Iarna vrajbei noastre

“Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară.”

(Shakespeare, Richard al III-lea)

Probabil face parte din felul meu de a prețui trecutul. Fără să insist asupra lor, ba chiar lăsând cu generozitate să-mi scape detaliile care nu se încadrează în imaginea idilică pe care mi-am proiectat-o, găsesc în timpul trecut toate acele lucruri stabile, cuminți, morale, inocente…. Știu, îl cântăresc cu măsura nedreaptă și exagerată a nostalgiei! O nostalgie a vremurilor pe care nu le-am trăit! Sau pe care, cine știe, le-am trăit cumva. Desigur, nu a fost perfect, dar privind comparativ…. trecutul câștigă.  Mă hrănesc cu imaginea unor vremuri în care exista timp pentru toate, în care nu pierduserăm răgazul, romantismul, gentilețea, iar lucrurile nu erau contaminate de indecență și de lipsa de caracter…  Sau poate e doar slaba mea capacitate de adaptare la zarva actuală, la care se adaugă rezistența la tehnologizarea superficialității.  Și pentru că idealizarea trecutului (ca de altfel orice fel de idealizare) nu-i o chestiune nici sănătoasă, nici corectă și, mai ales, pentru a restabili echilibrul m-am decis să citesc cartea domnului John Steinbeck, “Iarna vrajbei noastre”, Editura Polirom, 2004. Da, subiectul îmi confirmă și infirmă deopotrivă teoriile despre etica trecutului, de data aceasta, a trecutului recent.

Ne aflăm în America anului 1960, când lumea, abia refăcută după război, intra într-o nouă etapă, în care vechile deprinderi se diluau sub ispita confortului întrezărit. Steinbeck ne propune o analiză intimă a impactului pe care l-a avut acest val asupra moralei sociale personificate de Ethan Allen Hawley, un modest “băiat de prăvălie”, descendentul unei familii respectabile din New Baytown. De altfel, prăvălia în care lucra aparținuse cândva chiar familiei Hawley, dar investițiile nereușite făcute de tatăl lui duseseră la faliment. Un imigrant italian, Marullo, a cumpărat afacerea și l-a angajat pe Ethan ca vânzător, oferindu-i și un oarecare rol în administrarea magazinului :“mătur, car gunoiul, bat temenele în fața lui Marullo, iar dacă aș fi un afurisit de motan, ar trebui să prind și șoarecii din prăvălia lui.” (p. 10)

Admir necondiționat persoanele amuzante, care nu par să ia viața foarte în serios. Ethan m-a cucerit cu umorul și veselia sa. E un copil mare, plin de vitalitate și pus pe glume. Genul de umor pe care nu-l poate avea decât un om inteligent.

Însă dincolo de umor, sesizez o mândrie tristă. Repeta adesea că familia lui trăise în acel orășel de 200 de ani și că bunicul lui, bătrânul căpitan Hawley, fusese comandant pe celebra balenieră Belle-Adair. Deși trăia frustrarea de a fi mai puțin decât oricare dintre strămoșii lui, Ethan își păstrase până în acel moment simțul corectitudinii și al cinstei. Acum situația lui era departe de a fi mulțumitoare, dar își găsea fericirea acasă, împreună cu soția,  Mary, și cu cei doi copii. Se confesa  doar câinelui pe care-l întâlnea în fiecare dimineață în drum spre prăvălie, motanului care-l aștepta în fața ușii, le vorbea borcanelor, conservelor și oricăror necuvântătoare asigurându-și astfel discreția propriilor gânduri.

Singurul exces: se refugia, se ascundea adesea pentru “refacerea forțelor”, pentru a medita. Acesta este prilejul când descoperim un Ethan profund, nostalgic, real preocupat, prins între dorința de a îndeplini aspirațiile celor dragi lui și nevoia de a-și păstra seninătatea care decurge tocmai din lipsa complicațiilor.

Ethan este însă omul timpului lui, aflat exact la aceea răscruce care a separat vremurile. Simte vântul schimbării în momentul în care din ce în ce mai mulți cunoscuți își reconfiguraseră statutul în funcție de șansele pe care nu le rataseră, indiferent de onestitate sau respect, de morală sau legalitate. Observă că aspirațiile onorabile începuseră să piară în fața intereselor mercantile. Încăpățânarea cu care își păstra mândria de a se considera printre “oamenii de treabă”, adică principiali, și de a-și conserva vechea normalitate deveniseră aproape ridicole în ochii celorlalți. Considera derapajele de la morală ca făcând parte din natura umană, însă nu și din propria lui natură umană. Tocmai de aceea nu pot să nu mă întreb cum a putut o persoană atât de educată, profundă și decentă și provenită dintr-o familie respectabilă să ajungă să acționeze în cel mai josnic mod. Tip analitic, Ethan nu a fost pur și simplu luat de val, nu a acționat inconștient, ci a decis exact momentul în care să acționeze, dezicându-se voit de tot ceea ce-l definise până atunci: a plănuit spargerea unei bănci și numai hazardul l-a oprit de la a comite această infracțiune, l-a împins la sinucidere pe cel mai bun prieten și l-a denunțat pe cel care i-a oferit slujba și toată considerația lui.

Dacă nu putea să fie la nivelul familiei lui, atunci de ce n-ar fi un ticălos? Trebuia să-și semnaleze existența prin ceva, de ce nu, prin mârșăvie mascată în acte de noblețe? Frustrarea anulase orice formă de inteligență pozitivă, iar Ethan devenise exact ce detestase: un turnător mizerabil, un manipulator și un intrigant nemernic, un prieten duplicitar, instigatorul ticălos la suicid – un criminal fără scrupule. Inteligența! La ce i-a folosit? Mă gândesc că tocmai acesta este rolul educației, de a obține ceea ce-ți dorești fără a călca pe cadavre. Orice infractor de rând se poate îmbogăți prin spargerea unui bănci sau poate obține ceea ce vrea prin hărțuire sau prin denunțuri, pe când o persoană educată poate ajunge acolo unde își dorește fără a se abate de la standarde și fără a-și anula apartenența la o anumită clasă. Mă gândesc că acolo, undeva, are un cuvânt de spus și sufletul… dacă îl ai! Poate neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor, orgoliul de a se remarca și el prin ceva… cine știe ce l-a făcut să-și amputeze conștiința și și-a sacrificat prietenul deja căzut, patronul bolnav și însingurat, victime la îndemână. Tocmai de aceea și gestul lui e cu atât mai abject.  Sau poate, așa cum chiar el spune, când șlefuiești prea tare un giuvaier poți să descoperi că e un fals.

Și ca degradarea să fie completă, Ethan își justifică întregul comportament ca fiind asemenea unui soldat care este nevoit să-și ucidă inamicul pentru a supraviețui. Margie, ghicitoarea ocazională, a fost singura persoană care a observat, sub aspectul bonomiei afișate, că ochii lui Ethan au o întunecată sclipire de cruzime.

„Forța și succesul – acestea sunt mai presus de morală, mai presus de critică. S-ar părea deci că nu ceea ce faci are importanță, ci cum o faci, ca și denumirea pe care o dai actelor tale. Există oare undeva, în adâncul conștiinței omenești, o forță care să frâneze sau să pedepsească?” (pp. 278)

Se spune însă că există un moment în care trebuie să te oprești, iar dacă nu o faci, universul reglează lucrurile, îți atrage atenția cumva și te împiedică să mergi mai departe. Pentru Ethan, acest moment de trezire a venit atunci când a realizat că fiul său devenise un impostor oportunist în care întrezărea prototipul noului american. Abia atunci realizează întreg procesul de descompunere la care se supusese. Inteligența se manifestă abia acum, prin intensitatea cu care regretă totul, prin speranța reală că toate acestea vor trece, că-și va recupera demnitatea și-și va reface imaginea distrusă.

„Când se stinge flacăra, întunericul este mult mai profund decât dacă flacăra n-ar fi strălucit niciodată. Lumea e plină de epave scufundate în beznă.” (p. 409)