Posted in Călătorii

Clos Luce

IMG_6347Încerc să pun cât mai puține pe seama vârstei. De altfel, mă străduiesc să nu o invoc deloc. Dar nu pot să nu observ că de la o vreme caut “compania” persoanelor care se remarcă prin povești de viață bogate și, mai ales, demult petrecute. Mă întreb dacă asta se întâmplă pentru că timpul a adăugat o aură romantică faptelor,  livrându-mi poveștile pe care le ador și zădărnicindu-mi astfel orice eventuală reacție critică sau dacă sunt eu mai dispusă să acord înțelegere celor de care sunt detașată de orice implicare personală.

Oricum, această bizară preferință mă face să mă pregătesc cu emoție și entuziasm pentru întâlnirea cu cea mai uluitoare ființă umană din toate timpurile,  Leonardo da Vinci.

Mintea mi se conectează la epoca lui Leonardo, mă desprind de realitate și reușesc să mă transport oarecum în epoca în care s-au petrecut lucrurile. Cred că asta e singura călătorie în timp posibilă… cel puțin pentru mine.

Într-un fel sau altul, pe Leonardo l-am mai întâlnit în diferite muzee și biblioteci și de fiecare dată am fost fascinată de atracția aproape neomenească pe care o emană. După el, totul s-a raportat la el. Nu-mi propun să-l deslușesc, e genul de mister care-mi place, dar încerc să pătrund atât cât mi-e permis în intimitatea ultimilor lui trei ani de viață. Iar asta mă aduce din nou pe Loara.

Mă întreb dacă l-a cuprins și pe el aceeași senzație de liniște atunci când a văzut Loara pentru prima dată.  Și dacă, la vederea castelului Amboise, l-a încercat același sentiment de măreție.  Văzut de peste fluviu, castelul nu se poate să nu te uimească, iar Leonardo era un om impresionabil, altfel nu ar fi putut pătrunde în profunzimea lucrurilor ca nimeni altul.

Ei bine, las în urmă castelul Amboise și-mi propun să-l vizitez mai târziu. Mă îndrept spre o mult mai interesantă destinație (pentru mine). Drumul se îngustează imediat ce zidurile înalte ale castelului se pierd în vegetația bogată din spatele caselor aliniate de-o parte și de alta. Sub asfaltul contemporan se mai zăresc pe alocuri pietrele cu care era pavat odinioară acest pasaj.  Casele cu acoperișuri cenușii au, fără excepție, nuanțe de alb-gri. Iedera, boungavillea și smocurile de vegetație cățărate “sauvage” pe gardurile de piatră dau un aer rustic a la francaises. IMG_6394Pe partea stângă, la capătul unor poteci se zăresc celebrele case săpate în tuf ale troglodiților. Dacă unele par părăsite, altele sunt îngrijite, au flori în dreptul ferestrelor, steaguri sau diverse ornamente peisajiste. După vreo 300-400 de metrii părăsim strada Victor Hugo și intrăm pe Rue de Clos Luce, chiar mai îngustă. Imediat decorul se schimbă. Pereții unei clădiri înalte din cărămidă aparentă, cu colțurile decorate cu plăci de gresie albă se continuă cu un gard înalt din piatră care se încheie în vârf cu o coamă asemănătoare acoperișurilor de pe casele din apropiere. IMG_6398Aproape tresar când îmi dau seama că ACESTA este Clos Luce, locul în care și-a trăit Leonardo ultimii trei ani de viață.

În toamna anului 1516, Leonardo da Vinci a acceptat invitația regelui Franței, Francois I, și a traversat Alpii împreună cu discipolul său Francesco Melzi și cu servitorul său credincios, Batista de Vilanis. A adus cu el câteva genți de piele, lucruri personale, cărți, însemnări și trei tablouri pe care le perfecționa într-una: Fecioara și pruncul și Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul și Mona Lisa. Echitabil!

