adorație, adorare

Pentru cei obișnuiți să-și ia întrebările în serios, căutarea de răspunsuri poate deveni consumatoare de timp și obositoare. Uneori chiar și lucruri neînsemnate, o imagine sau un cuvânt te pot intriga și simți nevoia să cauți înțelesuri dincolo de cele aflate la îndemână.  

https://www.akg-images.co.uk/archive/The-Adoration-of-the-Magi-2UMDHUROS4G1.html

Așa se face că o anumită parte din denumirea unui tablou mi-a provocat o mică dilemă: Adorația magilor.

Scena biblică este foarte prezentă în operele marilor artiști plastici, în fresce bisericești, gravuri, tapiserii sau în basoreliefuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Cel mai adesea e numită Adorația magilor, dar și Adorarea sau Închinarea magilor/păstorilor/regilor/înțelepților. În cazul celor trei personaje, ambiguitatea este explicabilă, dată fiind lipsa informațiilor. Dar Adorație sau Adorare? Iată un cuplu paronimic foarte frumos în care termenii se află într-o relație de sinonimie și care, tocmai din acest motiv, mi-a trezit interesul. Am căutat explicații, am răscolit etimologia termenilor și am tot oscilat între a considera când o variantă mai potrivită, când cealaltă. Cert este că amândoi termenii provin din latină prin filieră franceză: lat. adoratio/adorare; fr. adoration/adorer, iar definițiile duc spre o interesantă atracție paronimică. Ceea ce am remarcat însă este că, deși fiecare dintre ei imprimă nuanțe textului, cei doi termeni se atrag până la substituire, iar utilizarea oricăruia dintre ei în acest context nu deranjează și nu denaturează sensul inițial. Potrivit evoluției semantice , în limbile occidentale termenul preferat pentru descrierea momentului sosirii celor trei magi tinde să fie adorație. În schimb, în limba română termenul adorare este puternic asociat cu închinare, iar reprezentările plastice ale acestui subiect sunt mai frecvent  numite Adorarea/Închinarea magilor/păstorilor. Dar asta este doar semantică!

M-am obișnuit să găsesc în bisericile occidentale tot felul de reprezentări artistice laice (machete de vapoare, simboluri precreștine sau masonice, blazoane nobiliare stilizate, compoziții arhitecturale….), care au istorii interesante și care, fără a impieta, dau o anume personalitate locului.

În aceeași măsură, am avut parte și de neașteptate întâlniri cu arta sacră în reprezentări naive sau elementare, nepolenizate de o excesivă analiză, precum și de lucrări celebre, încărcate de detalii care lasă loc de interpretări.

Revin la copia lucrării lui Rubens, Adorația magilor, pe care am zărit-o la intrarea în cripta bisericii All Hollows by the Tower, aflată în apropierea fostului loc de execuție de la Turnul Londrei și despre care am mai scris aici: imaginarycoffee.wordpress.com/2022/04/06/perfidul-albion/

Biserica All Hollows by the Tower

Nu am găsit nicio informație despre cum a ajuns aici această reproducere,realizată în oglindă după varianta originală, păstrată în tripticul bisericii St. Johannes din Mechlen.

Tripticul Bisericii St. Johannes din Mechlen

Ceea ce s-a descoperit cu ajutorul tehnologiei este că, pe aceeași pânză, sub scena Adorației, mai există o imagine care reprezintă un portret de femeie înveșmântată într-o rochie neagră, cu umeri largi și cu un guler cu pliseuri. Probabil este  portretul neterminat al unei doamne din înalta societate, pictat înainte de secolul al XVII-lea. Este posibil ca cel care a pictat portretul să fie vreun ucenic de-ai lui Rubens, probabil același care a copiat și scena Adorația magilor.

Tema Adorației a fost recurentă la Rubens, astfel că a redat-o în multe tablouri de-a lungul vieții. Semn că era un subiect preferat, a realizat un tablou pe această temă chiar și pentru altarul mănăstirii Saint-Michel, acolo unde a fost înmormântată mama lui. Între timp a ajuns la Muzeul din Anvers (tabloul,desigur).

Deși subiectul este același, fiecare variantă originală a lui Rubens, și nu numai, prezintă diferențe evidente atât în ceea ce privește redarea tonurilor, cât și numărul și amplasarea personajelor. Cu toate acestea, sunt câteva personaje care apar în absolut toate variantele: pruncul sfânt, fecioara Maria, Iosif și cei trei magi.

Rubens a acordat o mare atenție celor trei bărbați care au adus daruri pruncului Isus. Chiar dacă în Evanghelia după Matei nu apare în mod explicit numărul celor care au venit călăuziți de steaua de la Bethleem, ci numai darurile aduse – aur, smirnă și tămâie – în mod automat s-a asociat numărul darurilor cu numărul magilor. Rubens a redat foarte distinct ceea ce simbolizează fiecare dintre cei trei regi. Pe de o parte, ei reprezintă răspândirea geografică, fiecăruia îi este asociat câte un continent – bărbatul îmbrăcat în verde înfățișează Africa, cel îmbrăcat în roșu este Asia, iar cel în galben este Europa. Nu există nicio mențiune biblică în sensul acesta și nici nu este un cod vestimentar unanim acceptat, astfel că nu toți cei care au abordat subiectul au ținut cont de el. Interesant este că el apare încă din cele mai vechi reprezentări, având mult mai multe și mai adânci semnificații.

Între timp, într-o scurtă călătorie la Târgoviște, am găsit în Muzeul de Artă de lângă Curtea Domnească (complex care se află în renovare, astfel că nu am putut să-l vizitez decât parțial), o pictură pe lemn, despre a cărei origine nu se cunosc prea multe (se consideră că sunt multe similitudini cu una dintre reprezentările lui El Greco).

Muzeul de Artă, Târgoviște

Cei trei magi apar aici, precum la Rubens, înveșmântați în straie lungi și fastuoase colorate în roșu, galben și verde. Mai mult, unul dintre magi,cel îmbrăcat în verde, are pielea închisă la culoare și poartă turban, iar, precum la Rubens, personajul în roșu are capul descoperit. În schimb, în pictura de la Târgoviște, magul care stă în picioare poartă pe cap coroana regală, iar Iosif și Maria sunt reprezentanți cu aureola sfințeniei.

Dar ceea ce mi se pare cel mai interesant este că, în ambele tablouri,  cei trei magi se află în etape diferite de viață, simbolizând vârstele omului: tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Această diversitate întruchipată de Magi îmi pare plină de sens în ceea ce privește înalta spiritualitate, iar darurile aduse completează, prin simbolistica lor, mesajul profund creștin.

Desigur că detaliile sunt, cel mai adesea, metode de transmitere a unor mesaje sau devin subiecte de dezbatere, accidental, peste timp, prin ochii curioși ai cercetătorilor și ai privitorilor. Vârstele omului, ca teme în reprezentările plastice, sunt realmente pline de ingeniozitate. Am descoperit asta undeva în Trafalgar Square.

Trafalgar Square

Surprinzătorul Dali

Afișul expoziției

Expoziția Surprinzătorul Dali a circulat anul acesta prin câteva orașe așezate geografic aproximativ pe cele două axe (N-S, V-E). E puțin probabil ca organizatorii să fi avut asta în vedere, dar mă bucur că s-a întâmplat așa, pentru că la unul dintre aceste capete m-am găsit și eu.

Pentru mine, suprarealismul are ceva provocator în oricare dintre formele sale de manifestare:  nesupunere nonșalantă, inteligență sclipitoare, libertate, apel la imaginație, excese iraționale, extravaganță… Nu trece neobservat și nu prea poate fi confundat. Iar Dali este suprarealismul personificat, este geniul suprarealist al subînțelesurilor.

Cele 150 de lucrări expuse fac parte din Colecția particulară Kesauri și sunt opere originale, create de Salvador Dali. Multe dintre ele sunt foarte cunoscute, iar noutatea constă în metoda de imprimare utilizată de artist: tapiserie, litografie, serigrafie, ceramică și prelucrare metalică – aur, argint și bronz. Expoziția este curatoriată chiar de un membru al familiei Kesauri care este și reprezentant al organizatorului, Art Expo SIA, din Letonia. Acest aspect nu e lipsit de importanță, deoarece, pe lângă detaliile foarte interesante și inedite pe care le oferă, transmite emoția, dragostea și entuziasmului omului pasionat de artă.

Operele sunt expuse în patru secțiuni distincte: “Meseriile omului” – compusă din unsprezece piese create între anii 1970-1971; “Iubirile Cassandrei“ o serie de gravuri care ilustrează poemele lui Pierre de Ronsard, creată pentru un comanditar, în 1967; “Tricornul”20 de litografii bazate pe romanul și baletul Tricornul, realizate în 1959; Alte lucrărio serie care mi-a atras în mod deosebit atenția, mai ales prin apropierea unor piese artistice de literatură.

Am petrecut ceva timp în expoziție, dar mi-ar plăcea să revin pentru că mi-au rămas neclare multe detalii. Doar un exemplu: pe diagonală, se afla o tapiserie pixelată, Lincoln in Dalivision”.  E prima data când o văd. De aproape, pare imaginea unei femei (Gala, desigur) care privește marea. De departe, întregul ansamblu ia binecunoscuta înfățișare a lui Lincoln. Transformarea e aproape magică. O astfel de experiență te scoate puțin din „filosofia” personală și îți estompează contururile atât de clare pe care credeai că le are lumea. Descoperi că dincolo de formele sofisticate există un spectacol al simțurilor și al înțelesurilor neașteptate, revelatoare.

O liniște!

Ion Jabinski

Lipsită de instinctul critic, nu pot să evaluez arta altfel decât, precum orice profan, la nivelul simțurilor. Și cum simțurile nu au o unitate de măsură, aproximez folosindu-mă de intensitatea propriilor senzații, trăite cu ocazia acestei neașteptate expoziții.

De sub masca pe care mi-am așezat-o regulamentar peste aproape toată fața (abia m-am recunoscut când am găsit fotografia pe internet 🙂 ), încerc să extrag o primă impresie. E o expoziție cu lucrări realizate de artiști plastici basarabeni, iar acest detaliu adaugă un plus de fior (un fel de vinovăție pentru strâmbătatea, încă acceptată, a istoriei). Tema colecției este inspirată de atmosfera rurală dintr-un Muzeu al Satului Românesc. Școala basarabeană de pictură e specială, unică în felul ei, pentru că putem intui în lucrările artiștilor ceva familiar (poate românescul), ca un contur imprecis, imposibil de definit.
Admir nuanțele calde,  gălbui, verzi,  roșiatice care se luminează sau se întunecă sub atingerea pensulei. Fiecare pânză e o liniște netulburată nici măcar de perspectiva toamnei care se apropie.

Și da, numai mâna unui om frumos poate lăsa o urmă atât de luminoasă!

Lesson #14

“Who I Am Defines What I Create, And What I Create Is The Definition Of Who I Am”  (David Kracov)

aIMG_3061

Indiferent dacă suntem artiști sau filosofi part-time, părinții sau copiii cuiva, prieteni sau necunoscuți suntem doar ceea ce facem, iar ceea ce facem ne definește. Oare cum arătăm prin ochii lipsiți de subiectivism ai celorlalți? Ce va conta mai mult atunci când vom rămâne numai chipuri fără umbre în amintirile cuiva? Aducem noi puțin frumos sau căldură în jurul nostru și în noi? Suntem noi stropul de umor sau de înțelepciune care înseninează o zi mohorâtă? Am reușit noi să găsim formula alchimică prin care să ne transformăm în versiunea noastră fenomenală? Suntem fericiți cu noi înșine? Cum ar desena copilul care am fost, omul mare de acum? Și dacă un artist ne-ar dedica o operă, ce cuvânt din dicționar ar purta aceasta?

inima

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

În obișnuitul lui delir artistic, Dali ne înfățișează o succesiune de momente prin simpla dublare a unei imagini prelucrată în maniera paranoico-critică, dezvoltată chiar de el. Narcis se îndrăgostește de propriul chip reflectat în luciul apei, incapabil de a-și învinge fantasma grandomaniei de care este controlat. În momentul de după transformare, acesta ia forma unei mâini care ţine în vârful degetelor un ou/bulb din care răsare o narcisă. Iluzionism curat! Dali ne sfătuieşte să vizualizăm, pentru un timp, tânărul de pe piedestal, până când privirea ne fuge involuntar spre forma metamorfozată.

Complexul narcisic este reprezentat de acest bulb, prin care Dali a creat imaginea plastică a obsesiilor celui convins de superioritatea lui absolută, de farmecul și unicitatea lui.  Și totuși, nici măcar Narcis nu se îndrăgăstește de el însuși… ci de imaginea lui. O imagine a perfecționismului reflectată în oglinda propriei minți, dar care, contestată de cineva, îl transformă pe acesta într-un însigurat dominat de ură… drumul sigur spre întoarcerea la vegetal.

After image

Yellow versus Purple 2003 by Olafur Eliasson born 1967

Ceea ce mă impresionează la instalațiile lui Olafur Eliasson este felul în care acestea interacționează cu privitorul. Tehnologia și efectul artistic se combină nu pentru a transmite o emoție, ci pentru a te provoca la reflecție. Intru absolut întâmplător într-una din galeriile Muzeului Tate Modern, o cameră goală de tavanul căreia atârnă un disc de sticlă acționat probabil de un dispozitiv, deoarece se rotește controlat. La mică distanță se află un proiector care trimite un fascicul de lumină spre discul de sticlă pe care îl colorează în galben. În momentul în care lumina trece prin geam, creează o umbră galbenă pe peretele din spatele lui. În același timp, datorită proprietății sticlei de a reflecta lumina, pe peretele opus se proiectează o altă formă, de data aceasta bleu-purpurie.

Conform indicațiilor de la intrare, mă rotesc prin cameră și mă interpun între lumină și perete, astfel încât formele și culorile ajung să mă acopere. Absorb energia culorilor și captez lumina, anulez efectul lor asupra spațiului…  Devin un obstacol între cauză și efect. Cât de simplu pot schimba lucrurile!

Privesc cu intensitate cercul de culoare galbenă, apoi îmi fixez privirea pe albul perfect al peretelui. Deodată, în fața ochilor mi se conturează din ce în ce mai clar o proiecție purpurie a cercului de la care tocmai mi-am întors privirea.  Este efectul “after image” – ceea ce rămas imprimat undeva în minte după ce imaginea originală a dispărut. Creierul rămâne atașat doar  de geometria formei. Culoarea reală nu mai există atunci când nu o mai privești, ea se materializează doar când lumina îți atinge retina.

Atunci care este realitatea? Cea pe care ai avut-o în fața ta, pe care ai privit-o intens și care ți-a atins simțurile sau impresia pe care a lăsat-o după ce ea nu mai este? De ce cred că aici e vorba mai mult despre oameni decât despre culori?

„…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt moment care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Continuă lectura „„…iată ce li se cuvine muritorilor””

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare, au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc să evalueze situația, au decis să modifice, cuprinși de frenezie, zidurile cetății pentru a încăpea impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărei final îl știm și care a inspirat numeroase creații lierare și artistice, inclusiv pe cei trei sculptori antici care au transpus în marmură una dintre lucrările-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Totuși, se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

%d blogeri au apreciat: