Dacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră

imaginary coffeeDacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră,
N-ar fi ales nicicum acest final.
Ar fi compus o intrigă, o dramă proastă,
Dar n-ar fi încheiat așa banal.

Ar fi găsit cuvinte de efect
Și-ar fi șters replici de răzbun;
E scriitor, el poate face un final perfect,
Dar nu și-un început mai bun.

Dacă-ar fi scris un scriitor povestea noastră
Și ai zări volumul pe tejghea,
Între atâtea alte cărți, printr-o fereastră,
L-ai răsfoi? L-ai cumpăra?

#imaginarycoffee

O cafea cu viata mea

Imaginary coffee

La masă stau cu viața mea,
La întâlnirea semicentenară.
Ea  bea un ceai alăturea,
Iar eu, cafeaua mea imaginară.

Și mă privește întrebător
Cu ochii celei care-am fost:
De care zi ți-e cel mai dor
Și-n care an ți-a mers mai prost?

Ce oameni, visuri, sentimente,
Ce urme, riduri, răni sau bucurii,
Ce mulțumiri, ce șanse, ce regrete,
Din astea toate ce ți-ai mai dori?

Sau poate vrei să-mi spui, din toate,
Ce clipă-ai vrea să retrăiești?
De poți, s-alegi cu exactitate
Ce-ai vrea să ștergi sau să oprești.

O, ce-aș alege și câte n-aș schimba…
Dar cum să rup ceva din mine-ea?
Și sorb zâmbind din ceașca de cafea:
La masă stau cu viața mea!

(#imaginary coffee)

 

„Funeral Blues” de W.H. Auden

IMG_6153

(o încercare de traducere)

„Oprește ceasurile și-nchide telefoanele,

Și dă-i tentante oase să nu mai latre câinele,

Să faci pianele să tacă, și-n sunete de tobe-năbușite

Să dezvelim coșciugul, să vină bocitoarele cernite.

 

Iar avioanele deasupra în murmurul rotit

Să scrijelească cerul cu mesajul: El A Murit,

Să pui îndoliate funde la gâtul alb al porumbeilor din parc,

Iar polițiștii-n trafic să poarte mănuși negre de bumbac.

 

El mi-a fost Nordul, și Sudul, si Estul și Vestul îmi era,

Odihna de duminică și-ntreaga săptămână grea.

Amiaza mea și miezul nopții, mi-era cuvânt, mi-era cântat

Și am crezut că-această dragoste va exista mereu… m-am înșelat.

 

Acum nici stelele nu mai au rost, pe toate  să le stingi

Împachetează luna, iar soarele poți să-l alungi.

Revarsă-oceanele și taie pădurea nemilos:

De-acum nimic nu îmi mai este de folos.”

 

(Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.)

Oboseala e ca toamna

IMG_3642

Oboseala e ca toamna: se află acolo înainte de a o simți. Ea vine din încrâncenarea de a înainta în sensul tău invers. E o alarmă interioară care-ți spune să te oprești, să te întorci sau să aștepți. 

Oboseala e liniștea de după mâhnire, zbucium, ură, iubire, e o recunoaștere organică a eșecului… sau doar un bun motiv să de duci la culcare.

Lesson # 4

The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves.”

(Vina, dragă Brutus, nu-i scrisă-n stele, ci în noi înşine. William Shakespeare)IMG_1920

Vină, greșeală, culpă… adesea sinonimele plăcerii.  Mă întreb cum ar fi fost viața dacă n-ar fi existat păcatul, noțiunea de vină, conștiința greșelii. În cazul ăsta ce sens ar mai avea pedeapsa, normele, morala, legile? Și uite cum ar dispărea instituții, cuvinte din dicționar și mustrări din conștiință!

Punți imaginare

IMG_1473De câte ori nu ne trezim izolați pe malul celălalt? Țesem, mânați de dorințe, poduri din gândurile și iluziile noastre. Dar dacă ne hotărâm să pășim pe aceste punți imaginare, ar trebui să ne asigurăm mai întâi că știm să zburăm.

Podurile reale nu separă, ci apropie. Ele sunt făcute din fapte, nu din cuvinte.

Lesson #3

Octavian Paler

Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.”

IMG_3999… dar nici nu încetezi să cauți “netrăitele” tale. E vorba despre șansele pierdute, irosite în speranța că vor reveni, despre cuvintele nespuse, sentimentele ascunse în spatele orgoliului, emoțiile blocate. E lecția pe care o înveți abia la vârsta la care viața ta se află la adăpostul lui “a avea”, dar se regăsește în “a simți”, la vârsta la care  bucuriile tale nu mai vin din lucruri, ci din trăiri. Nu e o vârstă în sensul anilor, ci e acel timp în care momentele netrăite își cer dreptul la viață. Sau poate ele n-au încetat nici o clipă să existe, și numai neputința ta le-a inhibat. Și vine vremea când îți dorești să le trăiești. Teama de ridicol e singura care mai opune rezistență, dar și aceea e înfrântă de libertatea pe care ți-o dă înțelepciunea nepăsării. Îți umpli brațele cu toate alinturile și răsfățul, cu toate cuvintele și mângâierile care ți-au lipsit și le dăruiești copilului care ai fost. Devii acel copil atunci când în viața ta se strecoară tandrețea.

Răsfățul …. un cuvânt privit cu multă suspiciune și cel mai adesea cu dispreț. Un cuvânt privit cu regret de copilul pe care ți-l amintești atât de bine. Cât i-a lipsit! Cum s-a lipit de toți cei pe care i-a suspectat de puțină tandrețe! Cât l-a căutat în gesturile celor care i-au atins obrazul! Cât s-a entuziasmat când l-a întrezărit în cuvinte și cât de dezamăgit a fost când și-a dat seama că nu e decât un alt “fake”!

Răsfățul netrăit la timp…. nu-l mai trăiești niciodată. Cei care ți l-ar fi putut da, nu sunt cei la care îl cauți astăzi.

Și totuși…. de câteva zile mă răsfață teii. Și am de gând să trăiesc din plin acest răsfăț, fix la timpul lui.

Obscurantism

IMG_7880Indiferent cât de lungi sau scurte îți sunt drumurile, cât de cotidiene, personale sau complicate îți sunt motivele, ajungi să depinzi de cei din jurul tău, de persoane anonime care se interpun sau îți condimentează călătoria. Și asta nu este o problemă, este de fapt o condiție a conviețuirii. Gradele noastre de relaționare cu necunoscuții oscilează undeva între ignorare și respect. Probabil toleranța, sora mai elevată a bunului-simț,  ar fi termenul de mijloc, care ar descrie cel mai bine felul nostru de a ne poziționa în raport cu ceilalți. Cedăm cu ușurință și facem concesii fără a avea sentimentul pierderii, atunci când în cel pentru care o facem intuim unul asemeni nouă, capabil să înțeleagă, să aprecieze, să tolereze și să întoarcă gesturi. Doar că … Am sentimentul că trăim într-o era a obscurantismului. Prea puțini mai fac efortul de a-și alege cuvintele atunci când vor să transmită ceva, iar din ce în ce mai rar – spre deloc- vezi că cineva se scuză că a scris sau tastat greșit. Mă gândeam, de-a râsu-plânsu’, că acum câțiva ani când apăruseră site-urile de comunicare online instant, o mare parte dintre utilizatori adoptaseră stilul „fast-writing” (să zic așa!?) în care cuvintele erau atât de prescurtate încât ajunseseră să nu mai aibă vocale. Acum, dacă urmărești o listă de comentarii pe facebook, nici măcar acele cioturi de cuvinte nu le mai găsești, totul se rezumă la postarea unor imagini animate care înseamnă cam tot ce pot să „comenteze” cei care participă la discuție. Adevărul este că dintre cele doua situații, mi-ar fi greu să aleg una ca fiind mai bună decât cealaltă.

Uneori cred că dintre toate pierderile pe care le-a suferit nația noastră prin degradarea educațională din ultimii ani, cea pe care o resimțim cel mai des este dispariția bunului-simț. Mergi pe stradă și e imposibil să nu auzi o vulgaritate, să nu vezi o lipsă de decență și de respect la orice pas, să nu simți ostilitate.  Mă întreb spre ce va duce această stare de înapoiere culturală pe care, personal, n-am mai observat-o la amploarea de acum.

Am senzația mersului înapoi și asta îmi dictează astăzi starea de spirit.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Începând cu aceea. Din ziua aceea am prima amintire: multe persoane triste, iar cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai,

Prin munţii cu păduri de brad,

Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –

Potecile te duc spre Iad,

Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat

Cu vântu-n părul tău vâlvoi,

Când nici un glas nu te-a chemat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…

Tu nu ştiai

Că-n luna mai

E luna primului păcat –

Păcatul care dintr-o glumă

Te prinde-n laţ şi te sugrumă

Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,

În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…

Priveşte-n jurul tău…

Şi dacă nu ţi-ai murdărit

Pantofii de noroi,

Fă-ţi cruce

Şi întoarce-te napoi!…

Fă-ţi cruce

Fiindcă n-ai păcătuit

Decât în vis…

Şi visul s-a sfârşit!…

(Ion Minulescu)

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul își dedică viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final exact ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Însă adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia atât de mult timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, poate e mai bine să rămână așa. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Iar căutarea lui nu e altceva decât un proces de uzură la capătul căruia nu vei face decât să-ți confirmi temerile, să-ți pângărești bruma de încredere și să-ți privești pe cât de învingător, pe atât de dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este „improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Ești mai fericit decât erai cu adevărul tău?