Pătrund în curtea care îmi pare imensă în comparație cu clădirea deloc sofisticată, cu fațada din cărămidă roșiatică și tuf, în stilul elegant al  secolului al XV-lea.  Mă surprinde modestia castelului despre care auziesem că fusese timp de două sute de ani locuință regală și reședință de vară a regilor Franței, dar cred că e exact locul care l-ar fi putut face fericit pe Leonardo. Locul, dar și confortul pensiei asigurată de regele Franței,  de 700 de coroane de aur pe an. Pe lângă aceasta, suveranul i-a finanțat necondiționat toate proiectele, oricât de fanteziste erau. În schimb, Francois I, un tânăr rege civilizat, cultivat și decent nu și-a dorit nimic altceva de la Leonardo, decât plăcerea de a-l asculta vorbind, petrecându-și astfel o mare parte din timp împreună.

Primesc o hartă cu traseul și decid să încep cu obiectivul numărul 1: castelul. Urc în turnul de pază decorat cu statuia Sfântului Sebastian, cu blazonul Franței purtat de doi îngeri și cu blazonul de Savoia și Angouleme. Galeria, un fost pasaj de rond, duce direct spre dormitorul lui Leoanardo da Vinci.IMG_6403 Camera este simplu decorată, iar pereții sunt pe alocuri tencuinți, lăsând însă la vedere cărămida roșiatică de dedesupt. Grinzile groase de stejar de pe tavan și podeaua din plăci de teracotă dau un aspect intim încăperii. Primul lucru care îți atrage atenția este patul mare cu baldachin roșu din aceeași catifea cu care este acoperită și salteaua. Rama și capătul patului, precum și stâlpii în model răsucit sunt din lemn de esență tare sculptat cu heruvimi și animale marine. Acesta este patul în care, pe data de 2 mai 1519, s-a stins din viață, la mai puțin de trei săptămâni după ce împlinise 67 de ani, marele Leonardo. Momentul morții sale a fost portretizat  de mai mulți pictori, dar imaginea în care Leonardo moare în brațele regelui e învăluită în mister, așa cum ne-a obișnuit, deoarece nu se știe cu certitudine dacă Francisc se afla în acel moment la Amboise.

Pe peretele din stânga patului se află șemineul, o piesă impozantă  decorată și ea cu blazonul Franței. În încăpere se mai află câteva obiecte de mobilier din secolele al XVI-lea – al XVII-lea și o bancă de lemn încrustată cu o salamandră. Într-unul dintre pereți este o nișă, un fel de vitrină în care se află un tablou care o simbolizează pe Sfânta Catherine de Alexandria pictată de Bernardino Luini, elevul lui Leonardo, câteva obiecte decorative și un crucufix din secolul al XVI-lea, un Isus încrustat în fildeș care se pare că ar fi aparținut reginei Maria Stuart. Cu toată însemnătatea lor istorică, toate aceste obiecte care nu au avut legătură cu Leonardo, par să fie desprinse dintr-o altă poveste.

IMG_6410Pe lângă șemineu pătrundem în camera următoare, încăpere care i-a aparținut Margueritei de Navarra, sora lui Francisc I. Marguerite, la fel de cultivată ca fratele ei, s-a remarcat prin grație și inteligență și prin susținerea mișcărilor literare ale vremii. Camera este evident mai feminină, cu tapiserii și obiecte de decor, farfurii din faianță, cupe rare din cositor și obiecte de sticlă. Remarc ferestrele cu chenar în nuanțe de gaben și argintiu și cu un ornament central reprezentând Dragostea și Gelozia. Și aici podeaua este din teracotă, dar observ și câteva gresii șanțate cu inițialele Margueritei.

