„Note intime”, C.A.Rosetti

 ”Niciodată când am tăcut nu m-am căit” (vol. 1, p. 17)

Așteptând să răsfoiesc și eu ediția a treia a DOOM-ului, în care se anunță introducerea în limba română a 3.600 de cuvinte noi, mă trezesc citind două volume din secolul al XIX-lea, cu mulți termeni uitați și care, cu siguranță, nici în noul dicționar nu se vor regăsi.

De fapt, citesc un colligatum care cuprinde cele două volume din Note intime: 1844-1859. Scrise ḑilnic de C.A.Rosetti, Adnotate şi publicate de Vintilă C. A. Rosetti.- Bucuresci : s.n., 1902 / 1916 (Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Marinescu & Şerban).

Primul volum este însoțit și de o scurtă „Precuvintare” în care Vintilă C.A.Rosetti, unul dintre fii lui C.A. Rosetti, explică motivul pentru care a publicat însemnările tatălui lui. Volumul a fost publicat în 1902 și are trei părți: 1844; Paris de la 1846 la 1848; Călătorie din Paris la București. Cel de-al doilea volumul a fost publicat în 1916 și conține însemnările din anii 1848 -1859, distribuite și acestea pe capitole: 1848; În exil; 1849 -1859

Mi-a atras atenția în mod deosebit limbajul textului redactat cu mult înainte de oficializarea alfabetului latin (1860) și a schimbărilor lingvistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și publicat în preajma reformei ortografice din 1904. Nu numai că a transcris textul, dar este posibil ca fiul să fi intervenit și cu mici corecturi sau adaptări. De altfel, chiar ne mărturisește că atunci când un cuvânt nu i s-a părut cuviincios a preferat să-l sară pur și simplu, explicând (sau nu) într-o notă de subsol motivul pentru care a cenzurat textul. Trebuie să spun că sunt destul de multe astfel de cuvinte sărite. Se vede treaba că C.A.Rosetti era cam slobod la gură.

Oricum ar fi, volumele ne oferă o imagine „din interior” a epocii în care limba română oscila între tradiția slavă, curentul latinist și influența franceză. Textul este scris cu literele noastre strămoșești, dar cu ortografia parțial etimologică, specifică vremii. Astfel, am observat o serie de caracteristici firești la momentul respectiv, care deși îngreunează întrucâtva lectura, ne apropie mai mult de spiritul epocii:

 – i semivocalic apare notat cu semnul scurtimii, ĭ: înduplecaĭ, cinaĭ, ómeniĭ

– de asemenea, u-breve se utilizează pentru u semivocalic final: voiŭ, traiŭ, duseiŭ, îngenunchiŭ

– diftongii ea şi oa sunt notați cu é şi ó: séră, românéscă; aprópe, póte

– diftongul ie este redus la e deschis: eri, voescĭ, perde, bae, eșisem

– grupul şti este redat prin sci: Bucuresci, sciŭ

– grafemul / este utilizat pentru sunetul z în termeni precum: ḑilnic, ḑiceam, târḑiu… dar se folosește și z în exemple precum: zestre, zidească…

scrierea cu s în loc de z : frenesia, poesie, crisa, frances

– pentru a reda sunetul ă, folosește deopotrivă ě (mě, sěŭ, stěpâne…) și ă (încălḑit)

– la fel, pentru redarea sunetului asociat se folosește atât î, â, cât și ê (pěmênt, când, îndată, rîd) – după 1904, la recomandarea lui Maiorescu s-a utilizat î, cu excepția termenilor în care era precedat de c și g și în derivatele cuvântului român.

– folosește elidarea prin apostrof (‘mĭ vorbi, mĭ dete povețe, l sărutaĭ)

– utilizează prefixului des- indiferent de sunetul care urmează: desprețuesc, desnădăjduit, deslipesc, desbătut

  există în text și câteva împrumuturi de lux: conquete, embetat, douteuse, coftură, noblement

Pe lângă acestea, textul conține forme ortografice arhaice și cuvinte vechi care au însă un farmec aparte: „prefer să mor de cât să arunc o oră măcar, pentru caprițiŭ, pentru lene, sardanapalism.” (vol. 1,p. 8)

sardanapalism sn [At: I. GOLESCU, C. / E: Sardanapal + -ism] (Liv) Viață desfrânată, destrăbălată (dusă de cineva). (DEX online)

SARDANAPAL, rege legendar al Asiriei, ultimul descendent al Semiramidei, identificat prezumtiv cu Assurbanipal. Înfrânt de mezi și de babiloneeni, asediat la Ninive, s-a sinucis. Reprezintă tipul omului preocupat doar de plăceri; simbol al conducătorului lacom și trândav; Sursă de inspirație pentru Byron. (DEX online)

Am menționat termenul acesta pentru că apare de patru ori în text. Ori era foarte utilizat în epocă, ori Rosetti l-a împrumutat de la Byron, când l-a tradus pe scriitorul englez. Lui probabil i-a plăcut foarte mult, mie îmi este imposibil să-l rețin.

Dar, în general, textul lui Rosetti e plăcut, iar unele pasaje sunt amuzante, cu sau fără voia autorului. Este, așa cum reiese și din titlu, un jurnal intim, pe care autorul l-a ținut ani de zile fără a se gândi că va fi vreodată publicat. Ca orice jurnal, trăirile sunt foarte deschis și firesc exprimate, lipsite de rigiditatea unui text adresat publicului. Nu o dată am avut sentimentul că pătrund, neinvitată, în intimitatea omului Rosetti. De aceea nu pot judeca volumul altfel decât prin prisma informațiilor și a limbajului, a felului de redare a atmosferei și a stilului de viață din epocă. De departe însă, conținutul este străbătut de un patriotism sincer. Poate părea desuet astăzi, dar jurnalul reflectă dorința reală a autorului de a se dedica țării, de a ajunge să însemne ceva pentru ea. Și nu numai că spune asta tot timpul, dar se și manifestă în acest sens, în cel mai altruist și curajos mod.

Însemnările nu au o periodicitate clară, asta pentru că Rosetti scrie în jurnal doar atunci când nu este „fórte obosit și embetat”. (vol. 1, p. 21). În plus, „O inimă fără amor și un om închis între patru ziduri, cu 8 gramatici, nu póte da nici un sunet. Prin urmare n’am ce scri” (vol. 1, p. 69). În volumul al doilea, scrie din ce în ce mai rar, astfel încât ajunge să facă chiar și numai o singură însemnare pe an.

Notele sunt, în general, scurte și cuprind înșiruirea faptelor din ziua respectivă, persoanele cu care s-a văzut, la care adaugă câteva gânduri. Totuși, sunt și însemnări mai elaborate, în care tânărul Rosetti filosofează pe temele lui preferate: femeile și amorul. Și Patria, întotdeauna cu P mare. E un observator sensibil, o persoană generoasă, jucător de Whist, cititor pasionat, un bărbat care apreciază calitățile pe care le vede la alții și care detestă răutățile, lipsa de onoare și superficialitatea celor pe care îi întâlnește. E un om corect și cel mai mare critic al lui însuși. Îl invocă pe Dumnezeu atunci când se căiește și dă dovadă de profunde cunoștințe religioase.

Ceea ce mă intrigă însă este diferența dintre imaginea publică și cea interioară a omului Rosetti. Imaginea pe care o aveam despre el înainte de a-i citi acest jurnal era mai degrabă aceea a unei persoane austere, rigide. Întocmai cum apare în fotografii și desigur, influențată de portretul făcut de Eminescu (răutăcios!) în Scrisoarea a III-a. Din notițe descopăr însă un Rosetti pătimaș. Pătimaș atât în dragostea față de țară, cât și în relațiile romantice. Descopăr un om inteligent, cultivat și totodată sentimental, sensibil, înclinat spre excese și cu un simț al umorului desăvârșit. Ce combinație interesantă! De altfel, celebrul C. A. Rosetti era un mare admirator al femeilor. Femeile sunt foarte prezente în însemnările lui de dinainte de căsătorie, deși  nu menționează niciodată vreun nume, ci cel mult inițiala. Este discret, generos, politicos. Dar cam prăpăstios! Cu siguranță, nu era un om plictisitor!

E conștient de condiția femeilor din epoca lui, de aceea are un soi de mustrare de conștiință după ce mai face câte o „victimă”: „încă o ființă omorîtă moralicește, mórtea cea mai crudă” (vol. 1, p. 9). Pe lângă exersarea calităților sale de cuceritor, Rosetti ne mărturisește că s-a apucat și de muncă: scrie scrisori și face vizite de dimineața până seara! De fapt, acest stil de viață era tipic moșierilor și, în general, trebuie pus în contextul vremii. Altfel, ar părea ridicol.

Fac un calcul și constat că C.A. Rosetti avea 28 de ani când și-a început jurnalul, pe 9 octombrie 1844. Face însă câteva trimiteri înapoi, ceea ce ar putea însemna că au mai existat note înaintea acestei date.

Deși nu face decât vagi referiri, știm că după absolvire, C.A Rosetti și-a făcut serviciul militar, iar pe la 16-17 ani a devenit sublocotenent de cavalerie. Datorită poziției sociale a ajuns adjutant al lui Alexandru Ghica Vodă, dar lipsa de disciplină și o năzbâtie tinerească, amuzantă de altfel, a făcut să fie numit polițist la Pitești (această numire face parte din pedeapsă, desigur!). Tot ca pedeapsă a fost tuns. Spectacolul oferit piteștenilor odată ajuns acolo trebuie spus: a pus un frizer să-i tundă, întocmai cum fusese el, pe toți preoții care treceau prin piață. Era un om extravagant, un actor neîmplinit care nu și-a manifestat talentul în acest mod. In notele lui intime am întrezărit pasiunea pentru teatralitate, înclinația spre dramatism. Peste ani va deveni chiar directorul Teatrului Național.

Răzvrătitul musiu Berlicoco (cum i se spunea în adolescență) fusese, așadar, un tânăr destul de rebel, schimbase câteva slujbe, dar acum era procuror la Tribunalul Civil din București. Tocmai se întorsese din Franța, țara – mentor pentru românașii noștri, unde cunoscuse mai mulți tineri cu idei revoluționare și fusese inițiat în masonerie.

Primele note intime au fost redactate la Pitești. Pe 18 octombrie, oripilat de felul decadent în care își petrec zilele boierii din Muntenia și de felul nonșalant în care femeile încalcă porunca a șaptea (!), Rosetti pleacă la București. Când vine însă vorba despre propriile păcate se arată foarte îngăduitor: „Voesc să fiu cinstit, dar care pravilă mě face de a fi cinstit și cu femeile?” (p. 8)

Sunt copleșită de remarcabilele personaje cu care se vizitează: Ghica, Constantin Bosianu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Rosetti, Jules Michelet („de nu voi muri, am să-l ajung”), Hurmuzachi, Melinescu, Negulici (care tot are probleme cu justiția), Cretzeanu, Oteteleșanu, Golescu (Golescu cel alb = Alexandru C. Golescu; Golescu negru = A.G. Golescu), Andronescu, Alexandri (V. Alecsandri), Filipescu, Obedeanu, Vilara, Krețulescu, pictorul Rosenthal (unul dintre cei mai buni prieteni care, din păcate, s-a sinucis în închisoare, în 1851, unde fusese arestat pentru niște documente unioniste pe care le avea chiar de la Rosetti), Elena Lahovari, Elena Cantacuzino, Bolintineanu, Ion Brătianu (Brătianu cel mic, Beppo – „istoria revoluțieĭ de la 1848 îțĭ va spune cine a fost omul acesta: eu îțĭ spun numai că, până în acest moment, este un om în tóte sublim și vrednic da fi român” )… Un manual de istorie!

Printre escapadele amoroase și scurtele drumuri la tribunal, începe chinul: se apucă „a lucra latinesce”. Are și o strategie: „Să mě silesc să mě scol de diminéță și să încep a lucra cu dinadinsul, în acéstă mare și grea întreprindere” (vol. 1, p. 13).  Aceasta ar trebui să-l ajute să-și îndeplinească idealurile mărețe: „de voiŭ trăi și de voiŭ putea să mě scap de gramaticĭ, lucrurĭ carĭ sunt amândoě fórte douteuses, atunci voiŭ spune omenirei lucrurĭ ce vor fi prea frumóse pentru un om.” (vol. 1, p.40). Când lucrează este foarte mulțumit, iar când nu face nimic din ce și-a propus în ziua respectivă… ei bine, are și pentru asta o filosofie proprie: „ḑiua de eri […] s’a strecurat și ea ca cele-l’alt, fără nici un câștig. Mulțumită cerului că cel puțin este și fără nici o pagubă.” (vol. 1, p. 17). Un lucru însă e clar: „La mine mediocritate nu póte fi, trebue saŭ să nu perd o secundă din ḑi, saŭ să o perd tótă.” (vol. 1, p. 97). Unele pasaje parcă sunt din Caragiale!

Ceea ce îl preocupa atât de mult era latina, gramatica latină. Observ o anumită rigoare în tot ceea ce face. Consideră că, pentru a obține rezultate, totul trebuie făcute precum în medicină, temeinic și fără abateri. Este dornic de cunoaștere și ar vrea să învețe cât mai multe, se compară neîncetat cu cei din jurul său și se străduiește să-i depășească.

Printre rânduri aflu cât de nemilos ataca tuberculoza și cum piereau fără vreo șansă sau vreun tratament cei atinși de boală. Moartea era mereu prezentă și dureroasă. Doar era privită altfel… cu mai multă resemnare, poate. Pe 7 decembrie 1844, mama lui s-a îmbolnăvit: „o dóre la inimă, mi-e témă că este cangrenă, saŭ alt semn al morței.” (vol. 1, p. 31), iar pe 13 decembrie a murit. A îngropat-o la Mânăstirea Pasărea, alături de ceilalți membri ai familiei. Își iubea mama și îi înțelegem disperarea, teama, durerea sinceră. O perioadă nu a mai scris nimic în jurnal, apoi a datat notele după numărul zilelor trecute de la moartea mamei. (323 ḑile de la mórtea mamei 1/13 Martie 1845 sau 342 Nov. 20. Dec.2). Se prăpădise și tatăl lui, iar singurul lui frate, Dumitru, murise cu trei ani în urma din cauza unei boli misterioase, după ce nu i-a fost permis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea.

Mult timp este foarte deprimat și se plânge de lipsa somnului, dar își dă seama că insomnia lui nu are vreo cauză organică, ci e provocată de „pendula ce am cumpărat’o ca să mă deștepte diminéța, care nu numai diminéța ci tótă nóptea sunând césurile, mě deștepta.” (vol. 1, p. 36). Simpaticul, domn’ Rosetti! 🙂

Caut mici referiri la viața cotidiană de la mijlocului secolului și sunt surprinsă de felul în care vorbește despre Crăciun, menționează că sărbătoarea nașterii Domnului e un bun prilej de veselie și serbări „pentru că scăpăm de post” (vol. 1, p.66) și pentru că încep balurile mascate. Un pic altfel! Face scurte referiri la inundațiile din primăvara lui 1848, despre o eclipsă de lună, despre ulițele întortocheate din mahalalele Bucureștiului, despre lipsa mijloacelor de transport care să facă legătura cu străinătatea…

Aflăm, de asemenea, despre evenimente mai mult sau mai puțin importante, dar tratate cu discreție de istorie: ritualul de primire în loja masonică a unor nume celebre din epocă, legămintele pentru patrie făcute prin schimbul de inele… Are un respect deosebit pentru limba română. Mi-a atras atenția o remarcă pe care a făcut-o la adresa unui domn pe care l-a întâlnit în străinătate: „un transilvănean purist de limbă ca toți transilvănenii” (vol. 1, p. 144). Probabil se referă la curentul latinist pornit de la Școala Ardeleană, dar am găsit și o explicație mai veche a termenului:

*puríst, -ă s. (d. pur; fr. puriste). Gram. Acela care, vorbind orĭ scriind, întrebuințează o limbă foarte curată (fără barbarizme) și une-orĭ chear se ferește de cuvinte care nu maĭ pot fi considerate ca străine, și nicĭ n’are cuvinte naționale p. a le înlocui, căzînd așa în exces. (Dex online)

După moartea mamei s-a întors la Paris. Tot amintește că se îndreaptă spre sau că e condus la „drumul de fier”! Mă întreb dacă la jumătatea secolului al XIX-lea exista noțiunea de „gară”.

În sfârșit, la un moment dat hotărăște că e un mare poet. „După multe cercetărĭ, m’am asigurat în sfârșit că sunt și încă că sunt un mare poet.” (vol. 1, p. 65). Nu avea importanță ce credeau ceilalți, atâta timp cât el știa asta despre el. De altfel, nici nu considera această calitate ar fiind meritul lui, ci al părinților lui care l-au făcut așa. „fiind-că nu m’am făcut eŭ” (vol. 1, p. 65).  Îmi place omul!

Desigur, mă bucur de umorul spontan. Are însă și umor cât se poate de voit. De regulă, când primești aprecieri, te bucuri, te simți măgulit… parcă respiri aerul altcuiva în ziua aceea. Îți lași, pentru o clipă, orgoliul să se alinte. În schimb, când tot mai multă lume își exprimă stima și admirația pentru el sau pentru ceea ce face, pe omul nostru în străfulgeră un singur gând: anul ăsta va muri! De parcă ar fi urmat școala fataliștilor! „De aceia, fiind-că stima am început s’o dobândesc și pe fie-care ḑi capět lumini de cum să mě port și învěțătură mai multă, de aceia ḑic că voiŭ muri pentru ca să nu pótă biata Românie să aibă un om cu capacitate și cu mijlóce, carele să nu trăiască de cât pentru binele ei.” (vol. 1, p. 104).

Pe 8/20 noiembrie 1845  (notează datele ambelor calendare deoarece „în tóte e înapoi Românul. – În tóte până chiar și în dată”) apare prima însemnare despre Granta, cea care avea să-i devină soție. Despre ea vom afla din ce în ce mai des în notițele următoare. Se plânge de neputința de a o lua de soție din cauza problemelor financiare, a datoriilor patriotice și a nevoilor sale de studiu. De anul nou și-a pus însă dorința de a se căsători cu ea. Și s-a îndeplinit în 1847, cu un an înainte de Revoluţia de la 1848! Granta era de fapt Mary Grant, o irlandeză venită cu fratele ei la București. După căsătorie a devenit Maria Rosetti, cea al cărei chip a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, al luptei pentru libertate şi egalitate. Figura ei a fost cea aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul „România Revoluţionară”, pictat în 1850. Și încă ceva, după denumirea companiei fratelui Mariei Rosetti, zona în care era localizată fabrica este numită și astăzi Regie, iar tot în onoarea lui Effingham Grant, podul de la Giulești, construit pe unul dintre terenurile lui și la a cărui ridicare a participat și unul dintre fii lui, se numește podul Grant.

După căsătorie, tonul din jurnal se schimbă. Și viața lui Rosetti se schimbă. Până și din nume își taie un „s” în semn de protest față de acuzația cum că ar face numele de râs apucându-se de negustorie. De fapt, păcatul pentru care era acuzat era acela că își deschisese, împreună cu economistul austriac Erik Winterhalder şi cu britanicul Effingham Grant, cumnatul său, o librărie pe podul Mogoșoaiei, la nr. 18. De asemenea, cumpărase tipografia „Asociaţiunii literare a României”, cea care găzduia întrunirile societății secrete Frăţia. Mai târziu, în 1856, a deschis un club de lectură și o bibliotecă de împrumut și și-a extins afacerile în domeniul comerțului. „Adunarea cititóre” se ținea  adesea în locuința lui de la Izvor, pe malul Dâmboviței,  și era frecventată de cele mai celebre nume ale epocii, femei și bărbați. Chiar și Bălcescu a participat de câteva ori.

După ce s-a căsătorit, din text au dispărut și exaltările amoroase și apar în schimb mărturisiri despre viața alături de soția lui, problemele casnice… „Ah! căsătoria are și ea bunurile ei, dar relele! mai cu seamă, pentru oameni de caracterul meu, sunt foarte mari!” (vol. II, p. 75). Dispare și umorul! Frica de moarte însă rămâne și chiar se intensifică! (Dacă ar fi știut el că va trăi încă aproape 37 de ani după revoluție…!) De asemenea, referirile la acțiunile în sprijinul idealurilor pașoptiste sunt din ce în ce mai prezente. Pentru zilele pe care le petrecea nefăcând ceva concret pentru țara lui își încheia notița din jurnal cu expresia „Sărmana Românie!”

Fără îndoială, a fost un patriot desăvârșit. M-a impresionat dorința lui permanentă de a face ceva pentru țară. Nu și-a propus ceva anume, pur și simplu știa că își va dedica viața și va lupta pentru unire, pentru idealurile pașoptiste, dar o face în stilul lui dramatic, spectaculos, evidențiind rolul lui mesianic în viitorul României. Curios, are idei care îmi par mai degrabă socialiste: „Neegalitatea acésta, mě omóră. Când mě věd pe mine în casă, și afară pe sluga mea tremurând, mě întreb pentru ce? Pentru că pe mine m’a născut Alexandru și pe el Stan. Și eŭ pot fi un ticălos, și el un geniu.” (vol. 1, p. 92). De altfel, în exil s-a apucat chiar să studieze socialismul.

Deja din primăvara lui 1848 simte „o desamorțire”, dar Rosetti e tot nemulțumit de încetineala cu care se desfășoară evenimentele din țară. Chiar în preajma izbucnirii Revoluției, pe 6/18 iunie, s-a născut primul lui copil, fetița pe care a botezat-o chiar Libertate-Sofia (Liberty sau Liby; dintr-o notă de subsol aflu că peste ani o va chema doamna Korné). Pe 28 ianuarie 1850 s-a născut primul băiat, Mircea, iar pe 17 mai 1851 s-a născut Ion-Tudor, fiul lui Rosetti care nu a trăit decât câteva luni. Vintilă Juliu Ștefan s-a născut în ianuarie 1853, iar cel de-al cincilea copil, Horia, s-a născut în iunie 1855. Ultimele două însemnări din jurnal sunt făcute cu ocazia nașterii ficei lui, Elena-Maria, în octombrie 1857 și a fiului lui, Anton, în 1859. Dacă a mai avut și alți copii, nu mai menționează.

Despre principiile de educație pentru copiii lui nu ne spune decât că, deși e mâhnit deoarece copiii nu cunosc limba română, speră că dacă ei vor vorbi limba franceză vor ajunge să și gândească precum francezii.

Se înconjoară de oameni care îmbrățișează aceleași idealuri (Bălcescu, Brătienii, frații Golești, Ghica), se ocupă de strângerea banilor necesari pentru declanșarea evenimentelor care să aducă libertatea românilor și îi susține material pe toți care veneau la Paris (îi numea familia lui). Aflăm despre primele adunări ale tinerilor români din Paris, despre demersurile făcute pentru înființarea Societății Românești din Paris și despre mândria cu care a ocupat diferite poziții în cadrul societății, deși consideră că pentru el orice funcție ”este o belea”.

Din păcate, însemnările din jurnal se opresc chiar înainte de revoluție, iar următoarele note sunt scrise din exil, de la Paris. Autorul ține să ne facă o scurtă prezentare a evenimentelor care s-au derulat între timp, „în anul cel mai bogat de întîmplări și emoțiĭ. Am fost tată și am avut luptele revoluției, luptele în guvern, căderea nóstră, arestarea, voiagiul și în sfîrșit scăparea.” (vol. 2, p. 21)

Volumul biografic „C.A. Rosetti”, alcătuit de C. Borănescu-Lahovary, publicat pe la 1946-1947, la editura Cartea Românească, descrie aventura acestei „scăpări”. Dacă nu este vorba despre o exagerare romanțată, atunci un rol important l-a avut Maria Rosetti, care a urmat convoiul arestaților, pe jos și cu fetița în brațe. Alături de ea s-a aflat permanent pictorul Rosenthal. Și nu numai că i-au însoțit de revoluționarii escortați de o trupă turcească, dar i-au îmbărbătat și au făcut permanent planuri de evadare. Prima încercare, cea de la Orșova, a eșuat. Dar au reușit să fugă de escorta turcească în satul românesc Sfenița (Svinița), situat atunci în Imperiul austro-ungar. Evadații s-au descurcat apoi pe cont propriu, au rătăcit dezorientați și înfometați, s-au ascuns precum fugarii până s-au regăsit în Franța. Nu prea am înțeles care era destinația convoiului și ce se așteptau turcii să facă cu deținuții odată ajunși pe teritoriul imperiului, din moment ce ei nu mai aveau nicio autoritate acolo.

Chiar dacă este profund dezamăgit de eșecul demersurilor revoluționare, Rosetti și toți ceilalți pașoptiști, valahi și moldoveni, aflați la Paris (Nicolae Bălcescu, frații Golesci, Brătianu, Negri, Cogălniceanu, Crețulescu, Costa-Foru, Timoleon Paleologu, Epureanu, Casimir, Melinescu, Alexandri, Eliad, Tell, Cesar Boliak, Nicolae Ionescu, Alexandru (?)) se regrupează și continuă să susțină cauza și idealurile revoluției, însă „cu patimi, cu egoism și fără amor” (vol. 2, p. 33), cum notează cu amărăciune. Îi bănuiește pe unii dintre prietenii lui de lipsă de patriotism real, îi consideră mai degrabă interesați în a se face remarcați. El speră, cu tot pesimismul care îl caracterizează, că lucrurile se vor schimba, că va mai avea loc o revoluție și că țara lui va reuși să devină o țară liberă. E atent la „fierberea” care a cuprins Europa și e convins că în curând va învia și România (așadar, povestea e veche).

În Paris, familia Rosetti a trăit modest. De altfel, din notițe reies numeroasele mutări în locuințe din ce în ce mai ieftine, chiar și din afara Parisului. Nu menționează nicăieri că ar fi avut vreo ocupație din care să câștige pentru a se întreține, dar iarăși mă gândesc că aceasta nu era o practică obișnuită pentru clasa din care făcea parte. Mă rog, nici nu cred că i-a trecut prin cap că ar putea să-și ia o slujbă… cu tot socialismul pe care se lauda că îl studiază. Cu singuranță, singurele surse de venituri sunt afacerile pe care le-a lăsat în țară și de care se ocupau partenerii lui.

În țară înființase ziarul „Pruncul român”, care a devenit „Românul”, alături de multe alte gazete care au fost suprimate rând pe rând. A înființat cel puțin un ziar și la Paris, împreună cu Ion Brătianu și cu Cezar Bolliac, pentru a prezenta situația din țară și pentru a militat pentru unire.

 „Sěrmana Românie, mult bine îi voiŭ face eŭ, de voiŭ trěi și voi putea învěța” (vol. 1, p. 96)

A fost de o modestie incredibilă, și asta îl face cu atât mai nobil. A fost un ziarist desăvârșit, primar al capitalei, ministru, politician care a făcut ca lucrurile să se miște. A fost un om admirabil! „În iubire, câinele este domnul omului, el ‘mi arată micșorarea și egoismul meu, sau al nostru.” (vol. 2, p. 81)

Adesea menționează unde și cu cine „dejunează” sau „prânzește”, dar niciodată nu spune ce feluri de mâncare se găteau pe vremea aceea. Într-o carte de bucate scrisă de Kogălniceanu și Negruzzi, apropiați ai lui Rosetti, sunt tot felul de rețete. E o provocare să le reproducem astăzi, o dată pentru că sunt destul de simplist explicate și apoi… orice ficat modern ar protesta! De exemplu, pentru un cozonac se foloseau zeci de ouă!!! Oricum, Rosetti nu ne spune decât despre ceașca de cafea pe care „o lua” când medita sau îți făcea planuri.

Atunci, cafea să fie! Și un film despre un Rosetti mai de acum!

Povesti cu blazon – Petre Rosetti (integral)

%d blogeri au apreciat: