Planul era perfect, doar că a început o ploaie rece și descurajantă care mi-a redus drastic opțiunile. Așa am ajuns să văd tripticul The Caged Bird’s Song, tapiseria lui Chris Ofili numită așa ca ecou al lucrării autobiografice “I Know Why the Caged Bird Sings” a scriitoarei și activistei pentru egalitate Maya Angelou.
Mai întâi mi-a atras atenția spațiul generos oferit de Sunley Room, camera unde era expusă tapiseria: un hol îngust pe care erau agățate schițele – fragment cu fragment – pe baza cărora a fost realizată lucrarea; în stânga – o cameră “obscură” unde se proiecta un film de prezentare și un interviu cu artistul Chris Ofili; de partea cealaltă a holului, în dreapta, se deschidea o ușă spre spațiul expozițional propriu-zis. Privesc indecisă spre camera obscură, iar curatorul, ghicindu-mi parcă ezitarea, îmi spune zâmbitor că filmul rulează deja de câteva minute și că peste puțin timp se va relua. Jovialitatea lui mă binedispune. Studiez oarecum încurcată schițele pe care mi-e imposibil să le leg coerent, așa că mă hotărăsc să intru în camera de expoziție. Mă trezesc de-odată într-un spațiu imens, dar gol, lipsit de orice obiect de mobilier cu excepția unui scaun pe care era așezat un curator. Tavanul casetat avea câteva lămpi, cele mai multe îndreptate spre tapiseria așezată pe peretele din față și numai câteva luminau aproape fantomatic pereții laterali desenați special în nuanțe de gri. Am avut senzația că pășesc într-o peșteră. În contrast cu goliciunea spațiului, pereții erau pictați în întregime cu 27 de dansatori uriași, femei și bărbați îmbrăcați doar în voaluri și bijuterii. Foarte ciudat este că animația sugerată de desen te face aproape să îți imaginezi culorile sub umbrele gri și să “auzi” muzica. Suita de dansatori exotici te conduce, aproape hipnotizant, spre explozia de culoare pe care o oferă țesătura înaltă de aproape trei metri și lungă de peste șapte metri. M-am apropiat de ea, până la limita liniei de protecție trasată simplu pe podea, pentru a mă convinge că era totuși o țesătură și nu o pictură. Apoi am privit lucrarea cu atenție.
De-o parte și de alta a panoului, un bărbat și o femeie trag câte o draperie pentru a ne descoperi scena centrală. În fața unui șuvoi de apă (ceea ce sugerează locul în care trăiește artistul, Trinidad), stă un cuplu întins, iar corpurile celor doi sunt oarecum răsucite. În timp ce bărbatul îi cântă femeii de lângă el la chitară, ea bea un lichid magic ce-i este turnat în spirală de o figură ascunsă mai sus. În schițele din hol am observat că această figură îi aparține fotbalistului Mario Balotelli. Probabil Otis a ales să-l redea în opera sa, impresionat de talentul și de tenacitatea fotbalistului, calități care au făcut ca el, fiul unor imigranți, să facă parte din naționala Italiei.
Cuplul din centru pare relaxat în acest moment, dar cerul furtunos din stânga sugerează că lucrurile urmează să se schimbe. Intrigante sunt cele două figuri care trag cortina. Bărbatul din dreapta ține în mână o colivie în care este o pasăre. În Trinidad anumite păsări sunt învățate, în scopuri comerciale, să cânte. Femeia din partea opusă împrăștie grăunțe, ceea ce ar putea fi interpretat ca o metodă de răsplătire sau de motivare a păsării să cânta mai frumos.
Pentru că nu reușesc să pun totul cap la cap mă îndrept spre camera unde rulează filmul. Acolo aflu mai multe despre tehnica de realizare a lucrării și mai puțin despre simbolistica elementelor. Ofili este un artist britanic care trăiește și lucrează în Trinidad. Renumit pentru stilul său fluid și senzual de a picta, Ofili i-a provocat pe țesători (cinci la număr, dacă-mi amintesc bine) să redea tapiseriei caracteristicile picturii în acuarelă. El le-a realizat acestora mai întâi un desen în acuarelă ca bază a procesului de țesere. Lucrătorii au mărit și au imprimat desenul pe urzeală, apoi au țesut lucrarea de mână, proces care a durat doi ani și jumătate.
Ofili explică în material: “ The Caged Bird’s Song este un mariaj între acuarelă și țesătură. Am hotărât să ofer țesăturii libertatea acuarelei, lăsând pigmentul lichid să formeze imaginea, în contrast cu procesul tradițional de țesere. Odată cu acest rezultat, care este mai degrabă o interpretare decât o reproducere, țesătorii au adus un fel de omagiu atât acuarelei pe care am creat-o, cât și tehnicii tapiseriei.”
Am mai privit încă o dată lucrarea, de data asta de la distanța potrivită și având mai multe informații. Și tot nu-mi vine să cred că e tapiserie.
Imaginary Coffee 