Posted in Artă, Călătorii, Paintings

Minciuni albe

Pășesc din nou pe Millennium Bridge, spre zona Bankside, privind țintă spre clădirea rotundă, elisabetană, aflată pe partea stângă, o replică a celebrului Globe Theatre. Întorcându-mi însă privirea spre dreapta, aproape mă zgârie imaginea unui turn care aduce a furnal și care domină o clădire la fel de austeră. În bunul stil practic englezesc, o fostă centrală electrică a fost transformată într-o uimitoare (pe dinăuntru) galerie de artă modernă, Tate Modern.

Parcurg spaţiile de expunere neobişnuit de înalte și mă opresc, iarăși, în faţa unei lucrări spectaculoase: Metamorfoza lui Narcis, celebra pictură în care Salvador Dali, inspirat de Ovidiu, ne predă lecția minciunilor albe.

DSC07813

În obișnuitul lui delir artistic, Dali ne înfățișează o succesiune de momente prin simpla dublare a unei imagini prelucrată în maniera paranoico-critică, dezvoltată chiar de el. Narcis se îndrăgostește de propriul chip reflectat în luciul apei, incapabil de a-și învinge fantasma grandomaniei de care este controlat. În momentul de după transformare, acesta ia forma unei mâini care ţine în vârful degetelor un ou/bulb din care răsare o narcisă. Iluzionism curat! Dali ne sfătuieşte să vizualizăm, pentru un timp, tânărul de pe piedestal, până când privirea ne fuge involuntar spre forma metamorfozată.

Complexul narcisic este reprezentat de acest bulb, prin care Dali a creat imaginea plastică a obsesiilor celui convins de superioritatea lui absolută, de farmecul și unicitatea lui.  Și totuși, nici măcar Narcis nu se îndrăgăstește de el însuși… ci de imaginea lui. O imagine a perfecționismului reflectată în oglinda propriei minți, dar care, contestată de cineva, îl transformă pe acesta într-un însigurat dominat de ură… drumul sigur spre întoarcerea la vegetal.

Advertisements
Posted in Artă

After image

Yellow versus Purple 2003 by Olafur Eliasson born 1967

Ceea ce mă impresionează la instalațiile lui Olafur Eliasson este felul în care acestea interacționează cu privitorul. Tehnologia și efectul artistic se combină nu pentru a transmite o emoție, ci pentru a te provoca la reflecție. Intru absolut întâmplător într-una din galeriile Muzeului Tate Modern, o cameră goală de tavanul căreia atârnă un disc de sticlă acționat probabil de un dispozitiv, deoarece se rotește controlat. La mică distanță se află un proiector care trimite un fascicul de lumină spre discul de sticlă pe care îl colorează în galben. În momentul în care lumina trece prin geam, creează o umbră galbenă pe peretele din spatele lui. În același timp, datorită proprietății sticlei de a reflecta lumina, pe peretele opus se proiectează o altă formă, de data aceasta purpurie.

Conform indicațiilor de la intrare, mă rotesc prin cameră și mă interpun între lumină și perete, astfel încât formele și culorile ajung să mă acopere. Absorb energia culorilor și captez lumina, anulez efectul lor asupra spațiului…  Devin un obstacol între cauză și efect. Cât de simplu pot schimba lucrurile!

Privesc cu intensitate cercul de culoare galbenă, apoi îmi fixez privirea pe albul perfect al peretelui. Deodată, în fața ochilor mi se conturează din ce în ce mai clar o proiecție purpurie a cercului de la care tocmai mi-am întors privirea.  Este efectul “after image” – ceea ce rămas imprimat undeva în minte după ce imaginea originală a dispărut. Creierul rămâne atașat doar  de geometria formei. Culoarea reală nu mai există atunci când nu o mai privești, ea se materializează doar când lumina îți atinge retina.

Atunci care este realitatea? Cea pe care ai avut-o în fața ta, pe care ai privit-o intens și care ți-a atins simțurile sau impresia pe care a lăsat-o după ce ea nu mai este? De ce cred că aici e vorba mai mult despre oameni decât despre culori?

Posted in Artă, Călătorii

“…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt moment care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Continue reading ““…iată ce li se cuvine muritorilor””

Posted in Artă, C., Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Artă, Călătorii

Notion Motion

imaginary coffeeMi-ar plăcea să trăiesc pe malul unei ape, o apă curată care împrumută în fiecare moment culorile naturii și ale cerului, care preia forma vântului și a stropilor de ploaie… (cu condiția să nu plouă prea des, să fie numai vară și, desigur, nici Mall-ul să nu fie prea departe!!!).  Mda, probabil de aceea până și dorințele mele au încetat să se mai întrebe de ce nu se îndeplinesc.

Totuși aspirațiile mele lacustro-idilice și-au găsit împlinirea într-un loc cu totul diferit de cel la care m-aș fi așteptat: într-una dintre marile galerii ale Muzeului Boijmans von Beuningen din Rotterdam. Apa, cu toate luminile și umbrele ei, a apărut în viața mea sub forma instalației artistului danez Olafur Eliasson: Notion Motion. El a redat imaginea apei printr-un spectaculos efect vizual, lăsându-ne pe noi să decidem amploarea lui.

După ce citesc cele câteva informații afișate la intrare, pătrund în galeria întunecată unde zăresc, într-o semiobscuritate bine dozată, un perete care pare a fi lichid.  De fapt, îmi dau seama că galeria este divizată astfel încât să creeze un spațiu frontal și unul de fundal, structură care permite punerea în valoarea a contrastelor lumină/întuneric, calm/mișcare, reflexie/proiecție. În timp ce mă apropii confuză de ecranul de proiecție care acoperă întregul perete din față, simt că pășesc pe un podium de lemn ușor instabil – la prima impresie. Citisem la intrare ceva despre interconectivitate; așadar asta se întâmplă: eu, pășind, provoc literalmente o conexiune între cele două planuri și influențez imaginea proiectată pe perete. Iar acolo este un lac al cărui luciu e văzut pe verticală.

Înaintând, observ cum se agită suprafața netedă a apei de pe ecranul uriaș. Imaginea începe încet să se miște în partea de jos a ecranului, iar liniile luminoase, sinusoidale, se propagă spre partea de sus a ecranului și devin treptat difuze. Reproduce exact imaginea pe care o vezi când arunci o piatră în apă. În funcție de direcția spre care mă îndrept, se adaugă noi modele de unde. Apropiindu-mă și mai mult de ecran, el devine aproape complet acoperit de modelul agitat al unui lac în întuneric. Spectaculozitatea crește pe măsură ce în galerie pătrund și alți vizitatori, iar umbrele lor aduc un ritm surprinzător în mișcarea ondulată a peretelui.

Notion motion are însă și o dinamică proprie, una în care cursul mișcării nu este dictat de nimeni altcineva, ci de un mecanism simplu care acționează echipamentul instalației creând, în momentul în care nu te aștepți, un spectacol complex și absolut ireal.

Ei bine, da: “Spațiul în care trăim nu este un tablou pe care-l privim, ci o stare din care facem parte.