O cafea cu viata mea

Imaginary coffee

La masă stau cu viața mea,
La întâlnirea semicentenară.
Ea  bea un ceai alăturea,
Iar eu, cafeaua mea imaginară.

Și mă privește întrebător
Cu ochii celei care-am fost:
De care zi ți-e cel mai dor
Și-n care an ți-a mers mai prost?

Ce oameni, visuri, sentimente,
Ce urme, riduri, răni sau bucurii,
Ce mulțumiri, ce șanse, ce regrete,
Din astea toate ce ți-ai mai dori?

Sau poate vrei să-mi spui, din toate,
Ce clipă-ai vrea să retrăiești?
De poți, să spui cu-exactitate
Ce-ai vrea să ștergi sau să oprești.

O, ce-aș alege și cât aș renunța…
Dar cum să rup ceva din mine-ea?
Și sorb zâmbind din ceașca de cafea:
La masă stau cu viața mea!

(#imaginary coffee)

 

Advertisements

“Funeral Blues” de W.H. Auden

IMG_6153

(o încercare de traducere)

“Oprește ceasurile și-nchide telefoanele,

Și dă-i tentante oase să nu mai latre câinele,

Să faci pianele să tacă, și-n sunete de tobe-năbușite

Să dezvelim coșciugul, să vină bocitoarele cernite.

 

Iar avioanele deasupra în murmurul rotit

Să scrijelească cerul cu mesajul: El A Murit,

Să pui îndoliate funde la gâtul alb al porumbeilor din parc,

Iar polițiștii-n trafic să poarte mănuși negre de bumbac.

 

El mi-a fost Nordul, și Sudul, si Estul și Vestul îmi era,

Odihna de duminică și-ntreaga săptămână grea.

Amiaza mea și miezul nopții, mi-era cuvânt, mi-era cântat

Și am crezut că-această dragoste va exista mereu… m-am înșelat.

 

Acum nici stelele nu mai au rost, pe toate  să le stingi

Împachetează luna, iar soarele poți să-l alungi.

Revarsă-oceanele și taie pădurea nemilos:

De-acum nimic nu îmi mai este de folos.”

 

(Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He Is Dead,
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last for ever: I was wrong.

The stars are not wanted now: put out every one;
Pack up the moon and dismantle the sun;
Pour away the ocean and sweep up the wood.
For nothing now can ever come to any good.)

Asculta…

IMG_6079Mă atrag misterele, poveștile din jurul lucrurilor aparent banale. Asta mă face uneori să caut locuri pe  lângă care aș fi putut trece fără să le observ.

Ascultă ! E bufnița, e clopotarul sorții

Ce-și cânta fiorosul noapte bună.”

 (“It was the owl that shriek’d, the fatal bellman,

Which gives the stern’st goodnight.”)

Aceste versuri rostite de Lady Macbeth în actul 2, scena 2 din  piesa Macbeth, de Shakespeare m-au provocat să pornesc în căutarea unei biserici al cărui nume îmi suna foarte ciudat: The St. Sepulchre Without Newgate Church, în Londra, nu foarte departe de Catedrala St. Paul. M-am lămurit destul de repede de unde a căpătat numele:  “Without” se referă la poziția bisericii care se afla la un moment dat dincolo, adică în afara porților orașului.

Ridicată probabil înainte de anul 1100, numită după Mormântul Sfânt din Ierusalim și distrusă în  marele incediu din 1666, biserica este astăzi un edificiu tipic stilului georgian-târziu, când a fost reconstruită. Dar nu numele bisericii mi-a stârnit curiozitatea, ci ceea ce deține ea: un clopot mic, de mână, despre care se spune că era făcut să sune la miezul nopții înaintea zilei execuției, în fața celulei condamnaților la moarte, închiși în închisoarea Newgate. După ce auzea sunetul acestui clopot, prizonierul era scos din celulă și târât de-a lungul străzii Tyburn (astăzi High Holborn și Oxford Street) până la Tyburn (Marbel Arch, astăzi) unde avea loc execuția prin spânzurare. Estimez că era un drum de o oră. Îmi imaginez ce gânduri avea condamnatul pe parcursul acelei ore, cum își ura fiecare pas făcut, cum arunca ultime priviri oamenilor, locurilor cunoscute, poate și celor dragi care-l însoțeau pe această “Golgotă” britanică. Și probabil îi răsuna încă în urechi sunetul clopotului care tocmai îi anunțase moartea.

Clopotul este acum păstrat într-o cutie de sticlă, pe un mic suport pe care sunt încrustate câteva informații, inclusiv versurile pe care le rostea clopotarul în momentul anunțului fatal.  Și nu pot să nu mă gândesc la sentimentele celor care-i auzeau dangătul.  La drumul lor, în cuști, pe jos sau în căruțe până la locul execuției. La felul cum erau tratați pe parcursul acestui drum, în funcție de popularitatea fiecăruia și la acel micuț buchet de flori pe care-l primeau, ca un ultim gest de simpatie. O astfel de scenă este descrisă cu multă exactitate de către John Thomas Smith în cartea sa despre viața sculptorului Joseph Nollekens, “Nollekens and his Times”.

Iată și un mister pe care nu ard de nărăbdare să-l descifrez: sunetul acelui clopot!

IMG_6071

Oboseala e ca toamna

IMG_3642

Oboseala e ca toamna: se află acolo înainte de a o simți. Ea vine din încrâncenarea de a înainta în sensul tău invers. E o alarmă interioară care-ți spune să te oprești, să te întorci sau să aștepți. 

Oboseala e liniștea de după mâhnire, zbucium, ură, iubire, e o recunoaștere organică a eșecului… sau doar un bun motiv să de duci la culcare.

Vals lent în Fa minor

imaginary coffeeMuzica este și ea o parte din mine. Îmi oprește adesea pașii și respirația, e Cupidon-ul sau psihologul, e batista albă a păcii sau gândul ascuns, o caut și o resping, o ascult în tăcere, o dansez sau o fredonez. Îmi place versatilitatea unei melodii și mai ales liniștea ei.

Valsul aduce un soi de noblețe în muzică, el îmi pare o combinație sofisticată și seducătoare de aristocrație, romantism, eleganță și senzualitate. Ascult obsedant Shostakovich,  Al doilea Vals,  și melodia îmi pare iubirea însăși. Nu are nicio urmă de vulgaritate, agresivitate sau exhibiționism. Are însă ceva din starea schimbătoare a dragostei: seninătatea lirică devine putere și strălucire, superficialitatea dezvăluie profunzimea, siguranța se transformă în incertitudini, în tristețe și în abandon.

Găsesc în Marsul luI Radetzky de Johann Strauss opusul, o față a muzicii clasice pe care iarăși o admir: umorul serios (dacă pot spune așa !). Știu istoria piesei și mă ajută să o înțeleg, dar sentimentul de bucurie, de mobilizare și extraordinarul optimism al acestei melodii vine din ritmul desăvârșit.

 Ei bine, concertul de aseară se anunța a fi dedicat muzicii braziliene. Cum afară erau 40 de grade, m-am gândit că atmosfera era pe jumătate asigurată. Concert de pian! Puținele mele cunoștințe despre muzica braziliană, și mai ales despre cea clasică, m-au făcut mai degrabă reticentă. Dar nu e prima dată în viață când sunt surprinsă! Cu mici excepții, când am recunoscut câteva note cu rezonanțe sud-americane, nicio melodie nu m-a făcut să-mi imaginez ritmurile clar specifice Braziliei, în schimb a fost o seară a dansurilor, valsurilor și a tangourilor clasice. Iar dintre ele, cel care mi-a rămas în minte mult după încheierea concertului a fost Valsul în fa minor al lui Ernesto Nazareth. Un vals lin lipsit de rigoarea ritmului de ¾, un vals în care am regăsit tragismul din viața artistului și detașarea inconștientă care i-a marcat destinul. Mi-a transmis liniștea unei seri frumoase de vară.

Nu a fost acel dans aseară… nu a fost valsul meu, dar are ceva din valsul acela.

Punti imaginare

IMG_1473De câte ori nu ne trezim izolați pe malul celălalt? Țesem, mânați de dorințe, poduri din gândurile și iluziile noastre. Dar dacă ne hotărâm să pășim pe aceste punți imaginare, ar trebui să ne asigurăm mai întâi că știm să zburăm.

Podurile reale nu separă, ci apropie. Ele sunt făcute din fapte, nu din cuvinte.

Lesson #3

Octavian Paler

“Ceea ce nu trăiești la timp, nu mai trăiești niciodată.”

imaginary coffee… dar nici nu încetezi să cauți “netrăitele” tale. E vorba despre șansele pierdute, irosite în speranța că vor reveni, despre cuvintele nespuse, sentimentele ascunse în spatele orgoliului, emoțiile blocate. E lecția pe care o înveți abia la vârsta la care viața ta se află la adăpostul lui “a avea”, dar se regăsește în “a simți”, la vârsta la care te bucură ceea ce oferi mai mult decât ceea ce primești, iar oricum bucuriile tale de-acum nu mai vin din lucruri, ci din trăiri. Care este vârsta asta?  Nu e o vârstă în sensul anilor, ci e acel timp în care momentele netrăite își cer dreptul la viață. Sau poate ele n-au încetat nici o clipă să existe, și poate numai neputința ta le-a inhibat. Și vine vremea când îți dorești să le trăiești. Teama de ridicol e singura care mai opune rezistență, dar și aceea e înfrântă de libertatea pe care ți-o dă înțelepciunea nepăsării. Îți umpli brațele cu toate alinturile și răsfățul, cu toate cuvintele și mângăierile care ți-au lipsit și le dăruiești copilului care ai fost. Devii acel copil atunci când în viața ta se strecoară tandrețea, când simți că cel de lângă tine îți simte nevoia de alint și te rasfață fără a considera că e nepotrivit.

Răsfățul …. un cuvânt privit cu multă suspiciune și cel mai adesea cu dispreț. S-a gândit însă cineva cum îl consideră un om care n-a avut parte de el în copilărie? Cât i-a lipsit? Cum s-a lipit de toți cei pe care i-a suspectat de puțină tandrețe? Cât l-a căutat în gesturile celor care i-au atins obrazul? Cât s-a entuziasmat când l-a întrezărit în cuvinte sau cât de dezamăgit a fost când și-a dat seama că nu e decât un alt “fake”?

Răsfățul netrăit la timp…. nu-l mai trăiești niciodată. Cei care ți l-ar fi putut da, nu sunt cei la care îl cauți astăzi.

Și totuși…. de câteva zile mă răsfață teii. Și am de gând să trăiesc din plin acest răsfăț, fix la timpul lui.