Aripile lui Nike

IMG_7739De câte ori revin undeva port cu mine și trecutul, privesc inevitabil totul prin ochii celei care a mai fost acolo. Mă înduioșează orice colțișor pe care îl recunosc și de care mă leagă o cât de neînsemnată amintire. Mă bucur de revenire ca și cum m-aș fi întors și în timp și parcă aștept să retrăiesc aceleași momente, aceleași senzații… Cum ar spune cineva mai înțelept decât mine: caut copite de cai morți! Dar dacă nu la Atena, atunci unde?

Atena este așa cum mi-o aminteam, o combinație între arhaismul rafinat și un mult prea balcanic nou, o tentație turistică și o revelație culturală răvășită de eternul vânt nordic, tragic și civilizator.

IMG_8101Adopt lentoarea grecilor și mă pun de acord cu codul violet de căldură răcorindu-mă cu iaurtul grecesc cu fructe, nuci și miere, în timp ce privesc ceea ce a mai rămas din clădirea Bibliotecii lui Hadrian. O ruină care își spune tăcută povestea, ziduri rănite de o istorie zbuciumată care au rezistat parcă pentru a ne aminti  de măreția de altădată a Atenei și de pornirile grecofile ale împăratului Hadrian.

Locul ales pentru construirea impozantului edificiu era, la începutul secolului I d.Hr, un perimetru prosper, cu case îngrijite și prăvălii cu mărfuri scumpe. Ridicarea zidurilor a început între anii 131-132 d.Hr, iar ansamblul cuprindea, pe lângă cele trei săli dedicate păstrării papirusurilor, săli de lectură și de conferințe, porticuri, un iaz și o grădină unde savanții se întâlneau pentru discuții filosofice.

Mă îndrept, precum vechii greci, spre intrarea principală, un propilon cu patru coloane corintice, aflat în mijlocul unui zid înalt, decorat cu coloane dispuse pe un singur rând, câte șapte de o parte şi de alta. Coloanele monolitice erau din marmură extrasă din carierele de la Karystos, iar capitelurile, din marmură albă adusă de pe Muntele Pendéli. Prin calea de acces, poziționată în partea vestică a ansamblului, pătrund în grădina cândva frumos amenajată cu statui uriașe și completată de un iaz spectaculos.

Biblioteca propriu-zisă, spațiul în care erau păstrate documentele, era situată pe latura estică a complexului, în partea opusă intrării. Clădirea avea o lungime de 26 de metri și o lățime de 14 metri. Pereții erau prevăzuți cu 40 de nișe, pe două rânduri, folosite ca suporturi pentru cele 16.800 de lucrări.

IMG_7759

Cele două camere situate la capetele încăperii principale erau folosite ca săli de lectură și se continuau cu alte două auditorii, săli în care se țineau conferințele și prelegerile. Acestea erau utilate cu scaune din marmură aranjate de-a lungul pereților, iar podeaua era, de asemenea, din plăci pătrate de marmură bogat colorată. Auditoriul din partea de nord se poate vedea și astăzi, în timp ce cea mai mare parte din auditoriul sudic se află sub strada și sub clădirile construite ulterior.

Din păcate, clădirea a avut un destin tragic și a suferit în urma marilor catastrofe cu care s-a confruntat Grecia de-a lungul istoriei. Edificiul, devastat prima dată în timpul atacului herulilor din anul 267, a fost renovat 200 de ani mai târziu. Pe parcursul mai multor secole, pe locul iazului au fost construite succesiv trei biserici: Biserica cu patru abside, Bazilică cu trei nave și Megali Panagia, prima catedrală a Atenei.  IMG_7789Lângă fațada nordică a complexului a mai fost construită o biserică, Sfântul Asomatos “pe scări” (Agios Asomatos “Sta Skalia”), cu hramul Arhanghelului Mihail. În anul 1843 biserica a fost demolată. Singurele părți ale bisericii vizibile și astăzi sunt rămășițele unui zid și fresca ce reprezintă “Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Trădarea lui Iuda” și busturile Sfinților.