Părăsesc încăperea și cobor pe o scară deasupra căreia tavanul este desenat, printre grinzi, cu motive vegetale în culori pastelate. La parter pătrund în Oratoriul Anne de Bretagne. Este o încăpere mică în care lumina soarelui pătrunde difuz prin cele două ferestre de sus, creând o senzație profund religioasă.  Aici se retrăgea Anne de Bretagne, soția lui Charles al VIII-lea, pentru a se ruga pentru copiii ei pierduți. Capela se afla aici la venirea lui Leonardo, Anne, în schimb, fusese răpusă de o boală cu doi ani înainte. Bolta romană, cu nervuri albastru-azurii și decorată precum un cer înstelat se adună la mijloc într-o cheie în care sunt reprezentați trei crini, simbolul regalității franceze, înconjurați de colierul sfântului Mihai. Deși este o încăpere micuță, pe pereți sunt câteva picturi cu teme religioase pictate probabil de artiștii din atelierul lui Leonardo da Vinci. Privesc cărțile de rugăciuni aflate pe suporturi la înălțimea statului în genunchi și părăsesc capela cu miosul puternic al crinilor proaspeți din cele trei vaze simple, din sticlă.

IMG_6452În capătul holului se află atelierele lui Leonardo amenajate în vechile saloane ale micuțului castel. Ei bine,  aici ai impresia că tocmai ce a ieșit artistul din atelier și și-a lăsat pentru puțin timp ustensilele pentru pictură într-o dezordine creativă. Pe mese se află câteva boluri în care își prepara vopselurile, o piuliță din piatră folosită pentru a freca, fărâmița și amesteca coloranții, o farfurie cu bulgări minerali care urmau să fie răzuiți sau zdrobiți pentru a obține pigmenții necesari în pictură. Peste tot sunt recipiente vechi de sticlă și borcănele etichetate în care se zăresc substanțe lichide și prafuri colorate, căni în care se află pensule, o micuță balanță, o clepsidră, suporturi pentru lumânări, cuțite, instrumente pentru sculptură, rigle, pene de scris, schițe împrăștiate, cărți. Chiar la intrare, așezată pe un șevalet, este o reproducere a Sfântului Ioan Botezătorul, lucrarea terminată aici și păstrată acum la Luvru.

De fapt, în atelier găsim tot felul de obiecte folosite în experimentele diverse pe care le făcea Leonardo, precum și copii după caietele legate în piele în care își nota zilnic impresiile, gândurile, studiile sau planurile pe care le avea în minte.  Pe culoar, în stânga se deschide o cameră întunecată în care nu poți intra, dar în care poți privi din dreptul ușii. La distanță de un metru asiști la o scenă fabuloasă: Leonardo însuși, în mărime naturală, discută cu asistentul său. E desigur o hologramă foarte inspirată pe care sunt sigură că până și Leonardo ar fi apreciat-o.

IMG_6460

La intrarea în bucătărie ne întâmpină unul dintre textele lui Leonardo: „Dacă vrei să fii sănătos, urmează acest regim: nu mânca dacă nu ți-e foame.” Surprinzător, găsesc și aici o tapiserie care reprezintă un fragment din Cântecul lui Roland. Cred că e al treilea pe care îl văd în castel până acum. Bucătăria este încăpătoare și dominată de cuptorul în care se pregătea mâncarea. Leonardo era vegetarian, iar peste tot în bucătărie sunt fructe și legume uscate, un ardei în ghiveci și suporturi cu mirodenii.

IMG_6488Tehnica nu e tocmai punctul meu forte, de aceea sala de machete, impresionantă de altfel, nu m-a atras în mod special. Înainte de a ieși în curte am avut surpriza să văd pasajul care se deschide la subsol și despre care se spune că leagă Clos Luce de castelul Amboise.

Nici nu m-am așteptat la ce urmează după castel. Imediat ce am ieșit am pășit pe alee spre grădina lui Leonardo. Aici regăsim toate creațiile inginerului Leonardo, în mărime naturală și funcționale. IMG_6540Doritorii se pot plimba cu bărcile cu zbaturi proiectate de Leonardo, pot experimenta tunul cu tragere în evantai sau pot manavra șurubul lui Arhimede. Tot aici îl putem descoperi și pe botanistul Leonardo. Plantele studiate de artistul italian și vegetația care apare în picturile sale, podurile ingenioase, porumbarul, moara…. O mare, mare surpriză!

Mi-am încheiat vizita în grădină, printre tufele de rozmarin, leandri și trandafi încercând să mi-l imaginez pe Leonardo, așa cum a fost: un cercetător condus de curiozitate și de imaginație, un artist deschis la mister, un bărbat frumos, nonconformist, perfecționist, uneori exaltat, alteori comod… un om purtat de fantezie.IMG_6502

Mă îndrept spre Amboise în a cărui capelă se află presupusul mormânt al lui Leonardo. IMG_6339De fapt, biserica în care a fost depus trupul artistului a fost demolată la începutul secolului al XIX-lea, iar 60 de ani mai târziu locul a fost escavat, ocazie cu care s-au găsit niște rămășițe care ar fi putut fi ale lui Leonardo. Acestea au fost depuse în capela Saint-Hubert din curtea castelului Amboise. Pe o placă simplă de marmură albă e gravat numele celui care și-a trăit viața mânat de curiozitate și prețuind minunile ei infinite: Leonardo da Vinci.

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii

Binefacerile infidelității

Bănuiala mișcă sensurile

E un fel de joc. Și ca în orice joc, există reguli, strategii și participanți. Fiind un joc als ob (“ce-ar fi dacă”), regulile sunt simple și se bazează pe schimbări de perspectivă și, desigur, pe explorare. Strategiile presupun multă investiție personală și abilități mentale neîndoielnice: “memorie, atenție, gândire inferențială sau ipotetică, inventivitate”

Profilul participantului… aici e mai complicat. Cert e că unui astfel de jucător nu trebuie să-i lipsească dorința de noutate, de interesant, de bizar, dezinvoltura intelectuală, curiozitatea, îndrăzneala, imaginația, indiferența față de conveniențe. El trebuie să fie dispus să guste și să reconsidere slăbiciunile celuilalt. Cu toate acestea, jucătorul  trebuie să-și activeze permanent procesele critice și să-și evalueze fiecare mișcare sub aspectul beneficiului și al oportunității.

20190706_005122Răsplata este calitatea neașteptatului, și în final, o înțelegere superioară. “E esențial pentru noi să ne punem nădejdea în aparențe, să fim în postura de a aștepta, de peste tot, miraculoase semnificații ascunse, să fim încredințați că lumea e plină de Cenușărese.”

Nebănuitele căi ale infidelității … de data aceasta nu ne poartă decât în centrul unei affair literar.

Atitudinea infidelă devine o calitate în cazul unui cititor care dă noi sensuri textului citit, îl îmbogățește prin propriile imixtiuni devenind astfel coautor așa cum dezbate profesorul Eugen Negrici în studiul “Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelității”, Cartea Românească, 2014.

Posted in Cărți, Recenzii

Iago, cel pe care ne-am obișnuit să-l urâm

baiatulMânia este alegerea cea mai ușoară

 “Băiatul cel nou” de Tracy Chevalier face parte din colecția Hogarth Shakespeare, un proiect prin care scriitori din 28 de țări s-au angajat în rescrierea operelor shakespeariene pentru secolul XXI.

Băiatul cel nou este, după cum se menționează chiar în subtitlu, Othello de William Shakespeare reimaginat. Othello este una dintre piesele mele preferate, iar Iago… Iago face piesa! Este personajul negativ perfect. Othello nu ar fi putut exista fără Iago! Iago determină acțiunile și comportamentele celorlalți, este ucigașul cu mâinile nepătate de sânge, este definiția vicleniei, a manipulării psihologice și a lipsei de empatie. Nu spun că empatia este o calitate, dar lipsa ei e, cu siguranță, un mare defect.

Este un roman cu un sfârșit previzibil, dar are stropul lui de autenticitate. Acțiunea din Băiatul cel nou se petrece într-o școală din SUA anilor ‘70. Totul începe cu venirea în școală a unui nou coleg, un băiat de culoare, într-o școală populată numai de copii albi. Osei, noul venit, împrumută de la celebrul lui înaintaș calitățile fizice pe care, în acest caz, și le etalează pe terenul de sport. De el este atrasă Dee, una dintre cele mai frumoase fete din școală. Prezența lui Osei este remarcată imediat de intrigantul Ian, varianta contemporană (și minoră) a lui Iago. Autoarea a ales să păstreze inițialele personajelor originale, dar și toate celelalte caracteristici: Osei sau O.(Othello) are pielea închisă, Dee (Desdemona) este o mică frumusețe blondă de unsprezece ani, Casper (Casio) este frumos și prietenos, Ian (Iago) are capacitatea de a-i intimida și de a-i manipula pe cei din jur.

Acțiunea se petrece într-o singură zi. Scenele aproape neînsemnate de la începutul cărții, micuțe frânturi din curtea unei școli înainte de începerea cursurilor, ne ajută să înțelegem trăsăturile fiecărui personaj și să-l plasăm în context. Iago este descris prin acțiunile proprii: agresează și șantajează elevii mai mici, intimidează o fată, afișează superioritate și aroganță în toate situațiile. În schimb, ca elev nu se remarcă prin nimic.  Dee este preferata profesorului care, incapabil să-și depășească convingerile rasiste, își manifestă ostilitatea față de Osei.

După primul moment în care Osei și Dee se cunosc, băiatul întrevede, dincolo de frumusețea fetei, “ ceva ce majoritatea puștilor fie nu au, fie ascund adânc: un suflet”(pag. 43). Când a fost nevoit să-și scoată penarul (penarul penibil al surorii lui), fata i-a propus să facă schimb pentru a nu fi luat apoi peste picior de colegi. Intuim deja că micuțul penar roz cu căpșuni va fi “batista Desdemonei”.

Precum în piesa elisabetană, intrigantul Ian se folosește de slăbiciunile celor din jur pentru a-și proteja autoritatea amenințată de noul coleg. Osei afișează un calm aparent dincolo de care își ascunde insecuritatea legată de statutul lui de “nou-venit” și mai ales de accentele rasiste care se făceau simțite. Odată intrat în plasa de suspiciuni țesută de Ian, Osei dezvoltă (desigur) sindromul Othello, o gelozie incontrolabilă și irațională care îl transformă într-o persoană condusă de furie.

Dee nu înțelege zbuciumul noului ei prieten și este bulversată de schimbările lui de comportament. Cu toate acestea, ea încearcă să-l protejeze. Inevitabil, gelozia stârnește în el porniri agresive care se răsfrâng asupra lui Dee și a lui însuși și care duc la un final incert,  ușor de imaginat.

Deși personajele sunt niște copii de unsprezece ani, iar autoarea păstrează tonul ușor infantil pe tot parcursul,  romanul nu este numai despre copilărie. Este despre furie, gelozie, rasism, manipulare. Este despre  prietenie, despre teamă și despre iubire.

La un moment dat, în viața fiecăruia se ivește câte un Iago care ne aruncă în bezna incertitudinilor. Provocăm explozii de ură, acumulăm frustrări… dispărem pur și simplu? Fiecare e pe cont propriu!

Posted in Călătorii

Aristocraţie fără aroganţă: El Escorial

IMG_5215Șoseaua șerpuia mărginită de pâlcuri de iarbă uscată și de garduri joase de piatră dincolo de care se zăreau arbuști de un verde tern, pini mediteraneeni, roșcovi, parfumatul mirt și nelipsiții măslini. După o jumătate de oră de când am părăsit Madridul și după câteva curbe zăresc culmile de granit ale Las Machotas, acoperite de stejari, castani și ienupări. Și deodată… iată-l. Istorie, cultură, încărcătură religioasă, mister: El Escorial. Cu forma sa pătrățoasă și cu turlele cenușii, văzut de departe pare desprins din romanele încărcate de mister ale adolescenței mele. Drumul coboară apoi spre podul de peste Valmayor, iar silueta celebrei mele destinații dispare pentru o clipă. Iarba pârjolită este înlocuită de blocurile stâncoase care preced intrarea în oraș, înlocuite și acestea de leandri în toate culorile și de case îngrijite. Orașul este cochet și liniștit, cu străzi înguste, pavate și umbrite de platani viguroși.

În fața Escorialului, sentimentul este copleșitor. Curtea imensă este înconjurată de un gard de piatră umbrit de la un capăt la celălalt de “algarrobo” sau roșcovi, foarte decorativi cu frunzele lor verde crud și păstăile maronii. Mă pregătisem oarecum pentru o abordare plină de solemnitate, dar odată ajunsă în curte am fost surprinsă de o animație neobișnuită. Zeci de copii nu mai mari de vârsta adolescenței alergau, se jucau cu mingile, săreau sau stăteau pe jos, cântau, se strigau sau discutau în grupuri. Cei mai mari erau îmbrăcați în cămăși bleu și pantaloni/ fustițe crem, iar cei mici, în tricouri albe și pantalonași/fustițe bleumarin. O școală? La asta nu m-am așteptat. Și nici la ce urma să văd.

IMG_5238

Sobră și austeră, clădirea reflectă, fără îndoială, caracterul rigid și orgolios al lui Filip al II-lea, care a dorit să ridice acest remarcabil edificiu pentru a marca victoria obținută în 1557 împotriva Franţei. A ales astfel să ofere Spaniei un monument simbolic dedicat religiei, științei și artei. „Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate fără ostentaţie”, ar fi fost ordinele suveranului.

Deschid audio-ghidul și aflu câteva detalii:  în ziua de 23 aprilie 1563 a început construirea celebrului El Escorial, iar lucrările s-au desfăşurat după planurile arhitectului Juan Bautista de Toledo și ale ucenicului acestuia, arhitectul Juan de Herrera. Pe lângă Mănăstirea San Lorenzo, în cadrul complexului au fost proiectate mai multe edificii: Palatul lui Filip al II-lea, Bazilica, Muzeul și Biblioteca Regală, un colegiu și un impresionant panteon al suveranilor spanioli. Construcția s-a finalizat în anul 1584, după 21 de ani de când fusese pusă prima piatră de temelie.

Am o problemă cu audio-ghidurile: îmi distrag atenția! Prefer să-l deschid numai atunci când vreau mai multe informații. În rest… admir. Pur și simplu, admir!

Zidurile groase din granit cenuşiu, aproape lipsite de ornamente, conferă masivitate clădirii dreptunghiulare ale cărei laturi se termină cu patru turnuri de apărare. Clădirea are mai multe curți interioare, unele având aspectul ordonat al grădinilor franțuzești, altele preluând austeritatea zidurilor. Imediat ce pășești în interior însă, simplitatea rece este înlocuită de o reprezentație unică de strălucire, eleganță și grandoare. Detaliile arhitecturale specifice perioadei renascentiste spaniole combinate cu elemente baroce sunt completate de lucrări de artă semnate de Tiţian, Tintoretto, Velasquez, El Greco, Paolo Veronese, Roger van der Weiden, Claudio Coello.

Prima oprire: Bazilica. Domul Bazilicii se remarcă prin înălțime și prin sunetul celor două clopote cu care este prevăzut. Deasupra intrărilor în Bazilică sunt șase statui de marmură care îi reprezintă pe șase dintre regii Iudeei. IMG_5260

Partea centrală este desigur altarul. Acesta ocupă întregul perete din față și înțeleg din explicațiile audio-ghidului că a fost construit în doisprezece ani de o “cohortă” de artiști (mă amuză asocierea celor doi termeni: cohortă și artiști). Ceea ce mi-a atras atenția a fost sculptura în mărime naturală “Cristos Crucificat” de Benvenuto Cellini executată în marmură de Carrara. În Curtea evangheliștilor, în centrul unei grădini amenajate sub formă de crucifix este plasată o structură octogonală decorată cu statuile celor patru evangheliști și cu animalele lor simbolice. În fața fiecărei statui este câte un bazin de apă, fântânile vieții, care reprezintă cele patru râuri din Grădina Edenului.

Urmează partea mea preferată: biblioteca. Filip al II-lea este considerat a fi fost una dintre cele mai cultivate personalități din vremea sa. S-a înconjurat de sfătuitori avizați, iar atunci când preotul iezuit Juan Páez de Castro i-a expus necesitatea de a înființa o bibliotecă, acesta a hotărât să înceapă prin a-și dona propria colecție de cărți tipărite și manuscrise. A selectat 42 de cărți, duplicate ale unor volume păstrate la palat, și le-a oferit în vederea constituirii primei colecții de cărți a bibliotecii. Un an mai târziu, în 1566, monarhul a donat un nou set de cărți din biblioteca sa privată. Printre acestea s-au aflat exemplare unice: “Codex Aureus Escurialensis“, care conține evangheliile în litere aurii; “Apocalipsa figurativă a ducilor din Savoia”, una dintre cele mai frumoase cărți iluminate din Evul Mediu; „De Baptismo parvulorum“ a Sfântului Augustin și câteva “Evanghelii grecești” atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur. Filip al II-lea a continuat seria donațiilor regale și a început o campanie de atragere a mai multor colecții particulare în proiectul său. Și-a însărcinat consilierii să călătorească în căutare de codice valoroase și a colaborat cu diverși suverani europeni pentru a obține cărți aflate în marile centre culturale europene. În cei aproape 450 de ani de la înființare, Biblioteca Regală a suferit numeroase pierderi cauzate de jafuri sau incendii în care au dispărut lucrări de artă unice și o parte însemnată din comorile bibliofile deținute. Au reușit să fie păstrate până astăzi peste patruzeci de mii de volume tipărite și incunabule, o colecție de 115 codexuri și de peste 4700 de manuscrise în latină, greacă, arabă și ebraică, numeroase hărți istorice, gravuri, desene și instrumente matematice.

Organizarea, clasificarea și conservarea colecției a fost încredințată la început călugărului Benito Arias Montano, care a fost urmat de Jose de Siguenza. Biblioteca El Escorial a fost prima bibliotecă în care s-au așezat cărțile în rafturi de-a lungul pereților, metodă care a fost păstrată până în zilele noastre.

IMG_5267Sala principală este, de fapt, o galerie de artă bogat decorată, lată de nouă metri și care se întinde pe o lungime de peste cincizeci de metri. Vizitatorul este copleșit imediat ce pășește în interior. Rafturile cu fațadele dorice din lemn de esență nobilă găzduiesc manuscrise iluminate așezate invers, cu cotorul la perete, lăsând la vedere marginile paginilor aurite, unele desenate cu imagini miniaturale sau chiar cu titlurile cărților. În acest fel, hârtia este aerisită natural, legăturile din piele sunt protejate, iar contrastul dintre auriul paginilor și nuanțele dramatice ale lemnului de mahon, cedru sau abanos formează un ansamblu strălucitor și prețios.

Picturile au fost realizate între 1586 și 1593 de artistul italian Pellegrino Tibaldi, care a preluat sistemul decorativ al lui Michelangelo folosit de acesta în Capela Sixtină. A împărțit tavanul boltit în șapte compartimente generoase în care a redat cadrele principale. Acestea ilustrează cele șapte arte liberale, așa cum au fost ele clasificate în sistemele medievale de învățământ, Trivium și Quadrivium: gramatica, retorica și dialectica, muzica, aritmetica, astronomia și geometria. Fiecare dintre arte este reprezentată de o figură alegorică și este însoțită de câte două lunete în care sunt pictate scene istorice, mitologice sau biblice. IMG_5271Deasupra celor două intrări principale ale galeriei, Tibaldi a reprezentat alegoric filosofia și teologia. În esență, el a dorit să accentueze ideea unității de cunoaștere punând față în față filosofia profană, reprezentând cunoștințele dobândite, și gândirea creștină, reprezentând cunoașterea revelată, a cărei supremă încarnare este Sfântul Ieronim. Un instrument de măsură din cuarț, o sferă armilară și globurile terestru și celest întregesc galeria care adăpostește fabuloasa Bibliotecă Regală.

Părăsesc biblioteca și pășesc în marele Hol al Bătăliilor, cel care leagă partea publică a Palatului de fosta reședință regală. Pe toată lungimea peretelui opus ferestrelor sunt reprezentate scene de luptă meticulos detaliate. Apartamentele reginei și ale regelui se remarcă prin simplitate. Pereții și tavanele sunt doar  tencuiți și vopsiți în alb, iar partea de jos a pereților și podelele sunt din plăcuțe de teracotă. După Camera portretelor în care sunt păstrare lucrări care îi reprezintă pe suverani, la care se adaugă scaunul original folosit de Filip al II-lea în timpul audiențelor, urmează Galeria de Paseo tapetată și aceasta în partea de jos a pereților cu teracotă albă și desenată cu aceleași modele vegetale albastre. Aici sunt expuse o serie de hărți din colecția lui Abraham Ortelius, geograful lui Filip al II-lea.

Decorul se schimbă în totalitate imediat ce ajung în Apartamentele Bourbon. Mobilierul neo-gotic, în nuanțe de alb și auriu, dă un aspect strălucitor și prețios încăperilor, iar Camerele Tropicale din lemne de esență tare ilustrează remarcabila evoluție a artei decorative de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Nu puteam să nu vizitez și Panteonul Regal unde sunt depuși suveranii spanioli în sarcofage negre ornate cu detalii aurii. Afară revăd grădinile și copleșitoarea construcție. Îmi este foarte clar: impunător și suveran, edificiul poartă peste secole mesajul unei națiuni puternice, cu o identitate bine conturată și cu personalități vizionare.

Din lipsă de idei am încheiat ziua la Los Galayos cu o porție generoasă de calamari și cu o “cerveza”. O altă alegere inspirată!

IMG_5296

Posted in Teatru

The Curious Incident …

O intamplare ciudata cu un câine la miezul nopții„O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este incidentul meu plăcut dintr-o miercuri seara, când, fără niciun plan m-am trezit pe rândul 7, locul 6 din  Sala Pictura a Teatrului Național. Citisem cartea lui Mark Haddon (https://imaginarycoffee.wordpress.com/tag/mark-haddon/ ), așadar știam, în principiu, la ce să mă aștept. Totuși punerea în scenă m-a copleșit. Remarcabilele jocuri de lumini și sunete, efectele dramatice create de oglinzi mișcătoare, proiecții video, ecrane străvezii și schimbări spectaculoase de planuri în care, la un moment dat, chiar publicul se reflectă peste acțiunea din scenă, impresionează fără măsură.  Cu totul neobișnuit!

Fiecare protagonist, cu excepția lui Ciprian Nicula (Christopher), interpretează mai multe personaje, într-o dinamică controlată care nu lasă loc confuziei. De altfel, actorul este prezent pe scenă pe tot parcursul spectacolului, iar rolul său este intens; transmite  alternant stări care oscilează între vulnerabilitate, naivitate și forță – cu aceeași ușurință.

La final, ne așteaptă o întrebare pentru a-l cărui răspuns ar trebui să ne privim în oglinzile mai mult sau mai puțin mișcătoare ale conștiinței.

Regia: Bobi Pricop

Distribuția: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu.

Decorul: Adrian Damian.

Video: Dan Adrian Ionescu, Mizdan Negatro

Light design: Andrei Florea