Misterele Eleusine

Și lucrurile-acestea tu să nu le ascunzi,
Ci drept le spune-n față și nu căta să mergi
Pe cale îndoită. (Prometeu înlănțuit)

Anul acesta, Elefsina este una dintre cele trei capitale europene ale culturii. Micuțul oraș de lângă Atena, o localitate industrializată acum, are o istorie încărcată de mistere, iar noua prosperitate tinde să lase uitării vechiul Eleusis.

Am vizitat orașul într-o  zi însorită de ianuarie, dar friguroasă, cu un vânt incredibil de tăios, care bătea dinspre Golf. Străzile înguste, cochete și curate erau mărginite de portocali, ficuși, măslini și iasomie parfumată. Clădirile, nu foarte înalte, cu zidurile vopsite  în alb și variațiuni de ocru și ferestre mari cu balcoane largi erau și ele înconjurate de aranjamente bogate de arbuști ornamentali. Doar în centrul comercial și pe străduțele cu taverne forfota bine-cunoscută spărgea monotonia.

Din trecutul relativ apropiat face parte gara orașului, cândva aglomerată și însuflețită, acum părăsită și cu șinele năpădite de vegetație. Câțiva tineri dintr-o organizație de mediu s-au gândit să anime locul înșirând de-a lungul șinelor gablonzuri din lucruri aruncate. Tristețea pare însă să se fi instalat, iar locul a început să capete patina vechiului.  Deocamdată e doar ponoseala abandonului.

În Elefsina am sperat însă să regăsesc trecutul îndepărtat: pe Eschile (525 îHr – 456 îHr), Aischylos (Αἰσχύλος), așa cum îl pronunță grecii, cu s-ul ușor șuierat  printre dinți. Puține sunt însă urmele trecerii sale prin orașul natal.

Lângă site-ul arheologic, locul de pe colina dinspre golf unde se afla Marele templu al Demetrei, zeița agriculturii, și al fiicei ei, Persefona, mi-l pot imagina pe Eschil, ovaționat ca erou după bătăliile de la Maraton și de la Salamina și apoi, trezindu-se disprețuit de aceiași concetățeni revoltați că a dezvăluit practicile secrete ale Misterelor Eleusine! Considerat sacru cândva, templul nu mai este acum decât o ruină. O ruină care are de spus o poveste!

Peste vechea intrare în templu s-a construit, în perioada romană (secolul al II-lea d.Hr), Marele Propylaion, unde se află fântâna Demetrei. După ce trecem și de Micul Propylaionul (secolul I î.Hr.) ajungem la Ploutonion, peștera sacră  a lui Hades pe unde, conform mitologiei, Persefona a revenit din măruntaiele pământului. 

În apropiere se află ruinele Telesterionului, locul în care se desfășurau ritualurile de inițiere.

Despre existența Misterelor din Eleusis s-au găsit dovezi clare încă din secolul al VII-lea î.Hr., dar există mărturii cum că templul a fost ridicat cu mult timp înainte (poate chiar sec. al XV-lea). Ceremoniile religioase erau organizate și controlate de preoți, dar s-au bucurat și de sprijinul atenienilor. Istoria Misterelor a continuat fără întrerupere vreme de secole chiar și atunci când conflictele au răvășit orașele abia întemeiate, iar Sanctuarul din Eleusis a fost incendiat. Ghizii aduc ca argument scrierile lui Herodot, de unde extrag un amănunt interesant în legătură cu un moment petrecut în timpul războiului persan (480 î HR). În timp ce armatele se confruntau în Golful Salamina, luptătorii au observat deasupra Eleusisului, situat peste golf, un nor mare de praf. Herodot a explicat cum că acel praf care s-a ridicat și a plutit spre Salamina a fost provocat de o procesiune uriașă, formată din 30000 de oameni care mărșăluiau rostind incantații și strigând într-un glas: „Iacchus, Iacchus!” (Dionis). Istoricii presupun că era chiar procesiunea care preceda celebrele ritualuri mistice.

După încetarea bătăliilor, convinși fiind de sacralitatea locului, elenii încorporau calcarul din Eleusis în frizele clădirilor reconstruite din Atena, pentru a le proteja. Templu însuși a fost extins și apoi înconjurat de zidul protector care, parțial, se mai vede și astăzi.

Ritualurile practicate aici au căpătat o amploare absolut copleșitoare; întreaga suflare participa magnetizată deopotrivă la ceremonii și la serbările câmpenești. În perioada romană, inițierea devenise chiar obligatorie pentru clasele superioare. Hadrian, împăratul roman filoelen care a revigorat într-un mod cu totul special cultura elenă, a inițiat lucrări ample de consolidare a sanctuarului, iar Marcus Aurelius l-a restaurat din temelii după ce fusese distrus și jefuit. Cu toate acestea, tot romanii au fost și cei care au contribuit la declinul Marelui Templu. În anul 392 d. Hr., împăratul roman creștin Teodosie a numit ceremoniile mistice „urâciuni păgâne” și le-a interzis. Astfel, Misterele Eleusine au încetat, iar locul și-a pierdut măreția și a fost abandonat vreme de zece secole.

Dar care era rolul Templului și în ce constau Misterele Eleusine?
Ritualurile Eleusine sunt încă învăluite în mister, parțial și din cauză că inițiaților nu le era permis să dezvăluie practicile la care luau parte. După cum spuneam, Eschil a încălcat această regulă și a fost aspru pedepsit. S-au păstrat totuși câteva însemnări despre acele ceremonii care deveniseră celebre și care se repetau cu mare pompă în fiecare an, primăvara și toamna.

Totul a început după ce țara a fost afectată de o secetă cumplită. Disperați, atenieni au cerut sfatul Oracolului din Delphi. Acesta le-a oferit, după cum îi era obiceiul, soluția: pentru a avea din nou un sol fertil, era nevoie ca atenienii să o îmbuneze pe zeița Demetra, protectoarea orașului, și să-i ofere sacrificii. Mitul la care se raportau era desigur cel al Persefonei, fiica zeiței Demetra, care a fost răpită de Hades, zeul Infernului, și dusă în lumea de dincolo. Disperată, Demetra, zeița culturii și a roadelor câmpului, a căutat-o peste tot, pârjolind pământul vreme de nouă zile. A găsit-o și a salvat-o. Fata însă mâncase sâmburi de rodie cât a stat în captivitate, așa că a rămas pe veci legată de lumea umbrelor unde, de atunci, se întoarce în fiecărui iarnă.

Grecii și-au folosit imaginația și tragismul latent (asta dacă nu cumva oracolul le-a indicat explicit!) și au stabilit un protocol menit să îmblânzească pornirile răzbunătoare ale zeiței mamă.

Pregătirile pentru marele eveniment începeau încă din februarie-martie cu
Misterele Mici. Marile Mistere, cele care evocau coborârea Persefonei în Infern, se desfășurau pe parcursul a nouă zile și constau într-o serie de practici de purificare menite să le provoace participanților o stare de extaz, un fel de transă necesară pentru curățirea spirituală și pentru redarea încrederii în existența vieții de apoi.

Mai întâi avea loc selectarea celor 2000 – 3000 de eleni care urmau să fie inițiați în practicarea ritualurilor. În conformitate cu spiritul lor democratic, toată lumea avea dreptul să participe la eveniment, cu excepția celor care nu vorbeau limba greacă, ateii și infractorii (cei care aveau vinovății de sânge). Inițiații aspiranți erau supuși apoi unui program de pregătire care consta în post și incantanții, în exersarea unor dansuri ritualice și purificarea prin spălare cu apă din râul Ilissos. Tot atunci, fiecare inițiat aducea un purcel pentru ritualul sacrificării purceilor, care avea loc chiar în ziua premergătoare plecării în procesiune. Viitorii inițiați își cărau purcelul în brațe până la mare, acolo unde era și locul pregătit pentru săvârșirea sacrificiului în numele Demetrei.
Cei care urmau să fie inițiați, mentorii, preoții și atenieni obișnuiți înveșmântați cu haine elegante și bijuterii se grupau în Agora din Atena și asistau la proclamația rostită de crainicul sfânt. După ce toată lumea era instruită asupra regulilor obligatorii de comportament pe parcursul ceremoniei, se pleca într-un marș de 30 de km, de la Atena la Eleusis, traseu numit Iera Odos – Drumul Sfânt. Lumea flutura spice de greu și alte simboluri ale fertilității, paznicii asigurau ordinea, bărbații cântau dintr-un fel de cimpoaie și struneau măgarii care cărau proviziile, iar în fruntea procesiunii era purtată statuia Persefonei așezată într-un coș ornat cu șerpi. Inițiații își cărau propriile animale sacrificate până la sanctuar.
În momentul trecerii podului peste râul Cephissus, tradiția cerea ca o femeie să adreseze celor mai importante persoane din procesiune tot felul de insulte și obscenități. Această practică avea menirea să-i facă pe participanți să se elibereze de orice conveniență socială. Mai departe, ajunși pe podul care străbătea lacul Rheitoi (lacul Koumoundourou), vechii locuitori ai zonei legau fiecărui inițiat câte o panglică de încheietura mâinii drepte și de piciorul stâng.

Procesiunea solemnă ajungea spre seară pe colina din Eleusis. Ofrandele erau depuse în holul mare al sanctuarului, iar participanții cântau, dansau și se ospătau până dimineața. Inițiații și mentorii lor, cei care postiseră, erau conduși în Telesterion (Sala de inițiere), într-un întuneric absolut. Despre ce se întâmpla acolo nu există decât informații vagi. Inițiații primeau o băutură de orz care, în combinație cu oboseala și cu zgomotele obsedante produse de diverse instrumente, le provoca o stare de transă și începeau să aibă viziuni bizare. Pe acest fond începea o căutare simbolică a Persefonei în lumea lui Hades. Cu torțele aprinse, inițiații parcurgeau un traseu de inițiere în tainele morții și ale vieții de dincolo. Toate acestea trebuie să fi avut un efect hipnotic asupra lor. În cea de-a doua noapte, sanctuarul era luminat puternic, iar inițiații celebrau întoarcerea Persefonei. Preoții dezveleau obiectele sacre și, într-o tăcere absolută, inițiații ridicau înspre cer spicele de grâu, simboluri ale vieții renăscute și ale fertilității. Mulțimea era extaziată. La final, preotul sfânt ridica vasele de lut și stropea cu apă proaspătă înspre răsărit și apus, invocând ploaia. Dincolo de misticismul ritualurilor acestea nu erau, în fond, decât încercări de conectare cu natura, în sigurul mod în care credeau ei că pot.

Chiar dacă se cunoaște faptul că în timpul inițierii se făceau incantații și se săvârșeau acte intuitiv-extatice, nu sunt cunoscute exact practicile care aveau loc. Probabil și „misteriada” creată în jurul lor a avut un rol în crearea mitului care a urmat.

Eschil a scăpat de acuzația de divulgare a secretelor spunând că nici măcar nu s-a gândit că era ceva de ascuns în asta. Chiar dacă ne bucurăm și astăzi de trilogia Orestia, inspirată oarecum de Misterele eleusine, elenii nu l-au iertat
pe părintele tragediei grecești. Legenda spune că Eschil s-a retras apoi în Sicilia, unde se pare că a fost ucis de un vultur care, încercând să spargă din
zbor carapacea unei țestoase, i-a confundat capul cu un bolovan. Bizar sfârșit! Inițiat fiind, cu siguranță a știut să trăiască din plin și să creadă în inexplicabil.

Publicitate

Un giro per non dimenticare

În comparație cu alte competenții sportive, tururile cicliste pe șosea se remarcă printr-un formidabil plus în ceea ce privește divertismentul. Pe lângă cursa propriu-zisă, cu spectaculosul și neprevăzutul ei, privitorul are parte de o incredibilă călătorie agrementată cu priveliști care îți taie respirația, traversează zone încărcate de istorie și de povești fabuloase și se bucură de o mare diversitate a formelor de relief.

Chiar dacă alegerea traseului nu este exclusiv bazată pe justificări sportive, totuși interesele mercantile nu afectează grav competiția. Astăzi, Giro d’Italia este în Campagna și se îndreaptă spre Salerno. În etapa de mâine, plutonul va traversa Coasta Amalfi și se va întoarce la Napoli. Cursa nu va fi deloc simplă pentru că șoseaua este destul de întortocheată și îngustă. Dar ce locuri! Ce răsfăț să le pot revedea!

Theodoros, de Mircea Cărtărescu

„Poeții, îndrăgostiții și nebunii au puterea să schimbe visul în halucinația mult mai bizară pe care o numim realitate” (p. 83).

L-am zărit adesea prin târgurile de carte, l-am ascultat și am încercat să descopăr scriitorul în câteva dintre lucrările sale mai mult sau mai puțin reprezentative. Despre omul Cărtărescu, câteva lucruri mi-au atras atenția la prima vedere: înfățișarea astenică, discursul ușor afectat și faptul că nu pare să aibă o vârstă certă. Afișează un aer boem, cald și liniștit. Dar activitatea lui literară e remarcabilă și, cu siguranță, îl definește mult mai bine decât impresiile mele de la prima vedere.

Pentru un cititor suficient de motivat, Theodoros, de Mircea Cărtărescu, București, Humanitas, 2022, 632 p., este un roman abordabil și, într-un mod aparte, chiar captivant. Cărtărescu își dezvăluie foarte clar sursa care i-a stârnit imaginarea romanului: o scrisoare din 1883 a lui Ion Ghica. Ca să fac lucrurile ca la carte, am citit mai întâi textul inițial, pe care l-am găsit în volumul Scrisori către V. Alecsandri, de Ion Ghica, București, Editura Cultura românească, 1940.

Cărtărescu a extras subiectul epistolei, l-a folosit ca pe o sursă documentară autentică și a născocit o poveste de viață. O admirabilă demonstrație de subordonare a unei presupuse realității la posibilitățile nesfârșite pe care le oferă ficțiunea. Conținutul scrisorii, pe scurt: Pe domeniul familiei Ghica de la Ghergani trăia ișlicarul Grigorie care s-a căsătorit cu Sofiana, o slujnică de origine greacă. Cei doi au avut un fiu, Tudor (Tudorache, Theodoros), care a devenit și el slujitor pe domeniu. Copilul, care se remarcase prin ștrengării dintre cele mai inventive, a devenit mai târziu zapciu pe moșie. În plus, „vorbea grecește, citea și scria românește, slovă de tipar, slovă popească și slovă ciocoiască.”  După câteva aventuri, a trecut cu o barcă la Nicopole sub pretextul că merge să cumpere vite. Și dus a fost! Mult timp nu s-a știut nimic despre el. După șapte ani, Sofiana  a primit o scrisoare prin care fiul ei rătăcitor o anunța că e în viață și că nădăjduia să devină suficient de „mare” pentru a o lua și pe ea acolo unde se afla el. În scrisoare, alăturase numelui său cuvântul „Magdala”, ceea cea a nedumerit-o pe femeia neștiutoare. Anii au trecut fără ca cineva să mai primească vreo veste despre Theodoros. La 1864, după marșul englezilor spre Magdala, toată lumea povestea despre vitejia Negosului, împăratul Etiopiei, despre care Ghica spune: „semăna cu totul cu Teodorosul nostru. Îl descriu oacheș, dar nu de o coloare etiopică, nasul pronunțat și încovoiat, buzele subțiri, fără nicio asemănare cu a soiurilor africane; părul creț și despărțit în trei codițe împletite, obrazul mai mult rotund decât oval, multe fire de păr albe în barbă și în mustăți, talia de mijloc, dar legat și țeapăn”. De asemenea, din poveștile englezilor, Ghica  a aflat cum a ajuns vechiul lui slujbaș împăratul Etiopiei, care erau aspirațiile lui Tewodros în calitate de conducător creștin  și cum s-a sinucis pentru a nu fi prins de către trupele reginei Victoria. Mai mult, circula zvonul că în arhivele engleze ar exista și o scrisoare a lui Theodoros către regină, datată la 12 februarie 1862, prin care cerea să-i fie trimis un ambasador.

Cărtărescu a „brodat” o întreagă existență bazată doar pe aceste mici detalii din scrisoarea lui Ghica. Cu siguranță, a cercetat și și-a format o impresie asupra credibilității acestei povestiri, dar nu adevărul ei este miza romanului, ci una exclusiv literară – închipuirea parcursului pe care l-ar fi avut acest personaj, de la condiția umilă de slujitor la aceea de conducător al Etiopiei. Și chiar dacă viața lui este o invenție, componentele, întreaga alcătuire a romanului se bazează pe mențiuni istorice sau religioase, desigur reinterpretate. Nu ne propune o istorisire cronologică. Întreaga documentare este pusă în slujba construirii unei imagini veridice, o înșiruire de epoci de altfel care se întrepătrund  și se succed și se întind chiar pana la Ziua Judecații de Apoi.

Nu numai că acțiunea se întinde pe aproape trei mii de ani, dar are și o mare cuprindere geografică: din Valahia, până în America, din Marea Britanie, până în inima Africii, Grecia, Turcia, Ierusalim… Lista personajelor este, de asemenea, copleșitoare. Apar personaje biblice, conducători reali sau închipuiți, inventatorul stiloului -Petrache Poenaru, exploratorul David Livingstone, Samuel Pepys (!)… Chiar și autorul este amintit de către Arhanghelii povestitori, ca fiind un copil din viitor obsedat de lifturi: „un băiețel cu fața ascuțită, ochi negri și cearcăne violete sub ei”. 

Romanul are treizeci și trei de capitole conținute în trei părți denumite după variantele valahe, grecești și etiopiene ale numelui personajului principal: Tudor, Theodoros și Tewodros.

După un debut ușor tulbure, în care o anume conștiință superioară, o voce interioară, în fapt cei șapte Arhangheli, așa cum ne lasă autorul să înțelegem, îi reproșează, franc și frust, lui Theodoros abaterile drumului parcurs de la feciorul slinos și desculț din Ghergani, de la moșia Ghiculeștilor, până la ultima zi de viața lui Tewodros II, împăratul Etiopiei. Autorul creează o construcție tentaculară cu surprinzătoare ramificații în spațiu și timp, încercând astfel să ne facă să înțelegem cum s-a strecurat Theodoros în dinastia solomonică a Etiopiei.

Cărtărescu nu merge pe un singur fir narativ, dar face ca fiecare istorisire să contribuie, într-un fel sau altul, la împlinirea destinului personajului. Theodoros e situat în contextul secolului al XIX-lea, cu neînchipuite legături atât în trecut, cât și în viitor.

Băiatul sărac de pe moșia lui Tache Ghica avea trei mari visuri: dragoste, mărire și mântuire. Nu se știe când s-au trezit aceste dorințe în el, poate chiar în copilărie citind despre „Alixandru Machidon” și a decis să fugă peste Dunăre, împreună cu un prieten tătar și cu un „zugrav de subțire”, sau poate în timpul celor șapte ani de aventuri piraterești în Arhipelagul grecesc sau al celor treisprezece ani cruzi în însorita Etiopie.

A cunoscut dragostea, cea care va fi prima dintre dorințele sale rămase neîmplinite, în Valahia lui natală. Domnița Stamatina, fiica domnitorului Tache Ghica, i-a furat inima, iar Cărtărescu se folosește de acest prilej pentru a ne aduce în plină mitologie magică românească, populată de iele și zburători. Cuvintele șoptite ale fetei, „Caută-mă! Caută-mă!”, l-au urmărit apoi, obsedant, toată viața.„Îndrăgostitul devine nebun, nebunul ajunge profet, iar profetul se-ndumnezeiește” (p. 423).

De altfel, nu se va desprinde niciodată de Valahia lui și de micuțului univers de la Ghergani. Amintirea mamei este sfâșietoare. A purtat cu el tot timpul scrisorile ei și doar în clipa morții le-a aruncat în foc. „Mă voi face om și voi fi în tot ce am creat” (p. 135). Theodoros se născuse în anul 1818, iar autorul zăbovește pentru a ne introducere în atmosfera secolului al XIX-lea. Vorbește despre condiția slujitorilor din casele boierești și despre năravurilor boierilor de a profita de țigăncile roabe, despre iernile de altădată, epidemia de ciumă, haiducii Jianului, vestimentația locuitorilor… . Povestește despre schimbările sociale și despre mentalități, despre Bucureștiul post-fanariot, vechile sărbători și tradiții, hilarele ritualuri de luptă ale călugărilor cu ispitele, onomastica de mult pierdută, felul în care vechii noștri valahi se manifestau când aveau vedenii și „suciri ale minții”, după ce beau afion – „semințele de cânepă și zorele pisate în piuliță și amestecate cu miere, te făceau și ele să te vezi Impăratul veacurilor trecute și viitoare” (p. 263).

Ca să-și afle mântuirea încearcă să dezlege misterul din literele SAVAOTH – Domnul oștirilor – și pleacă în căutarea Chivotului Legământului. Cărtărescu improvizează o istorie a traseului pe care l-a avut Chivotul, de la templul lui Solomon, la Regina din Sheba și mai departe până la momentul „Theodoros”. Povestitorii, „spre bucuria noastră, a celor din ceruri”, remarcă pioșenia de care era lovit omul nostru în scurtele momentele dintre nenumăratele lui păcate. Autorul face scurte incursiuni în credințele religioase, cu trimiteri la evangheliile canonice și cu mențiuni apocrife.

Măreția și-a căutat-o în Etiopia și a obținut puterea prin tot felul de uneltiri, schimb de identitate și violență. Dar domnia nu a fost una liniștită. A fost presărată cu răpiri, omoruri și violențe de neimaginat. Sfârșitul i s-a tras în urma unor astfel de gesturi care au deranjat-o pe regina Victoria, drept pentru care a trimis în Etiopia o armată de trei mii de soldați.

De la început până la sfârșit, asistăm la un șir neîntrerupt de reproșuri la care povestitorii cerești revin, iar și iar, judecând faptele reprobabile, imputabile pe care omul nostru le-a săvârșit. Cartea vieții lui Theodoros este scrisă de Arhangheli pentru a fi citită la Marea Judecată. Cărtărescu ne dă și data exactă a sfârșitului lumii: 4 februarie 2041 – „o zi a urii și-a răzbunării, o zi a plânsului și-a scrâșnitului dinților, ziua când Domnul avea să nimicească lumea cea rea și nesupusă” (p. 611) – Ziua Judecății de Apoi.

În Theodoros, Cărtărescu se depărtează puțin de stilul literar practicat până acum. Este și aceasta o măsură a talentului. Mi-a lăsat impresia că folosește literatura ca pe o tribună de la care un tip introvertit își poate exprima gândurile și trăirile nerostite. Cel puțin așa interpretez eu intimitățile exagerat și inutil descrise în carte. Dar aceasta e literatura, nu?

Limbajul este personajul secundar, câștigătorul Oscarului, aș spune. Este vechea limbă românească a secolului al XIX-lea, scuturată puțin de turcismele din textul lui Ghica. E limba mahalalelor bucureștene, a țăranului din sud, a bisericii, sunt cuvinte uitate, care deși au noimă și savoare, nu și-au mai găsit locul în limbajul de astăzi.

„Dumnezeu nu se va sfârși cu tine, oricât de mare o să ajungi, ci cu un nou ev, plin de mârșăvii și de sânge, de minți strălucite și de minți ticăloase, de monștri și de sfinți” (p. 466).

Țărnea

Fluturi pe ziduri,
Rituri sau riduri,
Îngeri pe gânduri,
Scorburi sau scânduri,
Muguri pe ramuri,
Hațuri sau hamuri,
Semn pe iubire,
Mir sau uimire,
Cercuri pe ape,
Stele sau sape,
Pâine pe masă,
Carte sau casă,
Care pe care,
Miere sau sare,
Umbre pe gheaţă,
Clipe sau viaţă,
Rouă pe buze,
Spuze sau scuze,
Nufăr pe umăr,
Nume sau număr,
Viţă sau vină,
Iarbă divină. (George Ţărnea, „Cap de primăvară”)

„Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian

„Privind în interiorul tău, te vezi tot pe tine. Dacă ai adunat ceva acolo, în suflet, ar trebui să vezi oglinda celor din jur, a celor care au reprezentat ceva pentru tine.” (p.284)

Astăzi am trecut pe strada Cerna. M-a cuprins un sentiment straniu, atemporal… ca și cum tocmai întorceam pagina și reciteam pasajul de ieri. Castanii, clădirile – actori în piesa altor vremuri – așteptau netulburați. Numai eu păream un intrus în acest decor. Un intrus sentimental totuși, cu gânduri pașnice!

Mi se întâmplă adesea să mă implic emoțional în lecturi și dacă, printr-un noroc, ajung să văd locurile despre care citesc sau să întâlnesc oamenii – personaje din cărți – am sentimentul că devin parte, martorul anonim al evenimentului descris … că am fost acolo. Aici, pe această străduță liniștită, cu clădiri construite după o arhitectură specifică unei epoci și dominată de castanii altor vremuri, s-a întâmplat o copilărie. „Prima dragoste, pentru totdeauna…” de Ioan Marius Marian, Râmnicu Vâlcea, Editura Silviana, 2011, este povestea acestei copilării.

Privind apusul la Vancouver, Lulu Marian își imaginează răsăritul în cealaltă parte a lumii, în orășelul  de care îl leagă oameni, momente, amintiri prețioase. Undeva, în spatele cuvintelor, se simte atingerea caldă a nostalgiei, dar tentația căderii cititorului în melancolie este imediat zădărnicită de zarva micuților care mișună încă de la primele pagini, ca niște particule luminoase și zgomotoase, ocupând orice colțișor real sau imaginar de pe „strada copilăriei”.

Acum, când glasurile de copii au dispărut și nicio minge nu se mai aude izbindu-se de caldarâm, când copilăria noastră, cea de atunci, nu mai seamănă deloc cu cea de acum, când jocurile știute de toți sunt uitate… găsesc printre paginile cărții stop-cadre din alte vremuri și mă las purtată ca de propriile amintiri. Regăsesc în carte și copilăria mea… diferită desigur, dar în esență aceeași.

Suflul cald al inocenței mă atinge cu fiecare nouă aventură descrisă în carte. Autorul a reușit nu numai să povestească întâmplările, ci și să mă aducă înapoi în timp, să mă facă părtașă, să trăiesc alături de băiețelul năzdrăvan, curios și neobosit o frântură din anii mei cei mai frumoși. Toată această încărcătură sentimentală, înduioșătoare pe alocuri, este completată de un umor desăvârșit. Un umor pe cât de simplu și de firesc, pe atât de inteligent.

Tonul este păstrat și atunci când autorul ne vorbește despre lucrurile serioase petrecute în familia lui: „Aceasta este casa mea din Chișinău” , își începe bunica povestea despre viața ei fabuloasă de după căsătoria cu un demn urmaș din neamul Șoimăreștilor, pe vremea când Basarabia făcea parte din România. Lulu și fratele lui mai mare ascultă tăcuți despre coșmarul refugiului din 1940, trăit de bunicii, mama și unchii lor și de toți românii de peste Prut… apoi, despre cel de-al doilea refugiu, în 1944, când familia lor a plecat din nou și definitiv „în pribegie”, pentru a fugi din calea ocupanților ruși…

”Îmi amintesc că aveam o pisică, pe care o iubeam foarte mult. În ziua refugiului, în drum spre gară, am ascuns pisica sub palton, dar tata, observând-o, m-a trimis înapoi, s-o duc acasă. Plângând, am alergat spre casă și acolo am așezat-o pe divan, lângă sobă. Nu am mai văzut-o niciodată. Nici pisica, nici casa”. (p. 90). Câtă durere, câtă resemnare în aceste cuvinte rostite de fetița care, peste ani, va deveni mama povestitorului.  Familia a ajuns, după sfâșietoarea și nedreapta ruptură, în micuțul oraș înconjurat de dealuri, cu liniștea încă tulburată de război.

Aș asculta poveștile acestea la nesfârșit. În primii mei ani de serviciu, aveam o colegă, o doamnă pensionată de ceva timp, dar care venea câteva ore pe zi pentru a înlocui un coleg aflat în concediu. Îi plăcea să-și amintească anii tinereții, iar eu abia așteptam să o aud povestind. Începea întotdeauna cu câte o întrebare, cum ar fi: „tu știi ce era pe locul în care e acum CEC-ul?” Nu-mi amintesc din vechiul oraș decât unde era „Ciufuliciul” și magazinul ”Bucuria copiilor”- magazinul de dulciuri, pentru că acolo poposeam pentru a fi convinsă să mă las pe mâna frizerului. Dar colega nu aștepta răspunsul meu. Începea să-mi spună despre casele și prăvăliile celebre, despre negustori și vechile familii din oraș, despre viața de dinainte și din timpul războiului… Ascultând toate astea, aproape uitam să respir. Am regăsit și în cartea „Prima dragoste, pentru totdeauna…” câteva dintre momentele povestite, iar asta a avut un efect extraordinar asupra mea.  

Autorul ne prezintă familia, de care este foarte mândru, întâmplări demult petrecute și oameni de care îi e dor.  Aș spune că „Familie și destin” este capitolul meu preferat din carte, dar mi-e greu să aleg numai unul. E o lectură atât de plăcută, atât de sinceră…

Și cum spuneam, umorul nu lipsește… nu lipsește deloc. Așa că am râs cu duioșie aflând despre întâmplări banale poate, dar amuzante prin felul în care sunt povestite și retrăind vremurile când totul părea nesfârșit de simplu. Printre acestea sunt strecurate, cu inteligență și fără a rupe ritmul, lucruri serioase despre viața de zi cu zi în comunism și despre evenimentele ”majore” din viața povestitorului nostru: anii de școală, primii fiori ai dragostei…

Am încheiat lectura cu sentimentul că cineva m-a lăsat să privesc, prin deschizătura unei uși, o lume curată și senină: copilăria.

„Ceea ce am scris aici, am făcut-o cu speranța că veți înțelege…” p. 109

Recomand!

Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim

„să accepți arta vremii tale ca și cum ea ar fi o ființă vie”. (p. 56)

Confesiunile unei dependente de artă, de Peggy Guggenheim, trad. Ciprian Știulea, București, Pandora Publishing, 2016, 167 p.

Coperta volumului este dominată de fotografia Margueritei „Peggy” Guggenheim (1898-1979), pozând într-o atitudine dezinvoltă, independentă și sofisticată. Avea doar 26 de ani și destinul îi pregătise o  viață fabuloasă legată într-un mod special de nașterea suprarealismului.  

Numele Guggenheim a devenit simbolul muzeelor spectaculoase care adăpostesc colecții excepționale de artă modernă, iar Peggy Guggenheim a avut un rol absolut excepțional cândva, nu demult, când lumea artei a fost răvășită de entuziasmul ei pasionat și pasional.

Peggy a fost fiica lui Benjamin Guggenheim  și a Florettei Seligman. Ambele perechi de bunici aveau origini evreiești modeste, dar la momentul nașterii ei acestea deveniseră unele dintre cele mai respectabile și înstărite familii din SUA. Peggy s-a născut în anul 1898, la New York, unde și-a petrecut copilăria într-un răsfăț absolut. Din păcate, tatăl ei a sfârșit în apele reci ale Atlanticului, la bordul Titanicului, în timp ce se întorcea din Europa. Fata avea 14 ani.

Nici cu sora ei mai mare cu trei ani, Benita, și nici cu sora mai mică, Hazel, nu a păstrat relații foarte apropiate. Nici prieteni nu prea a avut, deoarece, până la 15 ani, a studiat acasă cu profesori particulari. După moartea tatălui, mama ei a descoperit că se aflau într-o situație financiară problematică. Desigur, „problematic” e un termen relativ, iar pentru un Guggenheim acesta se traducea prin necesitatea de a renunța la câțiva servitori. Familia ei avea o reputație ireproșabilă și îmi imaginez că o astfel de clasă este caracterizată de un amestec educat de maniere, seriozitate și decență…  ca o invizibilă moștenire genetică. Peggy îmi spulberă rapid acest mit, în doar câteva pagini. Familia ei, așa cum o descrie, pare mai degrabă o combinație de excentricități hilare și de comportamente deviante. Unchi, mătuși, verișori… majoritatea manifestau infantilism și bizarerii de toate felurile. Pe lângă acestea, extravaganțele lui Peggy,  de atunci și de mai târziu, par răsfățuri amuzante. A lucrat într-o librărie de unde mătușile ei cumpărau cărți „cu metrul” pentru a-și completa rafturile. Tot acolo a intrat într-un prim contact cu lumea boemă a scriitorilor și a artiștilor. În anul 1919, la vârsta de 21 de ani, a devenit oficial moștenitoarea tatălui ei și și-a câștigat mult dorita independență materială. S-a logodit de mai multe ori, a pariat la jocuri de noroc, și-a operat nasul, a fost asistentă într-un cabinet de stomatologie, a plecat în Europa… S-a căsătorit cu Laurence Vail, cu care a avut doi copii: Sindbad și Pegeen. Au divorțat după șapte ani, dar interesul ei pentru artă abia începuse.

Marcel Duchamp a învățat-o „diferența dintre suprarealism, cubism și arta abstractă” (p. 52). Tot el a prezentat-o artiștilor, a introdus-o în lumea artei moderne de care nu s-a mai despărțit niciodată. A devenit  o extraordinară patroană a artei non-figurative a secolului XX. În introducerea „Confesiunilor”, Alfred H. Barr Jr. insistă să definească „acest uzat și oarecum pompos cuvânt: patroană”. Ne asigură însă că este un termen foarte precis atribuit lui Peggy Guggenheim, „căci un patron nu este un simplu colecționar care adună opere de artă pentru plăcerea lui sau un filantrop care ajută artiștii sau înființează un muzeu public, ci o persoană care simte o responsabilitate deosebită atât față de artă, cât și față de artist, luați împreună, și are mijloacele și voința de a acționa în conformitate cu acest sentiment” (p. 19). Din propriile confesiuni, lipsite în totalitate de exagerări sau de aroganța la care ne-am fi așteptat, aflăm că, într-adevăr, Peggy nu a fost numai o colecționară de artă, ea a fost un curator pasionat, un mecena care a susținut substanțial arta, care a protejat, a ajutat și chiar a salvat viața unor artiști.

A deschis trei galerii de artă: la Londra – „Guggenheim Jeune”, la New York -„Art of this century” și în Franța. În anii ’50 a cumpărat Palazzo Venier Dei Leoni din Venetia pe care l-a transformat atât în resedința ei privată, cât și în spațiu expozițional. Și-a trăit tumultul artistic alături de nume extraordinare ale artei moderne precum: Max Ernst, Laurence Vail, Constantin Brâncuși, Breton, Duchamp, Alexander Calder, Mondrian, Chirico. Giacometti… Portretele pe care le face fiecăruia dintre aceștia sunt absolut inedite. Ne introduce în fabuloasa atmosferă a Parisului „generației pierdute”, a Londrei din prima jumătate a secolului trecut și a efervescentului New-York de dinaintea și din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Ne povestește mici întâmplări, picanterii sau istorioare banale cu protagoniști celebri din boema lume a artiștilor vremii, cu manierele și capriciile lor despre care nu aflăm nicicum din albumele de artă.

Ea însăși se autocaracterizează într-un mod foarte original: „o narcisistă; un copil teribil; o nimfomană; o amatoare; o femeie labilă, dar emancipată; timidă; fermecător de naivă; o fetiță; și un lup singuratic”. Viața ei nu a fost cu siguranță una obișnuită. A trăit așa cum a simțit, condusă de pasiuni deopotrivă artistice și sentimentale. A încălcat reguli, a șocat adesea, a scandalizat chiar o lume încremenită în păstrarea aparențelor, a iubit și a cheltuit fără măsură. Cu siguranță a fost o femeie remarcabilă, care și-a trăit intens clipa, înconjurată, așa cum și-a dorit, de „curtea” ei suprarealistă.

Unora li se face dor de lumea de dincolo de ziduri

Zid cu clematite

Povestiri despre oameni obișnuiți, de Varujan Vosganian

„să nu trântești ușa, că nu se știe când mai trebuie să bați la ea” (p. 60)

Ar fi greșit să spun că nu am nicio treabă cu politica, dar oricum nu sunt decât un observator de la distanță, sancționând mai degrabă consecințele unor decizii, decât promisiunile politice. Discursul politicienilor îmi pare adesea anost și fantezist. Lăsând la o parte ideea, expusă întotdeauna cu o siguranță de sine dezarmantă, conținutul e rareori unul „cu miez”. Asta se întâmplă atunci când oratorului îi lipsește fie educația sau știința comunicării, fie convingerea – nu crede în ceea ce spune sau ideea transmisă nu-i aparține, fie nu are spontaneitatea și carisma necesare, fie nu îl ajută vocea sau are vreun defect de vorbire. Totuși, de-a lungul timpului, s-au distins și câțiva buni oratori care s-au manifestat direct sau doar tangențial în spațiul nostru politic. Aceștia au discursuri inteligente, agreabile și pline de conținut. Când au și preocupări literare, atunci lucrurile devin chiar interesante. Varujan Vosganian face parte, fără discuție, din această fericită categorie. Spune, cu asumare, că latura lui literară nu poate fi separată de cea politică, chiar dacă acestea îl fac să pară două persoane diferite. Goga, Alecsandri, Delavrancea, Agârbiceanu… au experimentat și ei această dualitate.

Orator extrovertit, cu un discurs lejer și absolut savuros, Varujan Vosganian se remarcă, în scris, printr-o extraordinară expresivitate. Cu ceva timp în urmă am citit Copiii războiului, un roman care m-a emoționat într-un mod aparte. Am scris câteva cuvinte despre el aici : https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/05/06/copiii-razboiului-de-varujan-vosganian/

Cel mai recent volum al său este culegerea de nuvele „Povestiri despre oameni obișnuiți”, București, Polirom, 2022.  Este un volum de proză scurtă, cu personaje comune și intrigi existențialiste transformate în scenarii absolut remarcabile.

În fiecare dintre cele opt povestiri cuprinse în volum (Crucea Sudului, Ia-mă, nene!, Cireșica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea, Tanti, Vâscul), construiește situații aparent banale, particularizându-le prin senzaționalul latent cu care oamenii obișnuiți se confruntă. Temele sunt actuale, autorul nu se depărtează de contextele pe care le-am trăit sau pe care le regăsim zi de zi în preajma noastră: pandemia și surprizele carantinării; viața unui camionagiu aflat mereu pe drumuri și care chiar pe drum își află vindecarea; oare îi cunoaștem cu adevărat pe cei despre care credem că știm tot?; rutina corporatistă; bătrânii demni care încearcă să răzbată; anul molimei – în caz că l-am uitat; un moment de viață în care regăsim legenda Mioriței, traficanți de fete și soldați întorși din Afganistan, evanghelii autohtone povestite mai departe.

Eroii cărții sunt oameni care trăiesc aici și acum, existențe tăcute, știute, poate neînțelese sau ignorate. Unii dintre ei se consumă în așteptări, alții în vinovății; pentru unii „noaptea e răgazul dintre cântăritul de seară și cântăritul de dimineață”, iar pentru alții, vârtejul Nopții înstelate de Van Gogh. Pe toți aceștia însă îi așteaptă, răbdător, neprevăzutul.

Autorul exploatează cu inteligență mentalitatea și dramele, transpunându-le în situații cotidiene comune, repetabile, al căror traseu este însă deraiat spre inedit de subtilitățile care ne guvernează pe fiecare. Transformă oameni simpli în personaje, le dă glas și identitate, îi scoate, după cum spune autorul, din „pâcla ce se tot lasă”.

Povestirile sunt convingătoare, antrenante și posibile. Relatările nu sunt lipsite de lirism, și nici nu s-ar putea altfel, având în vedere latura poetică a autorului. Și tot ca într-o poezie, autorul concentrează în fiecare nuvelă o întreagă desfășurare de trăiri și de fapte, cu provocări și zâmbete triste, care ne captivează întru totul.

„Tot ce-am făcut în viață din furie sau ură a fost greșit” (p. 401)

Disprețul, de Alberto Moravia

„Gândirea e întotdeauna mai expusă greșelii cu toată aparenta ei precizie, decât sentimentul obscur și tulbure”. (p. 13)

Disprețul, de Alberto Moravia, în românește de Ștefania Mincu, Constanța, Editura Pontica, 1997, 215 p.

Disprețul, un cuvânt greu, nu este doar titlul pe care l-a ales Moravia pentru romanul său publicat în 1954, ci este și declanșatorul, protagonistul neînsuflețit pe care nici scriitorul și nici personajele nu îl mai pot controla. Mă gândisem să încep prin a spune că în roman este vorba despre o iubire care se stinge în tăcere și banalitate, urmând același repetabil traseu descendent, dar aș intra pe un teren nu tocmai sigur. Ar fi mai potrivit să spun că în „Disprețul”, autorul încearcă să particularizeze pierderea unei iubiri și nu neapărat să ne demonstreze că apogeul oricărei mari povești de dragoste este prologul stingerii ei. Se mulțumește doar să exemplifice cum iubirile, atât de firave și de previzibile, diferă mai degrabă prin modul în care pier. Și cum doar inevitabila dramă de la final le oferă, ca un ultim gest condescendent, aura eterizată a nostalgiei. 

Cu autorul italian m-am mai întâlnit și eram destul de sigură că indiferent de subiect voi savura fiecare pagină. Moravia are ceva cu care rezonez: o extraordinară estetică a textului. E genul acela de scriitor-confident sincer și firesc care găsește un echilibru perfect între intenția de a comunica cititorului trăirile personajelor, pe fundalul unei intrigi existențialiste lipsite de spectaculos, și de a-l implica printr-o rezonanță absolut particulară a emoțiilor. În cazul de față, chiar dacă subiectul ar putea aluneca cu ușurință spre o dramoletă, Moravia duce totul în zona introspecției, fără a cădea vreun moment în ridicolul unei intoxicații romanțate sau triviale.

Ne aflăm așadar în Roma anilor ’50 , acolo unde tânărul cuplu Emilia și Riccardo Molteni își trăiau primii ani de căsnicie. Riccardo, căruia i-ar fi plăcut să scrie piese de teatru, este nevoit să renunțe la pasiunea lui și să se ocupe de realizarea unor scenarii de film. Câștigul îi permite astfel să-i ofere soției lui o viață ferită de griji. În comparație cu el, Emilia provenea dintr-o familie modestă și fără aspirații intelectuale, „era o femeie foarte frumoasă, o dactilografă incultă și simplă, plină, așa mi se părea, de toate prejudecățile și ambițiile clasei din care provenea” (p. 20).

Totuși, după doi ani, Riccardo simte că Emilia este schimbată și încearcă cu disperare să localizeze momentul și motivul îndepărtării ei. Pe măsură ce căuta să rememoreze fiecare clipă, își dă seamă că lucruri neînsemnate, privite acum retrospectiv, ascund cute și fisuri care au creat pe nesimțite o falie tot mai adâncă. 

Deși clivajul e evident, răul care a determinat-o pe soția lui să înceteze să-l mai iubească rămâne incert pe tot parcursul narațiunii. Bărbatul raționează și analizează cu luciditate fiecare posibilă cauză a pierderii iubirii și proiectează scenarii fericite, incapabil să prevadă disprețul soției lui. „Există în iubire o mare capacitate nu numai de iluzie, dar și de uitare” (p.32). De altfel, nici chiar Emilia nu poate explica, dar nici nu caută explicații, ci doar e dispusă să facă unele concesii cu condiția ca soțul ei să cunoască noile ei sentimente și, dacă poate, să continue căsnicia într-un simulacru penibil. 

Într-un alt plan, autorul ne poartă în lumea cinematografiei, reprezentată printr-o figură centrală, producătorul Battista, și prin prezența episodică a regizorului Rheingold. Cititorul este lăsat să întrevadă formarea unui triunghi toxic: Inteligența – reprezentată de Riccardo, Frumusețea – Emilia și Oportunismul – Battista.

Battista este un personaj conturat prin acțiunile sale. Este un infatuat, alunecos și mercantil, este ceea ce economiștii numesc o „mână invizibilă” care pune lucrurile în mișcare pentru propriul avantaj. Ceea ce îl face cu adevărat nesuferit în ochii cititorului are legătură cu superioritatea afișată ostentativ și cu pornirea de a manipula prin impunere cordială. Prezintă o atitudine exagerat degajată și o siguranță de sine plină de viclenie. Dar Riccardo nu pare să vadă pericolul atunci când ochii lui Battista cad pe Emilia. Ignoră sau minimalizează orice semnal de alarmă, ba mai mult, acceptă invitația de a merge împreună cu Emilia la vila lui Battista de pe insula Capri pentru a scrie scenariul noului său film. 

Relația dintre el și soția lui își urma, imperturbabilă, coborâșul. Moravia reușește să descrie foarte realist zbaterea bărbatului disprețuit. Deși știm cât de inutil este fiecare gest de apropiere de cel pentru care nu mai însemnăm nimic, nu putem să nu empatizăm cu încercările bărbatului îndrăgostit care speră să mai găsească urme de iubire în sufletul soției lui. Doar că există un decalaj de timp neiertător între acțiunile lui și faptele Emiliei. 

Scenariul pentru care fusese chemat la Capri urmărea o nouă adaptare a celebrei Odiseea, atribuită lui Homer. E partea care mi-a plăcut cel mai mult! Cred că autorul a încercat să descrie personajele și prin felul în care percep ele mesajul poemului: Battista își dorea un calchiat după poemul antic, o producție grandioasă, ca să nu spun o masacrare cinematografică pompoasă, populată de personaje fabuloase și stridente, cu excentricitățile tipic hollywoodiene; Riccardo însă considera că numai o variantă în spiritul celei autentice sau cel mult apropiată de viziunea lui Dante despre Ulise ar fi viabilă; pe de altă parte, regizorul Rheingold  are o idee cel puțin surprinzătoare, dar care i-a revelat lui Riccardo un posibil motiv pentru disprețul Emiliei.

Rheingold propune o rescriere modernă, freudiană, în care analizează psihologic posibilitatea ca Ulise să fi părăsit Ithaca pentru că nu se mai înțelegea cu Penelopa. Dintr-un motiv oarecare, Ulise și-ar fi sfătuit soția să accepte cadourile pretendenților, pierzând astfel încrederea și distrugând dragostea Penelopei. De aceea el ar fi plecat la război și tot de aceea și-ar fi întârziat și întoarcerea acasă. Condiția pentru a-și accepta din nou soțul ar fi fost ca el să-i ucidă pe pretendenți. Ciudată interpretare! Ciudată și inacceptabilă a considerat-o și Riccardo. Doar că l-a străfulgerat un gând: nu cumva și Emilia crezuse că el acceptase ca Battista să-i seducă soția pentru a-i oferi slujba de scenarist? E momentul confruntării. Finalul este excepțional. Bărbatul trăiește o experiență supranaturală, o călătorie hipnotică în ireal… singurul final fericit posibil.

„Dante. Enigma”, de Matteo Strukul

„Florența avea să fie aruncată într-o vâltoare de ură”. (p.283)

Dante. Enigma, de Matteo Strukul. București, Humanitas Fiction, 2022, traducere din italiană de Gabriela Lungu.

Matteo Strukul ne provoacă la o călătorie imaginară în orașul Renașterii italiene pentru a-l întâlni pe tânărul Dante Alighieri, cel de dinainte de a deveni autorul celebrei lucrări poetice „Comedia” – „Divina Comedie”, după cum e cunoscută grație lui Giovanni Boccaccio. Așadar, cartea de față nu este despre viziunea lui Dante despre calea spre desăvârșire prin Infern, Purgatoriu și Paradis, ci despre închipuirea vieții de zi cu zi a scriitorului medieval, aflat în mijlocul unor frământări sângeroase, cât se poate de pământene. Este de presupus că, precum capodopera lui literară care a rămas necunoscută mai bine de 230 de ani, și viața lui Dante Alighieri are părți neaduse încă la lumină. În general, nimic nu se consideră a nu fi important în biografia unei personalități atunci când îți propui să înțelegi mecanismele care au contribuit la formarea ei. A nu cunoaște anumite detalii care au direcționat sau au inspirat faptele, ar fi o mare pierde. În același timp, fără a părea îngustime, există în viața oricui amănunte care nu servesc cu nimic acestui scop, iar acestea sunt adesea exploatate la maximum și ajung, absolut nedrept, să prevaleze. Când în spatele unui „mister” nu mai este nimic spectaculos de aflat, dar ne încrâncenăm în a-l dezgoli, nu este exclus să descoperim o platitudine, o existență monotonă, o rutină plictisitoare, goliciuni lovite de banalitate… Literar, acestea pot avea o relevanță, dar dacă nu ai această miză, atunci misterul nu poate fi decât o plăcută prelungire a imaginii pe care ți-ai format-o. Este și cazul lui Dante Alighieri. Matteo Strukul nu apasă pedala, chiar dacă însuși personajul său, Dante, și-a construit întreaga operă pe încercarea de a desluși ce se află „dincolo”.

Dante-omul este, cu siguranță, o enigmă, un mister pe care Strukul încearcă să-l dezvăluie fără a ne altera percepția asupra scriitorului. Autorul fixează povestea între anii 1288 și 1293. Îl descoperim pe tânărul Dante Alighieri, visător și îndrăgostit fără speranță, pe fundalul unui Ev Mediu distrugător de suflete, când „ura se târa pe străzile Florenței”. Cerchi și Donati își disputau supremația asupra orașului, iar vendeta lor politică sfâșia, la sfârșitul secolului al XIII-lea, tânărul oraș italian. Dante s-a trezit prins fără voie în vâltoarea conflictelor fratricide dintre guelfi și ghibelini, dintre guelfii albi și guelfii negrii, iar premoniții sumbre îi bântuiau gândurile. Nu era dornic de luptă, dar nici nu putea sta deoparte. Pe acest fundal se conturează un portret eroic a lui Dante, protagonist remarcabil al bătăliei de la Campaldino. Găsesc la el ceva din exaltarea lui Byron. E imaginea unui poet războinic, bântuit de coșmaruri și viziuni apocaliptice, un tânăr fragil până la urmă, încercat de crize grave de epilepsie și ajuns în fața unui război sângeros care îl va schimba definitiv!

Pe scurt: Un fior ca o adiere rău prevestitoare a răscolit orașul odată ce s-a aflat despre bătălia sângeroasă de la Pieve al Toppo, când ghibelinul Buonconte da Montefeltro a organizat o ambuscadă și a măcelărit întreaga armată sieneză condusă de guelful Ranuccio Farnese. Ugolino della Gherardesca a sfârșit în Turnul dei Gualandi din Pisa împreună cu copiii și nepoții săi unde fuseseră întemnițați de vicleanul episcop degli Ubaldini. Florența se pregătește și ea de luptă: „Arezzo era ghibelin, și dacă și Pisa va deveni la fel, Florența va fi prinsă între doi dușmani de moarte” (p. 86). Iar cum Pisa a căzut în mâinile episcopului, florentinul Corso Donati decide să atace armata ghibelină. Pe acest fundal, în Florența își face apariția, în trecere, Carol II de Anjou. Astăzi, ne e greu să ne imaginăm un conflict între Florența, Pisa și Arezzo, dar se pare că  rivalitatea lor a făcut istorie. Personal, m-am pierdut puțin prin toată încâlceala de intrigi și de nume. Matteo Strukul parcă intuiește și alternează capitolele, extrăgând cititorul din mijlocul masacrului pentru a-l purta prin Florența de dinainte de Florența, un oraș sărac, împărțit în cartiere mizere și periculoase, dar totuși Florența lui Dante și a lui Giotto – „un tânăr impunător, cu umeri lați și niște ochi deschiși la culoare pe o față ca luna plină” (p. 56), care tocmai descoperise un procedeu de obținere a unei anumite nuanțe de albastru. Procedeul merită citit!

Dante trăia și un zbucium intern: era prins într-o căsnicie lipsită de fiorul iubirii, de susținerea și de plăcuta complicitate pe care o presupune un mariaj. Povestea e veche! Cu toate că era o femeie inteligentă, sensibilă și perspicace, Gemma, soția lui, s-a dovedit a fi incapabilă să înțeleagă aspirațiile literare ale soțului ei. Dante însă „ținea la versurile sale, la fragmentele acelea de libertate care îi permiteau să se exprime, să evite mediocritatea vieții, cel puțin într-una dintre artele Florenței” (p.54). Își dorea să scrie „ceva care e puternic legat de Florența și de o nouă manieră de a concepe scrisul, o manieră care s-a născut datorită lui, orașului” (p.150). Visa să conceapă o operă ambițioasă prin care să celebreze iubirea și femeia venerată. Noi știm, acum, că a reușit! 

Îl descoperim deopotrivă pe neînțelesul Dante, cel care construia ziduri între el și lume, și pe bărbatul visător, îndrăgostit de Beatrice. A trăit un fel de Sindrom Sthendal cu mult înaintea celui care i-a dat numele, doar că pe Dante nu frumusețea orașului l-a înfiorat, ci Beatrice, femeia-înger, a fost cea care l-a făcut să simtă că își pierde echilibrul. A zărit-o doar o clipă într-o piață aglomerată și a revăzut-o apoi, fără să-i vorbească vreodată. Cu toate acestea, ea „întruchipa iubirea perfectă, salvarea, promisiunea unei vieți chiar și pentru ceea ce nu era viață” (p.55).  Iubirea lui imaterială s-a transformat, după moartea fetei, într-o sursă de inspirație poetică care îi străbate întreaga operă.

”El dorea ca operele sale poetice să se măsoare cu realitatea și chiar să o întreacă. Femeia pe care o imagina, iubirea pe care o voia erau cheia pentru a înfrunta și a învinge oroarea și mizeria lucrurilor pământești. Dar pentru a face asta, pentru a crea ceva cu adevărat sublim, trebuia să ajungă să cunoască ce e mai rău, pentru a se regăsi în frumusețe trebuia să se piardă în orgia violenței” (p. 137).

Autorul a reușit să creioneze un portret tulburător al tânărului Dante Alighieri și să reconstituie atmosfera sumbră și întunecată care i-a influențat opera de mai târziu. De altfel, Matteo Strukul, romancier, prozator, eseist, traducător, jurnalist și profesor de scriere narativă, este autorul mai multor romane istorice și este director artistic al festivalului italian dedicat romanului istoric.

În Florența, foarte aproape de Piazza della Signoria, se află și acum casa în care a locuit Dante. La câțiva pași de ea, se înalță Turnul della Castagna, fost loc de întâlnire pentru membrii guvernului florentin. În roman se face referire la sistemul de votare medieval, care avea loc în acest turn și care consta în folosirea castanelor albe, respectiv negre, pentru exprimarea opțiunilor de vot. Cum în Florența castanele se mai  numesc și ballotte, nu este exclus ca de aici să vină și ceea ce numim astăzi buletinul de vot!