În perioada ocupației otomane (1456-1833), întregul oraș a intrat în declin, pierzându-și strălucirea de altădată. Zona bibliotecii, preferată de populația înstărită, s-a transformat într-un centru comercial cu piețe bogate și cu un bazar tipic oriental..

După 1833, când Atena a fost declarată capitala Statului Independent Grec, spațiile bibliotecii au primit o destinație comercială, iar celelalte zone ale complexului au devenit cazărmi, transformate și acestea mai târziu în închisoare de stat. Tot atunci, Bisericile Sfântul Asomatos “pe scări” și Megali Panagia, martorele atâtor schimbări, au fost demolate. Incendiul din 1884  a desăvârșit procesul constant de distrugere a faimosului complex antic.

A venit însă și momentul vindecării, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, când programele de recuperare a istoriei și săpăturile arheologice au scos la lumină  o mulțime de vestigii care își trăiesc acum o a două măreție.

IMG_7766Într-un mic muzeu aproape ascuns printre ruine (pe care era să-l și ratez), am zărit-o:  Nike pășind pe globul pământesc. Pentru a celebra izbânzile militare, grecii obișnuiau să ridice o statuie a zeiței victoriei. Găsită în 1988, zidită sub aripa de sud a fostei bibliotecii, se presupune că această statuie a fost făcută pentru a comemora victoria lui Augustus împotriva Imperiului Part (17-16 î.Hr). Nike este redată exact în momentul în care își așează piciorul drept pe o sferă, iar în brațele ridicate ține o egidă. Statuia, înaltă de peste trei metri, realizată dintr-un singur bloc de marmură albă, se află într-o stare bună de conservare, dar îi lipsesc fragmente din brațe, capul și aripile. Nu e neobișnuit să lipsească părți importante din vechile statui, exemplele sunt nenumărate. Totuși mă întreb dacă Nike și-a pierdut aripile zdobite de secolele în care a zăcut în pământul arid sau dacă nu cumva chiar grecii, din dorința de a nu fi părăsiți de noroc i le-au distrus

IMG_8040Rămân câteva clipe pe o bancuță de lemn, lângă leandrii de culoarea piersicii, și mă încarc cu energia locului, încercând să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi din viața acestului loc acum 2000 de ani. Ajung la concluzia că trebuie să cunosc mai bine spiritul grec și decid să fac asta  într-o tavernă cu acorduri grecești, la o musaka și un pahar de vin rece.

Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.” Socrate

IMG_7807

 

Atonement

Am primit de la Geo (Just reading my books ) invitația de a intra în jocul ăsta muzical. Mulțumesc, Geo! Tot ea mi-a explicat și regulile. Sunt două:

Prima regulă : „Postați o piesă muzicală care să nu facă parte din ceea ce numim în mod comun muzică și ascultăm de obicei la radio sau prin alte părți. Adică, să nu se încadreze nici la muzică ușoară românească, nici la muzică ușoară străină, nici la muzică populară românească, nici la muzică populară străină, nici la muzică clasică, nici la jazz, nici la rock, nici la house, nici la pop, nici manea să nu fie etc. O muzică non-standard, care v-a plăcut și pe care o recomandați și altora”.

Gândul mi-a zburat imediat la o melodie fabuloasă, coloana sonoră a nu mai puțin fabulosului film „Atonement”. Ceea ce include piesa în „categoria-țintă” a acestui joc este introducerea sunetului produs de o mașină de scris care urmărește linia melodică și adaugă intensitate și dramatism. „Ispășire”, cartea lui Ian McEwan, cea care stă la baza filmului,  este despre regrete, despre mustrările de conștiință care ne urmăresc pe tot parcursul vieții și care ne hotărăsc destinul. Dar este și despre modul particular în care uneori reușim să ne împăcăm cu propriile greșeli și să rescriem vieți. Recomand!

Cea de-a doua regulă:
Dați leapșa mai departe la exact 3 bloggeri, pe care va trebui să-i menționați explicit, prin nume sau pseudonim. Deci fără „această leapșă poate fi preluată de X, Y, Z și de toți cei care mai doresc”, indiferent cât de mulți ar fi cei care mai doresc sau cei care vă citesc, indiferent cât de mult s-ar supăra unii că i-ați ales sau că nu i-ați ales, trebuie să alegeți în mod clar și explicit 3.

Aici începe greul! Predau mai departe „cartoful încins” și îi invit să se bucure de acest joc  pe:

Ane – arta si natura

Constanța Crețu – doriteșinedorite

sunt un adolescent rebel

 

Aristocrații subtile

„Destinul …. imortalitate literară”
imaginary coffee

Well, well, well! Dan Simmons, Henry James (realul) și irealul Sherlock Holmes, un full de ași (sau de cupe!) pentru începutul acestui an. Chiar pe prima copertă a romanului „A cincea cupă„, sub numele autorului, scrie SUSPANS. Fără îndoială, dacă cel care se ocupă de atmosferă este scriitorul Dan Simmons, creatorul misteriosului Drood (Drood), există ceea ce se poate numi suspans. Suspans mareeic, aș zice, pentru că autorul ne apropie și ne depărtează de subiect, introduce capitole fără legătură directă cu acțiunea… iar suspansul rămâne, desigur, suspendat până la următorul touch al subiectului.

Nu aș putea spune că am citit cartea pe nerăsuflate (are totuși 730 de pagini!). Mulțimea informațiilor și a personajelor reale amintite devine la un moment dat copleșitoare, ai senzația de prea mult.
Pentru mine, Dan Simmons este însă sinonim cu documentarea detaliată și precisă, astfel încât ajunge să proiecteze cu acuratețe imagini ale epocilor trecute (atât de dragi mie). Strategia lui Simmons este de a îmbina adevărul cu ficțiunea, într-un șnur elaborat, dar aproape lipsit de noimă odată desfăcut. Improvizează cu grație mai ales pe lucrurile mai puțin cunoscute sau greu de demonstrat.
De această dată, Simmons ne invită la o călătorie în timp, în primăvara anului 1893, să fim părtași la încercarea scriitorului Henry James de a-și lua viața. La acea vreme, James avea 50 de ani și nu se confruntase cu cele mai mari deznădejdi ale sale, de aceea Simmons (care îi provoacă fictiv depresia) nu prea poate să și-o explice, decât ca pe o criză a bărbatului de cincizeci de ani, „punct de cotitură care a dărâmat oameni mai puternici decât mult prea sensibilul Henry James” (p. 11). Planul lui James era acela de a se arunca în Sena fără să lase niciun bilet de adio. Însă, tocmai în momentul în care James hotărește să se arunce „în apele negre și în uitare” (p.17) apare nimeni altul decât Sherlock Holmes (!), pe care acesta îl recunoaște imediat (explicabil, având în vedere că se cunoscuseră în urmă cu patru ani, la o petrecere la care fusese prezent însuși Sir Arthur Conan Doyle).
Acum însă, Sherlock Holmes se afla pe malul Senei pentru a-și lua și el viața (sumbră coincidență), pe care se pare că nu și-o pierduse pe 24 aprilie 1891, la Cascada Reichenbach, așa cum credea toată lumea. Se arată uimit că a fost recunoscut, mai ales că  umbla deghizat într-un explorator norvegian, Jan Sigerson.  Îi dezvăluie noului său prieten motivul pentru care dorea să-și încheie viața: „am descoperit că nu sunt o persoană adevărată, […] că sunt doar o creație literară. Zămislită din cerneala unui oarecare scriitoraș. Un simplu personaj fictiv. „(p. 29)
Recapitulez: Depresivul James îl întâlnește pe Sherlock, care nu ar trebui să fie decât un detectiv creat de Conan Doyle; Sherlock se află în pragul sinuciderii deoarece aflase că e un personaj fictiv, iar James îl crede nebun pe Sherlock din cauza dubiilor sale existențialiste.  Emoji În zilele noastre dilema s-ar rezolva cu o ciupitură!
La un moment dat, însuși Henry James începe să se întrebe dacă nu cumva acest „explorator” cu mintea rătăcită nu era decât un bărbat oarecare deghizat în Sherlock Holmes… în personajul imaginar Sherlock Holmes, din povestirile tipărite de doctorul Watson în The Strand… Se anunță o lectură încurcată!

Continuă lectura „Aristocrații subtile”

„Și de e frig în aer, ne fie cald în soartă”

20191208_154101Cu bine, 2019!

–  un an care nu m-a lăsat așa cum m-a găsit!

Dar nu asta fac și cărtile, filmele, o călătorie, un om care trece prin viața ta? Și ca și pe acestea, îl înțeleg cu adevărat abia după ce s-a terminat, atunci când distanța șterge contururile, păstrând doar consecințele.

Pentru anul viitor am agățat în bradul meu numai alb și liniște. Simt că întoarcerea la simplitate e ceea ce îmi doresc. La simplitate și la discreție.

De evitat:  eticismele și gesticulația excesivă!

 

 

 

 

 

 

Maestrul din Petersburg

20191215_000345Cu Dostoievski nu m-am mai întânit de mult și, în general, nici nu am petrecut prea mult timp împreună. Ne-am cunoscut într-un moment nepotrivit, iar scurta noastră “idilă“ s-a consumat între tentația irezistibilă a lecturii și respingerea a tot ce provenea din estul sovietizat. (Un mod stupid de rezistență!) În plus, îmi crease impresia unui arogant inabordabil, membru a-l vreunui club elitist din care eu nu făceam parte. Îl admiram însă, și – așa cum numai oamenii remarcabili pot – și-a păstrat aura chiar și după ce l-am cunoscut mai bine. Și-a convertit, ca nimeni altul, experiențele și imaginația în creații uluitoare, neirosindu-se în mărunțișurile unei vieți comune, ceea ce mi-a dat peste cap toate prejudecățile.

L-am reîntâlnit întâmplător, surprinsă să-l revăd după atâta timp, de data aceasta nu în calitatea lui de scriitor, ci ca personaj îmbătrânit și trist, trăindu-și durerea pe străzile înghețate din romanul lui J. M. Coetzee, Maestrul din Petersburg.

Personajul Dostoievski se află într-un moment care are corespondent și în viața reală a scriitorului Dostoievski: moartea fiului său vitreg. Coetzee nu ne descrie nicidecum faptele, ci ne introduce treptat în acțiune. Deducem drama pe care o trăiește personajul urmând trimiterile metaforice, insinuările străvezii, stările prin care trece. Tatăl nu e pregătit să accepte fatalitatea: “ de când fusese anunțat de moartea fiului său, ceva se scursese din el, ceva ce se obișnuise să numească tărie. Eu sunt cel care a murit, gândea; sau: am murit, dar moartea și-a ratat sosirea” (pag. 20). Tocmai abundența acestor detalii ne face să înțelegem uriașa suferință a tatălui “furios pentru oricine trăia în timp ce fiul lui murise” (p.17) și incapabil să-și explice de ce nu simțise nimic din ceea ce avea să se întâmple cu fiul lui în timp ce el trăia liniștit la Dresda: “de ce nu plutise nici măcar o boare de presimțire în aerul Dresdei?”(p.11). Coetzee nu ne propune însă un eseu despre durere sau despre moarte, ci se folosește de acestea pentru a ne aduce în atenție relația dintre tată și fiu, confruntările care contează și momentele aparent insignifiante, dar care ajung să marcheze chiar și legăturile cele mai puternice.

Deși nu-și poate ierta anumite gesturi sau cuvinte și își reproșează lipsa de înțelegere sau timpul irosit, cel mai tare îl macină imaginea băiatului înainte să moară, teama pe care trebuie să o fi simțit în “clipa dinaintea uitării”. Își dorește din tot sufletul și chiar încearcă, prin diferite metode de concentrare, să înlocuiască disperarea din ultima secundă a fiului său, cea în care acesta a știut că urmează finalul, cu speranța sau cu orice altceva i-ar putea ușura trecerea.

Cu toate acestea, Coetzee nu face din suferința lui Dostoievski o lamentație resemnată sau vreo formă degradantă de răzbunare. Bărbătul îndurerat, personajul Dostoievski, își transformă neputința de a schimba fatalitatea într-o cauză: aflarea misterului morții fiului său. Misiunea aceasta condimentează romanul cu acțiune și suspans și îi oferă tatălui prilejul să descopere la fiul său pierdut aceleași porniri radicale pe care le avusese și el în tinerețe.  Pune cap la cap informațiile și încearcă să descopere dacă a fost amenințat de cineva din cercurile radicale la care aderase sau dacă teama de consecințe l-a împins pe băiat spre suicid. Și nu a exclus nici varianta ca băiatul să fi fost ajutat să-și ia viața. Sigur că romanul este populat cu personaje de sprijin și episoade din biografia scriitorului rus, dar și cu elemente care par, până aproape de final, inutil introduse. Rolul lor devine însă esențial în demonstrarea caracterelor celor doi, tată și fiu, și în construirea dramei.

M-am întrebat de ce a pus Coetzee atâta intesitate în suferința unui tată. După o mică explorare prin biografia lui Coetzee am găsit amara justificare: își descrie propria dramă.

Eu plătesc și tot eu vând: asta-i viața mea”(pag. 197)

Pe străzile din București

Teama de ger și melodiile obsedante pier la fel: dansând!
Hai, întoarce-te în timp să ne privești
Cum dansam pe străzile din București,
Pe vremea când încă trăiam povești.
Hai să-ți cânt să-ți amintești….
20160618_203913

“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara

Cuvintele falsifică ceea ce vrem să transmitem…creează mai multe probleme decât rezolvă, pentru că se transformă, prea ușor, în arme.” (p. 204)

20191208_093127Târgurile de carte au acel je ne sais quoi, un amestec fantezist de inspirație și eleganță, de gusturi și nevoi de lectură, de oameni uniți prin dorința de a fi în preajma cărților, fie ei literați, creatori, cititori pasionați sau simpli curioși.

Uberul încetinește chiar înainte de a ajunge la destinație, iar taximetristul, încercând să se scuze că nu mai poate înainta din cauza ambuteiajului, mă blochează și pe mine cu presupunerea: “cred că e vreun eveniment la Romexpo”. Și eu care credeam că toată suflarea știe de Gaudeamus! Nimic nu-mi poate însă modera entuziasmul, așa că astăzi sunt decisă să nu mă las tulburată nici măcar de vântul și de ploaia-lapoviță care îmi răvășesc părul după o coregrafie nedecisă. Cui îi pasă? Îmi procur o hartă și îmi stabilesc traseul prin Pavilionul B. Fac un tur, asist la câteva prezentări, mă intersectez cu oameni pe care îi admir, îmi cumpăr cărți…

Lansarea cărții lui Em Madara (https://joculdeavatiascunselea.com/) a fost o surpriză. Mi-au plăcut pozitivismul și sensibilitatea autoarei (pe care le-am regăsit apoi în text), patosul teatral al actriței Claudia Croitoru, bucuria din vocea celorlalți invitați care ne-au împărtășit impresii de lectură. În plus, am cunoscut-o pe autoare și am primit un autograf care m-a înduioșat.

20191208_093417.jpg

Continuă lectura „“Jocul de-a v-ați ascunselea” de Em Madara”