The Curious Incident …

„O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este incidentul meu plăcut dintr-o miercuri seara, când, fără niciun plan m-am trezit pe rândul 7, locul 6 din  Sala Pictura a Teatrului Național. Citisem cartea lui Mark Haddon (https://imaginarycoffee.wordpress.com/tag/mark-haddon/ ), așadar știam, în principiu, la ce să mă aștept. Totuși punerea în scenă m-a copleșit. Remarcabilele jocuri de lumini și sunete, efectele dramatice create de oglinzi mișcătoare, proiecții video, ecrane străvezii și schimbări spectaculoase de planuri în care, la un moment dat, chiar publicul se reflectă peste acțiunea din scenă, impresionează fără măsură.  Cu totul neobișnuit!

Fiecare protagonist, cu excepția lui Ciprian Nicula (Christopher), interpretează mai multe personaje, într-o dinamică controlată care nu lasă loc confuziei. De altfel, actorul este prezent pe scenă pe tot parcursul spectacolului, iar rolul său este intens; transmite  alternant stări care oscilează între vulnerabilitate, naivitate și forță – cu aceeași ușurință.

La final, ne așteaptă o întrebare pentru a-l cărui răspuns ar trebui să ne privim în oglinzile mai mult sau mai puțin mișcătoare ale conștiinței.

Regia: Bobi Pricop

Distribuția: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu.

Decorul: Adrian Damian.

Video: Dan Adrian Ionescu, Mizdan Negatro

Light design: Andrei Florea

“O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon

Am considerat mereu empatia o formă de segregare. Nu știu dacă are vreo legătură cu educația, cu mimetismul sau cu temperamentul fiecăruia și nu am idee ce o declanșează. Dacă ar fi să o asociez cu alt cuvânt, aș asimila-o bunătății și, la fel ca bunătatea, te poate epuiza în lipsa unei măsuri. Plângem la filme și ajungem să ne identificăm cu personajele – suntem empatici, da, dar “ne dă mâna”, pentru că ne place să credem că suntem parte din scenariu, că trăim viețile lor. E un fel de a ne plânge, de fapt, de milă. Până la urmă (și făcând abstracție de explicațiile psihologice) cred că aceasta e o formă mutantă de empatie (îndreptată spre tine însuți). În general cred că îți manifești empatia gradual și de cele mai multe ori are legătură cu experiențele tale. Explicația ar fi că înțelegi și la nivel rațional, nu numai emoțional, ce se întâmplă.

Empatia poate fi și simulată. Poți să te declari emoționat sau să manifești compasiune verbală în anumite momente, să faci paradă de mărinimia sufletului tău.  Și de multe ori chiar ține, pentru că “mare e nevoia de alint”. Asta demonstrează că, la nivel teoretic cel puțin, cam știi ce e cu empatia asta. Practic însă, lipsa empatiei se manifestă prin comportamente care oscilează între ignorare și mârlănie. Pentru că cineva lipsit de empatie nu va încerca niciodată să te liniștească sau să rezolve o problemă emoțională, ci va asista netulburat sau te va ataca cu argumente și demonstrații reci, incapabil să rezoneze cu tine. E o formă de egoism, de goliciune interioară sau de autism. De autism, da, pentru că despre asta e vorba în romanul “O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” de Mark Haddon, cartea care mi-a provocat o grămadă de întrebări despre empatie și mai ales despre lipsa ei.

Trei lucruri m-au intrigat înainte de a citi cartea: titlul, numerotarea neconvențională a capitolelor și naratorul – Christopher Boone, un puști de 15 ani care suferă de o tulburare de comportament, probabil o formă de autism. Știam oarecum subiectul cărții pentru că primisem niște recomandări serioase cu vreo doi ani în urmă (!!!), așa că îmi făcusem o idee despre ce mă așteaptă între coperțile cărții.

„Aceasta nu va fi o carte amuzantă”, ne anunță Christopher Boone și tot el ne spune și motivul: „Nu pot spune glume pentru că nu le înțeleg”. Băiatul are o minte strălucită, face calcule complicate și prețuiește stereotipiile, ordinea și logica personală. El este însă incapabil să-și imagineze ceea ce gândesc sau ce simt ceilalți oameni. Nu apreciază situațiile noi, metaforele și niciun fel de contact uman. Se hotărăște să dezlege misterul morții lui Wellington – câinele vecinei sale – și să scrie o carte “polițistă” (chiar cartea pe care o citim) pe această temă. Investigația prezintă, ca într-un puzzle, incertitudini și întorsături dramatice de situații și, desigur, un final emoționant. Băiatul își întrerupe adesea firul povestirii pentru a ne introduce în lumea lui captivantă, o lume din care lipsesc însă sentimentele și emoțiile.  Este o carte-lecție în care găsești justificări și rezolvări atât de simple încât nu poți să nu te gândești că sentimentele ar putea fi cele care ne complică viața. Pentru băiat acțiunea are o doar justificare logică, pe când dramele care răzbat din relatările lui sunt trăite de celelalte personaje în imaginea de fundal. Narațiunea e ușoară, uneori naivă, presărată cu diagrame, desene, hărți, probleme matematice. Cu toate avertizările de la început, subiectul nu este totuși unul trist, ba chiar e amuzant pe alocuri.

Sunt două personaje care m-au impresionat la fel de mult, deși din perspective diferite: Siobhan – prin tactul ei pedagogic, ea reușește să ajungă cel mai bine în mintea lui Christopher și știe cum să-l facă să înțeleagă ce sunt sentimentele prin explicații practice; tatăl lui Christopher – își trăiește drama ascunsă de ochii lipsiți de sentimente ai băiatului, iar durerea lui apare ca o muzică tristă în background.