Papagalul verde, de Martha Bibescu

„Au existat suflete pătate, cu mai mult alb decât negru, cu mai mult negru decât alb, ca și nefericite suflete cenușii”.

Martha Bibescu, pe care am descoperit-o după 1989, a fost pentru mine o revelație. Ea mi-a deschis ochii spre o lume românească despre care nu știam aproape nimic. În anii gri ai comunismului, răsfoiam la nesfârșit revistele Paris Mach, procurate la mâna a „n”-a, și mă pierdeam în strălucirea care răzbătea din imaginile în care erau surprinse eleganța și rafinamentul aristocrat.

„Papagalul verde”, de Martha Bibescu, București, Polirom, 2014, este despre o astfel de lume, una de mult dispărută. Deși nu este o autobiografie în sens propriu, povestirea conține foarte multe detalii inspirate din viața autoarei, literaturizate admirabil. Martha Bibescu (1886-1973) a fost cel de-al treilea copil al politicianului Ion (Jean) Lahovary și al Smarandei (Emma) Mavrocordat. S-a căsătorit cu vărul ei, George Valentin Bibescu, cu care nu a trăit tocmai o viață plină de iubire. A fost o prezență fermecătoare, suspectată adesea de spionaj, iar controversele ei amoroase erau subiecte intens discutate în saloanele vremii. A călătorit mult și a publicat volume care au cunoscut succesul mai ales în Franța. Numele ei este legat și de Palatul Mogoșoaia, bijuteria brâncovenească de lângă București, care i-a aparținut până când a fost nevoită să părăsească țara, în 1945.

Cartea are trei părți, împărțite și acestea în capitole. Încă de la primele pagini, textul îți strânge inima. Facem cunoștință cu „o familie moscovită de pe Coasta de Argint”, o familie nobiliară care deținea un conac la Biarritz, construit ca o copie a vechii lor case rusești de la Gatcina, o localitate de lângă Sankt Petersburg. Povestitoarea, căreia nu-i aflăm numele până la final, este cea de-a treia fiică a familiei, întocmai precum autoarea, cu care împarte și aceeași zi de naștere. Ne destăinuie că, mai presus de avere și titluri, familia ei era o familie îndoliată. „Doliul e întotdeauna strălucitor; îi înfrumusețează pe cei care îl poartă și îi scoate în față, acoperindu-i cu umbre, așa cum face noaptea cu stelele. Toată tinerețea mea a sclipit de strălucirea ei funestă” (p. 11). Cauza acestui doliu pe care mama lor l-a impus toată viața era pierderea singurului fiu al familiei, un băiat în vârstă de opt ani, Alexandru (Sașa). (Ca o paranteză, și Martha a avut un frate, George, care a murit la aceeași vârstă).

Cele două surori mai mari nu vorbeau niciodată despre el, iar fetița -povestitoarea, avusese doar doi ani la data când murise copilul și nu-și amintea absolut nimic despre el. Părinții erau însă atât de îndurerați încât nu numai că-l jeleau, dar ajunseseră să facă orice în speranța că avea să se întoarcă pe pământ. În închipuirea lor, băiatul continua să crească și să dobândească toate calitățile pe care și le puteau imagina, devenea o variantă ideală depășind pe oricine în absolut orice domeniu. „Dacă se întâmpla ca părinții mei să citească în ziar că un tânăr câștigase o cursă sau o regată, ei spuneau: ar fi câștigat-o și el! Sau că un alt tânăr a ieșit primul la școală? Ar fi ieșit și el! Când s-a înălțat primul avion, tot el ar fi cucerit aerul, dacă ar fi apucat să trăiască” (p. 13). Acestea toate ar fi fost de înțeles până la un punct, dacă nu ar  fi fost transformate într-o obsesie. Mama construise în casă un altar în fosta cameră a băiatului, un sanctuar sinistru în care toată lumea trebuia să-i slăvească memoria și să închine rugăciuni, urmând ritualuri cel puțin stranii. Fetița încerca un sentiment de sărbătoare în momentele în care pășea acolo, și-și imagina că așa ar trebui să se simtă ceilalți copii în fața bradului de Crăciun, în fața tortului festiv sau cu orice alt prilej de bucurie, pe care familia ei le interzisese. 

Stăpâna casei își schimbase religia disprețuind-o pe prima, cea care îi luase băiatul. Purta brățări făcute din dinții de lapte și șuvițele lui de păr, devenise așadar „o cutie de moaște pe două picioare” (p.20). Casa era străbătută de o atmosferă de cavou, iar toți locuitorii ei, stăpâni și servitori, păstrau permanent o atitudine cernită. Nu era tolerată nicio urmă de veselie și toată lumea trebuia să se roage permanent ca micuțul să se reîntoarcă. Cu această speranță, a renașterii lui, femeia a mai adus pe lume alte trei fetițe, toate sortite nefericirii și indiferenței. Disprețuite încă de la naștere și pentru că erau fetițe, și pentru că în niciuna nu se regăsea chipul fratelui pierdut, copilele au fost abandonate în brațele bonelor. Una dintre ele a pierit la doar șase luni, plânsă doar de o servitoare. Cea de-a doua, Olga, avea o fire permanent răutăcioasă, tristă și plângăcioasă în care mama își recunoștea durerea. Când povestitoarea avea zece ani, mama ei a mai născut o fată, Maria, copia fidelă a povestitoarei.

Toată copilăria ei, povestitoarea noastră a înțeles că nu trebuie să se exteriorizeze, așa că singura distracție consta în a privi cerul și a-și imagina tot felul de jocuri. De aceea,  nu deranja pe nimeni și părea total desprinsă de cele pământești. Pentru că cele două surori mai mari, Anne și Elizabeth nu numai că se dovediseră a fi „inferioare” fratelui în toate privințele, dar și prea vesele și prea zgomotoase, fuseseră trimise la o mânăstire în Belgia. Martha Bibescu însăși a fost trimisă la  „o mânăstire din Belgia” în copilăria ei, dar desigur în cu totul alt context. Totuși, autoarea inserează detalii din propria biografie și evocă personalități cunoscute în cercurile ei, iar în toate trăirile fetiței sunt trimiteri străvezi la viața autoarei.

 Ce este însă cu papagalul verde din titlu?

Papagalul verde – simbolul dorințelor deșarte.

Intr-o duminică dimineața, în drum spre biserică, alături de mama ei – „singură alături de o umbră”-, fetița se entuziasma tăcut la vederea florilor de primăvară, a ierbii de un verde crud și simțea nevoia să zburde. Dar știa că asta ar fi nepotrivit în ochii mamei ei și nu uitase că surorile ei au fost trimise la mânăstire pentru mai puțin de atât.

Dintr-o casă de pe marginea drumului a scăpat un papagal verde care s-a așezat fix pe mâneca fetiței. Fericirea ei era atât de vizibilă și a avut impresia că zărește chiar și pe fața mamei un zâmbet firav. Pentru prima dată, fetița, care nu simțise niciodată că însemna ceva pentru cineva sau că ocupase un loc în inima cuiva, se simțise aleasă de micuța pasăre. „Dragostea ta nebunească pentru papagalul verde a fost consecința firească a plictiselii și a pustietății sentimentale în care părinții te-au lăsat să trăiești”, considera mai târziu medicul ei. După câteva luni, a revăzut pasărea într-o vitrină: era de vânzare. După o lungă așteptare emoționantă, fetița are în sfârșit speranța că va primi pasărea… dar refuzul tatălui care a invocat un pretext banal, i-a provocat o dezamăgire uriașă și a încercat să se sinucidă. „Crezusem că papagalul verde îmi va ține loc de toate, că va fi confidentul meu, sufletul la care să mă spovedesc, prietenul meu, o ființă vie pe care să o iubesc, cu care să vorbesc și care să-mi răspundă! Crezusem că are să fie al meu…” (p. 71).

Papagalul verde devine simbolul dorințelor neîmplinite, al resemnării … Lecția pe care a învățat-o și care avea să o călăuzească toată viața a fost: să nu-ți dorești niciodată nimic!

La 16 ani s-a logodit cu cel care avea să-i devină soț, un împătimit de polo. Călătoarea în permanență și așa a ajuns și în Rusia, țara ei. Descoperim o Rusie a miniaturilor, a secretelor păstrate în cripte vechi, a miturilor obscure. Află acolo despre blestemul de care au fugit părinții ei în îndepărtata Franță și găsește în cuvintele lipsite de nuanțe ale rudelor ei din Rusia, motivul pentru care cerul l-a luat pe Sașa și pentru care familia sa se destrăma ușor-ușor. 

În 1914, soțul ei a murit în timpul unui meci de polo, odată cu declarația de război a Austriei împotriva Serbiei. Tânăra văduvă s-a oferit, precum autoarea, să fie infirmieră la un spitalul pentru răniți de război. A revenit acasă doar pentru a asista la năruirea lumii pe care o cunoștea și a familiei ei.  A găsit-o pe mama ei exact așa cum o lăsase, imaginându-se cum ar fi schimbat Sașa lumea dacă ar fi avut șansa să trăiască : „copilul trăia pe seama rațiunii ei, cu cât era mai prezent, cu atât era mama lui mai absentă” (p. 78). Surorile ei se pierduseră și ele în existențe triste înainte de a sfârși, iar Maria, alter egoul ei, alerga după o himeră, urmând și ea soarta surorilor ei. După ce familia ei s-a stins, numai ea a rămas martora unui ultim eveniment răvășitor, vindecător… Și totuși avea un frate!

Martha Bibescu a însăilat o poveste aproape mistică, având în centru propria existență. Poate că a încercat să dezlege mistere sau poate și-a dat răspunsurile de care avea nevoie. Și-a colorat suferințele și tristețile în culori vibrante cu care a decorat papagalul verde al neîmplinirilor.

„Revoluțiile se desăvârșesc înainte de a începe” (p. 36).