Vals lent în Fa minor

imaginary coffeeMuzica este și ea o parte din mine. Îmi oprește adesea pașii și respirația, e Cupidon-ul sau psihologul, e batista albă a păcii sau gândul ascuns, o caut și o resping, o ascult în tăcere, o dansez sau o fredonez. Îmi place versatilitatea unei melodii și mai ales liniștea ei.

Valsul aduce un soi de noblețe în muzică, el îmi pare o combinație sofisticată și seducătoare de aristocrație, romantism, eleganță și senzualitate. Ascult obsedant Shostakovich,  Al doilea Vals,  și melodia îmi pare iubirea însăși. Nu are nicio urmă de vulgaritate, agresivitate sau exhibiționism. Are însă ceva din starea schimbătoare a dragostei: seninătatea lirică devine putere și strălucire, superficialitatea dezvăluie profunzimea, siguranța se transformă în incertitudini, în tristețe și în abandon.

Găsesc în Marsul luI Radetzky de Johann Strauss opusul, o față a muzicii clasice pe care iarăși o admir: umorul serios (dacă pot spune așa !). Știu istoria piesei și mă ajută să o înțeleg, dar sentimentul de bucurie, de mobilizare și extraordinarul optimism al acestei melodii vine din ritmul desăvârșit.

 Ei bine, concertul de aseară se anunța a fi dedicat muzicii braziliene. Cum afară erau 40 de grade, m-am gândit că atmosfera era pe jumătate asigurată. Concert de pian! Puținele mele cunoștințe despre muzica braziliană, și mai ales despre cea clasică, m-au făcut mai degrabă reticentă. Dar nu e prima dată în viață când sunt surprinsă! Cu mici excepții, când am recunoscut câteva note cu rezonanțe sud-americane, nicio melodie nu m-a făcut să-mi imaginez ritmurile clar specifice Braziliei, în schimb a fost o seară a dansurilor, valsurilor și a tangourilor clasice. Iar dintre ele, cel care mi-a rămas în minte mult după încheierea concertului a fost Valsul în fa minor al lui Ernesto Nazareth. Un vals lin lipsit de rigoarea ritmului de ¾, un vals în care am regăsit tragismul din viața artistului și detașarea inconștientă care i-a marcat destinul. Mi-a transmis liniștea unei seri frumoase de vară.

Nu a fost acel dans aseară… nu a fost valsul meu, dar are ceva din valsul acela.

Punti imaginare

IMG_1473De câte ori nu ne trezim izolați pe malul celălalt? Țesem, mânați de dorințe, poduri din gândurile și iluziile noastre. Dar dacă ne hotărâm să pășim pe aceste punți imaginare, ar trebui să ne asigurăm mai întâi că știm să zburăm.

Podurile reale nu separă, ci apropie. Ele sunt făcute din fapte, nu din cuvinte.

Lesson #3

Octavian Paler

“Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.”

imaginary coffee… dar nici nu încetezi să cauți “netrăitele” tale. E vorba despre șansele pierdute, irosite în speranța că vor reveni, despre cuvintele nespuse, sentimentele ascunse în spatele orgoliului, emoțiile blocate. E lecția pe care o înveți abia la vârsta la care viața ta se află la adăpostul lui “a avea”, dar se regăsește în “a simți”, la vârsta la care te bucură ceea ce oferi mai mult decât ceea ce primești, iar oricum bucuriile tale de-acum nu mai vin din lucruri, ci din trăiri. Care este vârsta asta?  Nu e o vârstă în sensul anilor, ci e acel timp în care momentele netrăite își cer dreptul la viață. Sau poate ele n-au încetat nici o clipă să existe, și poate numai neputința ta le-a inhibat. Și vine vremea când îți dorești să le trăiești. Teama de ridicol e singura care mai opune rezistență, dar și aceea e înfrântă de libertatea pe care ți-o dă înțelepciunea nepăsării. Îți umpli brațele cu toate alinturile și răsfățul, cu toate cuvintele și mângăierile care ți-au lipsit și le dăruiești copilului care ai fost. Devii acel copil atunci când în viața ta se strecoară tandrețea, când simți că cel de lângă tine îți simte nevoia de alint și te rasfață fără a considera că e nepotrivit.

Răsfățul …. un cuvânt privit cu multă suspiciune și cel mai adesea cu dispreț. S-a gândit însă cineva cum îl consideră un om care n-a avut parte de el în copilărie? Cât i-a lipsit? Cum s-a lipit de toți cei pe care i-a suspectat de puțină tandrețe? Cât l-a căutat în gesturile celor care i-au atins obrazul? Cât s-a entuziasmat când l-a întrezărit în cuvinte sau cât de dezamăgit a fost când și-a dat seama că nu e decât un alt “fake”?

Răsfățul netrăit la timp…. nu-l mai trăiești niciodată. Cei care ți l-ar fi putut da, nu sunt cei la care îl cauți astăzi.

Și totuși…. de câteva zile mă răsfață teii. Și am de gând să trăiesc din plin acest răsfăț, fix la timpul lui.

“…he loves me, he loves me not…”

hePrivesc buchetul de bujori albi și roz în timp ce-mi beau cafeaua (reală) și mă tot sâcâie o întrebare: oare de ce noi, esticii, alegem un număr impar de flori atunci când oferim un buchet.

Florarii ar găsi, cu siguranță, o explicație practico-estetică: în jurul unei punct central – floarea principală – forma buchetului se echilibrează și capătă o anume geometrie. Sunt de acord cu asta numai atunci când este vorba de un număr mic de flori. Dar când buchetul este mare, această teorie cade, deoarece există suficiente tije astfel încât să se obțină orice formă dorită.

Numerologii ar spune că numerele impare sunt considerate a aduce bucurie și noroc, prin urmare, fericirea ocaziilor la care ducem flori constă în numărul plantelor din buchetul nostru! (Clar, mie la logică îmi dă cu minus!) Unde mai pui că la evenimentele triste mergem cu un număr par de flori! Japonezii și mai apoi slavii, căci de-acolo vine tradiția numărului impar al plantelor din buchet, preferă numerele fără soț. Pentru ei numărul par doi e tradus prin termenul “a diviza”, iar numărul patru – reprezintă numărul morții.

Florarii din vestul Europei, în schimb, oferă flori în număr par, de regulă în buchete formate dintr-o duzină sau o jumătate de duzină de plante, iar dacă nu e vorba despre un aranjament special, florile sunt învelite strâns, uneori în întregime, într-o hârtie maro de ambalaj.

Sunt de părere că aranjarea unui buchet poate fi considerată o artă. Trebuie să știi ce să asociezi ca formă și culoare, cum să faci distribuția în cadrul aranjamentului, trebuie să te raportezi la evenimentul, preferințele sau intențiile celui care dorește buchetul. Și așa cum în artă există și capodopere, și kitsch-uri… Dacă marile florării pun accentul pe creativitate, vânzătorii din piețe, chiar și cei cu experiență, selectează întâi numărul de flori, pentru a se asigura că este impar, iar apoi încearcă să alcătuiască un buchet, de cele mai multe ori din plante alese de tine, la care mai adăugă tot felul de frunze, panglici și zorzoane.

peonies v

La celălalt capăt se află simplitatea, preferata mea: florile, indiferent de numărul, forma, mirosul sau culoarea lor, singure sau adunate în buchete lipsite de ornamente, oferite sau culese, florile nu trec niciodată neobservate. Pentru mine, numerele sunt doar concepte matematice care nu fac parte din limbajul florilor, de aceea mă bucur de numărul incert de bujori din care-mi iau astăzi doza de grație și delicatețe, frumusețe și senzualitate.

Obscurantism

IMG_7880Indiferent cât de lungi sau scurte îți sunt drumurile, cât de cotidiene, personale sau complicate îți sunt motivele, ajungi să depinzi de cei din jurul tău, de persoane anonime care se interpun sau îți condimentează călătoria. Și asta nu este o problemă, este de fapt o condiție a conviețuirii. Gradele noastre de relaționare cu necunoscuții oscilează undeva între ignorare și respect. Probabil toleranța, sora mai elevată a bunului-simț,  ar fi termenul de mijloc, care ar descrie cel mai bine felul nostru de a ne poziționa în raport cu ceilalți. Cedăm cu ușurință și facem concesii fără a avea sentimentul pierderii, atunci când în cel pentru care o facem intuim unul asemeni nouă, capabil să înțeleagă, să aprecieze, să tolereze și să întoarcă gesturi. Doar că … de unde atâta bun-simț?

Am sentimentul că trăim într-o era a obscurantismului. Prea puțini mai fac efortul de a-și alege cuvintele atunci când vor să transmită ceva, iar din ce în ce mai rar – spre deloc- vezi că cineva se scuză că a scris sau tastat greșit. Mă gândeam, de-a râsu-plânsu’, că acum câțiva ani când apăruseră site-urile de comunicare online instant, o mare parte dintre utilizatori adoptaseră stilul “fast-writing” (să zic așa!?) în care cuvintele erau atât de prescurtate încât ajunseseră să nu mai aibă vocale. Acum, dacă urmărești o listă de comentarii pe facebook, nici măcar acele cioturi de cuvinte nu le mai găsești, totul se rezumă la postarea unor imagini animate care înseamnă cam tot ce pot să “comenteze” cei care participă la discuție. Adevărul este că dintre cele doua situații, mi-ar fi greu să aleg una ca fiind mai bună decât cealaltă.

Uneori cred că dintre toate pierderile pe care le-a suferit nația noastră prin degradarea educațională din ultimii ani, cea pe care o resimțim cel mai des este dispariția bunului-simț. Mergi pe stradă și e imposibil să nu auzi o vulgaritate, să nu vezi o lipsă de decență și de respect la orice pas, să nu simți ostilitate.  Mă întreb spre ce va duce această stare de înapoiere culturală pe care, personal, n-am mai observat-o la amploarea de acum.

Am senzația mersului înapoi și asta îmi dictează astăzi starea de spirit.

Ziua florilor mele de mai

imaginary coffee24 mai, o zi care nu trece niciodată fără să o observ. Nu e o zi obișnuită. De-a lungul anilor a fost mai mereu o zi senină, iar niciuna dintre ele nu mi-a produs vreo suferință sau vreo mare bucurie. Mi-amintesc aproape toate zilele mele de 24 mai. Cu excepția aceleia. Din ziua aceea am totuși prima amintire: cineva m-a ridicat pentru a vedea ce se află acolo unde se uitau toți. Nu am observat nimic, dar mi-amintesc florile. Nu florile în sine, ci mirosul lor. În căpșorul acela de 3 ani s-a strecurat parfumul florilor de mai și a rămas acolo pentru totdeauna. Așa cum a rămas și întrebarea: oare am văzut mai mult decât florile? Oricât aș căuta în mintea mea, nu pot găsi acea imagine. Dar… o simt în florile de mai.

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi – femeie sau bărbat –
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?…

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?…

De ce-ai plecat?…
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat –
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?…

Opreşte-te!…
Priveşte-n jurul tău…
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!…
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis…
Şi visul s-a sfârşit!…
(Ion Minulescu)

#Lesson no.2

imaginary coffeeOnce you eliminate the impossible, whatever remains, no matter how improbable, must be the truth

  Sir Arthur Conan Doyle

Când ai eliminat imposibilul, tot ceea ce rămâne, oricât de improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.”

În traducere matematică, imposibilul este diferit de improbabil, cel care este, mai mult sau mai puțin, echivalent cu adevărul. Pare o ecuație cu trei necunoscute: ceea ce nu se poate întâmpla, ceea ce nu se poate proba și adevărul. Pentru căutătorii de adevăr aceasta este probabil ecuația vieții, iar pentru căutătorii de aventură este definiția răsturnată a provocării. Cei care caută adevărul probabil își petrec viața sortând lucrurile în posibile și imposibile, intră în labirinturi de supoziții cu mai multe capete, își irosesc timpul în detalii și, cel mai probabil, află într-un final ceea ce caută: adevărul!

Adevărul, ce cuvânt frumos! Adevărul, cel pe care îl cauți, nu este aproape niciodată unul frumos. Dacă îți ia timp să-l găsești, dacă e atât de bine ascuns, înseamnă că nu trebuie căutat. E pus în umbră de tot felul de adaosuri pentru că el, adevărul, este altfel decât îți imaginezi, decât ai dori sau decât ar trebui. Cred că e un soi de masochism să-și propui să descoperi un adevăr, pentru că te supui cu bună știință unui proces de uzură la capătul căruia îți vei confirma temerile, îți vei pângări încrederea și-ți vei privi dezamăgit victoria: adevărul gol-goluț.

Uneori adevărul apare când te aștepți mai puțin, ca și cum altcineva a rezolvat ecuația fără să i-o ceri. Ajunge să-ți ridici ochii pentru o secundă și să zărești un simplu detaliu, un lucru comun care numai pentru tine este “improbabilul”.  Și atunci știi. Ești mai fericit? Cred că puțini ar putea spune asta. Cei mai mulți erau fericiți cu adevărul lor. Uneori nu minciuna ne distruge, ci descoperirea ei, adică adevărul.