umiditate cât mai scăzută.

Bibliotecile s-au confruntat de-a lungul secolelor cu inamici de toate felurile – jafurile, focul, războaiele -, dar cel mai distrugător dintre aceștia a fost mentalitatea. În 1550, de exemplu, în timpul Reformei, trimișii Regelui au scos tot mobilierul din universitate și au ars aproape toate volumele din colecția lui Humphrey pentru a elimina orice urmă a romano-catolicismului. Așa se face că, până astăzi s-au păstrat doar trei dintre volumele originale. Bibliotecile au înregistrat istoria și „pe propria piele”, nu numai în înscrisurile pe care le dețin!

Cel de care biblioteca din Oxford avea să-și lege definitiv numele, Sir Thomas Bodley (1545-1613), un erudit om politic care a avut și de el de suferit de pe urma persecuțiilor religioase, a extins edificiul și a reamenajat biblioteca, donându-și totodată colecția sa de 2000 de cărți.

Noua bibliotecă s-a redeschis pe 8 noiembrie 1602, iar Thomas James, un cleric anglican preocupat de descifrarea manuscriselor, a fost numit primul bibliotecar. James și-a dedicat o mare parte din timp căutând metode prin care să crească colecțiile și prestigiul bibliotecii. A înființat primele cataloage – unul dintre ele există încă – și un sistem foarte eficient de acces la documente. De asemenea, a negociat cu Stationers’ Company, un fel de colectură a librăriilor, să furnizeze Bibliotecii Bodleiene câte o copie a fiecărei cărți publicate, pe sistemul depozitului legal modern. În plus, a dus o politică extinsă de achiziții, a obținut donații și a mijlocit pătrunderea în bibliotecă a primelor cărți de literatură în limba engleză și în limbi străine.

Fondul inițial, la care s-au adăugat câteva colecțiile ulterioare, este denumit Biblioteca Duke Humphrey și funcționează în spațiul Old Library ca sală le lectură pentru cei care solicită documente mai vechi de 1641.

Clădirile construite de-a lungul timpului încadrează o curte pătrată, tipică pentru Oxford, numită Schools Quadrangle. Turnul care formează intrarea principală în bibliotecă este cunoscut sub numele de Turnul celor Cinci Ordine, iar poarta este decorată cu blazoane.

„Quad”-ul este înconjurat de sălile de clasă ale universității, așa cum au fost ele construite, cu menționările specifice:  metafizică, astronomie, muzică,  lingvistică, geometrie, filozofie morală….  

La etaj este legendara bibliotecă a Ducelui Humphrey – o bijuterie cu rafturi din lemn lustruit și cu tavanul pictat, care adăpostește cele mai fascinante volume ale umanității: prima ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită în 1623, un exemplar original al lucrării Magna Charta din 1217 din care un șoricel a luat o bucățică pentru a-și completa prânzul…  

Ceea ce zărești imediat în curte este statuia de bronz a lui William Herbert, al 3-lea conte de Pembroke (1580–1630) și important susținător al bibliotecii, amplasată chiar în fața intrării principale a Bibliotecii Bodleiene. Pe una dintre fațetele soclului regăsesc inscripția „Dominus Illuminatio Mea”, iar în spatele statuii, deasupra intrării se află mesajul încrezător al lui Thomas Bodley: QUOD FELICITER VORTAT/ACADEMICI OXONIENS[ES]/BIBLIOTHECAM HANC/VOBIS REIPUBLICAEQUE/LITERATORUM/T.B.P.

Trebuie spus că majoritatea documentelor sunt păstrate în depozite, în condiții adecvate de temperatură și umiditate,  și numai o parte dintre volume sunt expuse în regim de acces liber la raft. Biblioteca Bodleiană oferă servicii de consultanță în sălile sale somptuoase și acces la informații prin toate mediile. Desigur, au dispărut celebrele liber catenatus – cărți de referință legate cu lanțuri de pupitre – dar nici astăzi biblioteca nu împrumută documentele la domiciliu.

Astăzi, biblioteca centrală este formată dintr-un  un grup de cinci clădiri: Biblioteca Duke Humphrey, Careul (Quadrangleul), Clarendon Building, Radcliffe Camera și moderna Bibliotecă Weston. În afară de acestea, există și alte biblioteci satelit care funcționează pe lângă colegiile din Oxford.

Weston Library

Biblioteca Centrală a Universităţii din Oxford, este o capodoperă a arhitecturii gotice din Anglia, iar Radcliffe Camera, aflată în apropiere, proiectată în stil neoclasic, este cea mai veche bibliotecă rotundă din țară. A fost construită între 1737 și 1749 și este clădirea-reper a Oxfordului. Este monumentală, fără îndoială, dar nu are acea rigiditate specifică, ci, mai degrabă, simetria și simplitatea coloanelor îi dau o anume fluiditate. Clădirea aceasta m-a cucerit!

Radcliffe Camera

Astăzi, Biblioteca Bodleiană, „Bodley”  sau „ Bod”- cum i se mai spune,  este a doua ca mărime din Marea Britanie, după British Library, și numără peste treisprezece milioane de volume. Dintre acestea aproape un milion de documente sunt organizate în colecții speciale, pe domenii ale cunoașterii. Majoritatea sunt incluse în programul Digital Bodleian și pot fi accesate online.

Viziunea lui Thomas Bodley  a fost urmată cu fidelitate în toți acești 400 de ani, astfel că biblioteca a devenit un spațiu accesibil pentru toată lumea, nu numai pentru personalul academic. Mai mult de jumătate dintre cei care folosesc serviciile bibliotecii nu au legătură cu niciuna dintre universități. Pentru a se înscrie, cei interesați trebuie să citească „jurământul” cu voce tare, în limba maternă, sau să semneze următoarea declarație:

 “Îmi iau angajamentul de a nu sustrage nici un volum din bibliotecă, de a nu scrie pe cărţi, de a nu le rupe paginile, de a nu le deteriora în nici un fel; de a nu aduce în bibliotecă nici o sursă de foc; de a nu fuma în bibliotecă; şi promit să mă supun tuturor regulilor impuse de bibliotecă”.

Pășesc și eu cu capul plecat în cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum și de care mă desprind cu greu. Am plecat cu un amestec de regret că nu am reușit să vizitez câte aș fi vrut și de fericire pentru ce am văzut.

 Pe clădirile atât de frumoase găsesc semnul solidarității  – steagul ucrainean fluturând liber și curajos.

adorație, adorare

Pentru cei obișnuiți să-și ia întrebările în serios, căutarea de răspunsuri poate deveni consumatoare de timp și obositoare. Uneori chiar și lucruri neînsemnate, o imagine sau un cuvânt te pot intriga și simți nevoia să cauți înțelesuri dincolo de cele aflate la îndemână.  

https://www.akg-images.co.uk/archive/The-Adoration-of-the-Magi-2UMDHUROS4G1.html

Așa se face că o anumită parte din denumirea unui tablou mi-a provocat o mică dilemă: Adorația magilor.

