Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Cu excepția aceleia. Din ziua aceea am totuși prima amintire: cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
(Ion Minulescu)

Advertisements

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul probabil își petrec viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, înseamnă că nu trebuie căutat. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Cred că e un soi de masochism să-și propui să descoperi un adevăr, pentru că te supui cu bună știință unui proces de uzură la capătul căruia îți vei confirma temerile, îți vei pângări încrederea și-ți vei privi dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este “improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Cred că puțini ar putea spune asta. Cei mai mulți erau fericiți cu adevărul lor. Uneori nu minciuna ne distruge, ci descoperirea ei, adică adevărul.

Blue Jay

Imaginary coffee“…Știu că putem trece împreună prin asta. Tu ești lumea mea. Nu voi înceta niciodată să te iubesc.”
O scrisoare netrimisă. Prima versiune a mesajului pe care el, Jim, a vrut să-l trimită iubitei lui, Amanda. O scrisoare care ar fi schimbat totul, dar care a rămas uitată printre lucrurile lăsate în urmă. Ce mai poate însemna ea peste 22 de ani?
Jim și Amanda au trăit o frumoasă poveste de dragoste, iar acum, după mai bine de douăzeci de ani s-au regăsit întâmplător într-un market. Viețile lor o luaseră în direcții diferite, iar cei doi au început să-și împărtășească amintirile la o cafea, în barul pe care-l frecventau odinioară, Blue Jay (Gaița albastră). Odată ce s-au revăzut au simțit aerul aventuros al tinereții și au încercat să facă ceva din nebuniile de atunci. Au luat, ca pe vremuri, bere și jeleuri, au jucat rolul lor din viitor, așa cum obișnuiau să facă, au dansat, au cântat. În casa mamei lui Jim, toate lucrurile rămăseseră așa cum le lăsaseră ei în urmă cu 22 de ani. Femeia găsește vechiul jurnal al lui Jim și îl deschide la ziua în care se cunoscuseră: “Vântul schimbării bate în seara asta. Amanda. Amanda. Cine știa că avea să o cheme Amanda? Ce față! Ce spirit! Buzele au spus: Salut, prietene! dar inima a spus: Salut, viitor! Nici nu mă mai cunosc. Am fost rupt în jumătate. Sângerez cu plăcere căci există ea.

Filmul este despre regăsire. El, puternicul de atunci, plângea acum foarte ușor, iar ea, sub efectul antidepresivelor, nu mai plânsese de 5 ani. Motivul despărțirii de atunci crescuse în el sentimentul neputinței și al regretului. Fiecare luptase singur cu sine și se abandonase în propriile iluzii despre cum să-și trăiască viața.

E un film alb-negru, deși e recent, iar acțiunea se petrece în mai puțin de 24 de ore. E un film cu două personaje principale și unul secundar care apare doar pentru câteva minute. Nici îmbrăcămintea lor, nici peisajele, nimic nu atrage atenția. Totul se concentrează pe cuvinte, pe priviri, pe reacții.

Dacă ar fi ales să trimită acel bilet……

Puterea lui NU

imaginary coffee (2)Din cine știe ce motive spunem DA cu mai multă ușurință decât NU. DA pare să fie cuvântul optimistului, al pozitivului, al apropierii. Nu mă îndoiesc de puterea lui, el are forța de a construi, de a descoperi, de a  aduce oamenii împreună. Dar oare este reală această apropiere? Ce ne face să spunem DA? Teama de singurătate? Dorința de a ajuta? Iubirea? Politețea? Prostia?  Excluzând cazurile în care DA-ul este justificat de sentimente puternice, de datorie sau de nevoia de supraviețuire, încerc să înțeleg ce rol are folosirea lui excesivă, mai ales când răspunsul real ar fi NU.

Latinescul NU este, etimologic vorbind, mult mai apropiat limbii noastre decât slavonescul DA (care, după părerea mea ar trebui înlocuit). Uite un motiv bun pentru a-l folosi mai rar! Și nici nu necesită un efort prea mare să-l rostești, dar odată spus, te eliberează. Da, dacă DA-ul ne unește, NU-ul ne eliberează. DA-ul poate fi spus dintr-un impuls de moment, NU-ul niciodată! Să spui NU înseamnă să treci printr-un proces cu tine însuți, să cântărești, să evaluezi, și mai ales să iei în calcul renunțarea. Orice NU presupune o renunțare. Acționează ca un degresant care curăță toate chestiile lipicioase agățate de tine.

Am făcut acest test atunci când DA-ul, mai exact hoarda de DA-uri de până acum, îmi subordonase viața, acțiunile, până și gândurile. Nu știu dacă cea care m-a sfătuit să încerc să spun mai des NU s-a gândit că voi începe prin a refuza o funcție și activități aducătoare de beneficii. Sau probabil mi-am ales eu greșit momentul în care să încep să spun NU !!! Mi-a fost foarte greu să spun NU, nu pentru că mi-aș fi dorit, ci pentru că mă gândeam că refuzând aș putea jigni, dezamăgi sau că aș face o impresie proastă. Nu am crezut până acum în expresia “ia-ți timp și gândește-te bine”, probabil pentru că sunt (mi-ar plăcea să spun eram) genul de om care nu prea refuză, deci la ce să mă gândesc? Totuși am început să reflectez, dar nu la ofertă, ci la cum să spun NU. Acum imi dau seama că DA-ul îți răpește timpul, NU-ul ți-l redă.  Și odată cu NU-ul vin și mutrele acre.

In NUciada asta îți faci dușmani. Nu că dacă accepți orice ți-ai face prieteni, dar când ai puterea de a spune NU vei vedea cum se rărește lumea din preajma ta. Dispar precum gândacii când aprinzi lumina. Partea bună e că n-ai pierdut nimic! Se fac tot mai mici cei cărora tu le-ai dat proporții, de fapt ajung la mărimea lor reală. La primul NU doar superficialitatea dispare, pentru că oricât ar fi el de puternic nu poate alunga sentimente reale, prietenii adevărate. “Prietenii de vreme bună” vor fugi să-și găsească o altă sursă care să le asigure iluzia importanței lor.

Ei bine, NU-ul funcționează! Poate e un pic mai liniște, dar simt un aer cald în preajma mea. Să fie vara care se apropie?

Rain, rain go to Spain…

imaginary coffee“Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Înnebunitele ploi şi ploile calme,

Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,

Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,

Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,

Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,

 îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,

Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.”

(Ana Blandiana, Descântec de ploaie)

 

Sunt deja trei zile de când plouă. Și dacă nu ploaia în sine,  răceala și umezelea diluează culorile… sau nu le mai vad eu.

 

 

 

 

“Copiii razboiului” de Varujan Vosganian

“Există pentru fiecare o oglindă pe care doar el o vede și care are memorie. În ea nu te privești, ci te confrunți, iar confruntarea te ia, cel mai adesea, pe nepregătite.”

Fără discuție, cel mai plăcut mod de a afla despre o carte este acela în care ai șansa ca ea să-ți fie prezentată chiar de autor. Asta numai dacă hazardul face ca tu să împărtășești cu scriitoruVarujan Vosganian Copiii razboiuluil nu numai aceleași gusturi literare, dar și prozaicul timp. Cea din urmă fiind bifată, iar prima rămasă spre verificare, am mers la lansarea cărții “Copiii războiului” de Varujan Vosganian atrasă fiind și de talentul oratoric al autorului, și de ilustrația de pe supracoperta cărții: două personaje zămislite parcă din întuneric,  “Sfântul Matei și îngerul”, celebra lucrare a lui Caravaggio, inventatorul clarobscurului. Am aflat repede – din povestirile mult prea lăbărțate ale invitaților (!) – de ce a fost aleasă această imagine pentru copertă: personajul principal purta același nume. Acesta este probabil unul dintre motive – nici primul, nici cel mai subtil – aș spune.

Războiul îmi provoacă o profundă rezervă pentru orice ține de el – texte, imagini, tactică, arme… Pentru mine imaginea războiului este reprezentată de urmele lăsate de sfărâmăturile de proiectile care i-au brazdat gâtul bunicului meu și l-au făcut să-și piardă câteva degete. De aceea și față de titlul cărți simt o oarecare reținere, iar asocierea dintre război și copii îmi sporești senzația dramei pe care o conține. Prezentările făcute de invitați aruncă o lumină asupra subiectului și constat că războiul e adus în discuție doar pentru a explica anumite contexte. Tot de la ei aflu că este vorba despre un băiat, rodul iubirii dintre o româncă și un soldat neamț aflat în trecere, un copil care simte lipsa tatălui ca pe un abandon. Ajunge să-și urască tatăl necunoscut și tot ce-l reprezintă pe acesta: vestul.

Totul începe cu primirea unei scrisori, ultima dintr-o serie de șase plicuri sosite la fiecare zece ani. Părea un text adresat altcuiva, ca și cum expeditorul greșise adresantul, dar nu întrutotul. Cel care trimisese aceste scrisori era tatăl lui, soldatul neamț, iar această scrisoare îi era adresată băiatului lui, altul decât Matei. Așadar undeva, în România, Matei, acum un bărbat trecut de prima tinerețe, află că are un frate. Aici începe căutarea….

Ei bine, de ce am cumpărat cartea? La un moment dat unul dintre invitați spune că personajul îi scrie niște scrisori – niciodată trimise – tatălui necunoscut. Mi-am zis… uite încă unul ca mine, unul care are dialoguri imaginare cu tatăl lui. Oare el cum i se adresează? Cum și-a imaginat autorul, care presupun că s-a bucurat de un tată, gândurile pe care cineva care nu are această experiență (personajul Matei Visarion) i le adresează unui om străin și totuși genetic familiar, tatăl său. Din acest punct de vedere simt o complicitate între mine și personaj. Cei care au prezentat cartea spun că e vorba despre ură. Un om își strigă ura. Dar oare ură e?   Varujan Vosganian spune că e despre uitare, răzbunare și iertare. Uitarea, spune autorul, este cea care ne protejează, dar care nu împiedică repetarea greșelii; răzbunarea – cea mai periculoasă dintre cele trei – nu numai că nu vindecă, ea adâncește rănile; iertarea – presupune înțelegerea, lipsa uitării și judecata rece a oricărei greșeli, ceea ce nu o anulează, dar ne face să nu o mai repetăm.

Ajung acasă și citesc. Îmi place ce descopăr, îmi place cartea. Evenimentele imaginate de autor își urmează cursul, iar scrisorile le completează cu gânduri nerostite, traume nevindecate, frustrări și răbufniri, reproșuri și amintiri dureroase, justificări ironice. Ceea ce îmi place este sensibilitatea strecurată în cele mai neînsemnate gesturi și cuvinte. N-aș spune că e scrisă de un politician.

Câteva fragmente din scrisorile adresate tatălui imaginar – preferatele mele:

Asta ar putea să pară o chemare, ceea ce acum, cel puțin, ar fi ciudat. La vârsta mea e nepotrivit să simți nevoia să te adresezi părintelui tău ca și cum i-ai cere sprijin. Mai ales că, pentru mine, te-ai oprit la o vârstă la care aș putea să-ți fiu bunic.

„Nu suntem pe poziții egale. Între noi stă o punte care se înclină nedrept în favoarea ta. Un bărbat poate să nu aibă copii și, dacă îi are, poate să facă abstracție de ei. Un copil are însă în mod obligatoriu un tată. Faptul că este necunoscut nu-l face mai puțin prezent, dimpotrivă. Cu un tată pe care-l cunoști te poți certa, te poate dezamăgi, poți să-i trântești ușa în nas, dacă ai poftă, poți să-l umilești cu disprețul tău. Un tată necunoscut este de neînfrânt. El e fără greșeală, singura lui greșeală ești tu…. Nu te poate răni, căci e tăcut. Chiar și atunci când îl auzi vorbind e o iluzie, căci prin el nu vorbesc decât propriile tale gânduri.”

„… Tu ai ținut neapărat să ne aduci aminte că exiști, fără să te gândești ce-o să însemne asta. Să nu-mi spui că ți-a fost dor de noi…. Nu există justificare mai des invocată și mai înșelătoare pentru egoism decât iubirea.”

„… Te-am omorât cu începuturile mele de ură și-mi închipui că, dacă mai învii, te omor iar. … A fost o vreme când te-am căutat. Neștiind cum s-o fac altfel, te-am căutat printre cărți.”

„De-aia nu știi ce înseamnă să suferi pentru ceea ce ești fără voia ta. Se spune că pruncii sunt cei care își aleg părinții. Eu depun mărturie că nu e așa. N-aș fi îngăduit ca mamei mele să i se întâmple una ca asta. Și n-aș fi ales să mă nasc în felul și în timpul în care m-am născut, luând asupra mea păcatele războiului. N-a existat niciun armistițiu care să împace cele două jumătăți ale trupului meu.”

„Se spune că, unde e multă iubire, este și ură. Se poate, dar reciproca nu e neapărat adevărată. Iubirea se naște din potrivire. În schimb, nepotrivirile stârnesc ură.”

„Tinerețea are toată viața înainte pentru a repara o parte din greșeli, de aceea nu este o vârstă a remușcărilor.”

„Eu și cu tine, lumea tăiată în două jumătăți, ca de o lamă de sticlă. Locul tăieturii ar fi trebuit să sângereze. Când rănile păreau că se vindecă, pe locul acela nu prindeau coajă, ci se așeza o frontieră. Era așadar o lecuire înșelătoare, cum se întâmplă cu toate rănile care se închid fără să știi de ce.”

„Corespondența noastră nu are doi protagoniști, ci unul singur. Eu îți vorbesc despre mine, iar tu îmi vorbești tot despre mine. Eu nu știu cine ești și atunci n-am de ce să mă rușinez. E ca și cum aș vorbi în fața unui zid sau a unei ferestre deschise. Niciun ecou, niciun răspuns.

Imaginary place

imaginary coffee

Undeva înăuntrul nostru este un loc… Un loc pe care oricine îl păstrează, neștiut de nimeni altcineva. O fortăreață unde sălășluiște cea mai secretă parte din noi: sufletul, poate… Partea care te face să fii tu însuți și nimeni altcineva. Ce se întâmplă cu cele ascunse de noi acolo atunci când ești înfrânt și ele sunt scoase la iveală? Fără adăpost, fără… Și cum rămâi tu? Gol? Singur? Pierdut …încercând să te ascunzi după un fir de iarbă. Unde vei găsi un adăpost de ploaie?