Posted in Călătorii

Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial

IMG_5215Șoseaua șerpuia mărginită de pâlcuri de iarbă uscată și de garduri joase de piatră dincolo de care se zăreau arbuști de un verde tern, pini mediteraneeni, roșcovi, parfumatul mirt și nelipsiții măslini. După o jumătate de oră de când am părăsit Madridul și după câteva curbe zăresc culmile de granit ale Las Machotas, acoperite de stejari, castani și ienupări. Și deodată… iată-l. Istorie, cultură, încărcătură religioasă, mister: El Escorial. Cu forma sa pătrățoasă și cu turlele cenușii, văzut de departe pare desprins din romanele încărcate de mister ale adolescenței mele. Drumul coboară apoi spre podul de peste Valmayor, iar silueta celebrei mele destinații dispare pentru o clipă. Iarba pârjolită este înlocuită de blocurile stâncoase care preced intrarea în oraș, înlocuite și acestea de leandri în toate culorile și de case îngrijite. Orașul este cochet și liniștit, cu străzi înguste, pavate și umbrite de platani viguroși.

În fața Escorialului, sentimentul este copleșitor. Curtea imensă este înconjurată de un gard de piatră umbrit de la un capăt la celălalt de “algarrobo” sau roșcovi, foarte decorativi cu frunzele lor verde crud și păstăile maronii. Mă pregătisem oarecum pentru o abordare plină de solemnitate, dar odată ajunsă în curte am fost surprinsă de o animație neobișnuită. Zeci de copii nu mai mari de vârsta adolescenței alergau, se jucau cu mingile, săreau sau stăteau pe jos, cântau, se strigau sau discutau în grupuri. Cei mai mari erau îmbrăcați în cămăși bleu și pantaloni/ fustițe crem, iar cei mici, în tricouri albe și pantalonași/fustițe bleumarin. O școală? La asta nu m-am așteptat. Și nici la ce urma să văd.

IMG_5238

Sobră și austeră, clădirea reflectă, fără îndoială, caracterul rigid și orgolios al lui Filip al II-lea, care a dorit să ridice acest remarcabil edificiu pentru a marca victoria obținută în 1557 împotriva Franţei. A ales astfel să ofere Spaniei un monument simbolic dedicat religiei, științei și artei. „Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie”, ar fi fost ordinele suveranului.

Deschid audio-ghidul și aflu câteva detalii:  în ziua de 23 aprilie 1563 a început construirea celebrului El Escorial, iar lucrările s-au desfăşurat după planurile arhitectului Juan Bautista de Toledo și ale ucenicului acestuia, arhitectul Juan de Herrera. Pe lângă Mănăstirea San Lorenzo, în cadrul complexului au fost proiectate mai multe edificii: Palatul lui Filip al II-lea, Bazilica, Muzeul și Biblioteca Regală, un colegiu și un impresionant panteon al suveranilor spanioli. Construcția s-a finalizat în anul 1584, după 21 de ani de când fusese pusă prima piatră de temelie.

Am o problemă cu audio-ghidurile: îmi distrag atenția! Prefer să-l deschid numai atunci când vreau mai multe informații. În rest… admir. Pur și simplu, admir!

Zidurile groase din granit cenuşiu, aproape lipsite de ornamente, conferă masivitate clădirii dreptunghiulare ale cărei laturi se termină cu patru turnuri de apărare. Clădirea are mai multe curți interioare, unele având aspectul ordonat al grădinilor franțuzești, altele preluând austeritatea zidurilor. Imediat ce pășești în interior însă, simplitatea rece este înlocuită de o reprezentație unică de strălucire, eleganță și grandoare. Detaliile arhitecturale specifice perioadei renascentiste spaniole combinate cu elemente baroce sunt completate de lucrări de artă semnate de Tiţian, Tintoretto, Velasquez, El Greco, Paolo Veronese, Roger van der Weiden, Claudio Coello.

Prima oprire: Bazilica. Domul Bazilicii se remarcă prin înălțime și prin sunetul celor două clopote cu care este prevăzut. Deasupra intrărilor în Bazilică sunt șase statui de marmură care îi reprezintă pe șase dintre regii Iudeei. IMG_5260

Partea centrală este desigur altarul. Acesta ocupă întregul perete din față și înțeleg din explicațiile audio-ghidului că a fost construit în doisprezece ani de o “cohortă” de artiști (mă amuză asocierea celor doi termeni: cohortă și artiști). Ceea ce mi-a atras atenția a fost sculptura în mărime naturală “Cristos Crucificat” de Benvenuto Cellini executată în marmură de Carrara. În Curtea evangheliștilor, în centrul unei grădini amenajate sub formă de crucifix este plasată o structură octogonală decorată cu statuile celor patru evangheliști și cu animalele lor simbolice. În fața fiecărei statui este câte un bazin de apă, fântânile vieții, care reprezintă cele patru râuri din Grădina Edenului.

Urmează partea mea preferată: biblioteca. Filip al II-lea este considerat a fi fost una dintre cele mai cultivate personalități din vremea sa. S-a înconjurat de sfătuitori avizați, iar atunci când preotul iezuit Juan Páez de Castro i-a expus necesitatea de a înființa o bibliotecă, acesta a hotărât să înceapă prin a-și dona propria colecție de cărți tipărite și manuscrise. A selectat 42 de cărți, duplicate ale unor volume păstrate la palat, și le-a oferit în vederea constituirii primei colecții de cărți a bibliotecii. Un an mai târziu, în 1566, monarhul a donat un nou set de cărți din biblioteca sa privată. Printre acestea s-au aflat exemplare unice: “Codex Aureus Escurialensis“, care conține evangheliile în litere aurii; “Apocalipsa figurativă a ducilor din Savoia”, una dintre cele mai frumoase cărți iluminate din Evul Mediu; „De Baptismo parvulorum“ a Sfântului Augustin și câteva “Evanghelii grecești” atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur. Filip al II-lea a continuat seria donațiilor regale și a început o campanie de atragere a mai multor colecții particulare în proiectul său. Și-a însărcinat consilierii să călătorească în căutare de codice valoroase și a colaborat cu diverși suverani europeni pentru a obține cărți aflate în marile centre culturale europene. În cei aproape 450 de ani de la înființare, Biblioteca Regală a suferit numeroase pierderi cauzate de jafuri sau incendii în care au dispărut lucrări de artă unice și o parte însemnată din comorile bibliofile deținute. Au reușit să fie păstrate până astăzi peste patruzeci de mii de volume tipărite și incunabule, o colecție de 115 codexuri și de peste 4700 de manuscrise în latină, greacă, arabă și ebraică, numeroase hărți istorice, gravuri, desene și instrumente matematice.

Organizarea, clasificarea și conservarea colecției a fost încredințată la început călugărului Benito Arias Montano, care a fost urmat de Jose de Siguenza. Biblioteca El Escorial a fost prima bibliotecă în care s-au așezat cărțile în rafturi de-a lungul pereților, metodă care a fost păstrată până în zilele noastre.

IMG_5267Sala principală este, de fapt, o galerie de artă bogat decorată, lată de nouă metri și care se întinde pe o lungime de peste cincizeci de metri. Vizitatorul este copleșit imediat ce pășește în interior. Rafturile cu fațadele dorice din lemn de esență nobilă găzduiesc manuscrise iluminate așezate invers, cu cotorul la perete, lăsând la vedere marginile paginilor aurite, unele desenate cu imagini miniaturale sau chiar cu titlurile cărților. În acest fel, hârtia este aerisită natural, legăturile din piele sunt protejate, iar contrastul dintre auriul paginilor și nuanțele dramatice ale lemnului de mahon, cedru sau abanos formează un ansamblu strălucitor și prețios.

Picturile au fost realizate între 1586 și 1593 de artistul italian Pellegrino Tibaldi, care a preluat sistemul decorativ al lui Michelangelo folosit de acesta în Capela Sixtină. A împărțit tavanul boltit în șapte compartimente generoase în care a redat cadrele principale. Acestea ilustrează cele șapte arte liberale, așa cum au fost ele clasificate în sistemele medievale de învățământ, Trivium și Quadrivium: gramatica, retorica și dialectica, muzica, aritmetica, astronomia și geometria. Fiecare dintre arte este reprezentată de o figură alegorică și este însoțită de câte două lunete în care sunt pictate scene istorice, mitologice sau biblice. IMG_5271Deasupra celor două intrări principale ale galeriei, Tibaldi a reprezentat alegoric filosofia și teologia. În esență, el a dorit să accentueze ideea unității de cunoaștere punând față în față filosofia profană, reprezentând cunoștințele dobândite, și gândirea creștină, reprezentând cunoașterea revelată, a cărei supremă încarnare este Sfântul Ieronim. Un instrument de măsură din cuarț, o sferă armilară și globurile terestru și celest întregesc galeria care adăpostește fabuloasa Bibliotecă Regală.

Părăsesc biblioteca și pășesc în marele Hol al Bătăliilor, cel care leagă partea publică a Palatului de fosta reședință regală. Pe toată lungimea peretelui opus ferestrelor sunt reprezentate scene de luptă meticulos detaliate. Apartamentele reginei și ale regelui se remarcă prin simplitate. Pereții și tavanele sunt doar  tencuiți și vopsiți în alb, iar partea de jos a pereților și podelele sunt din plăcuțe de teracotă. După Camera portretelor în care sunt păstrare lucrări care îi reprezintă pe suverani, la care se adaugă scaunul original folosit de Filip al II-lea în timpul audiențelor, urmează Galeria de Paseo tapetată și aceasta în partea de jos a pereților cu teracotă albă și desenată cu aceleași modele vegetale albastre. Aici sunt expuse o serie de hărți din colecția lui Abraham Ortelius, geograful lui Filip al II-lea.

Decorul se schimbă în totalitate imediat ce ajung în Apartamentele Bourbon. Mobilierul neo-gotic, în nuanțe de alb și auriu, dă un aspect strălucitor și prețios încăperilor, iar Camerele Tropicale din lemne de esență tare ilustrează remarcabila evoluție a artei decorative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nu puteam să nu vizitez și Panteonul Regal unde sunt depuși suveranii spanioli în sarcofage negre ornate cu detalii aurii. Afară revăd grădinile și copleșitoarea construcție. Îmi este foarte clar: impunător și suveran, edificiul poartă peste secole mesajul unei națiuni puternice, cu o identitate bine conturată și cu personalități vizionare.

Din lipsă de idei am încheiat ziua la Los Galayos cu o porție generoasă de calamari și cu o “cerveza”. O altă alegere inspirată!

IMG_5296

Advertisements
Posted in Călătorii

había una vez un…

garaSingurul lucru care m-ar fi putut duce cu gândul la o gară era calea ferată care trece prin fața clădirii din piatră masivă, situată foarte aproape de șosea. Această singură pereche de șine șerpuiește pe pământul arid, în paralel nu numai cu șoseaua, dar și cu Rio Almanzora pe a cărui vale se află plantații de măslini și pâlcuri de verdeață strecurate printre colinele pietroase de la poalele Sierrei de Los Filabres. Calea ferată însă se oprește brusc lângă clădirea veche, dreptunghiulară, a cărei fațadă este prevăzută cu patru ferestre mari terminate în arcade, decorate cu grilaje de metal și ancadramente din cărămidă aparentă. E fosta gară de pe Via Verde del Hierro din Seron, Almería. Niciun șuierat de tren sau vreo urmă din freamătul și agitația specifice gărilor nu au mai fost auzite de mult, totuși un alt fel de suflu animă locul. Din zeci de trenuri imaginare coboară personaje celebre ducând cu ele valize încărcate cu poveștile copilăriei. Acestea populează acum spațiul interior al fostei gării, devenit un mic muzeu magic dedicat cărților pentru copii.

Continue reading “había una vez un…”

Posted in Călătorii

Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la Centenarul care amenința că vine (și părea că nu glumește), întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și domină bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă … pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Continue reading “Pe strada bibliotecii”

Posted in Călătorii

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0803Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină. Pășește în răcoarea dimineții și privește tăcut spre mare, spre limba aceea de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul. Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierduta” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0688

Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile a două case de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. Pentru că el și barca erau una, iar regula numărul unu era să nu fie zărit. Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri prevăzut cu un suport în vârf, pe care stă “observatorul”, cel care îl îndreptă spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu “împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

Continue reading “Patronul lucrurilor pierdute”

Posted in Artă, Călătorii

“…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt moment care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Continue reading ““…iată ce li se cuvine muritorilor””

Posted in Călătorii

Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul “Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.

Posted in Artă, C., Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?