Scena biblică este foarte prezentă în operele marilor artiști plastici, în fresce bisericești, gravuri, tapiserii sau în basoreliefuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Cel mai adesea e numită Adorația magilor, dar și Adorarea sau Închinarea magilor/păstorilor/regilor/înțelepților. În cazul celor trei personaje, ambiguitatea este explicabilă, dată fiind lipsa informațiilor. Dar Adorație sau Adorare? Iată un cuplu paronimic foarte frumos în care termenii se află într-o relație de sinonimie și care, tocmai din acest motiv, mi-a trezit interesul. Am căutat explicații, am răscolit etimologia termenilor și am tot oscilat între a considera când o variantă mai potrivită, când cealaltă. Cert este că amândoi termenii provin din latină prin filieră franceză: lat. adoratio/adorare; fr. adoration/adorer, iar definițiile duc spre o interesantă atracție paronimică. Ceea ce am remarcat însă este că, deși fiecare dintre ei imprimă nuanțe textului, cei doi termeni se atrag până la substituire, iar utilizarea oricăruia dintre ei în acest context nu deranjează și nu denaturează sensul inițial. Potrivit evoluției semantice , în limbile occidentale termenul preferat pentru descrierea momentului sosirii celor trei magi tinde să fie adorație. În schimb, în limba română termenul adorare este puternic asociat cu închinare, iar reprezentările plastice ale acestui subiect sunt mai frecvent  numite Adorarea/Închinarea magilor/păstorilor. Dar asta este doar semantică!

M-am obișnuit să găsesc în bisericile occidentale tot felul de reprezentări artistice laice (machete de vapoare, simboluri precreștine sau masonice, blazoane nobiliare stilizate, compoziții arhitecturale….), care au istorii interesante și care, fără a impieta, dau o anume personalitate locului.

În aceeași măsură, am avut parte și de neașteptate întâlniri cu arta sacră în reprezentări naive sau elementare, nepolenizate de o excesivă analiză, precum și de lucrări celebre, încărcate de detalii care lasă loc de interpretări.

Revin la copia lucrării lui Rubens, Adorația magilor, pe care am zărit-o la intrarea în cripta bisericii All Hollows by the Tower, aflată în apropierea fostului loc de execuție de la Turnul Londrei și despre care am mai scris aici: imaginarycoffee.wordpress.com/2022/04/06/perfidul-albion/

Biserica All Hollows by the Tower

Nu am găsit nicio informație despre cum a ajuns aici această reproducere,realizată în oglindă după varianta originală, păstrată în tripticul bisericii St. Johannes din Mechlen.

Tripticul Bisericii St. Johannes din Mechlen

Ceea ce s-a descoperit cu ajutorul tehnologiei este că, pe aceeași pânză, sub scena Adorației, mai există o imagine care reprezintă un portret de femeie înveșmântată într-o rochie neagră, cu umeri largi și cu un guler cu pliseuri. Probabil este  portretul neterminat al unei doamne din înalta societate, pictat înainte de secolul al XVII-lea. Este posibil ca cel care a pictat portretul să fie vreun ucenic de-ai lui Rubens, probabil același care a copiat și scena Adorația magilor.

Tema Adorației a fost recurentă la Rubens, astfel că a redat-o în multe tablouri de-a lungul vieții. Semn că era un subiect preferat, a realizat un tablou pe această temă chiar și pentru altarul mănăstirii Saint-Michel, acolo unde a fost înmormântată mama lui. Între timp a ajuns la Muzeul din Anvers (tabloul,desigur).

Deși subiectul este același, fiecare variantă originală a lui Rubens, și nu numai, prezintă diferențe evidente atât în ceea ce privește redarea tonurilor, cât și numărul și amplasarea personajelor. Cu toate acestea, sunt câteva personaje care apar în absolut toate variantele: pruncul sfânt, fecioara Maria, Iosif și cei trei magi.

Rubens a acordat o mare atenție celor trei bărbați care au adus daruri pruncului Isus. Chiar dacă în Evanghelia după Matei nu apare în mod explicit numărul celor care au venit călăuziți de steaua de la Bethleem, ci numai darurile aduse – aur, smirnă și tămâie – în mod automat s-a asociat numărul darurilor cu numărul magilor. Rubens a redat foarte distinct ceea ce simbolizează fiecare dintre cei trei regi. Pe de o parte, ei reprezintă răspândirea geografică, fiecăruia îi este asociat câte un continent – bărbatul îmbrăcat în verde înfățișează Africa, cel îmbrăcat în roșu este Asia, iar cel în galben este Europa. Nu există nicio mențiune biblică în sensul acesta și nici nu este un cod vestimentar unanim acceptat, astfel că nu toți cei care au abordat subiectul au ținut cont de el. Interesant este că el apare încă din cele mai vechi reprezentări, având mult mai multe și mai adânci semnificații.

Între timp, într-o scurtă călătorie la Târgoviște, am găsit în Muzeul de Artă de lângă Curtea Domnească (complex care se află în renovare, astfel că nu am putut să-l vizitez decât parțial), o pictură pe lemn, despre a cărei origine nu se cunosc prea multe (se consideră că sunt multe similitudini cu una dintre reprezentările lui El Greco).

Muzeul de Artă, Târgoviște

Cei trei magi apar aici, precum la Rubens, înveșmântați în straie lungi și fastuoase colorate în roșu, galben și verde. Mai mult, unul dintre magi,cel îmbrăcat în verde, are pielea închisă la culoare și poartă turban, iar, precum la Rubens, personajul în roșu are capul descoperit. În schimb, în pictura de la Târgoviște, magul care stă în picioare poartă pe cap coroana regală, iar Iosif și Maria sunt reprezentanți cu aureola sfințeniei.

Dar ceea ce mi se pare cel mai interesant este că, în ambele tablouri,  cei trei magi se află în etape diferite de viață, simbolizând vârstele omului: tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Această diversitate întruchipată de Magi îmi pare plină de sens în ceea ce privește înalta spiritualitate, iar darurile aduse completează, prin simbolistica lor, mesajul profund creștin.

Desigur că detaliile sunt, cel mai adesea, metode de transmitere a unor mesaje sau devin subiecte de dezbatere, accidental, peste timp, prin ochii curioși ai cercetătorilor și ai privitorilor. Vârstele omului, ca teme în reprezentările plastice, sunt realmente pline de ingeniozitate. Am descoperit asta undeva în Trafalgar Square.

Trafalgar Square

Perfidul Albion

Stâncile albe de la Dover – dacă de la ele își va fi tras insula vechiul nume – mărginesc malul dinspre Canalul Mânecii și creează o priveliște utterly unreal, cum ar zice englezul. Trebuie văzute măcar o dată în viață! Asta doar dacă alegi să traversezi cu feribotul – o călătorie de două ore, pe parcursul căreia te poți acomoda cu politețea britanică și cu autohtonul meniu fish and chips.  

În ceea ce privește expresia Perfidious Albion – un fel de ”a-și trage spuza pe turta sa” mai prețioasă – începi să te îndoiești de sensul ei peiorativ imediat ce pășești în Marea Britanie. Se pare că egoismul și duplicitatea nu au fost chiar păguboase! Dar, desigur, depinde pe care dintre malurile canalului te afli! Și-apoi, cel fără de păcat…

Perfidul AlbionLocuțiune pe care o folosim atunci când vrem să facem aluzie la politica egoistă a guvernului englez. (Nouveau Larousse Illustre, Vol 1, Paris, 1898)

Albion numele dat de cei vechi Angliei, probabil din cauza albeței coastelor sale. (Minerva. Enciclopedie Română. Cluj, 1929)

Albionnumele dat de către autorii greci Marii Britanii. (La Grande Encyclopedie, Vol I, Paris, 1885)

Albionnume dat Angliei de către greci, datorită falezelor și stâncilor sale albe – văzute de departe – sau datorită lui Albion, fiul lui Neptun. Astăzi, termenul nu mai este folosit decât în poezie și retorică. (Nouveau Larousse Illustre, Vol 1, Paris, 1898)

Țara lui thank you și a lui please este frumoasă în orice anotimp, dar la începutul primăverii este absolut superbă. Totul este înflorit: cireșii japonezi, narcisele galbene, cameliile albe, roz și roșii, forsythia, muscari, magnolii…. Grădinile englezești, cu estetica lor studiat neregulată, cu plante armonios combinate atât în ceea ce privește proporțiile, culorile, cât și soiurile, îți împrospătează instant pofta de viață. Și orice spațiu verde este transformat într-o mereu proaspătă grădină englezească.

Un astfel de părculeț a fost una dintre destinațiile mele din acest an: Cleary Gardens. M-am gândit să răscolesc puțin Londra în căutarea semnelor lăsate de trecerea romanilor, iar micuța grădină de pe malul stâng al Tamisei a fost pe lista mea.

Mai întâi, m-am pus la curent cu contextul istoric: În anul 43 d.Hr, Britannia a fost invadată de armata romană, condusă de împăratul Claudius, iar până în anul 100, Anglia, Țara Galilor și o parte a Scoției au fost cucerite și au devenit provincii romane. Armata invadatoare a fost alcătuită din patru legiuni care numărau în jur de 50.000 de soldați. Ca peste tot pe unde au trecut, romanii au construit drumuri și orașe, iar latina a devenit limba oficială. Britannia a făcut parte din Imperiul roman timp de aproape patru secole, până în anul 411, iar influențe romane s-au păstrat, într-un fel sau altul, de-a lungul secolelor, în cultura britanica. (surse: British Museum și Museum of London)

Cum am o foarte proastă orientare în spațiu, dar o mare determinare, mi-am activat GPS-ul pe telefon și am pornit în căutarea urmelor romane păstrate prin Londra. După ce m-am învârtit în cerc pentru că am încurcat de câteva ori stânga cu dreapta și nu am reușit în ruptul capului să depistez sud-vestul (!), tot Dumnezeul dezorientaților m-a salvat.

Cleary Gardens se află foarte aproape de Catedrala Saint Paul, la intersecția străzii Queen Victoria cu vechiul Huggin Hill. La prima vedere, nu este nimic altceva decât un micuț spațiu verde, decorat cu grilaje de lemn sub care, la amiază, lucrătorii din apropiere se relaxează în timp ce își iau prânzul. Dar acest colțișor liniștit dintr-o zonă intens circulată are o istorie aparte: a fost construit pe locul unei băi romane din secolul I d.Hr. Și mai interesant este modul în care a fost conceput, astfel încât să se vadă, stratificat, trecerea timpului. Practic, locul este etajat, iar fiecare dintre cele trei terase spune povestea unei epoci.

Spațiul de la nivelul solului este micuța oază de verdeață. Urmăresc scările care mă ajută să cobor câteva secole în timp și descopăr o terasă cu tematică viticolă, semn că zona era cândva utilizată pentru cultivarea viței de vie. Viticultorii medievali francezi au descoperit  aici un sol bogat în minerale, astfel încât au adus soiuri de viță nobilă de pe Valea Loarei și au desfășurat un profitabil comerț cu vinuri.

Cobor, la propriu și la figurat, încă o serie de trepte, mai adânc în istorie și descopăr zidul vechi de 2000 de ani („ați ajuns la destinație!”, ar fi spus victorios GPS-ul meu dacă ar mai fi avut glas!). Mă opresc o clipă și privesc trecătorii grăbiți care, probabil obișnuiți cu priveliștea, nu își mai aruncă ochii spre zidul roman. Mie îmi pare incredibilă senzația de a atinge ceva atât de vechi, iar modul simbolic în care a fost gândită coborârea în timp, așa cum este ea aici, e foarte interesant. Cred însă că pentru a simți asta îți trebuie multă curiozitate, interes și imaginație. Altfel, spațiul ar putea părea unul banal. Zidul acesta însă are o poveste de spus, iar eu sunt mai mult decât încântată să o aflu.

In 1929, lângă această colină de pe Tamisa au fost descoperite rămășițele unei băi romane, alimentate de un izvor cu apă curată. Excavările însă au avut loc treizeci și ceva de ani mai târziu. Se pare că baia fusese construită în jurul anului 80 d. Hr. și apoi extinsă, undeva pe la începutul secolului al 2-lea. La sfârșitul secolului următor ea a fost însă demolată, presupunându-se că dărâmarea ei a avut legătură cu construirea zidului defensiv. Parcul se suprapune doar peste o mică parte a fostei băi, iar restul încăperilor se află încă sub clădirile din apropiere.

Interesantă este și istoria descoperirii site-ului. Ca urmare a bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mare parte a clădirilor din zonă au fost distruse. După război, locul a fost eliberat pentru a primi o nouă destinație, iar excavările din 1964 au scos la iveală bucata de zid roman. În 1982, a fost finanțată amenajarea unei grădini, păstrând toate caracteristicile epocilor pe care le-a traversat. Grădina poartă numele domnului Frederick Cleary (Flowering Fred), un important peisagist care a proiectat numeroase spații publice de agrement.

Deși se află într-o zonă veche, clădirile sunt relativ nou construite. Toată această parte a Londrei a fost dramatic afectată de bombardamentele germane. Demolările de după război au scos la iveală însă rămășițe care spun povești interesante. Acestea sunt astăzi expuse în muzeele londoneze, care au găsit cele mai bune metode de aranjare și de prezentare. Și pe străzile Londrei au rămas vestigii romane, dar majoritatea fie sunt grav deteriorate, fie sunt păstrate în spații inaccesibile publicului larg.

Cu un Caffè Latte generos mă încumet să pornesc în căutarea unei astfel de mărturii romane. Renunț la hartă pentru că următoarea mea destinație se află într-o zonă care mi-e familiară. La o milă distanță de Cleary Garden, urmând cursul Tamisei, relativ în linie dreaptă spre Turnul Londrei, se află All Hollows by the Tower, cea mai veche biserică din oraș. Ea a supraviețuit atât marelui incendiu din 1666, cât și bombardamentelor germane. Edificiul este spectaculos, chiar dacă ceea ce vedem astăzi este în mare parte rezultatul renovărilor postbelice. Din clădirea inițială se mai păstrează doar turnul și zidurile exterioare. Biserica a fost fondată prin secolul al VII-lea și a reprezentat punctul de început al uneia dintre cele mai neobișnuite ceremonii londoneze, cunoscută sub numele de „beating the bounds”. Scopul acestui vechi obicei era acela de a se  confirma deținerea terenurilor pentru a înlătura orice posibil conflict legat de dreptul de proprietate al parohiei. Cum am spune astăzi, gardurile bune fac vecini buni! Tradiția a supraviețuit încă în unele zone din regat, desigur doar la nivel simbolic.

Dar un alt mare supraviețuitor, unic și mai puțin cunoscut, este încorporat chiar în cripta bisericii All Hollows by the Tower: podeaua de mozaic a unei case romane. Când am intrat, biserica era aproape goală. Am zărit semnul care indica locul în care se află mozaicul, dar entuziasmul mi-a pierit instant când am văzut cuvântul scris: criptă. Am coborât scările care păreau să ducă în măruntaiele biserici. Creepy!

Mă înfioară spațiile închise și pustii… acesta m-a terifiat! Frica îmi pare cel mai puternic sentiment și cel mai greu de înfrânt. Am stat numai câteva momente acolo pentru a privi rămășițele aflate în semiumbră și pentru a citi cele câteva informații de pe o plăcuță. Spre ieșire, mi-am dat seama că nu am fotografiat mozaicul, așa că, tremurând, am coborât din nou. Cam asta ar fi scuza pentru cât de proaste sunt fotografiile pe care le-am făcut.

Pavajul roman este destul de bine conservat și este alcătuit din tesserae roșii, care arată aproape la fel ca atunci când au fost așezate pentru prima dată. Din informațiile de la fața locului se pare că el datează din secolul al II-lea d. Hr., când orașul număra în jur de 60.000 de locuitori. Cea mai populată zonă era cea care se întindea de-a lungul Tamisei. Atmosfera trebuie să fi fost destul de efervescentă, cu atelierele, depozitele, prăvăliile și casele familiilor de muncitori, cărora li se alăturaseră nou-veniții din legiunile romane. Dintr-o astfel de casă provine și pavajul păstrat în biserică. Locuința fusese probabil una modestă, cu un singur etaj, dar solidă. Pavajul roman care forma podeaua era montat direct pe pământul bătătorit. Se presupune că proprietarii casei nu erau înstăriți, deoarece nu s-au găsit urme că sub pavaj să fi avut hypocausts – un fel de instalație antică de încălzire prin podea. Totuși stăpânii casei s-au îngrijit de aspectul pardoselii, astfel încât, atunci când acesta a început să se taseze, au umplut adânciturile formate cu opus signinum (o mixtură de lipire formată din mortar și bucăți mici de țigle sparte) pentru uniformizare.

Potrivit aceleași surse, pavajul a fost descoperit pe la sfârșitul anilor ’20, când s-a produs o surpare a terenului sub de turnul bisericii.

În afară de acest mozaic, biserica găzduiește și o arcadă saxonă în care este încorporată și teracotă romană. All Hallows by the Tower a fost probabil construită în anul 675. Londinium (Londra antică) fusese abandonat de legiunile romane încă de la începutul secolului al V-lea, iar clădirile lăsate în paragină au fost utilizate adesea ca materiale de construcție. Inițial, biserica  fusese construită din lemn, dar foarte repede după aceea este posibil să fi fost ridicată o structură din piatră, pentru că arcada din interior a fost datată, așa cum reiese din informațiile prezentate în biserică, la sfârșitul secolului al VII-lea.

Arcada a fost descoperită după bombardamentele germane, care au distrus o mare parte a bisericii. Zidul care o ascundea a fost dărâmat, scoțând la lumină această cea mai veche arcadă saxonă din Londra.

Și încă un lucru interesant descoperit în biserică. Înainte de a coborî în criptă, în apropierea arcadei saxone, se află o copie foarte reușită după Adorația magilor, de Peter Paul Rubens. Lucrarea este o imagine în oglindă a originalului care se află în biserica St. Johannes din Mechlen, Belgia. Acest lucru sugerează că scena a fost imprimată pe pânză sau gravată, cândva prin anii 1620. Cel care se presupune că a transpus scena pe pânză a fost Lucas Vosterman, gravorul care a lucrat în studioul lui Rubens în acea perioadă. Pictura ascunde o poveste interesantă despre care voi scrie în curând.

Privesc biserica de la o oarecare distanță și mă gândesc câte secole a dominat malul Tamisei de lângă Turnul Londrei și câți nefericiți și-au ridicat ochii, plini de speranță, spre ea. Perfid sau nu, bătrânul Albion are o istorie fabuloasă și o cultură greu de egalat. E atât de ușor de iubit!

♥️ Torino

Torino văzut de pe Monte dei Cappuccini

Sunt locuri pe care nu le voi vizita niciodată, dar cum în viață există și o lege nescrisă a compensație (sau a atracției ?!), sunt și locuri pe care le-am văzut și am avut norocul să le revăd. Dacă ar fi să cred teoriile ezoterice legate de cele două triunghiuri invizibile care leagă orașul, prin magia albă, de Lyon și Praga și prin magia neagră de Londra și San Francisco, ar fi mai simplu să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult Torino. Însă în materie de ezoterism, se pare că m-am blocat pe una dintre laturile triunghiului greșit. Dar este adevărat că piețele largi, înconjurate de monumente purtătoare de o simbolistică aparte, fac din acest oraș centrul magic al lumii, punctul de confluență al lucrurilor știute și neștiute, al întunericului și luminii, iar misterul și legenda adaugă noi și noi fațete culturii italiene.

Torino este ce este! Un oraș care își prețuiește deopotrivă trecutul și prezentul. Atributele prosperității asigurate de preocupările permanente pentru industrializare și tehnologizare susțin, pe fundal, dezvoltarea economică a orașului. Însă toate accentele moderniste nu fac decât să pună în valoare prețioasele urme ale trecutului. Amprenta diferitelor epoci se regăsește în diversitatea aspectelor urbane și în abundența formelor de exprimare culturală, armonizate printr-un subtil spirit aristocratic cu nuanțe mai degrabă franțuzești, care însuflețește, într-un mod aparte, orașul. Stilul baroc domină arhitectura principalelor edificii, iar arcadele impunătoare, eleganța rafinată a clădirilor și sofisticatele compoziții peisajere imprimă o atmosferă princiară și totodată relaxată întregului oraș.

Străjuit de statuile lui Castor și Polux (încărcate și ele de simboluri), Palatul Regal din Torino domină Piazzetta Reale, inima orașului de peste trei secole. În 1831, imediat după urcarea pe tron a lui Carlo Alberto de Savoia-Carignano (1798 – 1849), regiunea Piemontului a fost străbătură de un elan înnoitor datorită reformelor administrative și culturale promovate de tânărul rege. Printre primele măsuri luate, a fost mutarea Biblioteci Regale. Carlo Alberto a alocat pentru această nobilă misiune un fost depozit aflat la parterul aripii de est a Palatului Regal, sub Galeria Beaumont.

Locația a fost complet refăcută de Pelagio Palagi, pictor, arhitect și decorator de interior, care a transformat-o într-o sală neoclasică monumentală, care îți taie respirația. Palagi a acordat o mare importanță detaliilor artistice menite să sugereze fără echivoc destinația locației. Impunătoarea boltă pictată cu scene alegorice reprezentând Arta și Științele este perfect armonizată cu mobilierul de nuc. Rafturile în care sunt păstrate cărțile sunt dispuse pe două niveluri, prevăzute în partea de sus cu balcoane mărginite de balustrade din fier forjat.

Pe lângă proiectul arhitectural ambițios, regele s-a preocupat și de formarea unei colecții valoroase de documente. Mai întâi, l-a însărcinat pe contele Michele Saverio Provana del Sabbione să inventarieze toate exemplarele rămase în patrimoniul de carte al Palatul Regal, apoi și-a cedat întreaga bibliotecă, cea pe care o moștenise de la celebra sa bunică, Giuseppina di Lorena-Carignano. A continuat grandiosul proiect prin desemnarea unui grup de cărturari pe care i-a mandatat să cutreiere Europa și să achiziționeze toate volumele valoroase ieșite de sub teascurile tipografiilor. Cărturarii aleși s-au bucurat de sprijinul monarhului și au pornit să  cerceteze tipografiile și anticariatele din străinătate, strângând astfel documente prețioase care reflectau progresul științific și ideile progresiste ale vremii, aspectele lingvistice și literare, teoriile legate de istoria Casei de Savoia, precum și lucrări care se remarcau prin detalii tipografice de excepție, prin raritate sau prin frumusețe. Întreprinderea, care părea inițial costisitoare și greu de realizat, s-a dovedit a fi una de succes, iar vechea bibliotecă a curții s-a îmbogățit cu numeroase volume rare, codexuri, pergamente și cărți iluminate, ilustrate și decorate cu fire de aur sau argint. În 1839, Carlo Alberto a cumpărat de la colecționarul Giovanni Volpato o impresionantă colecție de desene din secolele al XV-lea  – al XVIII-lea, semnate de maeștri italieni și străini, printre care Michelangelo, Rafael, Rembrandt și Leonardo da Vinci. Biblioteca regelui ajunsese să numere peste 30.000 de volume, la care aveau acces exclusiv membrii familiei regale, curtenii și savanții care se ocupau cu studiul artei, științelor și istoriei. Biblioteca și-a încetinit oarecum dezvoltarea după urcarea pe tron a lui Vittorio Emanuele al II-lea și după mutarea capitalei la Florența și apoi la Roma. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea Republicii, bunurile Casei de Savoia au fost trecute în patrimoniul statului, iar din 1970, odată cu finalizarea acestui proces, Biblioteca Regală a devenit bibliotecă de stat, subordonată Ministerului Patrimoniului Cultural și al Turismului. Mai târziu, în 2015, a devenit parte a complexului cultural Polo Reale, alături de alte mari instituții de cultură. Astăzi, clădirea Bibliotecii Regale din Torino face parte din suita UNESCO Residences Savoy (Reședințele Regale Piemonteze) și este înregistrată pe Lista Patrimoniului Mondial din 1997

Printre lucrările de referință care compun patrimoniul bibliotecii se află prețiosul Corpus Leonardian al Bibliotecii Regale, care cuprinde treisprezece desene semnate de Leonardo da Vinci. Aici se află păstrat celebrul Autoportret „in sangvin” al lui Leonardo (cretă roșie pe hârtie; cca 1512) și nu mai puțin cunoscutul Portretul unei fete (Ritratto di fanciulla), desenat de Leonardo da Vinci, între 1483-1485. Acesta din urmă, folosit drept studiu pregătitor pentru pictura Fecioara între stânci, a fost numit de către istoricul de artă Bernard  Berenson (1965-1959) ca fiind cel mai frumos desen din lume, iar biblioteca l-a ales ca fiind imaginea reprezentativă a instituției.

Codexul despre zborul păsărilor, datat în jurul anilor 1505–1506, a intrat în colecțiile bibliotecii în două etape. În 1893, contele Teodoro Sabachnikoff i-a oferit regelui Umberto I o primă parte a manuscrisului. Apoi, în 1920, bancherul elvețian Henri Fatio-Lombard i-a dăruit reginei Margherita ultimele cinci foi lipsă, iar codexul a fost astfel completat. Facsimilul expus în sala principală este însoțit de o imagine inedită trimisă de roverul Curiosity, de pe planeta Marte. La bordul robotului se afla un cip care conținea copia digitală a Codului despre zborul păsărilor și Autoportretul lui Leonardo da Vinci.

Fără îndoială, Biblioteca Regală a contribuit la desemnarea orașului Torino drept capitală mondială a cărții, în 2006. Un alt argument cultural în sprijinul acestei decizii a fost, cu siguranță, și faima asigurată de organizarea anuală a Salone Internazionale del Libre, un eveniment considerat a fi între primele trei târguri internaționale de carte din lume. În 2016, am participat la câteva evenimente la complexul Lingotto (fosta clădire a companiei FIAT) acolo unde a fost organizat Târgul Internațional de Carte din acel an.  Au fost cinci zile memorabile! Am fost surprinsă să găsesc și un stand românesc, Sala Romania, unde au avut loc discuții, lansări de carte, întâlniri cu scriitori români.

Despre Giulgiul din Torino am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/11/27/sindone-di-torino/, dar au rămas atâtea nespuse. Poate altă dată, la un pahar de bicerin!

Byronism la Missolonghi

Noul Pleuron

 „Apropie-te pe pământul tău

De lucrurile cele mai frumoase

Și judecă-le frumusețea lor

De-aproape” (Byron)

Lucifericul îndemn către Cain, scris de Byron, m-a provocat să caut frumosul oriunde. De cele mai multe ori l-am găsit întâmplător, a apărut de nicăieri, aproape că m-am împiedicat de el. Alteori, m-am trezit orbită de un frumos văzut numai de mine. De frumosul meu!

De data aceasta, ascunsă după perdeaua unei ploi reci, la Pleuron (cum altfel!), promisiunea unei zile frumoase părea compromisă. Ruinele de pe Dealul Zygos ar fi trebuit să fie apogeul călătoriei, privirea însă mi-a fost distrasă constant de priveliștea oferită de laguna din depărtare: Missolonghi. 

Aflat în vecinătatea vechiului Pleuron menționat în Iliada, Missolonghi ar fi putut rămâne doar un sat de pescari, un loc pentru extracția sării, o destinație turistică… un anonim al istoriei. Dar ne aflăm în țara care a inventat tragedia, așa că Grecia i-a pregătit acestui loc înconjurat de ape, un alt destin. Dramatismul a tot plutit în aerul sărat al lagunei, de la venețienii care i-au dat numele și până la otomanii care aproape l-au distrus, de la oamenii celebri care au plecat de aici, până la cei care au venit. Excentricitățile romantice și eroice l-au adus și pe Byron aici, în fruntea unei armate proprii. Cu buclele sale atent aranjate și mândru de rezultatele celei mai recente diete, a pășit, cuprins de solemnitate, pe tărâmul pe care venise să-l elibereze de sub teroarea otomană. Ca fiecare iarnă, și începutul lui 1824 era umed și rece, ceea ce nu prea ajuta firea dificilă a poetului. Și nici sănătatea. În urmă cu câteva luni avusese o criză ciudată pe ambarcațiunea sa, iar cei doi medici nu au reușit niciodată să găsească o explicație. Noroc că trecuse de la sine!

Ajuns la Missolonghi, s-a instalat încrezător într-o casă aflată chiar lângă lagună. Făcea plimbări lungi, călărea și plănuia atacuri îndrăznețe. Lăsase în urmă byromania, demența stârnită de femeile căzute într-o incontrolabilă admirație, și a decis că e  timpul să se distingă prin vitejie și să dea un nume genului de persoană care urma să devină, erou byronian. Pe la mijlocul lui februarie, entuziasmul i-a fost întrerupt de o nouă criză, la fel de inexplicabilă pentru el, cât și pentru tinerii lui medici. Aceștia l-au tratat prin singura procedură pe care o cunoșteau: sângerarea terapeutică. Avea 36 de ani, așa că este de presupus că vârsta l-a ajutat mai mult să-și revină, decât barbarul tratament. Lungile plimbări de-a lungul lagunei, adierea caldă a vestitului Sirocco, priveliștea încărcată de romantism, liniștea tulburată doar de țipetele scurte ale păsărilor, gândul la victoriile pe care urma să le obțină… toate acestea îl entuziasmau peste măsură.

Pierdut în contemplație, într-o seară de început de aprilie, când călărise mult prea departe de casă, l-a prins o ploaie rece, adusă de vântul dinspre lagună. Cuprins de friguri, doctorii au încercat să-i aplice din nou binecunoscutul tratament. Până și Byron s-a prins de inutilitatea lui și l-a tot respins. În câteva zile, starea lui s-a deteriorat continuu. Zăcea tăcut și demoralizat:  cum să te afli în mijlocul unei  fierberi, să te cuprindă frenezia tipică unui om lipsit de moderație, să plătești o armată văzându-te deja un erou eliberator și să mori, prozaic, de friguri?

În ziua de luni, 19 aprilie, după Paște, a devenit ceea ce s-a visat mereu: un erou. Grecii au deplâns sincer dispariția lui și s-au întrebat mereu ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trăit. Ar fi supraviețuit asediului otoman care a urmat? Ar mai fi avut loc, un an mai târziu, eroicul și crudul exod de la care orașul și-a luat numele Hiera Polis (Orașul Sacru)? Viața ne e plină de aceste ”cum ar fi fost dacă” și numai poeții găsesc răspunsuri, poeții romantici și idealiști precum Byron.

Pentru a-mi echilibra pornirile romantice, pătrund într-o tavernă ai cărei pereți sunt tapetați cu imaginea unui frumos apus de soare peste lagună, iar un platou cu fructe de mare e tocmai potrivit pentru a încheia o zi frumoasă. Un flamingo singuratic, privește netulburat laguna, sprijinindu-se într-un singur picior. O domină cu mândria și cu exotismul lui… precum Byron, odinioară. 

Categoric, Missolonghi a rămas definitiv atins de byronism, își trăiește pasional și tăcut romantismul pentru a alunga, în felul său, meschinăria și urâtul vieții. Nu asta facem toți?

Crucile de la Firijba

Am trecut în grabă peste râul Luncavăț și abia am observat crucile îngrămădite pe partea stângă a drumului îngust, care urcă spre Firijba,  un sat vechi, vechi… cine știe de când. Satul e incredibil de mic, iar dacă ești absorbit într-o discuție nici nu realizezi că ai trecut deja prin el. Șoseaua dispare însă dintr-o dată în pădure, semn că satul s-a terminat, iar singura variantă este să te întorci.

Pășim pe asfaltul proaspăt turnat, singura mărturie a epocii în care ne aflăm, și respirăm aerul încărcat de mirosul pădurii și al socului înflorit. Casele sunt risipite, la distanțe mari una de cealaltă, de o parte și de alta a drumului, despărțite de curți, livezi părăsite sau foste grădini transformate toate acum în pajiști înverzite. Gardurile au o arhitectură rustică extraordinar de frumoasă în simplitatea lor desăvârșită. Intuiești priceperea mâinii care a fixat fiecare ulucă și apoi aproape că percepi scurgerea timpul.

Dincolo de garduri nu se mai află însă decât tăcerea. Nu se mai aud zgomotele fierăstraielor sau râsetele copiilor … nici măcar vreun lătrat de câine.  

Clădirile, majoritatea părăsite, transmit o tristețe sfâșietoare. Au rămas, precum un câine credincios, în așteptarea stăpânului. Deși modeste, aceste case de paiantă au o anumită măreție în statornicia lor. Sunt crăpate, iar pe sub lutul căzut de pe pereții exteriori se văd, scheletic, stinghiile aranjate oblic. Iarba și arbuștii sălbatici au copleșit curțile, dând un aspect oarecum idilic locului. Ferestrele mici, cu rame de lemn minim ornate și vopsite în culorile pământului, ne atrag privirea spre interiorul modest al locuințelor de început de lume. De pe cerdacul caselor lipsesc însă așternuturile scuturate, fructele puse la uscat pe rogojini și ghivecele de lut din care se revărsau odinioară mușcate sau cerceluși. Uneltele, obiectele folosite în gospodărie, se află și ele exact acolo unde au fost abandonate acum zeci și zeci de ani. 

În spatele unui gard ceva mai nou zărim o femeie care își lucrează pământul. Își ridică pentru o clipă privirea, apoi își continuă activitatea după aceleași ritualuri dictate de natură și învățate de la cei de dinaintea ei.

Nu mai există școala și nici biserica. Un sat fără biserică… O troiță îngrijită a devenit locul de închinăciune al celor rămași aici. Și ea e înconjurată de cruci vechi de lemn.

Un bărbat spre 50 de ani, cu ochii azurii și obrajii înroșiți de aceste prime raze de vară, ne întâmpină, curios să afle ce e cu noi. Când îl asigurăm că nu suntem „de la județ„, răsuflă  ușurat și se prezintă: ”sunt cel mai tânăr din sat și singurul vaccinat”.  Ne spune că ”mai suntem douăsprezece în sat” și bănuim că se referă la numărul familiilor, dar răspunsul lui ne bulversează de tot. Își îndreaptă degetul spre o casă și ne spune că acolo stau trei surori. Casa era clar părăsită de zeci de ani, iar el ne spune că surorile sunt plecate care încotro, în cazul în care mai trăia vreuna. Interesat mod de a număra familiile din sat.

Îl întrebăm despre cruci, despre semnificația așezării lor pe drumul de lângă troiță și de lângă râu. Tot ce am aflat de la el este că, după un an de la deces, crucea de la mormânt este mutată fie la troiță, fie lângă râu în funcție de ce fel de om fusese răposatul: „jurat” sau „nejurat”. Bănuiesc că e legat de ce făcuse în timpul vieții, dar nu am aflat nimic mai mult. Jovialitatea bărbatului este copleșitoare. Cred că era bucuros să vorbească cu cineva, așa că insistăm și-l întrebăm cum se descurcă cu procurarea alimentelor, din moment ce în sat nu există nicio mașină. Ne spune că săptămânal vine cineva de la brutăria de lângă primărie și le aduce pâine și orice mai au nevoie. Ne spune că și doctorul vine din când în când. E încântat de drumul proaspăt renovat și ne mărturisește că odinioară erau izolați între noroaie. Despre poveștile fabuloase care circulă despre sat nu-l întrebăm, pentru că nu ne propunem să găsim aici senzaționalul, ci realul. Plec cu un sentiment, chiar dacă risc un clișeu, de atemporalitate.

Mai târziu am căutat informații despre sat în volume la fel de vechi ca unele dintre casele văzute. La pagina 367 a volumului al doilea din „Marele dicționar geografic al României”, alcătuit și prelucrat, între anii 1898 și 1902, de George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu, după studiile lui C. Alessandrescu, sunt menționate: satul Firijba – așa cum era el la 1893, un râu și de un „trup de pădure” cu același nume, din comuna Popești, județul Vâlcea. Am încercat să înțeleg și etimologia numelui, dar n-am găsit decât o mențiune pe internet referitoare la uneltele folosite pentru principala ocupație a locuitorilor, aceea de tăietori de lemne:

firéz (Trans. Ban.) și firíz (Olt. Munt. Buc.) n., pl. e și urĭ (ung. füresz). Fĭerăstrăŭ (mare saŭ mic: cordar, beschie, joagăr).

♥️Amsterdam

Amsterdamul e în topul orașelor pe care le iubesc și în care mi-aș dori să revin… cândva.  Acum însă nimic nu mă oprește să fac un mic “rond de noapte” printre amintirile, din fericire, nu foarte îndepărtate și să mă opresc în micuța bibliotecă de cercetare aflată în aceeași clădire cu celebrul Rijksmuseum. În față impunătoarei construcții ridicate în sec. al XIX-lea după planurile arhitectului Pierre Cuypers (1827-1921) se află însemnele moderne de exprimare stradală a admirației, o alăturare contrastantă, dar irezistibilă atunci când vrei să-ți imortalizezi prezența în această incredibilă parte a lumii. 🙂

Arhitectura muzeului constă în îmbinații spectaculoase de elementele renascentiste și detalii medievale, concretizate printr-o abundență de ornamente, încastrate sau în relief, aflate pretutindeni de-a lungul galeriilor foarte înalte și completate de vitralii spectaculoase. Stilul ales de arhitectul olandez a fost, de altfel, aspru criticat în epocă. A fost acuzat că a exagerat, făcând clădirea să semene mai degrabă cu o catedrală catolică.  Multe dintre ornamente au fost chiar îndepărtate sau acoperite, dar majoritatea au fost reașezate sau readuse la forma de odinioară cu ocazia recentei restaurări a muzeului. Oricum, ansamblul este unitar, armonios, perfect integrat printr-un concept specific renascentismului olandez și aplicat cu mare rafinament.

Alcătuită numai dintr-o sala de studiu și un auditoriu, aceasta este, de fapt, una dintre principalele biblioteci de istoria artei din lume, cu o colecție unică de tipărituri, desene, lucrări despre arta industrială olandeză și despre sculptura din Europa de Vest din Evul Mediu și până în zorii secolului al XX-lea. Acestora li se adaugă impresionante volume de iconografie, istoria fotografiei, miniaturi indiene, bronzuri chinezești și tipărituri japoneze. Astăzi, biblioteca are un fond de peste 450.000 de volume expuse într- un spațiu desfășurat pe patru niveluri, încadrat într-un perimetru dreptunghiular individual, cu puncte de acces din holul central al muzeului.

Cu toată apetența pentru ornamentate, Cuypers a evitat să folosească în exces elemente decorative în spațiul bibliotecii și a ales o zugrăveală neutră pentru pereți, asigurând astfel  o  reflecție optimă a luminii. A adăugat totuși câteva motive decorative discrete, cu o pronunțată notă artizanală și a lăsat la vedere structura metalică a spațiului. Pe unul dintre colțurile camerei este plasată o scară spiralată, de asemenea metalică, ce permite accesul între niveluri, oferind spațiului un plus de confort și de utilitate. Și coloanele care susțin acoperișul boltit par să fie mai degrabă ornamentale, atât de bine au fost integrate în structura spațiului.

Pliant

Fiecare element are un rol bine gândit, astfel încât să dea amploare incintei sau să creeze o atmosferă primitoare, prielnică studiului. Pereții bibliotecii sunt acoperiți în întregime de rafturi și numai unul singur are un set triptic de ferestre. Cuypers, cunoscut fiind pentru atenția la detalii, a conceput însă un luminator care înlocuiește în întregime tavanul și asigură pătrunderea luminii naturale pe întreg parcursul zilei.

Apreciez inițiativa administratorilor muzeului de a edita pliante foto cu spațiul interior în care sunt marcate și explicate punctele de interes. Am completat cu informații găsite aici: https://www.rijksmuseum.nl/en/visitor-information/inside-the-rijksmuseum/-cuypers-library

În rest, despre Amsterdam… numai de bine!


Grup statuar care reprezintă personajele “Rondului de noapte” în Rembrandplein

Allez, Tour de France!

Iubesc ciclismul. E un sport atât de complex! Implică deopotrivă condițiile naturale și pregătirea fizică, mecanica și tactica, mentalul și rezistența la efort, conjunctura și norocul, inițiativa personală și disciplina de echipă… și mult mai mult de atât. În aparență, regulile sunt simple, dar combinații infinite de factori hotărăsc rezultatul. Fiecare echipă are o strategie, cel puțin un lider și sportivi pregătiți pentru diferite etape: cățărători, sprinteri, contratimpiști. Liderul, de fapt omul de clasament general, este cel care este permanent ajutat de ceilalți coechipieri. Aceștia merg pâna acolo încât se sacrifică pentru el. Își cedează bicicletele dacă liderul are o problemă mecanică, este așteptat când rămâne în urmă, ceilalți colegi îi fac trenă pentru a-i ușura deplasarea sau se poziționează în așa fel încât el să nu fie afectat de vântul lateral, este în permanență protejat și i se creează cel mai bun culoar pentru a nu fi expus accidentelor.

Pare ciudat, dar poți câștiga Turul chiar dacă nu ai nicio victorie de etapă!

Sigur, ciclismul, ca orice sport, are și el “starurile” lui. Pentru mine, Bradley Wiggins reprezintă desăvârșirea. Pe vremea când concura la Sky, se remarca în pluton prin stilul de pedalare și prin poziția perfect aerodinamică. Era de o pedanterie sportivă remarcabilă. Până și felul în care își ținea degetul mare pe ghidon era atent studiat. De altfel, cea mai memorabilă fază din ciclism (și cea mai frumoasă, pe care o revăd mereu cu aceeași emoție), este finishul de la Paris din 2012. După “colțul norvegienilor”, pe Rue de Rivoli, Wiggins (tricoul galben) i-a făcut trenă și a devenit lansatorul lui Mark Cavendish în ultimul kilometru, iar acesta a sprintat și a câștigat acea ultimă etapă. https://youtu.be/V4SzcoD4lDw

Am primit și eu o pălăriuță de la Skoda.

Anul acesta, Turul a început la Nisa. La ediția cu numărul o sută a Turului, în 2013, tot la Nisa a avut loc contratimpul pe echipe. M-am dus cu ceva timp înainte la linia de sosire pentru a-mi găsi cel mai bun unghi din care să-i pot vedea pe cicliști. Înainte de începerea competiției am asistat la o adevărată defilare a sponsorilor. Mașini decorate cu însemne reprezentative au trecut într-un șir nesfârșit, oferind tuturor spectatorilor mici cadouri (eșarfe, pixuri, geluri fructate… ) și creând atmosferă.

Apoi a început competiția. Trebuie să spun că atunci când te afli în public e altfel decât dacă privești la televizor. Pe margine, ești pe cont propriu. E greu să-i recunoști pe rutieri și să urmărești timpii la linia de sosire… Oricum, senzația a fost extraordinară. Când mi-am luat ochii de pe șosea, chiar în fața mea era prințul Albert de Monaco. Bonusul de a fi în mijlocul acțiunii!

DSCF7781

În rest, m-am ales cu buzele arse de soare.

Echipa Sky a terminat atunci contratimpul pe locul trei, dar până la final, Chris Froome (Sky) a câștigat, pentru prima dată în cariera lui, Turul Franței.

DSCF7767

Acum Sky e Ineos, iar ciclistul pentru clasamentul general este Egan Bernal, câștigătorul de anul trecut. Dintre toți cicliști de la Ineos acesta este cel mai puțin “simpatic”, în sens sportiv. Dar e tânăr și are mari șanse. Richard Carapaz e varianta a doua, și nu e una rea deloc. În acest moment, cel puțin la fel de puternică precum Ineos îmi pare echipa Jumbo-Visma, iar dacă nu ar fi accidentat, cred că Primoz Roglic ar avea mari șanse. Dar sunt acolo și Tom Dumoulin și Wout van Aert. Îl susțin și pe Thibaut Pinot de la Groupama-FDJ – are un parcurs interesant și este de admirat cum reușit să-și învingă teama de coborâri. Din păcate, astăzi a căzut și nu a avut o zi prea bună.

Pe Richie Porte (fost Sky-ist, acum ciclist la Trek) îl plac necondiționat pentru grimasele lui care par un zâmbet permanent, dar și pentru tenacitate. Pe Peter Sagan (Bora) l-am considerat mereu exagerat și rebel (într-un sens nu prea bun), dar sunt sigură că va avea un cuvânt de spus în Turul ăsta. De la Bora mi-a atras atenția și Max Schachmann.

Prima etapă a turului de anul acesta a fost haotică și periculoasă: ploaie torențială, accidente, chiar și o încercare de neutralizare. Dar și de-asta îmi place Turul.

De fapt, iubesc Turul Franței și pentru peisajele pe care le parcurg odată cu rutierii, pentru legendele și poveștile locurilor, pentru rețetele gastronomice și istorioarele atent documentate și prezentate de Emanuel Terzian.

Așadar… Allez, Tour de France!

Aripile lui Nike

IMG_7739De câte ori revin undeva port cu mine și trecutul, privesc inevitabil totul prin ochii celei care a mai fost acolo. Mă înduioșează orice colțișor pe care îl recunosc și de care mă leagă o cât de neînsemnată amintire. Mă bucur de revenire ca și cum m-aș fi întors și în timp și parcă aștept să retrăiesc aceleași momente, aceleași senzații… Cum ar spune cineva mai înțelept decât mine: caut copite de cai morți! Dar dacă nu la Atena, atunci unde?

Atena este așa cum mi-o aminteam, o combinație între arhaismul rafinat și un mult prea balcanic nou, o tentație turistică și o revelație culturală răvășită de eternul vânt nordic, tragic și civilizator.

IMG_8101Adopt lentoarea grecilor și mă pun de acord cu codul violet de căldură răcorindu-mă cu iaurtul grecesc cu fructe, nuci și miere, în timp ce privesc ceea ce a mai rămas din clădirea Bibliotecii lui Hadrian. O ruină care își spune tăcută povestea, ziduri rănite de o istorie zbuciumată care au rezistat parcă pentru a ne aminti  de măreția de altădată a Atenei și de pornirile grecofile ale împăratului Hadrian.

Locul ales pentru construirea impozantului edificiu era, la începutul secolului I d.Hr, un perimetru prosper, cu case îngrijite și prăvălii cu mărfuri scumpe. Ridicarea zidurilor a început între anii 131-132 d.Hr, iar ansamblul cuprindea, pe lângă cele trei săli dedicate păstrării papirusurilor, săli de lectură și de conferințe, porticuri, un iaz și o grădină unde savanții se întâlneau pentru discuții filosofice.

Mă îndrept, precum vechii greci, spre intrarea principală, un propilon cu patru coloane corintice, aflat în mijlocul unui zid înalt, decorat cu coloane dispuse pe un singur rând, câte șapte de o parte şi de alta. Coloanele monolitice erau din marmură extrasă din carierele de la Karystos, iar capitelurile, din marmură albă adusă de pe Muntele Pendéli. Prin calea de acces, poziționată în partea vestică a ansamblului, pătrund în grădina cândva frumos amenajată cu statui uriașe și completată de un iaz spectaculos.

Biblioteca propriu-zisă, spațiul în care erau păstrate documentele, era situată pe latura estică a complexului, în partea opusă intrării. Clădirea avea o lungime de 26 de metri și o lățime de 14 metri. Pereții erau prevăzuți cu 40 de nișe, pe două rânduri, folosite ca suporturi pentru cele 16.800 de lucrări.

IMG_7759

Cele două camere situate la capetele încăperii principale erau folosite ca săli de lectură și se continuau cu alte două auditorii, săli în care se țineau conferințele și prelegerile. Acestea erau utilate cu scaune din marmură aranjate de-a lungul pereților, iar podeaua era, de asemenea, din plăci pătrate de marmură bogat colorată. Auditoriul din partea de nord se poate vedea și astăzi, în timp ce cea mai mare parte din auditoriul sudic se află sub strada și sub clădirile construite ulterior.

Din păcate, clădirea a avut un destin tragic și a suferit în urma marilor catastrofe cu care s-a confruntat Grecia de-a lungul istoriei. Edificiul, devastat prima dată în timpul atacului herulilor din anul 267, a fost renovat 200 de ani mai târziu. Pe parcursul mai multor secole, pe locul iazului au fost construite succesiv trei biserici: Biserica cu patru abside, Bazilică cu trei nave și Megali Panagia, prima catedrală a Atenei.  IMG_7789Lângă fațada nordică a complexului a mai fost construită o biserică, Sfântul Asomatos “pe scări” (Agios Asomatos “Sta Skalia”), cu hramul Arhanghelului Mihail. În anul 1843 biserica a fost demolată. Singurele părți ale bisericii vizibile și astăzi sunt rămășițele unui zid și fresca ce reprezintă “Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Trădarea lui Iuda” și busturile Sfinților.

În perioada ocupației otomane (1456-1833), întregul oraș a intrat în declin, pierzându-și strălucirea de altădată. Zona bibliotecii, preferată de populația înstărită, s-a transformat într-un centru comercial cu piețe bogate și cu un bazar tipic oriental..

După 1833, când Atena a fost declarată capitala Statului Independent Grec, spațiile bibliotecii au primit o destinație comercială, iar celelalte zone ale complexului au devenit cazărmi, transformate și acestea mai târziu în închisoare de stat. Tot atunci, Bisericile Sfântul Asomatos “pe scări” și Megali Panagia, martorele atâtor schimbări, au fost demolate. Incendiul din 1884  a desăvârșit procesul constant de distrugere a faimosului complex antic.

A venit însă și momentul vindecării, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, când programele de recuperare a istoriei și săpăturile arheologice au scos la lumină  o mulțime de vestigii care își trăiesc acum o a două măreție.

IMG_7766Într-un mic muzeu aproape ascuns printre ruine (pe care era să-l și ratez), am zărit-o:  Nike pășind pe globul pământesc. Pentru a celebra izbânzile militare, grecii obișnuiau să ridice o statuie a zeiței victoriei. Găsită în 1988, zidită sub aripa de sud a fostei bibliotecii, se presupune că această statuie a fost făcută pentru a comemora victoria lui Augustus împotriva Imperiului Part (17-16 î.Hr). Nike este redată exact în momentul în care își așează piciorul drept pe o sferă, iar în brațele ridicate ține o egidă. Statuia, înaltă de peste trei metri, realizată dintr-un singur bloc de marmură albă, se află într-o stare bună de conservare, dar îi lipsesc fragmente din brațe, capul și aripile. Nu e neobișnuit să lipsească părți importante din vechile statui, exemplele sunt nenumărate. Totuși mă întreb dacă Nike și-a pierdut aripile zdrobite de secolele în care a zăcut în pământul arid sau dacă nu cumva chiar grecii, din dorința de a nu fi părăsiți de noroc i le-au distrus

IMG_8040Rămân câteva clipe pe o băncuță de lemn, lângă leandrii de culoarea piersicii, și mă încarc cu energia locului, încercând să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi din viața acestului loc acum 2000 de ani. Ajung la concluzia că trebuie să cunosc mai bine spiritul grec și decid să fac asta  într-o tavernă cu acorduri grecești, la o musaca și un pahar de vin rece.

Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.” Socrate

IMG_7807

 

%d blogeri au apreciat: