Posted in Artă, Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare și erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice pentru a amplifica starea de suspans și groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Advertisements
Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Artă, Călătorii

Notion Motion

imaginary coffeeMi-ar plăcea să trăiesc pe malul unei ape, o apă curată care împrumută în fiecare moment culorile naturii și ale cerului, care preia forma vântului și a stropilor de ploaie… (cu condiția să nu plouă prea des, să fie numai vară și, desigur, nici Mall-ul să nu fie prea departe!!!).  Mda, probabil de aceea până și dorințele mele au încetat să se mai întrebe de ce nu se îndeplinesc.

Totuși aspirațiile mele lacustro-idilice și-au găsit împlinirea într-un loc cu totul diferit de cel la care m-aș fi așteptat: într-una dintre marile galerii ale Muzeului Boijmans von Beuningen din Rotterdam. Apa, cu toate luminile și umbrele ei, a apărut în viața mea sub forma instalației artistului danez Olafur Eliasson: Notion Motion. El a redat imaginea apei printr-un spectaculos efect vizual, lăsându-ne pe noi să decidem amploarea lui.

După ce citesc cele câteva informații afișate la intrare, pătrund în galeria întunecată unde zăresc, într-o semiobscuritate bine dozată, un perete care pare a fi lichid.  De fapt, îmi dau seama că galeria este divizată astfel încât să creeze un spațiu frontal și unul de fundal, structură care permite punerea în valoarea a contrastelor lumină/întuneric, calm/mișcare, reflexie/proiecție. În timp ce mă apropii confuză de ecranul de proiecție care acoperă întregul perete din față, simt că pășesc pe un podium de lemn ușor instabil – la prima impresie. Citisem la intrare ceva despre interconectivitate; așadar asta se întâmplă: eu, pășind, provoc literalmente o conexiune între cele două planuri și influențez imaginea proiectată pe perete. Iar acolo este un lac al cărui luciu e văzut pe verticală.

Înaintând, observ cum se agită suprafața netedă a apei de pe ecranul uriaș. Imaginea începe încet să se miște în partea de jos a ecranului, iar liniile luminoase, sinusoidale, se propagă spre partea de sus a ecranului și devin treptat difuze. Reproduce exact imaginea pe care o vezi când arunci o piatră în apă. În funcție de direcția spre care mă îndrept, se adaugă noi modele de unde. Apropiindu-mă și mai mult de ecran, el devine aproape complet acoperit de modelul agitat al unui lac în întuneric. Spectaculozitatea crește pe măsură ce în galerie pătrund și alți vizitatori, iar umbrele lor aduc un ritm surprinzător în mișcarea ondulată a peretelui.

Notion motion are însă și o dinamică proprie, una în care cursul mișcării nu este dictat de nimeni altcineva, ci de un mecanism simplu care acționează echipamentul instalației creând, în momentul în care nu te aștepți, un spectacol complex și absolut ireal.

Ei bine, da: “Spațiul în care trăim nu este un tablou pe care-l privim, ci o stare din care facem parte.

Posted in Artă, Pictura

The Caged Bird’s Song

Planul era perfect, doar că a început o ploaie rece și descurajantă care mi-a redus drastic opțiunile. Așa am ajuns să văd tripticul The Caged Bird’s Song, tapiseria lui Chris Ofili numită așa ca ecou al lucrării autobiografice “I Know Why the Caged Bird Sings” a scriitoarei și activistei pentru egalitate Maya Angelou.

Mai întâi mi-a atras atenția spațiul generos oferit de Sunley Room, camera unde era expusă tapiseria: un hol îngust pe care erau agățate schițele – fragment cu fragment –  pe baza cărora a fost realizată lucrarea; în stânga – o cameră “obscură” unde se proiecta un film de prezentare și un interviu cu artistul Chris Ofili; de partea cealaltă a holului, în dreapta, se deschidea o ușă spre spațiul expozițional propriu-zis. Privesc indecisă spre camera obscură, iar curatorul, ghicindu-mi parcă ezitarea, îmi spune zâmbitor că filmul rulează deja de câteva minute și că peste puțin timp se va relua. Jovialitatea lui mă binedispune. Studiez oarecum încurcată schițele pe care mi-e imposibil să le leg coerent, așa că mă hotărăsc să intru în camera de expoziție. Mă trezesc de-odată într-un spațiu imens, dar gol, lipsit de orice obiect de mobilier cu excepția unui scaun pe care era așezat un curator. Tavanul casetat avea câteva lămpi, cele mai multe îndreptate spre tapiseria așezată pe peretele din față și numai câteva luminau aproape fantomatic pereții laterali desenați special în nuanțe de gri. Am avut senzația că pășesc într-o peșteră. În contrast cu goliciunea spațiului, pereții erau pictați în întregime cu 27 de dansatori uriași, femei și bărbați îmbrăcați doar în voaluri și bijuterii. Foarte ciudat este că animația sugerată de desen te face aproape să îți imaginezi culorile sub umbrele gri și să “auzi” muzica. Suita de dansatori exotici te conduce, aproape hipnotizant, spre explozia de culoare pe care o oferă țesătura înaltă de aproape trei metri și lungă de peste șapte metri. M-am apropiat de ea, până la limita liniei de protecție trasată simplu pe podea, pentru a mă convinge că era totuși o țesătură și nu o pictură. Apoi am privit lucrarea cu atenție.

De-o parte și de alta a panoului, un bărbat și o femeie trag câte o draperie pentru a ne descoperi scena centrală. În fața unui șuvoi de apă (ceea ce sugerează locul în care trăiește artistul, Trinidad), stă un cuplu întins, iar corpurile celor doi sunt oarecum răsucite. În timp ce bărbatul îi cântă femeii de lângă el la chitară, ea bea un lichid magic ce-i este turnat în spirală de o figură ascunsă mai sus. În schițele din hol am observat că această figură îi aparține fotbalistului Mario Balotelli. Probabil Otis a ales să-l redea în opera sa, impresionat de talentul și de tenacitatea fotbalistului, calități care au făcut ca el, fiul unor imigranți, să facă parte din naționala Italiei.

Cuplul din centru pare relaxat în acest moment, dar cerul furtunos din stânga sugerează că lucrurile urmează să se schimbe. Intrigante sunt cele două figuri care trag cortina.  Bărbatul din dreapta ține în mână o colivie în care este o pasăre. În Trinidad anumite păsări sunt învățate, în scopuri comerciale, să cânte. Femeia din partea opusă împrăștie grăunțe, ceea ce ar putea fi interpretat ca o metodă de răsplătire sau de motivare a păsării să cânta mai frumos.

Pentru că nu reușesc să pun totul cap la cap mă îndrept spre camera unde rulează filmul. Acolo aflu mai multe despre tehnica de realizare a lucrării și mai puțin despre simbolistica elementelor. Ofili este un artist britanic care trăiește și lucrează în Trinidad. Renumit pentru stilul său fluid și senzual de a picta, Ofili i-a provocat pe țesători (cinci la număr, dacă-mi amintesc bine) să redea tapiseriei caracteristicile picturii în acuarelă. El le-a realizat acestora mai întâi un desen în acuarelă ca bază a procesului de țesere. Lucrătorii au mărit și au imprimat desenul pe urzeală, apoi au țesut lucrarea de mână, proces care a durat doi ani și jumătate.

Ofili explică în material: “ The Caged Bird’s Song  este un mariaj între acuarelă și țesătură. Am hotărât să ofer țesăturii libertatea acuarelei, lăsând pigmentul lichid să formeze imaginea, în contrast cu procesul tradițional de țesere. Odată cu acest rezultat, care este mai degrabă o interpretare decât o reproducere, țesătorii au adus un fel de omagiu atât acuarelei pe care am creat-o, cât și tehnicii tapiseriei.”

Am mai privit încă o dată lucrarea, de data asta de la distanța potrivită și având mai multe informații. Și tot nu-mi vine să cred că e tapiserie.

Posted in Artă, Pictura

In centrul preocuparilor mele

IMG_1874Ceva bun tot am făcut eu vreodată! N-aș putea să-mi explic marea bucurie de astăzi altfel decât ca pe o recompensă pentru vreo faptă de-a mea pe care cineva de-acolo, de sus, a considerat-o demnă de răsplată. Tonitza, Pallady, Ressu, Petraşcu, Lucian Grigorescu, Steriadi, Ciucurencu… 55 de lucrări la doi pași de mine, de centrul preocupărilor mele. Și ce picturi!IMG_1875

Am primit invitația la vernisaj și am întrebat cine expune.
– “E o colecție valoroasă”. A silabisit cuvântul “valoroasă”, ceea ce mi-a aprins toate beculețele de alarmă ale curiozității. Ei da… sunt curioasă. Nu am depășit niciodată vârsta “de ce-urilor”, cu singura deosebire că acum îmi pun mie întrebările, și mai puțin altora.

IMG_1871Am ajuns printre primii la vernisaj și am început să caut cu privirea lucrările. Nu am vazut decât o draperie de catifea roșie care acoperea arcada ce ne despărțea de expoziție. Îmi plac vernisajele și pentru că este acolo mereu cineva care îți dă câteva “tipsuri”, care te ajută să nu ratezi ceva. Prezentarea a fost scurtă și interesantă, exact ce și cât trebuia. Spun asta pentru că îmi pierd repede răbdarea atunci când discursurile se lungesc și nu transmit lucruri care să-mi trezească interesul.IMG_1877

Mă izolez în mulțime în fața câte unui tablou și rămân fără cuvinte.