Aripile lui Nike

IMG_7739De câte ori revin undeva port cu mine și trecutul, privesc inevitabil totul prin ochii celei care a mai fost acolo. Mă înduioșează orice colțișor pe care îl recunosc și de care mă leagă o cât de neînsemnată amintire. Mă bucur de revenire ca și cum m-aș fi întors și în timp și parcă aștept să retrăiesc aceleași momente, aceleași senzații… Cum ar spune cineva mai înțelept decât mine: caut copite de cai morți! Dar dacă nu la Atena, atunci unde?

Atena este așa cum mi-o aminteam, o combinație între arhaismul rafinat și un mult prea balcanic nou, o tentație turistică și o revelație culturală răvășită de eternul vânt nordic, tragic și civilizator.

IMG_8101Adopt lentoarea grecilor și mă pun de acord cu codul violet de căldură răcorindu-mă cu iaurtul grecesc cu fructe, nuci și miere, în timp ce privesc ceea ce a mai rămas din clădirea Bibliotecii lui Hadrian. O ruină care își spune tăcută povestea, ziduri rănite de o istorie zbuciumată care au rezistat parcă pentru a ne aminti  de măreția de altădată a Atenei și de pornirile grecofile ale împăratului Hadrian.

Locul ales pentru construirea impozantului edificiu era, la începutul secolului I d.Hr, un perimetru prosper, cu case îngrijite și prăvălii cu mărfuri scumpe. Ridicarea zidurilor a început între anii 131-132 d.Hr, iar ansamblul cuprindea, pe lângă cele trei săli dedicate păstrării papirusurilor, săli de lectură și de conferințe, porticuri, un iaz și o grădină unde savanții se întâlneau pentru discuții filosofice.

Mă îndrept, precum vechii greci, spre intrarea principală, un propilon cu patru coloane corintice, aflat în mijlocul unui zid înalt, decorat cu coloane dispuse pe un singur rând, câte șapte de o parte şi de alta. Coloanele monolitice erau din marmură extrasă din carierele de la Karystos, iar capitelurile, din marmură albă adusă de pe Muntele Pendéli. Prin calea de acces, poziționată în partea vestică a ansamblului, pătrund în grădina cândva frumos amenajată cu statui uriașe și completată de un iaz spectaculos.

Biblioteca propriu-zisă, spațiul în care erau păstrate documentele, era situată pe latura estică a complexului, în partea opusă intrării. Clădirea avea o lungime de 26 de metri și o lățime de 14 metri. Pereții erau prevăzuți cu 40 de nișe, pe două rânduri, folosite ca suporturi pentru cele 16.800 de lucrări.

IMG_7759

Cele două camere situate la capetele încăperii principale erau folosite ca săli de lectură și se continuau cu alte două auditorii, săli în care se țineau conferințele și prelegerile. Acestea erau utilate cu scaune din marmură aranjate de-a lungul pereților, iar podeaua era, de asemenea, din plăci pătrate de marmură bogat colorată. Auditoriul din partea de nord se poate vedea și astăzi, în timp ce cea mai mare parte din auditoriul sudic se află sub strada și sub clădirile construite ulterior.

Din păcate, clădirea a avut un destin tragic și a suferit în urma marilor catastrofe cu care s-a confruntat Grecia de-a lungul istoriei. Edificiul, devastat prima dată în timpul atacului herulilor din anul 267, a fost renovat 200 de ani mai târziu. Pe parcursul mai multor secole, pe locul iazului au fost construite succesiv trei biserici: Biserica cu patru abside, Bazilică cu trei nave și Megali Panagia, prima catedrală a Atenei.  IMG_7789Lângă fațada nordică a complexului a mai fost construită o biserică, Sfântul Asomatos “pe scări” (Agios Asomatos “Sta Skalia”), cu hramul Arhanghelului Mihail. În anul 1843 biserica a fost demolată. Singurele părți ale bisericii vizibile și astăzi sunt rămășițele unui zid și fresca ce reprezintă “Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Trădarea lui Iuda” și busturile Sfinților.

În perioada ocupației otomane (1456-1833), întregul oraș a intrat în declin, pierzându-și strălucirea de altădată. Zona bibliotecii, preferată de populația înstărită, s-a transformat într-un centru comercial cu piețe bogate și cu un bazar tipic oriental..

După 1833, când Atena a fost declarată capitala Statului Independent Grec, spațiile bibliotecii au primit o destinație comercială, iar celelalte zone ale complexului au devenit cazărmi, transformate și acestea mai târziu în închisoare de stat. Tot atunci, Bisericile Sfântul Asomatos “pe scări” și Megali Panagia, martorele atâtor schimbări, au fost demolate. Incendiul din 1884  a desăvârșit procesul constant de distrugere a faimosului complex antic.

A venit însă și momentul vindecării, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, când programele de recuperare a istoriei și săpăturile arheologice au scos la lumină  o mulțime de vestigii care își trăiesc acum o a două măreție.

IMG_7766Într-un mic muzeu aproape ascuns printre ruine (pe care era să-l și ratez), am zărit-o:  Nike pășind pe globul pământesc. Pentru a celebra izbânzile militare, grecii obișnuiau să ridice o statuie a zeiței victoriei. Găsită în 1988, zidită sub aripa de sud a fostei bibliotecii, se presupune că această statuie a fost făcută pentru a comemora victoria lui Augustus împotriva Imperiului Part (17-16 î.Hr). Nike este redată exact în momentul în care își așează piciorul drept pe o sferă, iar în brațele ridicate ține o egidă. Statuia, înaltă de peste trei metri, realizată dintr-un singur bloc de marmură albă, se află într-o stare bună de conservare, dar îi lipsesc fragmente din brațe, capul și aripile. Nu e neobișnuit să lipsească părți importante din vechile statui, exemplele sunt nenumărate. Totuși mă întreb dacă Nike și-a pierdut aripile zdrobite de secolele în care a zăcut în pământul arid sau dacă nu cumva chiar grecii, din dorința de a nu fi părăsiți de noroc i le-au distrus

IMG_8040Rămân câteva clipe pe o băncuță de lemn, lângă leandrii de culoarea piersicii, și mă încarc cu energia locului, încercând să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi din viața acestului loc acum 2000 de ani. Ajung la concluzia că trebuie să cunosc mai bine spiritul grec și decid să fac asta  într-o tavernă cu acorduri grecești, la o musaca și un pahar de vin rece.

Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.” Socrate

IMG_7807

 

Berlinul magic!

DSC09527 - CopyUneori simt că Dumnezeu mă iubește, pentru că altfel nu-mi pot explica cum de am ajuns pentru prima dată la Berlin acum 5 ani, fix în perioada în care Germania sărbătorea 25 de ani de la căderea tristului zid. Mi-amintesc, și acum cu aceeași mirare, plimbarea pe străzile Berlinului, moment în care am avut senzația că pur și simplu m-am teleportat acolo. Mi se ștersese cu totul din minte călătoria, iar sentimentul că aparțin acelui loc, pe care nu-l mai văzusem, nu m-a părăsit nicio clipă. Mi-a părut atât de firesc acel Alte Zeit Kneipe – barul atmosferic cu ferestre care filtrau în mod magic lumina și cu pereții tapetați cu poezii și fotografii înrămate…  acel “Let it be” cântat a cappella lângă ruinele bisericii Kaiser Wilhelm… râul Spree care lovește, pe alocuri, “venețian” clădirile impunătoare de pe margine…

ÎDSC09453n Pariser Platz, lângă Poarta Branderburg erau amplasate ecrane uriașe pe care rulau înregistări vechi ce prezentau dramele zidului. De altfel, Berlinul era din nou împărțit în două, separat de data aceasta de mii de baloane albe, luminoase, care urmăreau traseul fostului zid. Blocurile masive de piatră erau acum înlocuite de o graniță de lumină. Era o lecție despre noi înșine: ce punem între noi atunci când cad zidurile separării? Pereții urii,  reci și bolovănoși sau păstrăm lumina neuitării ca o lampă de veghe?

Am lăsat la Berlin o parte din mine, dar știu că și dacă m-aș întoarce nu aș mai regăsi-o.  Pe atunci eram oamenii pe care mi-ar plăcea să-i reîntâlnesc, să împart cu ei amintiri, glume,  fantezii … și să cutreier străzile Berlinului noaptea, după ce am pierdut și ultimul metrou.

 

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

În obișnuitul lui delir artistic, Dali ne înfățișează o succesiune de momente prin simpla dublare a unei imagini prelucrată în maniera paranoico-critică, dezvoltată chiar de el. Narcis se îndrăgostește de propriul chip reflectat în luciul apei, incapabil de a-și învinge fantasma grandomaniei de care este controlat. În momentul de după transformare, acesta ia forma unei mâini care ţine în vârful degetelor un ou/bulb din care răsare o narcisă. Iluzionism curat! Dali ne sfătuieşte să vizualizăm, pentru un timp, tânărul de pe piedestal, până când privirea ne fuge involuntar spre forma metamorfozată.

Complexul narcisic este reprezentat de acest bulb, prin care Dali a creat imaginea plastică a obsesiilor celui convins de superioritatea lui absolută, de farmecul și unicitatea lui.  Și totuși, nici măcar Narcis nu se îndrăgăstește de el însuși… ci de imaginea lui. O imagine a perfecționismului reflectată în oglinda propriei minți, dar care, contestată de cineva, îl transformă pe acesta într-un însigurat dominat de ură… drumul sigur spre întoarcerea la vegetal.

Clos Luce

IMG_6347Încerc să pun cât mai puține pe seama vârstei. De altfel, mă străduiesc să nu o invoc deloc. Dar nu pot să nu observ că de la o vreme caut “compania” persoanelor care se remarcă prin povești de viață bogate și, mai ales, demult petrecute. Mă întreb dacă asta se întâmplă pentru că timpul a adăugat o aură romantică faptelor,  livrându-mi poveștile pe care le ador și zădărnicindu-mi astfel orice eventuală reacție critică sau dacă sunt eu mai dispusă să acord înțelegere celor de care sunt detașată de orice implicare personală.

Oricum, această bizară preferință mă face să mă pregătesc cu emoție și entuziasm pentru întâlnirea cu cea mai uluitoare ființă umană din toate timpurile,  Leonardo da Vinci.

Mintea mi se conectează la epoca lui Leonardo, mă desprind de realitate și reușesc să mă transport oarecum în epoca în care s-au petrecut lucrurile. Cred că asta e singura călătorie în timp posibilă… cel puțin pentru mine.

Într-un fel sau altul, pe Leonardo l-am mai întâlnit în diferite muzee și biblioteci și de fiecare dată am fost fascinată de atracția aproape neomenească pe care o emană. După el, totul s-a raportat la el. Nu-mi propun să-l deslușesc, e genul de mister care-mi place, dar încerc să pătrund atât cât mi-e permis în intimitatea ultimilor lui trei ani de viață. Iar asta mă aduce din nou pe Loara.

Mă întreb dacă l-a cuprins și pe el aceeași senzație de liniște atunci când a văzut Loara pentru prima dată.  Și dacă, la vederea castelului Amboise, l-a încercat același sentiment de măreție.  Văzut de peste fluviu, castelul nu se poate să nu te uimească, iar Leonardo era un om impresionabil, altfel nu ar fi putut pătrunde în profunzimea lucrurilor ca nimeni altul.

Ei bine, las în urmă castelul Amboise și-mi propun să-l vizitez mai târziu. Mă îndrept spre o mult mai interesantă destinație (pentru mine). Drumul se îngustează imediat ce zidurile înalte ale castelului se pierd în vegetația bogată din spatele caselor aliniate de-o parte și de alta. Sub asfaltul contemporan se mai zăresc pe alocuri pietrele cu care era pavat odinioară acest pasaj.  Casele cu acoperișuri cenușii au, fără excepție, nuanțe de alb-gri. Iedera, boungavillea și smocurile de vegetație cățărate “sauvage” pe gardurile de piatră dau un aer rustic a la francaises. IMG_6394Pe partea stângă, la capătul unor poteci se zăresc celebrele case săpate în tuf ale troglodiților. Dacă unele par părăsite, altele sunt îngrijite, au flori în dreptul ferestrelor, steaguri sau diverse ornamente peisajiste. După vreo 300-400 de metrii părăsim strada Victor Hugo și intrăm pe Rue de Clos Luce, chiar mai îngustă. Imediat decorul se schimbă. Pereții unei clădiri înalte din cărămidă aparentă, cu colțurile decorate cu plăci de gresie albă se continuă cu un gard înalt din piatră care se încheie în vârf cu o coamă asemănătoare acoperișurilor de pe casele din apropiere. IMG_6398Aproape tresar când îmi dau seama că ACESTA este Clos Luce, locul în care și-a trăit Leonardo ultimii trei ani de viață.

În toamna anului 1516, Leonardo da Vinci a acceptat invitația regelui Franței, Francois I, și a traversat Alpii împreună cu discipolul său Francesco Melzi și cu servitorul său credincios, Batista de Vilanis. A adus cu el câteva genți de piele, lucruri personale, cărți, însemnări și trei tablouri pe care le perfecționa într-una: Fecioara și pruncul și Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul și Mona Lisa. Echitabil!

Pătrund în curtea care îmi pare imensă în comparație cu clădirea deloc sofisticată, cu fațada din cărămidă roșiatică și tuf, în stilul elegant al  secolului al XV-lea.  Mă surprinde modestia castelului despre care auziesem că fusese timp de două sute de ani locuință regală și reședință de vară a regilor Franței, dar cred că e exact locul care l-ar fi putut face fericit pe Leonardo. Locul, dar și confortul pensiei asigurată de regele Franței,  de 700 de coroane de aur pe an. Pe lângă aceasta, suveranul i-a finanțat necondiționat toate proiectele, oricât de fanteziste erau. În schimb, Francois I, un tânăr rege civilizat, cultivat și decent nu și-a dorit nimic altceva de la Leonardo, decât plăcerea de a-l asculta vorbind, petrecându-și astfel o mare parte din timp împreună.

Primesc o hartă cu traseul și decid să încep cu obiectivul numărul 1: castelul. Urc în turnul de pază decorat cu statuia Sfântului Sebastian, cu blazonul Franței purtat de doi îngeri și cu blazonul de Savoia și Angouleme. Galeria, un fost pasaj de rond, duce direct spre dormitorul lui Leoanardo da Vinci.IMG_6403 Camera este simplu decorată, iar pereții sunt pe alocuri tencuinți, lăsând însă la vedere cărămida roșiatică de dedesupt. Grinzile groase de stejar de pe tavan și podeaua din plăci de teracotă dau un aspect intim încăperii. Primul lucru care îți atrage atenția este patul mare cu baldachin roșu din aceeași catifea cu care este acoperită și salteaua. Rama și capătul patului, precum și stâlpii în model răsucit sunt din lemn de esență tare sculptat cu heruvimi și animale marine. Acesta este patul în care, pe data de 2 mai 1519, s-a stins din viață, la mai puțin de trei săptămâni după ce împlinise 67 de ani, marele Leonardo. Momentul morții sale a fost portretizat  de mai mulți pictori, dar imaginea în care Leonardo moare în brațele regelui e învăluită în mister, așa cum ne-a obișnuit, deoarece nu se știe cu certitudine dacă Francisc se afla în acel moment la Amboise.

Pe peretele din stânga patului se află șemineul, o piesă impozantă  decorată și ea cu blazonul Franței. În încăpere se mai află câteva obiecte de mobilier din secolele al XVI-lea – al XVII-lea și o bancă de lemn încrustată cu o salamandră. Într-unul dintre pereți este o nișă, un fel de vitrină în care se află un tablou care o simbolizează pe Sfânta Catherine de Alexandria pictată de Bernardino Luini, elevul lui Leonardo, câteva obiecte decorative și un crucufix din secolul al XVI-lea, un Isus încrustat în fildeș care se pare că ar fi aparținut reginei Maria Stuart. Cu toată însemnătatea lor istorică, toate aceste obiecte care nu au avut legătură cu Leonardo, par să fie desprinse dintr-o altă poveste.

IMG_6410Pe lângă șemineu pătrundem în camera următoare, încăpere care i-a aparținut Margueritei de Navarra, sora lui Francisc I. Marguerite, la fel de cultivată ca fratele ei, s-a remarcat prin grație și inteligență și prin susținerea mișcărilor literare ale vremii. Camera este evident mai feminină, cu tapiserii și obiecte de decor, farfurii din faianță, cupe rare din cositor și obiecte de sticlă. Remarc ferestrele cu chenar în nuanțe de gaben și argintiu și cu un ornament central reprezentând Dragostea și Gelozia. Și aici podeaua este din teracotă, dar observ și câteva gresii șanțate cu inițialele Margueritei.

Părăsesc încăperea și cobor pe o scară deasupra căreia tavanul este desenat, printre grinzi, cu motive vegetale în culori pastelate. La parter pătrund în Oratoriul Anne de Bretagne. Este o încăpere mică în care lumina soarelui pătrunde difuz prin cele două ferestre de sus, creând o senzație profund religioasă.  Aici se retrăgea Anne de Bretagne, soția lui Charles al VIII-lea, pentru a se ruga pentru copiii ei pierduți. Capela se afla aici la venirea lui Leonardo, Anne, în schimb, fusese răpusă de o boală cu doi ani înainte. Bolta romană, cu nervuri albastru-azurii și decorată precum un cer înstelat se adună la mijloc într-o cheie în care sunt reprezentați trei crini, simbolul regalității franceze, înconjurați de colierul sfântului Mihai. Deși este o încăpere micuță, pe pereți sunt câteva picturi cu teme religioase pictate probabil de artiștii din atelierul lui Leonardo da Vinci. Privesc cărțile de rugăciuni aflate pe suporturi la înălțimea statului în genunchi și părăsesc capela cu miosul puternic al crinilor proaspeți din cele trei vaze simple, din sticlă.

IMG_6452În capătul holului se află atelierele lui Leonardo amenajate în vechile saloane ale micuțului castel. Ei bine,  aici ai impresia că tocmai ce a ieșit artistul din atelier și și-a lăsat pentru puțin timp ustensilele pentru pictură într-o dezordine creativă. Pe mese se află câteva boluri în care își prepara vopselurile, o piuliță din piatră folosită pentru a freca, fărâmița și amesteca coloranții, o farfurie cu bulgări minerali care urmau să fie răzuiți sau zdrobiți pentru a obține pigmenții necesari în pictură. Peste tot sunt recipiente vechi de sticlă și borcănele etichetate în care se zăresc substanțe lichide și prafuri colorate, căni în care se află pensule, o micuță balanță, o clepsidră, suporturi pentru lumânări, cuțite, instrumente pentru sculptură, rigle, pene de scris, schițe împrăștiate, cărți. Chiar la intrare, așezată pe un șevalet, este o reproducere a Sfântului Ioan Botezătorul, lucrarea terminată aici și păstrată acum la Luvru.

De fapt, în atelier găsim tot felul de obiecte folosite în experimentele diverse pe care le făcea Leonardo, precum și copii după caietele legate în piele în care își nota zilnic impresiile, gândurile, studiile sau planurile pe care le avea în minte.  Pe culoar, în stânga se deschide o cameră întunecată în care nu poți intra, dar în care poți privi din dreptul ușii. La distanță de un metru asiști la o scenă fabuloasă: Leonardo însuși, în mărime naturală, discută cu asistentul său. E desigur o hologramă foarte inspirată pe care sunt sigură că până și Leonardo ar fi apreciat-o.

IMG_6460

La intrarea în bucătărie ne întâmpină unul dintre textele lui Leonardo: „Dacă vrei să fii sănătos, urmează acest regim: nu mânca dacă nu ți-e foame.” Surprinzător, găsesc și aici o tapiserie care reprezintă un fragment din Cântecul lui Roland. Cred că e al treilea pe care îl văd în castel până acum. Bucătăria este încăpătoare și dominată de cuptorul în care se pregătea mâncarea. Leonardo era vegetarian, iar peste tot în bucătărie sunt fructe și legume uscate, un ardei în ghiveci și suporturi cu mirodenii.

IMG_6488Tehnica nu e tocmai punctul meu forte, de aceea sala de machete, impresionantă de altfel, nu m-a atras în mod special. Înainte de a ieși în curte am avut surpriza să văd pasajul care se deschide la subsol și despre care se spune că leagă Clos Luce de castelul Amboise.

Nici nu m-am așteptat la ce urmează după castel. Imediat ce am ieșit am pășit pe alee spre grădina lui Leonardo. Aici regăsim toate creațiile inginerului Leonardo, în mărime naturală și funcționale. IMG_6540Doritorii se pot plimba cu bărcile cu zbaturi proiectate de Leonardo, pot experimenta tunul cu tragere în evantai sau pot manavra șurubul lui Arhimede. Tot aici îl putem descoperi și pe botanistul Leonardo. Plantele studiate de artistul italian și vegetația care apare în picturile sale, podurile ingenioase, porumbarul, moara…. O mare, mare surpriză!

Mi-am încheiat vizita în grădină, printre tufele de rozmarin, leandri și trandafi încercând să mi-l imaginez pe Leonardo, așa cum a fost: un cercetător condus de curiozitate și de imaginație, un artist deschis la mister, un bărbat frumos, nonconformist, perfecționist, uneori exaltat, alteori comod… un om purtat de fantezie.IMG_6502

Mă îndrept spre Amboise în a cărui capelă se află presupusul mormânt al lui Leonardo. IMG_6339De fapt, biserica în care a fost depus trupul artistului a fost demolată la începutul secolului al XIX-lea, iar 60 de ani mai târziu locul a fost escavat, ocazie cu care s-au găsit niște rămășițe care ar fi putut fi ale lui Leonardo. Acestea au fost depuse în capela Saint-Hubert din curtea castelului Amboise. Pe o placă simplă de marmură albă e gravat numele celui care și-a trăit viața mânat de curiozitate și prețuind minunile ei infinite: Leonardo da Vinci.

Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial

IMG_5215Șoseaua șerpuia mărginită de pâlcuri de iarbă uscată și de garduri joase de piatră dincolo de care se zăreau arbuști de un verde tern, pini mediteraneeni, roșcovi, parfumatul mirt și nelipsiții măslini. După o jumătate de oră de când am părăsit Madridul și după câteva curbe zăresc culmile de granit ale Las Machotas, acoperite de stejari, castani și ienupări. Și deodată… iată-l. Istorie, cultură, încărcătură religioasă, mister: El Escorial. Cu forma sa pătrățoasă și cu turlele cenușii, văzut de departe pare desprins din romanele încărcate de mister ale adolescenței mele. Drumul coboară apoi spre podul de peste Valmayor, iar silueta celebrei mele destinații dispare pentru o clipă. Iarba pârjolită este înlocuită de blocurile stâncoase care preced intrarea în oraș, înlocuite și acestea de leandri în toate culorile și de case îngrijite. Orașul este cochet și liniștit, cu străzi înguste, pavate și umbrite de platani viguroși.

În fața Escorialului, sentimentul este copleșitor. Curtea imensă este înconjurată de un gard de piatră umbrit de la un capăt la celălalt de “algarrobo” sau roșcovi, foarte decorativi cu frunzele lor verde crud și păstăile maronii. Mă pregătisem oarecum pentru o abordare plină de solemnitate, dar odată ajunsă în curte am fost surprinsă de o animație neobișnuită. Zeci de copii nu mai mari de vârsta adolescenței alergau, se jucau cu mingile, săreau sau stăteau pe jos, cântau, se strigau sau discutau în grupuri. Cei mai mari erau îmbrăcați în cămăși bleu și pantaloni/ fustițe crem, iar cei mici, în tricouri albe și pantalonași/fustițe bleumarin. O școală? La asta nu m-am așteptat. Și nici la ce urma să văd.

IMG_5238

Sobră și austeră, clădirea reflectă, fără îndoială, caracterul rigid și orgolios al lui Filip al II-lea, care a dorit să ridice acest remarcabil edificiu pentru a marca victoria obținută în 1557 împotriva Franţei. A ales astfel să ofere Spaniei un monument simbolic dedicat religiei, științei și artei. „Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie”, ar fi fost ordinele suveranului.

Deschid audio-ghidul și aflu câteva detalii:  în ziua de 23 aprilie 1563 a început construirea celebrului El Escorial, iar lucrările s-au desfășurat după planurile arhitectului Juan Bautista de Toledo și ale ucenicului acestuia, arhitectul Juan de Herrera. Pe lângă Mănăstirea San Lorenzo, în cadrul complexului au fost proiectate mai multe edificii: Palatul lui Filip al II-lea, Bazilica, Muzeul și Biblioteca Regală, un colegiu și un impresionant panteon al suveranilor spanioli. Construcția s-a finalizat în anul 1584, după 21 de ani de când fusese pusă prima piatră de temelie.

Am o problemă cu audio-ghidurile: îmi distrag atenția! Prefer să-l deschid numai atunci când vreau mai multe informații. În rest… admir. Pur și simplu, admir!

Zidurile groase din granit cenușiu, aproape lipsite de ornamente, conferă masivitate clădirii dreptunghiulare ale cărei laturi se termină cu patru turnuri de apărare. Clădirea are mai multe curți interioare, unele având aspectul ordonat al grădinilor franțuzești, altele preluând austeritatea zidurilor. Imediat ce pășești în interior însă, simplitatea rece este înlocuită de o reprezentație unică de strălucire, eleganță și grandoare. Detaliile arhitecturale specifice perioadei renascentiste spaniole combinate cu elemente baroce sunt completate de lucrări de artă semnate de Tiţian, Tintoretto, Velasquez, El Greco, Paolo Veronese, Roger van der Weiden, Claudio Coello.

Prima oprire: Bazilica. Domul Bazilicii se remarcă prin înălțime și prin sunetul celor două clopote cu care este prevăzut. Deasupra intrărilor în Bazilică sunt șase statui de marmură care îi reprezintă pe șase dintre regii Iudeei. IMG_5260

Partea centrală este desigur altarul. Acesta ocupă întregul perete din față și înțeleg din explicațiile audio-ghidului că a fost construit în doisprezece ani de o “cohortă” de artiști (mă amuză asocierea celor doi termeni: cohortă și artiști). Ceea ce mi-a atras atenția a fost sculptura în mărime naturală “Cristos Crucificat” de Benvenuto Cellini executată în marmură de Carrara. În Curtea evangheliștilor, în centrul unei grădini amenajate sub formă de crucifix este plasată o structură octogonală decorată cu statuile celor patru evangheliști și cu animalele lor simbolice. În fața fiecărei statui este câte un bazin de apă, fântânile vieții, care reprezintă cele patru râuri din Grădina Edenului.

Urmează partea mea preferată: biblioteca. Filip al II-lea este considerat a fi fost una dintre cele mai cultivate personalități din vremea sa. S-a înconjurat de sfătuitori avizați, iar atunci când preotul iezuit Juan Páez de Castro i-a expus necesitatea de a înființa o bibliotecă, acesta a hotărât să înceapă prin a-și dona propria colecție de cărți tipărite și manuscrise. A selectat 42 de cărți, duplicate ale unor volume păstrate la palat, și le-a oferit în vederea constituirii primei colecții de cărți a bibliotecii. Un an mai târziu, în 1566, monarhul a donat un nou set de cărți din biblioteca sa privată. Printre acestea s-au aflat exemplare unice: „Codex Aureus Escurialensis„, care conține evangheliile în litere aurii; „Apocalipsa figurativă a ducilor din Savoia”, una dintre cele mai frumoase cărți iluminate din Evul Mediu; „De Baptismo parvulorum“ a Sfântului Augustin și câteva „Evanghelii grecești” atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur. Filip al II-lea a continuat seria donațiilor regale și a început o campanie de atragere a mai multor colecții particulare în proiectul său. Și-a însărcinat consilierii să călătorească în căutare de codice valoroase și a colaborat cu diverși suverani europeni pentru a obține cărți aflate în marile centre culturale europene. În cei aproape 450 de ani de la înființare, Biblioteca Regală a suferit numeroase pierderi cauzate de jafuri sau incendii în care au dispărut lucrări de artă unice și o parte însemnată din comorile bibliofile deținute. Au reușit să fie păstrate până astăzi peste patruzeci de mii de volume tipărite și incunabule, o colecție de 115 codexuri și de peste 4700 de manuscrise în latină, greacă, arabă și ebraică, numeroase hărți istorice, gravuri, desene și instrumente matematice.

Organizarea, clasificarea și conservarea colecției a fost încredințată la început călugărului Benito Arias Montano, care a fost urmat de Jose de Siguenza. Biblioteca El Escorial a fost prima bibliotecă în care s-au așezat cărțile în rafturi de-a lungul pereților, metodă care a fost păstrată până în zilele noastre.

IMG_5267Sala principală este, de fapt, o galerie de artă bogat decorată, lată de nouă metri și care se întinde pe o lungime de peste cincizeci de metri. Vizitatorul este copleșit imediat ce pășește în interior. Rafturile cu fațadele dorice din lemn de esență nobilă găzduiesc manuscrise iluminate așezate invers, cu cotorul la perete, lăsând la vedere marginile paginilor aurite, unele desenate cu imagini miniaturale sau chiar cu titlurile cărților. În acest fel, hârtia este aerisită natural, legăturile din piele sunt protejate, iar contrastul dintre auriul paginilor și nuanțele dramatice ale lemnului de mahon, cedru sau abanos formează un ansamblu strălucitor și prețios.

Picturile au fost realizate între 1586 și 1593 de artistul italian Pellegrino Tibaldi, care a preluat sistemul decorativ al lui Michelangelo folosit de acesta în Capela Sixtină. A împărțit tavanul boltit în șapte compartimente generoase în care a redat cadrele principale. Acestea ilustrează cele șapte arte liberale, așa cum au fost ele clasificate în sistemele medievale de învățământ, Trivium și Quadrivium: gramatica, retorica și dialectica, muzica, aritmetica, astronomia și geometria. Fiecare dintre arte este reprezentată de o figură alegorică și este însoțită de câte două lunete în care sunt pictate scene istorice, mitologice sau biblice. IMG_5271Deasupra celor două intrări principale ale galeriei, Tibaldi a reprezentat alegoric filosofia și teologia. În esență, el a dorit să accentueze ideea unității de cunoaștere punând față în față filosofia profană, reprezentând cunoștințele dobândite, și gândirea creștină, reprezentând cunoașterea revelată, a cărei supremă încarnare este Sfântul Ieronim. Un instrument de măsură din cuarț, o sferă armilară și globurile terestru și celest întregesc galeria care adăpostește fabuloasa Bibliotecă Regală.

Părăsesc biblioteca și pășesc în marele Hol al Bătăliilor, cel care leagă partea publică a Palatului de fosta reședință regală. Pe toată lungimea peretelui opus ferestrelor sunt reprezentate scene de luptă meticulos detaliate. Apartamentele reginei și ale regelui se remarcă prin simplitate. Pereții și tavanele sunt doar  tencuiți și vopsiți în alb, iar partea de jos a pereților și podelele sunt din plăcuțe de teracotă. După Camera portretelor în care sunt păstrare lucrări care îi reprezintă pe suverani, la care se adaugă scaunul original folosit de Filip al II-lea în timpul audiențelor, urmează Galeria de Paseo tapetată și aceasta în partea de jos a pereților cu teracotă albă și desenată cu aceleași modele vegetale albastre. Aici sunt expuse o serie de hărți din colecția lui Abraham Ortelius, geograful lui Filip al II-lea.

Decorul se schimbă în totalitate imediat ce ajung în Apartamentele Bourbon. Mobilierul neo-gotic, în nuanțe de alb și auriu, dă un aspect strălucitor și prețios încăperilor, iar Camerele Tropicale din lemne de esență tare ilustrează remarcabila evoluție a artei decorative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nu puteam să nu vizitez și Panteonul Regal unde sunt depuși suveranii spanioli în sarcofage negre ornate cu detalii aurii. Afară revăd grădinile și copleșitoarea construcție. Îmi este foarte clar: impunător și suveran, edificiul poartă peste secole mesajul unei națiuni puternice, cu o identitate bine conturată și cu personalități vizionare.

Din lipsă de idei am încheiat ziua la Los Galayos cu o porție generoasă de calamari și cu o “cerveza”. O altă alegere inspirată!

IMG_5296

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continuă lectura „había una vez un…”

Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la Centenarul care amenința că vine (și părea că nu glumește), întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și domină bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă … pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Continuă lectura „Pe strada bibliotecii”