Disprețul, de Alberto Moravia

Gândirea e întotdeauna mai expusă greșelii cu toată aparenta ei precizie, decât sentimentul obscur și tulbure”. (p. 13)

Disprețul, de Alberto Moravia, în românește de Ștefania Mincu, Constanța, Editura Pontica, 1997, 215 p.

Disprețul, un cuvânt greu, nu este doar titlul pe care l-a ales Moravia pentru romanul său publicat în 1954, ci este și declanșatorul, protagonistul neînsuflețit pe care nici scriitorul și nici personajele nu îl mai pot controla. Mă gândisem să încep prin a spune că în roman este vorba despre o iubire care se stinge în tăcere și banalitate, urmând același repetabil traseu descendent, dar aș intra pe un teren nu tocmai sigur. Ar fi mai potrivit să spun că în „Disprețul”, autorul încearcă să particularizeze pierderea unei iubiri și nu neapărat să ne demonstreze că apogeul oricărei mari povești de dragoste este prologul stingerii ei. Se mulțumește doar să exemplifice cum iubirile, atât de firave și de previzibile, diferă mai degrabă prin modul în care pier. Și cum doar inevitabila dramă de la final le oferă, ca un ultim gest condescendent, aura eterizată a nostalgiei. 

Cu autorul italian m-am mai întâlnit și eram destul de sigură că indiferent de subiect voi savura fiecare pagină. Moravia are ceva cu care rezonez: o extraordinară estetică a textului. E genul acela de scriitor-confident sincer și firesc care găsește un echilibru perfect între intenția de a comunica cititorului trăirile personajelor, pe fundalul unei intrigi existențialiste lipsite de spectaculos, și de a-l implica printr-o rezonanță absolut particulară a emoțiilor. În cazul de față, chiar dacă subiectul ar putea aluneca cu ușurință spre o dramoletă, Moravia duce totul în zona introspecției, fără a cădea vreun moment în ridicolul unei intoxicații romanțate sau triviale.

Ne aflăm așadar în Roma anilor ’50 , acolo unde tânărul cuplu Emilia și Riccardo Molteni își trăiau primii ani de căsnicie. Riccardo, căruia i-ar fi plăcut să scrie piese de teatru, este nevoit să renunțe la pasiunea lui și să se ocupe de realizarea unor scenarii de film. Câștigul îi permite astfel să-i ofere soției lui o viață ferită de griji. În comparație cu el, Emilia provenea dintr-o familie modestă și fără aspirații intelectuale, „era o femeie foarte frumoasă, o dactilografă incultă și simplă, plină, așa mi se părea, de toate prejudecățile și ambițiile clasei din care provenea” (p. 20).

Totuși, după doi ani, Riccardo simte că Emilia este schimbată și încearcă cu disperare să localizeze momentul și motivul îndepărtării ei. Pe măsură ce căuta să rememoreze fiecare clipă, își dă seamă că lucruri neînsemnate, privite acum retrospectiv, ascund cute și fisuri care au creat pe nesimțite o falie tot mai adâncă. 

Deși clivajul e evident, răul care a determinat-o pe soția lui să înceteze să-l mai iubească rămâne incert pe tot parcursul narațiunii. Bărbatul raționează și analizează cu luciditate fiecare posibilă cauză a pierderii iubirii și proiectează scenarii fericite, incapabil să prevadă disprețul soției lui. „Există în iubire o mare capacitate nu numai de iluzie, dar și de uitare” (p.32). De altfel, nici chiar Emilia nu poate explica, dar nici nu caută explicații, ci doar e dispusă să facă unele concesii cu condiția ca soțul ei să cunoască noile ei sentimente și, dacă poate, să continue căsnicia într-un simulacru penibil. 

Într-un alt plan, autorul ne poartă în lumea cinematografiei, reprezentată printr-o figură centrală, producătorul Battista, și prin prezența episodică a regizorului Rheingold. Cititorul este lăsat să întrevadă formarea unui triunghi toxic: Inteligența – reprezentată de Riccardo, Frumusețea – Emilia și Oportunismul – Battista.

Battista este un personaj conturat prin acțiunile sale. Este un infatuat, alunecos și mercantil, este ceea ce economiștii numesc o „mână invizibilă” care pune lucrurile în mișcare pentru propriul avantaj. Ceea ce îl face cu adevărat nesuferit în ochii cititorului are legătură cu superioritatea afișată ostentativ și cu pornirea de a manipula prin impunere cordială. Prezintă o atitudine exagerat degajată și o siguranță de sine plină de viclenie. Dar Riccardo nu pare să vadă pericolul atunci când ochii lui Battista cad pe Emilia. Ignoră sau minimalizează orice semnal de alarmă, ba mai mult, acceptă invitația de a merge împreună cu Emilia la vila lui Battista de pe insula Capri pentru a scrie scenariul noului său film. 

Relația dintre el și soția lui își urma, imperturbabilă, coborâșul. Moravia reușește să descrie foarte realist zbaterea bărbatului disprețuit. Deși știm cât de inutil este fiecare gest de apropiere de cel pentru care nu mai însemnăm nimic, nu putem să nu empatizăm cu încercările bărbatului îndrăgostit care speră să mai găsească urme de iubire în sufletul soției lui. Doar că există un decalaj de timp neiertător între acțiunile lui și faptele Emiliei. 

Scenariul pentru care fusese chemat la Capri urmărea o nouă adaptare a celebrei Odiseea, atribuită lui Homer. E partea care mi-a plăcut cel mai mult! Cred că autorul a încercat să descrie personajele și prin felul în care percep ele mesajul poemului: Battista își dorea un calchiat după poemul antic, o producție grandioasă, ca să nu spun o masacrare cinematografică pompoasă, populată de personaje fabuloase și stridente, cu excentricitățile tipic hollywoodiene; Riccardo însă considera că numai o variantă în spiritul celei autentice sau cel mult apropiată de viziunea lui Dante despre Ulise ar fi viabilă; pe de altă parte, regizorul Rheingold  are o idee cel puțin surprinzătoare, dar care i-a revelat lui Riccardo un posibil motiv pentru disprețul Emiliei.

Rheingold propune o rescriere modernă, freudiană, în care analizează psihologic posibilitatea ca Ulise să fi părăsit Ithaca pentru că nu se mai înțelegea cu Penelopa. Dintr-un motiv oarecare, Ulise și-ar fi sfătuit soția să accepte cadourile pretendenților, pierzând astfel încrederea și distrugând dragostea Penelopei. De aceea el ar fi plecat la război și tot de aceea și-ar fi întârziat și întoarcerea acasă. Condiția pentru a-și accepta din nou soțul ar fi fost ca el să-i ucidă pe pretendenți. Ciudată interpretare! Ciudată și inacceptabilă a considerat-o și Riccardo. Doar că l-a străfulgerat un gând: nu cumva și Emilia crezuse că el acceptase ca Battista să-i seducă soția pentru a-i oferi slujba de scenarist? E momentul confruntării. Finalul este excepțional. Bărbatul trăiește o experiență supranaturală, o călătorie hipnotică în ireal… singurul final fericit posibil.

Publicitate

„Dante. Enigma”, de Matteo Strukul

Florența avea să fie aruncată într-o vâltoare de ură”. (p.283)

Dante. Enigma, de Matteo Strukul. București, Humanitas Fiction, 2022, traducere din italiană de Gabriela Lungu.

Matteo Strukul ne provoacă la o călătorie imaginară în orașul Renașterii italiene pentru a-l întâlni pe tânărul Dante Alighieri, cel de dinainte de a deveni autorul celebrei lucrări poetice „Comedia” – „Divina Comedie”, după cum e cunoscută grație lui Giovanni Boccaccio. Așadar, cartea de față nu este despre viziunea lui Dante despre calea spre desăvârșire prin Infern, Purgatoriu și Paradis, ci despre închipuirea vieții de zi cu zi a scriitorului medieval, aflat în mijlocul unor frământări sângeroase, cât se poate de pământene. Este de presupus că, precum capodopera lui literară care a rămas necunoscută mai bine de 230 de ani, și viața lui Dante Alighieri are părți neaduse încă la lumină. În general, nimic nu se consideră a nu fi important în biografia unei personalități atunci când îți propui să înțelegi mecanismele care au contribuit la formarea ei. A nu cunoaște anumite detalii care au direcționat sau au inspirat faptele, ar fi o mare pierde. În același timp, fără a părea îngustime, există în viața oricui amănunte care nu servesc cu nimic acestui scop, iar acestea sunt adesea exploatate la maximum și ajung, absolut nedrept, să prevaleze. Când în spatele unui „mister” nu mai este nimic spectaculos de aflat, dar ne încrâncenăm în a-l dezgoli, nu este exclus să descoperim o platitudine, o existență monotonă, o rutină plictisitoare, goliciuni lovite de banalitate… Literar, acestea pot avea o relevanță, dar dacă nu ai această miză, atunci misterul nu poate fi decât o plăcută prelungire a imaginii pe care ți-ai format-o. Este și cazul lui Dante Alighieri. Matteo Strukul nu apasă pedala, deși însuși Dante și-a construit întreaga operă pe încercarea de a desluși ce se află „dincolo”.

Dante-omul este, cu siguranță, o enigmă, un mister pe care Strukul încearcă să-l dezvăluie fără a ne altera percepția asupra scriitorului. Autorul fixează povestea între anii 1288 și 1293. Îl descoperim pe tânărul Dante Alighieri, visător și îndrăgostit fără speranță, pe fundalul unui Ev Mediu distrugător de suflete, când „ura se târa pe străzile Florenței”. Cerchi și Donati își disputau supremația asupra orașului, iar vendeta lor politică sfâșia, la sfârșitul secolului al XIII-lea, tânărul oraș italian. Dante s-a trezit prins fără voie în vâltoarea conflictelor fratricide dintre guelfi și ghibelini, dintre guelfii albi și guelfii negrii, iar premoniții sumbre îi bântuiau gândurile. Nu era dornic de luptă, dar nici nu putea sta deoparte. Pe acest fundal se conturează un portret eroic a lui Dante, protagonist remarcabil al bătăliei de la Campaldino. Găsesc la el ceva din exaltarea lui Byron. E imaginea unui poet războinic, bântuit de coșmaruri și viziuni apocaliptice, un tânăr fragil până la urmă, încercat de crize grave de epilepsie și ajuns în fața unui război sângeros care îl va schimba definitiv!

Pe scurt: Un fior ca o adiere rău prevestitoare a răscolit orașul odată ce s-a aflat despre bătălia sângeroasă de la Pieve al Toppo, când ghibelinul Buonconte da Montefeltro a organizat o ambuscadă și a măcelărit întreaga armată sieneză condusă de guelful Ranuccio Farnese. Ugolino della Gherardesca a sfârșit în Turnul dei Gualandi din Pisa împreună cu copiii și nepoții săi unde fuseseră întemnițați de vicleanul episcop degli Ubaldini. Florența se pregătește și ea de luptă: „Arezzo era ghibelin, și dacă și Pisa va deveni la fel, Florența va fi prinsă între doi dușmani de moarte” (p. 86). Iar cum Pisa a căzut în mâinile episcopului, florentinul Corso Donati decide să atace armata ghibelină. Pe acest fundal, în Florența își face apariția, în trecere, Carol II de Anjou. Astăzi, ne e greu să ne imaginăm un conflict între Florența, Pisa și Arezzo, dar se pare că  rivalitatea lor a făcut istorie. Personal, m-am pierdut puțin prin toată încâlceala de intrigi și de nume. Matteo Strukul parcă intuiește și alternează capitolele, extrăgând cititorul din mijlocul masacrului pentru a-l purta prin Florența de dinainte de Florența, un oraș sărac, împărțit în cartiere mizere și periculoase, dar totuși Florența lui Dante și a lui Giotto – „un tânăr impunător, cu umeri lați și niște ochi deschiși la culoare pe o față ca luna plină” (p. 56), care tocmai descoperise un procedeu de obținere a unei anumite nuanțe de albastru. Procedeul merită citit!

Dante trăia și un zbucium intern: era prins într-o căsnicie lipsită de fiorul iubirii, de susținerea și de plăcuta complicitate pe care o presupune un mariaj. Povestea e veche! Cu toate că era o femeie inteligentă, sensibilă și perspicace, Gemma, soția lui, s-a dovedit a fi incapabilă să înțeleagă aspirațiile literare ale soțului ei. Dante însă „ținea la versurile sale, la fragmentele acelea de libertate care îi permiteau să se exprime, să evite mediocritatea vieții, cel puțin într-una dintre artele Florenței” (p.54). Își dorea să scrie „ceva care e puternic legat de Florența și de o nouă manieră de a concepe scrisul, o manieră care s-a născut datorită lui, orașului” (p.150). Visa să conceapă o operă ambițioasă prin care să celebreze iubirea și femeia venerată. Noi știm, acum, că a reușit! 

Îl descoperim deopotrivă pe neînțelesul Dante, cel care construia ziduri între el și lume, și pe bărbatul visător, îndrăgostit de Beatrice. A trăit un fel de Sindrom Sthendal cu mult înaintea celui care i-a dat numele, doar că pe Dante nu frumusețea orașului l-a înfiorat, ci Beatrice, femeia-înger, a fost cea care l-a făcut să simtă că își pierde echilibrul. A zărit-o doar o clipă într-o piață aglomerată și a revăzut-o apoi, fără să-i vorbească vreodată. Cu toate acestea, ea „întruchipa iubirea perfectă, salvarea, promisiunea unei vieți chiar și pentru ceea ce nu era viață” (p.55).  Iubirea lui imaterială s-a transformat, după moartea fetei, într-o sursă de inspirație poetică care îi străbate întreaga operă.

El dorea ca operele sale poetice să se măsoare cu realitatea și chiar să o întreacă. Femeia pe care o imagina, iubirea pe care o voia erau cheia pentru a înfrunta și a învinge oroarea și mizeria lucrurilor pământești. Dar pentru a face asta, pentru a crea ceva cu adevărat sublim, trebuia să ajungă să cunoască ce e mai rău, pentru a se regăsi în frumusețe trebuia să se piardă în orgia violenței” (p. 137).

Autorul a reușit să creioneze un portret tulburător al tânărului Dante Alighieri și să reconstituie atmosfera sumbră și întunecată care i-a influențat opera de mai târziu. De altfel, Matteo Strukul, romancier, prozator, eseist, traducător, jurnalist și profesor de scriere narativă, este autorul mai multor romane istorice și este director artistic al festivalului italian dedicat romanului istoric.

În Florența, foarte aproape de Piazza della Signoria, se află și acum casa în care a locuit Dante. La câțiva pași de ea, se înalță Turnul della Castagna, fost loc de întâlnire pentru membrii guvernului florentin. În roman se face referire la sistemul de votare medieval, care avea loc în acest turn și care consta în folosirea castanelor albe, respectiv negre, pentru exprimarea opțiunilor de vot. Cum în Florența castanele se mai  numesc și ballotte, nu este exclus ca de aici să vină și ceea ce numim astăzi buletinul de vot!

„Călătorie în România”, de Sacheverell Sitwell

Ceea ce este veșnic și de neuitat în România sunt marea câmpie a Transilvaniei, pădurile Olteniei, bălțile Deltei Dunării, văile Neamțului, picturile Suceviței și Voronețului, casele din lemn și costumele vesele pe care le vedem de-a lungul drumurilor. Aceasta e România dintotdeauna, în timp ce România modernă a uzinelor și blocurilor de apartamente reprezintă doar o adaptare la condițiile de civilizație ale secolului XX. Noi o preferăm pe cea veche. Și aceasta e cea care va dăinui, împletită cu ceea ce este nou” (p. 21).

Călătorie în România, de Sir Sacheverell Sitwell, traducere de Maria Berza, București, Humanitas, 2022.

Sir Sacheverell Sitwell, aristocrat și literat englez, este  autorul a peste 130 de volume de versuri, eseuri, lucrări de istoria artei și jurnale de călătorie.

„Călătorie în România” este cronica vizitei sale în țara noastră, întreprinsă în anul 1937, la invitația prințesei Anne-Marie Callimachi, cea căreia îi dedică volumul. Sitwell mărturisește că pentru el, România era o țară îndepărtată și necunoscută, iar surpriza descoperirii unor locuri fascinante a fost cu atât mai mare. A fost impresionat de peisajele neatinse și de puritatea localnicilor, de tradiții, folclor, de portul popular și de bogăția solului și subsolului.

Și-a început itinerarul din Sighișoara, a trecut prin Sibiu și apoi a urmat șoseaua de-a lungul Oltului spre Oltenia, „ținutul mânăstirilor”(p. 36). A aflat și a redat în carte legendele Mănăstirii Cozia și ale Mânăstirii Dintr-un Lemn și a fost copleșit de frumusețea bisericilor construite într-un stil valah autentic, nealterat de-a lungul secolelor. A poposit la Govora și a ajuns la Mânăstirea Hurezi, „cea mai tipică și cea mai plăcută dintre mânăstirile românești” (p. 39). Descrie tot ce vede – arhitectură, picturi, veșminte, îndeletniciri – făcând comparații pe cât de surprinzătoare, pe atât de măgulitoare. Curios și atent, descoperă mici detalii pe care le asemuiește unor imagini din tablourile marilor artiști ai lumii. Consideră această zonă ca fiind cea mai frumoasă din țară și o numește „România toscană”. E profund impresionat de „casele doamnei Duca” – culele de la Măldărești –  și de bucătăria românească. Trece prin Curtea de Argeș și prin Câmpulung, apoi ajunge la Rucăr, presupunând că „originile neamului trebuie să fi pornit din acești munți” (p. 52). Este atras de frumusețea portului popular și caută să înțeleagă influențele pe care le regăsește în fiecare piesă vestimentară. Participă la un târg de duminică și la o nuntă și observă întregul ritual după care se desfășoară evenimentul. Are senzația întoarcerii în timp, senzație care îi pare și mai reală după ce ajunge la Castelul de la Bran. „Era ca și cum întrezărisem deodată luxul și civilizația, după câteva zile petrecute în locuri îndepărtate” (p. 62). Vizitează Brașovul (Kronstadt) și Sinaia, iar întâlnirea cu Regina Maria a fost un moment pe care autorul a ținut să-l descrie în detaliu.

Află despre existența unui sălaș de țigani, dar regretă că nu a putut să-l viziteze pentru că era fascinat de această etnie. De altfel, de peste tot pe unde a avut ocazia să-i întâlnească, a fotografiat figuri de țigani, cu care a ilustrat volumul. Le dedică numeroase pagini, încercând să le înțeleagă istoria, tradițiile și cutumele, „reminiscențe ale originii lor indiene”.

Capitala însă nu îl impresionează peste măsură: „trăsăturile Bucureștiului constau în personalitatea sa, nu în monumente” (p. 97). Felul în care percepe Sitwell orașul este cu totul surprinzător. Sunt pagini care trebuie citite atât pentru acuratețea detaliilor, cât și pentru estetica narativă. E interesat de aspecte istorice și arhitecturale și face conexiuni remarcabile. Valea Dunării a fost o revelație pentru el, iar chipurile aspre ale pescarilor i-au provocat emoții intense.

Și-a încheiat călătoria după ce a vizitat Moldova și Bucovina, încântat de frumusețea desăvârșită a locurilor. ”România, cu frumoasele ei amintiri, rămăsese dincolo de noapte” este propoziția cu care Sitwell încheie premonitoriu cartea. Totul se va schimba apoi, iar România într-adevăr va rămâne pentru o lungă perioadă „dincolo de noapte”.

După ce totul a fost rostit și încheiat, puritatea populației țărănești, muzica populară de care m-am îndrăgostit profund, bâlciurile de țară, lăieții cei pitorești, minunatele peisaje din Oltenia sau din Deltă, toate acestea la urma urmelor sunt România” (p. 21).

Adipoton împotriva mâhniciunei

Cu adevărat că zama viței este un adipoton împotriva mâhniciunei și strugurii ei sunt cele mai bune și mai minunate roduri ale pământului. De ar ști omul să se metahirisească cu dânsul după cum se cade, n’ar mai avea trebuință de altă doftorie; pentru că această doftorie vioae și voioasă are daruri minunate. Când se ia cu măsură, face inima veselă, mintea voioasă, întărește trupul, gonește întristăciunea, arată iubință, pe oameni îi îndeamnă să cânte, să gioace, să aibă îndrăzneală și să se socotească viteji. […]; în scurt, este un Dumnezeu a păgânilor.” (Despre vin, Din cugetările contelui de Oxenstiern, traducere din anul 1750 și copiată de M. Eminescu în 1876).

Axel  d’Oxenstierna (1583 – 1654), bunicul autorului,  a fost un cunoscut diplomat și om de stat suedez din vremea lui Gustav Adolf. După o viață destul de tumultuoasă, contele de Oxenstiern s-a retras în liniștea oferită de studiu, iar mai târziu și-a redactat cugetările care i-au adus „lauda exagerată că e un Montaigne al nordului” (D. Murărașu). În secolul al XVIII-lea i-au fost traduse Cugetările și în limba română, iar una dintre cele patru copii manuscrise după original, datată 1779, se pare că se găsea la Eminescu. Poetul a copiat în caietele sale câteva cugetări și altele le-a reprodus în gazeta Curierul de Iași.

M-a amuzat așa…  la început de an: Să gonim întristăciunea!

Putea fi și mai rău!

A fost un an dramatic, cu amenințări și condus în continuare de marile ego-uri ale lumi. Partea bună e că ori ne-am maturizat noi, ori au pălit ele și au devenit ridicole odată ce și-au dezvăluit toxica iubire de sine.

A fost și un an în care, undeva sub o băncuță, zgribulit de frig și de frică, am găsit un suflețel al nimănui. M-a adoptat și m-a lăsat să o numesc Tasha. Acum e stăpâna viei!

Așadar, se cuvine un tort non-conflictual ! Mulți, mulți ani cu bucurii!

Epoca zidurilor: Cum schimbă lumea barierele dintre națiuni, de Tim Marshall

„Alege un conducător care investește în poduri, nu în ziduri.” (Suzy Kassem, p. 105)

Că avem o „mentalitatea de fortăreață” o dovedește permanenta grijă de a ne împrejmui „sărăcia și nevoile și neamul”, cum ar spune poetul. Însă pe noi, românii, nu gardurile ne definesc, ci porțile. Avem o cultură a porților, a măreției și a sacralității lor, le încărcăm cu o simbolistică arhaică, mistică pentru că le știm a fi prag și trecere. Zidurile, dimpotrivă, conțin întreaga semnificație a piedicii, a obstacolului, a tot ceea ce se opune evoluției. Iar când acestea se înalță peste noapte, arogante și zeloase, se naște ura, mânia, îndoiala. Și iată-ne iarăși în fața unui zid care se dovedește, și acesta, greu de trecut: Schengen. O barieră justificată prin mult trâmbițatele principii democratice de la care chiar Democrația își ia derogare… pentru că poate!

Lucrarea Epoca zidurilor: Cum schimbă lumea barierele dintre națiuni, de Tim Marshall, București, Litera, 2020,  dezbate subiectul pe toate părțile. Ziduri este termenul pe care Marshall îl folosește în mod generic pentru orice construcție separatistă: bariere, garduri și diferențieri de toate felurile. El observă că, indiferent de dimensiunea și motivațiile geografice sau culturale, „aceste ziduri sunt rezultatul diferențierilor și nu cauza – cu alte cuvinte, sunt doar începutul poveștii.” De ce simțim nevoia să ridicăm bariere, ziduri, garduri, fortărețe? Care sunt liniile de falie care construiesc și solidifică zidurile?  Migrația în masă, globalizarea, naționalismul, terorismul, diferențele culturale, orientările politice, schimbările demografice, identitatea de grup, crizele financiare,  războiul, convingerile religioase, divergențe de natură etnică, lupta pentru resurse… Sunt acestea motive sau doar pretexte ale separării? Concluzia e că la baza ridicării barierelor stă dihotomia „noi și ei”. Presupunând că știm cine suntem „noi”, autorul încearcă să identifice cine sunt ”ceilalți”: cei de altă limbă, altă culoare, altă religie, alte convingeri…  Pentru aceasta, face scurte incursiuni în istoria civilizațiilor, marcând momentele, divergențele, politicile, temerile sau pretextele care au dus la înălțarea barierelor dintre națiuni. Statisticile prezentate de el sunt sumbre, iar înșiruirea zidurilor ridicate de-a lungul timpului – „ monumente ale eșecurilor politice”, cum le numește, este cu adevărat uluitoare:

Zidurile Troiei, ale Ierihonului și ale Babilonului; Marele Zid Chinezesc; Marele Zid din Zimbabwe; Zidul lui Hadrian; Zidurile Incașe din Peru și din Constantinopol; Zidul-graniță dintre Israel și Cisiordania (cel mai sinistru și ostil din lume); Zidul Berlinului; Zidul de la granița SUA – Mexic; Întinderile de sârmă ghimpată din Balcani, care despart Grecia de Macedonia, Macedonia de Serbia, Serbia de Ungaria, plus cei 11 kilometri dintre Grecia și Turcia și 30 km dintre Bulgaria și Turcia; Barierele de la granițele Sloveniei cu Croația și cu Austria; Zidul construit de Polonia de-a lungul frontierei cu Belarusul; Gardurile ridicate de Suedia pentru a opri imigranții dinspre Danemarca; Sistemul de fortificații defensive ridicate în ultimii ani de Estonia, Letonia și Lituania cu vecinul lor comun, Rusia; Gardul ridicat de Emiratele Arabe Unite de-a lungul graniței cu Omarul; Barierele de la frontiera Kuwaitului cu Irakul, de la granițele Irakului cu Iranul și ale Iranului cu Pakistanul (700 km); Sistemul prin care Uzbekistanul s-a izolat de toți cei cinci vecini; Granița minată a Tadjikistanului; Barierele care  despart Bruneiul de Malaysia, Malaysia de Thailanda, Pakistanul de India, India de Bagladesh, China de Coreea de Nord, Coreea de Nord de Coreea de Sud; Zona-tampon dintre ciprioții greci și turci; Zidul din Gaza; Sistemele și scuturile antirachetă…

Autorul constată nu numai o întindere spațială a zidurilor, ci și una temporală și o alta culturală. Este de părere că zidurile fizice nu sunt decât proiecțiile celor psihologice și că omenirea a demonstrat, de-a lungul ei, mai degrabă o cultură a separării decât una bazată pe integrare, pe armonizare. Expune o teorie a zidurilor mentale care dublează barierele fizice: Marea Schismă a creștinismului, împărțirea islamului în sunniți și șiiți, confruntările dintre comunism, fascism și democrație,  „Marele Firewall”, sistemul chinezesc de cenzurare a site-uri neagreate politic și de monitorizare digitală a populației. Pe de altă parte, Marshall dă glas și vocilor care susțin ideea „granițelor deschise”, a unui regim al libertății totale de mișcare, ceea ce ar putea duce, în opinia lor, la reducerea sărăciei la nivel global, distribuirea mai eficientă a forței de muncă și a resurselor. Tentația zidurilor este veche și continuă. Din punct de vedere informațional, trăim o epocă a triburilor digitale, iar autorul se întreabă dacă și aceste triburi moderne vor simți nevoia să ridice bariere precum predecesoarelor lor de la începutul omenirii.

Tim Marshall a fost corespondent de presă, redactor pe probleme de diplomație și editor. Îndelungata sa activitate jurnalistică l-a adus adesea în mijlocul celor mai mari probleme cu care se confruntă omenirea, iar observațiile sale sunt expuse cu lejeritate în lucrările și reportajele publicate. Pe lângă informații, date și statistici, autorul a ilustrat cartea cu hărți și imagini relevante și a citat numeroase personalității mondiale.

„Condiția umană înseamnă că niciodată nu vom ajunge la o unitate totală, dar asta nu ne scutește să încercăm” (p. 266)

„Roma, Neapole, Florența”, Stendhal

„Nordul judecă după simțurile anterioare, sudul după ce face acum plăcere simțurilor lui” (p. 41, „Roma, Neapole, Florența”, Stendhal, București, Editura Univers, 1970)

Printre celebrele „victime” ale Marelui Tur (Grand Tour) s-a numărat și Marie-Henri Beyle, Stendhal, după unul dintre zecile sale nom de plume. Marele Tur era un fel de apogeu, de desăvârșire a perioadei de formare și de educație a tinerilor aristocrați europeni. Încă înainte de secolul al XVIII-lea, plecarea într-o călătorie prin Europa, și mai ales în Italia, devenise o modă care s-a dovedit benefică pentru artă și literatură, deoarece mulți tineri înzestrați (Goethe, Byron…) și-au transpus impresiile de călătorie în opere memorabile. De mirajul călătoriei au fost ademeniți și tinerii români cu stare (Alecsandri, Negruzzi, Dinicu Golescu, Kogălniceanu…), care au ajuns să cunoască, și în acest fel, cultura și civilizația altor țări. 

Până în acel moment, Stendhal (1783 -1842) mai călătorise în Germania, Austria și Rusia, dar și în  Italia, ca sublocotenent în armata napoleoniană. Și-a început Marele Tur când avea 33 de ani, cu toate că, în primul paragraf al volumului „Roma, Neapole, Florența” ne spune că, la vremea respectivă, avea douăzeci și șase de ani („Berlin, 2 septembrie 1816. – Deschid scrisoarea care-mi acordă un concediu de patru luni. Exultare, bătăi de inimă. Cât de nebun pot fi încă la douăzeci și șase de ani!”). Călătoria lui Stendhal s-a desfășurat potrivit uzanțelor vremii. A stat câteva luni la Milano, a continuat prin Pavia, Piacenza și Reggio, apoi prin Bologna, Florența și Siena, a trecut prin Roma pentru a ajunge la Napoli, a vizitat Pompeii, Salerno și Reggio Calabria și s-a întors la Roma pentru cincizeci de zile. Milano a devenit orașul său de suflet și până la final s-a declarat a fi milanez. „Milanezul nu e rău și o dovedește net într-un singur fel: e fericit. Ce precede e clar. Ce urmează, doar probabil.” (p. 101). Florența s-a dovedit a fi copleșitoare: „Aici au trăit Dante, Michelangelo, Leonardo da Vinci! îmi spuneam; ai dinainte nobila așezare, regina evului mediu! Între zidurile acestea reîncepu civilizația. ” (p. 205).  Și tot aici, a trăit o stare de emoție profundă în fața operelor de artă de la Biserica Santa Croce, stare care astăzi îi poartă numele: sindromul Stendhal: „… eram într-un fel de extaz la gândul că mă găsesc în Florența și în vecinătatea marilor oameni cărora le văzusem mormintele. Absorbit în contemplarea frumuseții sublime, o vedeam îndeaproape, o atingeam ca să spun așa. Ajunsesem la acel punct al emoției în care se întâlnesc senzațiile celeste provocate de artă cu sentimentele pasionate. Ieșind de la Santa Croce aveam palpitații, ceea ce se numește nervi la Berlin; viața din mine se epuizase, pășeam cu teama de a nu cădea.” (p. 206)

A ilustrat, în stilul său realist, aspecte ale politicii și ale administrației locale, adânc corelate cu filosofia, poezia și particularitățile spiritului italian. Era încântat de tot ce vedea în jurul său. Peste tot pe unde a colindat, a vizitat teatrele și nu a ratat nicio reprezentație, a întâlnit artiștii epocii, a analizat costumele și decorurile și a dat dovadă de un simț critic foarte dezvoltat. Avea însă și o apetență neobișnuită pentru „aventurile galante” ale altora și era curios să afle detalii care în mod normal nu ar fi trebuit să-l privească. Dar tocmai datorită acestor indiscreții, el descrie cu obiectivitate o epocă… cu toate ale ei.

Deși a acordat o atenție deosebită manifestărilor artistice, a ținut să viziteze și locurile cu însemnătate istorică. „Tot ce-am văzut mai curios în călătoria mea e Pompei; te simți purtat în antichitate; și de ai cât de cât obiceiul să crezi doar în ce ai încercat, afli pe loc mai mult decât un savant.” (p. 262). Și apoi: „Am urcat ieri Vezuviul: cel mai obositor lucru de când mă știu. Urcarea conului de cenușă e diabolică. ” (p. 251)

A fost sedus de firea pasională a tinerilor italieni și a admirat naturalețea cu care își manifestau dezinteresul față de marile teme de meditație cu care își pierdeau timpul „sclivisiții francezi”.  A descris într-o manieră narativă foarte plăcută societatea italiană pe care a comparat-o neîncetat nu numai cu cea franceză, dar și cu cea germană sau engleză. Italia este însă cea câștigătoare! „Nici un englez dintr-o sută nu îndrăznește să fie el însuși, nici un italian din zece nu concepe că ar putea fi altfel decât e.” (p. 102)

Dacă, așa cum a spus, a respectat un singur om, pe Napoleon, care este amintit de zeci de ori în paginile cărții, cu siguranță Italia este țara pe care a admirat-o, care l-a mișcat profund și la care a revenit peste ani.

„Italia datorează totul evului mediu însă, formându-i caracterul, evul mediu a și otrăvit-o cu ura, așa că țara asta frumoasă e atât patria urii, cât și a iubirii.” (p. 64)

Adagio italian: Napoli

Napoli este pentru cei care cred că le-au văzut pe toate pe lumea asta! Despre oraș nu auzisem numai de bine, așa că m-am apropiat cu oarecare îndoială.

La o privire superficială, Napoli poate părea o amestecătură de prea mult cu de toate, un furnicar pestriț, un graffiti strident și grăbit pe o arhitectură veche. E genul de oraș care ori îți place, ori nu. Nu prea e cale de mijloc. Cred că depinde doar de privitor și de capacitatea lui de a fi deschis spre diversitate, precum napolitanii la vorbă. Până și în grupul nostru părerile despre oraș au fost diferite. Foarte diferite! În ceea ce mă privește, am descoperit un loc extraordinar de pitoresc, fascinant în detalii, pentru că doar niște detalii am apucat să văd în timpul rămas după vizita la Pompeii. Mi-a lăsat însă impresia unui colț al Italiei desprins din filmele vechi, pe care le-aș revedea oricând.

Nu se poate spune că norocul nu ne-a însoțit în această călătorie, iar el s-a manifestat în nenumărate forme. Una dintre ele s-a numit Luisa, o italiancă drăguță din Pompeii pe care am cunoscut-o în tren și care s-a oferit să ne orienteze puțin prin Napoli. Am urmat-o până în centrul vechi al orașului, de unde ne-a indicat direcția și obiectivele principale. Tot ea ne-a dat un ultim sfat: să fim atenți la „buzunare”. Nu am vrut să mă mai încarc cu teama legată de hoții de pe motoscutere care trec în viteză pe lângă tine și-ți smulg geanta sau bijuteriile, deoarece din această cauză, acum ceva timp, aproape am pierdut farmecul Marsiliei. Așa că mi-am luat seninătatea neștiutorului și telefonul, pregătită să imortalizez momentul.  Dar până aici mi-a fost norocul: nu mai exista strop de spațiu pe telefonul meu. Acesta mi s-a părut un motiv cât se poate de întemeiat să ne oprim pentru un cappuccino, unii pentru a privi spectacolul străzii, alții să-și facă puțin spațiu pe telefon.

Ne-am plimbat prin partea veche a orașului. Străzile sunt înguste și lungi, străjuite de clădiri vechi la parterul cărora se află înghesuite una lângă alta tarabe, spații comerciale, localuri și restaurante, iar deasupra se înalță mai multe etaje cu locuințe. Lumea însă părea să fie toată în stradă: localnici mai mult sau mai puțin grăbiți, turiști aflați în grade diferite de uimire, copii care se jucau pe margine, comercianți care-și strigau marfa… un vacarm aproape balcanic, dar fermecător și irezistibil. M-am surprins bucurându-mă de el, eu care iubesc liniștea.

Și apropo de liniște, m-a impresionat numărul mare de biserici, catedrale, mănăstiri – refugiul și mângâierea de-a lungul timpului în această parte de lume. Am admirat, în trecere, arhitectura veche, simetriile armonioase, adăugirile specifice epocilor traversate. Orașul are origini grecești, iar mărturii vechi de 5000 de ani s-au păstrat cel mai bine în subteran, Napoli Sotterranea, acolo unde s-au descoperit vechi monumente funerare grecești, peste care romanii au construit apeductul care alimenta orașul cu apă. Tunelurile abandonate sute de ani, au devenit zone de refugiu în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care sunt curioși sau nu suferă de claustrofobie pot vizita catacombele. Dar chiar dacă sunt amenajate, este nevoie de curaj și de puțină nebunie pentru a te aventura prin spațiile care, pe alocuri, se îngustează atât de mult încât abia te poți strecura tu și sursa de lumina de care ai neapărată nevoie.

Ne declarăm doritori de puțin răsfăț, așa că ne așezăm la o masă pentru a gusta celebra pizza napoletana și un pahar rece de „lacrima Christi”. Cert este că dintre toate cele pe care le-am gustat în Italia, piazza de aici mi-a părut cea mai gustoasă. Își merită renumele cu prisosință.

Mai mult, bucătarii sunt foarte amabili și dornici de a împărtăși secretul culinar. Am aflat astfel cum se face cea mai bună passata di pomodoro și mi-am pus noile cunoștințe în aplicare imediat ce am ajuns acasă. Așa… ca să nu uit!

Portul și partea modernă a orașului sunt o frumoasă prelungire a zonei turistice. Oamenii sunt exuberanți, mereu încântați să te cunoască și nu au rezerve în a intra în contact cu străinii. De altfel, e o plăcere să-i asculți vorbind în dialectul lor napolitan. Sună ciudat, dar plăcut! Cântecele napolitane sunt emoționale și au o muzicalitate aparte. Maria Nazionale este dintr-o localitate micuță de lângă Napoli, Torre Annunziata: 

<<…ba chiar și limbajul aduce bine cu cel românesc. Aici auzi chiar expresiile: „mama-ta, sora-ta ”, care nu-s uzitate de ceilalți italieni>> („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 149).

Napoli are o anume stranietate. Simți că zarva străzii este doar un scenariu, un canovaccio schematic tipic commediei dell’arte, o mască sub care se ascunde neașteptata frumusețe a locului. Și apropo de comedia dell’arte, pe panourile și tarabele comerciale găsești zeci de reprezentări ale vestitului personaj Pulcinella, prototipul pungașului viclean, nelipsit din reprezentațiile stradale medievale, al rebelului simpatic – așa cum îmi pare mie orașul.

„Cetatea Neapole, antica Parthenope, ca o regină pe tron, încoronată cu castelul Sant-Elmo, muindu-și poalele în Mare la Castelul „dell’Uovo”, cuprinde grațios fondul mijlociu, și Capul-de-Munte, ca un baldachin, decorat cu pini pitorești, în formă de umbrele colosale întinse, se ridică dinapoi. Mai departe spre Apus, muntele Soma sau Vesuviul, ca din pipă gigantică pururea fumegă, noaptea însă arătând para focului ce scoate din rărunchii pământului, niciodată ostenindu-se. În fine, cetățile desgropate după șaptesprezece secoli, Erculanul și Pompeia, împrejurate de vii și plantații de bumbac, sunt încadrate de Capul Sorentin, de unde până la noi ajungea mireasma florilor de portocali ce-l adumbresc.

În adevăr, Neapole merită a se chema grădina Italiei, și mi-ar fi părut rău să nu fi venit a vedea acest rai pământesc.” („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 146).

Ziua lui NU

Întâmplător sau nu, tocmai citesc o carte veche de călătorii și mici filosofii: „Străbătând Italia: reflecții”, de Clitus Constantinescu, București, Editura Cugetarea, [1939]. Autorul nu insistă prea mult pe descrierea locurilor, ci încearcă să ne împărtășească modul de viață, frânturi de istorie, esența spiritului italian… așa cum le-a descoperit el în această călătorie. Relatările sunt aproape poetice, încărcate de metafore și de nuanțe filosofice și mai puțin de informații. Se folosește de fiecare situație ivită pentru a-și expune gândurile și părerile într-o manieră pedantă, câteodată pasională, alteori rezervată, dând dovadă de o mare putere de observație și de simț critic. O simplă discuție cu un țăran italian a cărui singură avere materială era haina de pe el, dar care se simțea bogat și fericit pentru că avea o familie mare, îi provoacă autorului nevoia de a face o comparație între Italia (fascistă, la acea vreme) și Rusia comunistă.

Despre Rusia de atunci spunea: „Rusia a înaintat așa cum înaintează o amibă. Nu sabia și pușca au fost armele propriu-zise, acestea întâmplător, ci însăși corpul, însuși structura sufletească slavă a acestui popor. Dovada, de altfel, este faptul că ei nici nu au colonii îndepărtate de corpul poporului rusesc. Ei au înaintat ca o apă care inundă, ca un aluat care se revarsă peste marginile prea joase ale copăii. Rusia a revărsat și a înghițit apoi. Rusia este un lichid în care s-au înecat celelalte popoare. Și vai de popoarele care sunt înghițite de acest popor lichid.” (p. 142)

Însă Italia reprezenta pentru el o „minunată imensitate!”

Și tocmai astăzi, Grecia sărbătorește Ziua Oxi sau Ziua Ohi – Ziua lui NU. Se împlinesc 82 de ani de când, în anii tulburi ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, ”minunata imensitate” care forma, alături de Germania și de Japonia, Axa Roma-Berlin-Tokyo a solicitat grecilor permisiunea de folosi, în scop armat, un pasaj de trecere pe granița greco-albaneză. Ultimatumul trimis grecilor de către Benito Mussolini a fost respins de către prim-ministrul Greciei, care a răspuns în franceză – limba diplomației de la acea vreme: „ Alors, c’est la guerre!”, iar localnicii au ieșit în stradă scandând: „Oxi! Oxi!” (Nu! Nu!).  Cuvântul „Oxi” reprezintă astăzi sinonimul acelei zile, dar și simbolul eroismului, al demnității și al hotărârii în fața intențiilor invadatoare, oricare ar fi ele. Și așa ajungem la Rusia! Iată-ne iarăși puși în fața unei provocări menite să ne pună la încercare înțelepciunea, curajul, unitatea și puterea de a spune NU.  Vom vedea dacă am învățat ceva!

Octombrie

Crâmpoșia fermentează în cramă, la concurență de arome cu mustul roșu abia stors…

Dulceața de gutui ne promite o iarnă dulce-amăruie cu dor de armistițiu …

Moca mea tâlhărește în continuare, făcându-ne dramatice demonstrații de „sunt stăpâna-n casa mea, rup papuci pe canapea”…

smart

Iar bătrânul Alutus privește totul cu îngăduința celui care știe că, din păcate, și asta trece!

%d blogeri au apreciat: