Femeia din Orient Express

Ai încredere în tren. […] Căci trenul, ca viața, trebuie să meargă până ajunge la destinație. E posibil să nu îți placă întotdeauna ce vezi pe fereastră, dar, dacă tragi perdeaua, vei pierde atât frumusețea, cât și urâțenia.” (p. 311)

20200821_160846

 „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford, trad. Mihaela Sofonea, București, Nemira, 2018, 318 p.  – o călătorie spre o destinație care îmi e complet necunoscută, Mesopotamia. Sper să mă bucur de această călătorie privind pe fereastra fascinantului, exclusivistului Orient Express.

Este un roman nu de, ci despre Agatha Christie, o carte ușurică, citită în liniștea acestor superbe după-amieze de început de toamnă, savurând un sun tea cu gheață, precum Hercule Poirot, fabulosul personaj creat de ea. Volumul nu este solicitant, de aceea nu am avut nevoie de carnețelul cu notițe. M-am lăsat pur și simplu purtată în epocă de ficțiunea amestecată cu momente reale din viața scriitoarei Agatha Christie. Autoarea volumului, Lindsay Jayne Ashford, preia oarecum stilul celebrei scriitoare și construiește o dramă folosind frânturi biografice, fragmente din opere binecunoscute și ceva imaginație.

În prolog, o cunoaștem pe doamna Christie, la vârsta de 73 de ani. În luna august a anului 1963, este căutată de un domn. Acesta îi arată două fotografii făcute în urmă cu 35 de ani  și o roagă să-l ajute să lămurească un mister vechi. Ne întoarcem, așadar, și mai mult în timp, în octombrie 1928, când Agatha a decis (și în carte, și în viața reală) să facă o călătorie cu trenul Orient Express „pentru a alunga fantoma lui Archie “, primul soț de care tocmai divorțase după un celebru scandal. Era evident afectată de felul în care eșuase căsnicia ei. Această primă călătorie pe cont propriu trebuia să fie o evadare în Orientul Mijlociu, deși nu putea scăpa de senzația că “trecutul se îmbarcase odată cu ea. “ (p. 52). Ceea ce s-a dovedit a fi oarecum adevărat.

Precum o chemare la apel a personajelor, dintr-un alt colț al Londrei, Nancy, o bogată și sofisticată aristocrată, se hotărăște să-și părăsească soțul pentru un alt bărbat. Și pentru ea, tot Orient Expressul pare soluția de a scăpa de scandalul care ar urma fugii lor. În tren însă, lucrurile iau o altă întorsătură: iubitul misterios, care seamănă incredibil cu fostul soț al Agathei, nu pare să dorească să facă parte din planul lui Nancy , așa că el coboară din tren, dar continuă să-i facă promisiuni fanteziste femeii disperate. Tot pe parcursul călătoriei, Nancy află că verișoara ei, Ann Granfield, singura ei legătură  cu Bagdadul, murise. Dintr-o dată se trezește singură, în imposibilitatea de a se întoarce la soțul și la viața din Londra,  abandonată de iubit, însărcinată și fără nicio perspectivă stabilă în Bagdad. Sinuciderea pare singura opțiune, dar Agatha preîntâmpină gestul disperat în ultimul moment.

Pe de altă parte, tot cu Orient Express pleacă și Katharine, o cercetătoare pasionată de arheologie. Spera că așa va scăpa de jurnaliștii care o urmăreau peste tot, după ce ziarele anunțaseră că soțului ei, colonelul Bertram Keeling, își luase viața la numai șase luni după căsătorie, afectat fiind de traumele războiului. Katherine știa că adevărul era altul. Aranjase o căsătorie cu un arhitect, fără implicații matrimoniale, ci doar pentru a putea lucra într-o tabără de săpături arheologice.

Ca într-un veritabil roman scris chiar de ea, Agatha se alătură acestor femei misterioase cu care va călători timp de cinci zile spre Bagdad, cu faimosul Orient Express. Cele trei se împrietenesc, dar fiecare dintre ele ascunde o poveste: pentru că dorea să păstreze discreția asupra prezenței ei în tren, Agatha și-a ajustat apariția și și-a luat numele Mary Miller; Katherine nu le mărturisește că imediat ce vor ajunge la destinație se va căsători cu celebrul arheolog, față de care nu simțea nimic mai mult decât repulsie; Nancy nu spune nimic despre existența misteriosul bărbat, abia zărit într-o gară din Franța de către Agatha. 

Cred că, mai degrabă, autoarea a adus cele două femei alături de Agatha ca o subtilă referire la trecutul (Nancy – femeia incapabilă să înfrunte discrepanța dintre proiecțiile făcute și realitatea copleșitoare și al cărei mister e asociat cu fostul soț al Agathei) și la viitorul ei (Katherine – femeia încrezătoare, care nu numai că își acceptă destinul, dar îl și întoarce în favoarea ei; mai mult decât atât, Max, colegul lui Katherine va deveni al doilea soț al Agathei).

Subiectul are potențial, dar autoarea nu merge în adâncimea lui, nu duce lucrurile până la capăt  sau e distrasă de lucruri fără însemnătate (exemplu: nesfârșitul număr de mese servite în toate momentele zilei și ale nopții). O risipă supărătoare! De altfel, secretele celor trei femei sunt străvezii și previzibile, iar dezvăluirea lor progresivă anulează orice posibil suspans. Romanul are și o oarecare acțiune, lipsită și aceasta de substanță, așa cum și stările celor trei femei sunt aproape trecute cu vederea, deși drama fiecăreia ar putea alcătui un roman de sine stătător.

Povestirea continuă și după ce călătoarele noastre ajung în exotica Mesopotamie, la Bagdad. Când citesc un roman care are un touch biografic mă aștept ca autorul să exploateze, chiar și exagerând, niște evenimente neînsemnate din viața personajului și să creeze situații excepționale, mult diferite de cele reale…. așa cum numai în cărți e posibil. Dar poate nu asta a fost intenția autoarei.

Sigur, finalul ne aduce înapoi, în anul 1963, în conacul Agathei din Anglia, unde tânărul cu fotografiile așteaptă un răspuns.

I believe in yesterday

20200918_085430
Yesterday
Love was such an easy game to play
Now I need a place to hide away
Oh, I believe in yesterday
 
Asocierea romanului „Yesterday” de Emil Mladin (Editura Baricada, 1990) cu binecunoscuta melodie Beatles a fost un argument suficient. Mi-am imaginat că o astfel de melodie n-ar putea inspira, la rândul ei, decât tot ceva la fel de sensibil. La început, mi s-a părut însă o carte scrisă într-un stil cu totul diferit de gustul meu: urmăriri, împușcături, demonstrații de arte marțiale. Prima impresie: prea multă violență!
 
Scopul acestor desfășurări de forțe, generate de un anume departament militar, era recrutarea și formarea unui comando care să îndeplinească o misiune de mare risc. Criteriile de selecție a celor care să formeze grupul au avut în vedere atât forța și rezistența fizică, dar și diferite alte abilități și cunoștințe necesare pentru îndeplinirea misiunii. Pe lângă acestea, mercenarii selectați ar fi trebuit să fie „oameni hotărâți, inși pentru care viața nu face nici doi bani.” (p. 11). Cei opt avuți în vedere au fost constrânși să participe la misiune (prin mijloace nu tocmai corecte) sau au decis să accepte provocarea din motive personale, care ne sunt dezvăluite pe parcurs. Odată formată trupa, toți sunt ținuți o săptămână într-un fel de carantină: „voi nu aveți impresia că toată chestia asta seamănă cu un scenariu de film? Parcă am mai văzut filme de-astea cu câte o gașcă adunată, instruită și pusă să facă cine știe ce.” (p. 25) A urmat apoi o perioadă de două luni de instrucție fizică, aplicații în teren, simulări, cursuri teoretice generale și specializate. Au fost apoi îmbarcați într-un avion special spre o destinație necunoscută și au fost supuși unui regim militar drastic. Deși totul era ținut ascuns, cei din grup au realizat că  vor lua parte la o  acțiune pe cât de secretă, pe atât de periculoasă. După acest program intens de pregătire și după un test final, cei opt – Juanita, Pedro, Louis, Mike, Victor, Alex, Klaus, Robby –  au aflat care este misiunea propriu-zisă și au fost trimiși în acțiune.
 
Din moment ce petrecuseră atât de mult timp împreună au ajuns să se cunoască bine și să formeze prietenii în funcție de compatibilități. Aflăm ce se ascunde în spatele durității afișate și felul în care viața și-a pus amprenta pe fiecare. Alex e îndrăgostit de muzica Beatles și de Juanita, singura femeie din grup. Victor în schimb era acrit în urma celor două căsătorii eșuate, iar Mike avea o relație foarte apropiată cu vodca. Mike funcționa foarte bine alături de Louis, bărbatul cu care fusese înșelat de soție. Louis, un tip iute și inteligent,  era, de fapt, un inadaptat care era greu de ținut în frâu. Fratele lui Louis fusese iubitul și asasinul soției lui Alex. Pedro era un  tip obiectiv și conciliant, iar Juanita avea un caracter dârz, tenace și îndrăzneț. De altfel, autorul a construit personaje complexe și le-a pus în situații dificile. Deși sunt „culese” din medii violente și sunt caracterizate de agresivitate, cele opt personaje constituie exemple de sacrificiu de sine și de o noblețe desăvârșită. 
Operațiunea consta în aruncarea în aer a unui depozit subteran de armament. Pentru asta, fiecare avea un rol bine determinat. Dar adevărata misiune au descoperit-o când era prea târziu. Și-au dat seama că au fost mințiți și sunt puși în fața unei decizii extraordinare: de a alege să salveze milioane de vieți omenești sau de a se salva pe ei.
 
Mimăm iubirea pentru că avem nevoie de celălalt. El trebuie să ne mângâie și să ne încălzească visele pe care ni le facem despre noi. De fapt, tot noi suntem în centrul sentimentelor. Avem nevoie, în egoismul nostru, de un om alături, nu în noi. Nu e loc pentru doi în același suflet. Ne prefacem numai că-l primim pe celălalt.” (p. 33)