Un port la răsărit

Toate nenorocirile în viață vin de acolo că nu știm cum să ne potrivim pasul cu al celor din jurul nostru, sau că nu-i căutăm pe aceia care au pasul ca noi. ” (p. 59)

Citeam fără grabă, pagină după pagină, fără să mă gândesc o clipă că locul descris în romanul „Un port la Răsărit”, București, Arta grafică, 1991, părăsește trecutul și capătă o nouă istorie, reală și cumplită, chiar în momentul acesta. O stranie coincidență!

Limanul Nistrului, locul unde începe povestea, despărțea, pe vremea aceea, România de Rusia, iar astăzi aparține Ucrainei. În contextul de acum, cuvintele unui personaj din roman mă cutremură: „Aici este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi.[…] Pleacă de aici, până nu uiți drumul înapoi.” (p. 148)

Despre romanul „Un port la Răsărit”, autorul spune că e o carte de tinerețe, revăzută și retipărită după 50 de ani. Am căutat un exemplar din prima ediție (1941) și am comparat cele două volume. Sunt câteva diferențe (nesemnificative) la nivel de vocabular, aș spune că și stilistic sunt mici modificări… dar doar atât. Am ales ediția mai recentă dintr-un motiv cu totul prozaic: scrisul este mai mare! (Da, vine o vreme când și asta face parte din alegere!)

Mai spune că e o carte datorată unei experiențe directe, dar că, deși a împrumutat personajului principal cunoștințele, sentimentele și convingerile lui, acesta are totuși o personalitate clar definită. Și, poate lucrul cel mai frumos pe care l-am citit în prefață a fost: „mă reprezintă atât de deplin, încât, atunci, când am pus punct după ultima frază, m-am întrebat de ce a trebuit să mai scriu și cărțile următoare. Bineînțeles, fiindcă nu se putea altfel.”

Narațiunea este foarte plăcută, cuvintele sunt simple, dar alese cu grijă. Povestirea curge într-un ritm ușor de asimilat, cu o acțiune chiar previzibilă pe alocuri. Dar nu prin suspans ne cucerește romanul, ci tocmai prin recrearea atmosferei care a înlesnit întâmplarea.

Povestitorul nostru, inginerul care nu are un nume, își reamintește un eveniment petrecut cu câțiva ani în urmă, când călătorise la Limanul Nistrului, pentru a duce un motor pentru uzina electrică condusă de Igor Ronsky. Acolo, totul se petrece cu încetinitorul și într-o oarecare nepăsare. Recunosc ritmul de viață specific insularilor (pe care l-am remarcat în câteva călătorii), care prețuiesc mai mult decât ceilalți plăcerile, bucuriile sufletului și petrecerile și care par desprinși de problemele lumii civilizate. Populația, „toate neamurile s-au amestecat aici” – români de prin toate părțile, ruși, turci, evrei, tătari, georgieni, țigani – era și mai împestrițată de uniformele ofițerilor cantonați pe malurile Limanului. „Sunt foarte mulți lăcătinienți în oraș” (p. 34) Erau atunci, înainte de război, dar sunt convinsă că la fel de mulți sunt și acum. Orașul despre care ne vorbește Radu Tudoran este Cetatea Albă, una dintre zonele spre care astăzi privim cu îngrijorare.

Oamenii trăiau o viață aspră, dar lipsită de conflicte, știau să se bucure de fiecare moment și din orice făceau un motiv de sărbătoare. Odată înțeles modul lor de viață, cu alte cuvinte, după ce a găsit „vinul potrivit”, povestitorul și-a refăcut planul pentru a găsi o cale de a–și îndeplini sarcina și de a se impune în fața celor pentru care ziua de muncă era înecată în alcool. Și-a potrivit pasul cu ei, a devenit unul de-ai lor.

Apoi, când iarna a făcut ca totul să încremenească și inginerul se abandonase unui șir neîntrerupt de beții, l-a întâlnit pe însinguratul comandor Maximov, care l-a adunat literalmente din stradă. Maximov părăsise Rusia după ce soția și fiica lui fuseseră ucise de bolșevici. Avea acum o anumită vârstă, sănătatea șubrezită, iar tristețea îi era întipărită în fiecare gest. Era un bărbat blând, trist și resemnat. Și bolnav. Un om cu o poveste!

Felul în care încerca bătrânul comandor să-l convingă pe tânărul inginer de deșertăciunea gesturilor sale, „dacă fuga de realitate nu-i chiar o decădere, rămâne în orice caz, o înfrângere” (p. 96), l-a făcut să renunțe la viața nesăbuită din ultimele trei luni și să o considere un purgatoriu „înainte de a intra în împărăția de astăzi a seninătății” (p. 114). Asculta, în lunile lungi de iarnă, poveștile de călătorie ale comandorului și începuse să viseze la locuri fabuloase pe care să le viziteze.

Au renovat vechea corăbioară a comandorului, numită cândva Ludmila, după fiica lui ucisă. Au  redenumit-o, prin anagramare, Miladul. Comandorul l-a învățat tainele navigației, iar pe sufletul inginerul a pus stăpânire dorința de călătorie pe mare. Și-a dat demisia, a încărcat barca cu provizii și și-a luat rămas bun de la orașul de care dorea să se depărteze cât mai repede.

Apoi, a cunoscut-o pe Nadia, un destin pe care nu l-a putut rupe de cel al Ludmilei, așa cum nici el nu s-a mai putut desprinde de Limanul Nistrului.

Mi-ar plăcea să merg acolo… când vremurile vor mai fi ca pe vremuri.

♥️ Ucraina!

Lesson #18

„O, război! Tu fiu al iadului,

Unealta cerurilor îndârjite

(Shakespeare, Henric al VI-lea)

Iar această „urzeală-ngrozitoare”- dorința omului mărunt de a-și etala aroganța de după ușile poleite ale primitivei vanități; demonstrația de putere a unei rațiuni deformate, care a ratat ora de civilizație, dar vrea să ne-o impună pe cea de istorie, la fel de sluțită, nu însă și la fel de măruntă; lupta devastatoare a păduchelui de a ieși în frunte… cu orice preț!

%d blogeri au apreciat: