Posted in Cărți, Recenzii

“Drood” de Dan Simmons

0_2075Un duplex biobibliografic romanțat și o ficțiune surprinzătoare. Autorul speculează coincidența dintre data la care Charles Dickens a suferit accidentul de tren și ziua morții sale, cinci ani mai târziu. Nu te ține cu „sufletul la gură”, dar are un soi de magnetism care creează  dependența necesară pentru a parcurge cele 955 de pagini. Cam așa aș descrie cartea lui Dan Simmons, “Drood”.

Nu mi-am imaginat că Charles Dickens, autorul celei mai frumoase Povești de Crăciun scrise vreodată, și Wilkie Collins, cel care a scris una dintre cărțile adolescenței mele, Femeia în alb, au fost prieteni și chiar rude (fratele lui Collins a fost căsătorit cu fiica lui Dickens). Nici contemporani nu aș fi ghicit că sunt, având în vedere stilul diferit și modul de abordare în raport cu lumea Angliei victoriene. Cu Dickens m-am întâlnit adesea pe parcursul vieții, dar Collins a dispărut, total nedrept, odată cu adolescența mea. Reîntâlnirea cu el a avut loc mulți ani mai târziu sub forma unei inscripții pe care am zărit-o în Marylebone, pe o casă terasată din Gloucester Place, una dintre locuințele sale din Londra (despre care, spre bucuria mea, scrie și în această carte). Apoi am aflat despre romanul lui Dan Simmons, numit după foiletonul Misterul lui Edwin Drood pe care Dickens nu a apucat să-l termine în timpul vieții. Totuși romanul a fost terminat, iar felul în care s-a întâmplat este cât se poate de ciudat. Un tânăr tipograf american, semianalfabet, a anunțat că Dickens îi vorbește de dincolo de mormânt și că îi dictează continuarea romanului. Scepticismul celor care au luat cunoștință de aceast fapt s-a transformat în șoc atunci când lucrarea a fost publicată. Tânărul, care nu fusese capabil toată viața lui, nici înainte, nici după această întâmplare, să scrie măcar un rând coerent, s-a dovedit a fi continuat romanul exact în maniera și cu vocabularul lui Dickens. Curiozitatea mea referitoare la acest Drood m-a făcut să-mi comand cartea lui Dan Simmons și să încep să o citesc… de mai multe ori. Să zicem că această a patra sau a cincea tentativă a fost cea norocoasă.

Cartea este un fel de mărturisire-testament scrisă de Wilkie Collins în anul morții sale, 1889, dar adresată cititorilor de peste 150 de ani, adică nouă. Pentru că povestitorul este Wilkie Collins nu pot să nu remarc tonul malițios cu care vorbește despre Dickens, ton care ascunde deopotrivă invidia față de scriitorul Dickens și admirația pentru omul Charles. Wilkie Collins, dependent de laudaum și bântuit de un Celălalt Wilkie, îl descrie pe celebrul scriitor englez ca fiind oportunist, robul aparențelor și al grandomaniei, răzbunător și egoist. Este de fapt o povestire despre ultimii cinci ani din viața lui Charles Dickens, de după accidentul de tren de la Staplehurst, moment care “i-a  răpit liniștea sufletească, sănătatea și unii ar spune în șoaptă, rațiunea”. Accidentul este un fapt real, petrecut pe 9 iunie 1865. Dickens se afla în tren împreună cu o actriță, Ellen Ternan, cu care se bănuia că avea o relație, și cu mama acesteia. În afara locomotivei și a vagonului  în care se afla scriitorul englez, toate celelalte s-au prăbușit prin spărtura de treisprezece metri dintr-un pod aflat în lucru. Dickens a căutat să se facă util și a ajutat victimele, după cum singur a mărturist mai târziu. Șocat de amploarea carnagiului al cărui martor era, Dickens zărește un bărbat pe care l-a descris ca fiind “un om înalt și slab, îmbrăcat cu o pelerină neagră, grea… era cadaveric, aproape șocant de palid la față, ochii umbriți de fruntea înaltă și albă care se unea cu un scalp plat.” Această stranie apariție care-și spunea Drood, părea a fi însăși Moartea. Toți răniții pe lângă care trecea Drood, mureau. Mai târziu aflăm că acest Drood nu făcea altceva decât să-i hipnotizeze pe muribunzi pentru a le ușura trecerea. Când l-a vizitat pe Dickens, imediat după accident, Collins l-a găsit total schimbat: părea mult îmbătrânit și până și vocea îi era diferită. Dezvoltase o obsesie pentru Drood. L-a rugat pe Collins să-l ajute să-l găsească pe acest om, “dacă om a fost”. Împreună cu un fost polițist, Dickens îl cară pe Collins printr-una dintre cele mai rău famate zone ale Londrei, Whitechapel (cea care douăzeci și ceva de ani mai târziu va cunoaște trista celebritate adusă de Jack Spintecătorul). Au mers acolo deoarece, detectivul Hatchery a descoperit că în trenul cu care venise Dickens în ziua accidentului fusese adus și un sicriu pentru un anume domn Drood din Whitechapel.  Vizitează o bătrână, pe Sal, care vindea opiu și care le spune că Drood îi fusese client până în urmă cu un an.  Femeia,  care părea speriată de el, le-a spus celor trei povestea pe care o auzise la rândul ei. Se credea că Drood a fost ori marinar, ori pasager pe o corabie care a venit pare-se din Egipt. După ce și-a cheltuit toți bani pe opiu, a început să muncească, să fure și să ucidă pentru bani. În timp, Drood a strâns un grup de imigranți. Au format un fel de religie și trăiesc în Orașul Subteran. La un moment dat, într-o încăierare și-a pierdut limba, a fost desfigurat și se spunea că a fost chiar ucis. Prietenii lui, imigranții, i-au pescuit trupul din Tamisa și l-au readus la viață.  Mai târziu aflăm că, de fapt, el a fost cel care s-a apărat de un tâlhar care voia să-l jefuiască. Desigur, Dickens și-a propus, nepeturbat de această istorisire, să meargă mai departe și i-a propus detectivului să-i ducă în Orașul Subteran. Orașul Subteran era de fapt un sistem labirintic de canale, catacombe antice, pivnițe, caverne, mine abandonate, șanțuri în care se aflau sute de cripte. Cei doi scriitori au pătruns în înfricoșătorul adăpost al opiomanilor și al infractorilor, dar Collins l-a urmat numai până la un punct, unde l-a așteptat pe Dickens să se întoarcă de la întâlnirea cu misteriosul personaj. Acesta povește ce a aflat: că Drood era fiul scriitorului John Frederick Forsyte și al unei văduve egiptene, Amisi. Și copilul și mama fuseseră însă abandonați de tată. Amisi fusese condamnată la moarte pentru crimă împotriva moralității, iar băiatul de patru ani fusese luat de Amun, fratele bunicului său egiptean. Acesta l-a inițiat în misterele vechii religii egiptene și în ritualurile secrete și științele sacre ale vindecării pentru a deveni preot în Templele Somnului dedicate lui Isis, Osiris și Serapis. Aceasta ar fi explicația cum că atunci când fusese tăiat și aruncat în Tamisa, el nu era mort, ci reușise să se autohipnotizeze, suspendându-și sufletul într-un echilibru între viață și moarte. Pentru a le arăta recunoștința celor care l-au îngrijit, Drood a construit o replică a templului somnului în subteran unde îi vindecă  prin ritualuri antice pe cei care nu pot fi altfel salvați. Mai târziu, Collins ajunge chiar el unul dintre clienții acestui adăpost, dependent fiind de narcotice din cauza gutei de care suferea.

La câteva luni după aceea, Collins a primit vizita unui fost inspector de poliție care, prin șantaj, a încercat să obțină informații despre Drood, cel pe care îl căuta de mai mult timp. Scriitorul i-a oferit informațiile pe care le știa, cu condiția ca detectivul să-i facă, la rândul lui, mai multe servicii. Collins nu credea că astfel îl trădează pe prietenul său deoarece bănuia că Dickens chiar dorea ca tot ce spune să ajungă la băgărețul inspector. În plus, îl folosea pe detectiv pentru a se documenta și inspira pentru următorul roman, Piatra Lunii.

Desigur că în cele aproape o mie de pagini, Simmons nu a urmat numai firul intrigii principale. De altfel, în economia cărții aceasta nu cred că ocupă mai mult de jumătate. Într-un număr mare de pagini, autorul, prin intermediul povestitorului Wilkie Collins, ne descrie frânturi cât se poate de reale din viața celor doi mari scriitori englezi ai secolului al XIX-lea, despre relațiilor lor cu celelalte personalități ale epocii, despre familiile lor, întâlnirile și discuțiile cu prietenii, practici, cutume. La fel, Simmons face incursiuni literare obiective. Realizează prezentări din operele literare ale celor doi autori englezi și chiar ne face părtași la etapele prin care prind viață cărțile la care aceștia lucrează și la starea scriitorilor, aflați de cel mai multe ori sub efectul substanțelor halucinogene. Nu greșesc dacă spun că autorul nu s-a abținut absolut deloc în a folosi toate informațiile aflate din ampla documentare pe care a făcut-o. Detaliile biografice și cele literare sunt absolut fascinante. Cu toate nuanțele adăugate, autorul le-a dat o mare doză de credibilitate. Devin însă plictisitoare agapele de familie unde poveștile de viață ale unor personaje, probabil celebre în epocă, ocupă pagini întregi, fără absolut nici-o legătură cu nimic din narațiune. Totuși unele conțin începuturi de acțiune, cum ar fi cea din preajma Crăciunului de după accident, când Dickens își anunță invitații că dorește să renunțe pentru o perioadă la scris și-și propune să inițieze o serie de lecturi publice bazate pe o nouă artă interpretativă, în cadrul căreia va folosi magnetismul incipient, hipnoza, ceea ce îi va face pe ascultători mai receptivi și mai cooperanți decât i-ar putea face literatura sau teatrul singure.

A început turneul plănuit, iar Collins l-a însoțit la una dintre reprezentații. Spectacolul oferit de Dickens era cu siguranță unul special, cu lumini și tot felul de aranjamente artistice, iar Collins putea să jure că, la un moment dat, Dickens s-a transformat în Drood. De unde a concluzionat că Drood era de fapt Dickens, idee pe care i-a spus-o imediat și inspectorului Field.

 “Inimitabilul” (după cum îi spunea Collins lui Dickens) i-a mărturist că motivul pentru care s-a apropiat de Drood este acela că acesta dorește ca el, „cel mai important scriitor din Anglia”, să-i scrie biografia (și să transcrie în engleză ritualurile misterioase egiptene). Și a adăugat că acesta este și motivul pentru care Drood nu și-a dezlănțuit întreaga furie asupra lui și a familiei sale, și nici asupra lui Collins și asupra inspectorului. Collins a înțeles că lui Dickens îi era teamă de Drood. Singura ieșire din această situație ar fi ca Dickens să plece în America, ceea ce s-a și întâmplat, nu înainte ca Dikens să-i spună lui Collins că în cazul în care i se va întâmpla ceva, acesta din urmă va trebui să preia scrierea biografiei lui Drood. Collins, mânat de adicția sa, continuă să-i viziteze pe comercianții de opiu și astfel se trezește într-o situație absolut înfricoșătoare în urma căreia are impresia că Drood i-a transplantat un gândac în corp, un scrabeu care îi sfredelește creierul și care îl face sclavul maleficului personaj. Totodată, Collins a început să bănuiască că Dickens l-ar fi ucis pe tânărul Edmund Dickens, căruia îi devenise tutore și administrator al averii, după care dispăruse.

Dickens îi mărturisește către final că toate acestea nu au fost decât o glumă, o invenție de-a lui, iar pe Collins l-a hipnotizat pentru a-l face să creadă totul. Wilkie însă devenise mult prea implicat. Consideră că singura salvare este să-l ucidă pe Dickens și deja o face într-unul din visele sale euforice. Dickens moare însă cu câteva ore înainte ca Wilkie să-și pună planul în aplicare.

Suspans, acțiune debordantă, ficțiune amestecată cu istoria, ritualuri magice, hipnoză, crime, literatură… “Si acesta este doar începutul!

După ce le citesc, obișnuiesc să donez cărțile cumpărate. Pe aceasta o voi păstra.

Advertisements
Posted in C., Citate, Learnings

Lesson #11

VLUU L310W L313 M310W / Samsung L310W L313 M310W

Frica ține strâns, dragostea dă drumul.” (Neale Donald Walsch)

Suntem – alternativ sau simultan – fericiți și triști, ne simțim incluși sau excluși, iar stările astea sunt consecințele pasiunii sau ale fricii de care suntem controlați. Construim drumuri optimiste, le investim cu entuziasm, apoi constatăm că duc spre nicăieri sau spre un gen șablonard de fericire, nu chiar spre ceea ce ne așteptam. Alteori, găsim fericirea acolo unde n-am fi căutat-o niciodată. Devenim călăii celor pentru care fericirea suntem noi, noi… victimele unor planuri decise de frică sau de dragoste. Dar dacă n-ar fi toate astea…. am mai putea spune oare “am trăit”?

 

 

Posted in Citate, Cărți, Recenzii

Lupta mea (Min kamp #1)

lupta-mea-cartea-intai-moartea-unui-tata_1_fullsize

“Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine.” (Lupta mea de Karl Ove Knausgard)

Mai întâi am văzut micuțul paragraf din partea de jos a paginii treizeci și șase, un text în care mi-am regăsit propriile gânduri : “Întotdeauna am simțit puternic nevoia să fiu singur; trebuie să am la dispoziție mari intervale de singurătate […].Simt că timpul fuge de mine, mi se scurge ca nisipul printre degete în timp ce eu fac… da, ce? Șterg podeaua, clătesc rufe, pregătesc cina, spăl vasele, fac cumpărături…”. Apoi a fost titlul, titlul acestui prim volum, “Moartea unui tată”. Oricât mă depărtez, tot aici mă întorc. Magnetic. Profan. Și apoi, a fost chipul bărbatului de pe copertă. Fiecare dintre cele șase volume surprinde același chip, în stări diferite, ca într-o galerie pe care am văzut-o nu de mult într-un celebru muzeu al portretelor. Cu siguranță, cărțile ne aleg pe noi!

Începutul cărții îmi transmite un soi de constatare resemnată: “Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate”, apoi este descris procesului intim prin care trece corpul după ce inima se oprește. Deși poate părea așa, nu este o descriere macabră, ci doar un studiu lucid, cel mult ușor dezagreabil, dată fiind percepția noastră asupra morții. Dar autorul pare determinat să întoarcă subiectul pe toate părțile, se lansează în teorii și explicații demne de un seminar de specialitate. Exercițiul lui nu constă în a spune adevăruri, ci în modul în care o face.

Găsește interesant felul în care dăm sens existenței la diferite vârste. Dacă puștiul de opt ani descoperă la orice pas o nouă posibilitate, iar interesul lui se concentrează pe întâmplări de sine stătătoare, adultul privește în ansamblu și dă sens doar unor concepte generale precum familia, cariera.”Când perspectiva asupra lumii devine mai amplă, nu numai că se atenuează durerea pe care aceasta ți-o provoacă, dar se restrânge și sensul ei. Pentru a înțelege lumea, trebuie să te păstrezi la o anumită distanță de ea.[…] Sensul cere împlinire, împlinirea cere timp, timpul cere împotrivire. Cunoașterea e distanță, cunoașterea e stagnare și inamicul sensului.”(p. 15) Verific descrierea CIP de pe pagina a patra pentru a mă convinge că e într-adevăr beletristică: 821.111(73)-31=135.1 (!!).Surpriză: în traducere din limbajul biblioteconomic înseamnă roman din literatura americană tradus în limba română, iar Knausgard e norvegian după cum aflu din descrierera de la începutul cărții. Cea de-a doua parte a clasificării zecimale e totuși corectă. (Uf! Mă urăsc pentru asta!)

Autorul ne mărturisește că s-a născut în decembrie 1968, iar cartea este scrisă pe când avea vârsta de 39 de ani. Este căsătorit cu cea de-a doua soție, are trei copii și locuiește în Malmo, Suedia. (Malmo… parcă văd și acum plăcuța din gară, când am trecut cu trenul din Copenhaga spre Vaxjo, Suedia… amintiri, amintiri). Descopăr un soi de nemulțumire care vine tocmai din marea lui pasiune: scrisul. Viața îi pare că se desfășoară într-un haos casnic care-l consumă, astfel că încearcă să-și conceapă chiar și un epitaf care să ilustreze risipa anilor, însingurarea, imposibilitatea de a fi fericit. Povestitorul coboară în timp și își amintește secvențe din copilărie, de când au început să se formeze raporturile dintre el și lume, de pe vremea când “nevoia de moment triumfa mereu asupra aspirațiilor viitorului, indiferent cât de ademenitoare erau ele. (p. 23). Povestește despre adolescență, despre școală și despre relația cu părinții. Era un tânăr cât se poate de obișnuit: citea, asculta muzică, se întâlnea cu prietenii. Nu sunt pasaje pe care să le fi parcurs pe diagonală. Fac adesea asta atunci când relatările îmi par prea invazive, prea intime. Nu a fost cazul! Finalul primei părți îl găsește îndrăgostit: “Mă simțeam de parcă eram mai mare decât lumea, ca și cum strânsensem totul înăuntrul meu și nu se mai găsea acum nimic către care să aspir. Omenirea era mică, istoria era mică, globul pământesc era mic, da, până și universul, care se spunea că e infinit, era mic. Eu eram mai mare decât toate.” (pag. 164). Era îndrăgostit fără speranță și, pe deasupra, în mijlocul unei drame familiale, divorțul părinților lui.

Continue reading “Lupta mea (Min kamp #1)”