Posted in Cărți, Recenzii

„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

imaginary coffee

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “451 Fahrenheit” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mânile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficint de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Advertisements
Posted in Gânduri

Chipuri închipuite

imaginary coffeeAstăzi am avut pentru o clipă impresia că mi-am pus masca fericirii. Aiurea! Zâmbetul acela cât toată fața e real, e al meu. Teoretic, ne construim chipuri care să ne reflecte o anumită parte, firavă și nesigură. Ne ascundem în spatele lor, ajungem să împrumutăm de la ele și, cel mai adesea, ne transformăm în măștile pe care ni le tot punem. Devenim colecții de măști. Prizonierii măștilor noastre… oameni triști cu chipuri fericite.

Ador anotimpul astă! E cu neputință să nu te facă să fi tu însuți. Iar mirosul…. nimic nu se compară cu mirosul ierbii proaspăt cosite, nefiltrat de scutul de ceară al măștilor.

Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Gânduri

Batista bordo

imagesToată lumea știe că viața este alcătuită din atavisme, plenitudine și inechități”.

Toate acestea sunt însă atât de diferit aspectate în viețile noastre! De câți ipochimeni loviți de grobianism nu ne împiedicăm la orice pas? Privesc personajul din fața mea: spilcuit și zâmbitor, afișează un aer mult prea binevoitor ca să fie bun augur. Ferchezuit cu o batistă de mătase brodată manual și decorată cu garnitură bordo începe să-și așeze ostentativ manșetele de la cămașa asortată (parcă pentru a-mi atrage atenția asupra brandului) și își rostește discursul întrerupt doar de zâmbetele de tip “știi tu”, menite să înlocuiască secole de involuție. E fantastic cum atavismul, plenitudinea (din mintea lui) și inechitatea se pot întruchipa într-o singură persoană. Spre ghinionul meu – persoana din fața mea. Spre ghinionul nostru – unul dintre cei care decid pentru noi. (Gata, mă apuc de curățenia de Paște!)

Posted in Cărți, Recenzii

Swedish literature

analfabeta care stia sa socoteasca

Prostia n-are nimic de-a face cu apartenența la o anumită rasă

“Analfabeta care știa să socotească”, Jonas Jonasson

Tema cărții e pretențioasă: visul american în variantă africană. După primele capitole am gândit că nu e genul meu de lectură și am fost tentată să o abandonez. Nu pentru că nu mi-a plăcut textul sau pentru că nu mă atrag nicicum complicațiile politice. Nu. Ci pentru că nu m-a convins. Cartea prezintă saga unei fete africane dintr-un ghetou, care ajunge într-un final ambasadoare. Cea mai mare parte a cărții este despre condiția persoanelor de culoare în timpul Apartheidului și despre contextul politic mondial de la mijlocul secolului trecut (despre Europa de Est – nici un cuvânt!).

Autorul înzestrează personajul principal, pe Nombeko Mayeki, fetița de 14 ani, cu toate cele necesare reușitei: istețime, putere de manipulare, capacitatea de a face conexiuni și analogii, dorința de a se informa, un ascuțit simț al observației. O autodidactă desăvârșită. Ceea ce nu m-a convins este tușa mult prea groasă în care a pus toate astea, la care a adăugat un imens tupeu pe care-l afișează fetița. Un tupeu tipic occidental! Fata e descrisă ca având un talent deosebit la matematică, iar autorul o transformă într-o adevărată wonder woman a cifrelor. În jurul ei toți par niște amatori, iar soluția e întotdeauna la ea. Cum am spus: wonder woman!

Întrebarea “Ce caut eu aici?” apare ca un leitmotiv demonstrând intuiția fetiței că locul ei nu e printre curățătorii de latrine din ghetoul din Johannesburg. La 14 ani devine șefa muncitorilor și se remarcă prin extraordinarul ei talent la socotit  (deprins odată cu  număratul latrinelor) și prin felul frumos de a vorbi (învățat de la un radio pe care-l asculta fără încetare).

În ghetou l-a cunoscut pe Thabo, un bărbat care după o serie de aventuri se alesese cu o pungă de diamante și cu multe cărți. Thabo s-a învoit să o învețe să scrie și să citească și i-a povestit numeroasele povești prin care trecuse. La un moment dat, bărbatul a fost ucis, iar fata i-a luat diamantele ascunse în locul dinților pierduți.  A plecat din ghetou spre o destinație care o fascina: Biblioteca Națională. A descoperit orașul Johannesburg, o lume cu totul diferită de ceea ce văzuse până atunci și a avut și un prim contact nefericit cu civilizația:  a fost lovită de mașina inginerului Westhuizen. Deși era beat și ajunsese cu mașina pe trotuar, tot Nombeko era considerată vinovată… pentru că era de culoare. Judecătorul a decis ca ea să lucreze gratis în serviciul inginerul Westhuizen. Inginerul Westhuizen fusese desemnat să transforme Africa de Sud într-o putere nucleară, de aceea stătea într-o locație bine păzită din afara Johannesburgului, Pelindaba.

In casa de la marginea orașului, Nombeko descoperă biblioteca, iar inginerul începe să aprecieze felul ei de a gândi. Citind cărțile de specialitate, fata devenea din ce în ce mai implicată în cercetările inginerului, făcându-i acestuia demonstrații complexe.

Situațiile se derulează în direcții destul de serioase, iar fata devine un pion principal într-o conspirație mondială din care nu lipsesc: teste nucleare, corespondență secretă cu președintele SUA, asasinat, misiuni diplomatice străine, Mossad. Toate acestea o aduc pe Nombeko în fața unui pericol de care scapă, desigur, printr-o inspirată „lovitură de maestru”. Ajunge în Suedia așa cum și-a dorit, dar în loc de o cutie cu carne de antilopă se trezește cu bomba nucleară cu care tocmai își plătise libertatea. Mă rog, autorul nu ne explică cum de a putut fi pusă bomba nucleară  în avion și transportată peste două continente fără a fi depistată.

În paralel, aflăm povestea suedezului monarhist Ingmar și a soției sale, Henrietta, fiica liderului comuniștilor din Sodertalje, Suedia. După o primă întâlnire în adolescență cu regele, Ingmar și-a petrecut mai mult de 16 ani încercând să ajungă să discute cu el. Când în sfârșit s-a aflat în fața suveranului, acesta l-a tratat cu superioritate, l-a îmbrâncit și l-a umilit. L-a numit funcționăraș, individ inoportun… iar toate astea l-au adus cu picioarele pe pământ. Ingmar s-a sucit instant din monarhist, într-un republican dornic să anihileze monarhia. Plănuia să aibă un băiat care să-i preia cauza când va fi mare. Abia după aproape 14 ani a reușit să aibă doi gemeni pe care i-a botezat Holger, după numele unui solat care-l ajutase pe drumul de întoarcere de la Nisa, după întâlnirea cu regele.

De teamă că școala ar putea să-i invețe pe copii să fie monarhiști, Ingmar s-a hotărât să declare un singur băiat, iar cei doi copii să meargă la școală prin rotație, astfel încât să petreacă mai mult timp cu tatăl lor care dorea să îi formeze ca republicani. Cei doi copii Holger erau total diferiți: Holger 1 era idiot, iar Holger 2 era foarte isteț.

Holger 2 a făcut o firmă de transport și a cumpărat o afacere de la un patron cu condiția să-l preia și pe un ceramist american, veteran de război cu mințile rătăcite, care trăia în subsolul clădirii. Acesta a fost momentul când Holger 2 a întâlnit-o pe Nombeko, după ce aceasta stătuse 4 zile pe o bancă în fața centrului pentru imigranți. Ea și bomba au devenit apoi problema lui, de aceea a invitat-o să locuiască în blocul lui dărăpănat. Timp de mulți ani au tot încercat să declare bomba, dar de fiecare dată au fost luați peste picior.  Au făcut din asta scopul vieții lor. Evenimentele se derulează pe parcursul multor ani, ele sunt uneori incredibile, alteori pline de umor, dar toate au o singură constantă: sclipirea de geniu a fetei. Totuși, iarăși nu pot să nu mă întreb: dacă a adus ea o bombă nucleară din Africa de Sud în Suedia fără să observe cineva, cum de nu a reușit atâția ani să scape de ea? Se pare că și geniul are limitele lui.

În amalgamul de evenimente se remarcă umorul de situație. Este totuși un umor clișeizat: chinezi ieșind din cutii, aterizări din avion fix pe acoperișul locuinței, confuzii previzibile… Evenimentele pot fi într-adevăr povestite într-o cheie comică și cred că autorul a mizat pe asta. Finalul este și el previzibil deși pe parcursul povestirii Nombeko își mai pierde din calitățile intelectuale extraordinare.

Concluzia: O experiență de lectură!

Posted in Muzică

In noi e loc numai de iarnă

imaginary coffee

Zăpada aceasta a ajuns să-mi fie dragă. Privesc cum se zbate iarna să rămână, cum se agață cu toți fulgii ei reci de copaci și de ghetele mele și cum nu mă mai sperie. E ciudat că abia acum începe să-mi placă. Probabil sunt omul cauzelor pierdute!

… la mine-n suflet este vifor

Și vin nebuni să facă schi…

Posted in Cărți, Recenzii

„Băiatul cu pijamale în dungi” de John Boyne

imaginary coffeeÎmbracă haina care trebuie și te vei simți persoana care pretinzi că ești.

Nu știam nimic despre carte, mă gândeam că este vorba despre un fel de “Prinț și cerșetor” și mă așteptam la un final trist având în vedere poza de pe copertă. Descopăr însă, mult mai mult: o realitate a Germaniei celui De-al Doilea Război Mondial în care extremele ajung să se atingă, iar alăturarea lor nu face decât să amplifice prăpastia dintre ele.

Naratorul privește întâmplările din perspectiva unui copil, descrie situații fără a le explica și greșește intenționat pronunția unor termeni. Bruno, un băiețel de nouă ani, află într-o zi că trebuie să se mute împreună cu familia, deoarece tatăl său, ofițer nazist, tocmai primise o nouă sarcină de serviciu. Deși se presupune că tatăl a fost avansat, se simțea o mare tensiune în familie și pe nimeni nu bucura această mutare.

Ajunși la noua lor casă, la Out-With (Auschwitz), copiilor le-a atras atenția priveliștea care se zărea de la geamul camerei băiatului:  la capătul unei grădini de flori se vedea un gard mărginit de sârmă ghimpată care împrejmuia o curte dezolantă, fără niciun petec de iarbă. Se întindeau cât puteai cuprinde cu ochii barăci scunde locuite de mii de băieți și bărbați. Aceștia nu păreau a fi rude, iar copilul a constatat contrariat că toți erau îmbrăcați la fel, în pijamale cenușii, dungate. Singura explicație pe care a găsit-o pentru toate acestea a fost că acel loc trebuie să fie ceea ce se numește “la țară”.  Da, așa descrie autorul terifiantul lagăr, pentru a sugera o dată în plus inimaginabilele implicații ale războiului.

Copilul hotărăște să facă o mică explorare pentru a afla care este criteriul după care se decide cine să se îmbrace în pijamale cu dungi, și cine cu uniforme ca ale tatălui lui. Deși i se spusese că nu are voie, Bruno s-a dus lângă gardul care împrejmuia lagărul. Imediat a zărit un băiat care părea un pic mai mic decât el, desculț și îmbrăcat în acele pijamale pe care era desenată o stea galbenă. Il chema Shmuel și se născuse fix în aceeași zi și același an cu Bruno.

“Treaba cu explorarea este că trebuie să știi dacă lucrul pe care l-ai descoperit merită să fie descoperit. Unele lucruri stau doar acolo ocupându-se de treburile proprii și așteptând să fie descoperite. Ca America. Alte lucruri probabil e mai bine să fie lăsate în pace. Ca un șoarece mort în spatele unui dulap.” Câtă dreptate se va dovedi a avea această teorie!

Shmuel nu înțelege nici el se petrece cu adevărat acolo și îi povestește lui Bruno viața de dinainte de a ajunge în lagăr. Locuise cu părinții în Polonia, iar tatăl lui fusese ceasornicar. Într-o zi fuseseră mutați cu toții într-un ghetou din Cracovia împreună cu mii de alți evrei, iar după un timp, armata nazistă îi adusese cu un tren pentru animale la Auschwitz.

Fapte fără prea mare însemnătate ne sugerează că, deși inocent, Bruno avea o teamă instinctivă: băiatul evreu fusese adus la un moment dat în casă pentru a spăla niște pahare. Bruno l-a întâlnit și i-a dat puțină mâncare, iar când Kotler a observat, Bruno nu a recunoscut că îl cunoștea.  Aceeași teamă o întâlnim și la mama lui, când a făcut o remarcă despre Fuhrer și și-a dat seama că a fost auzită de servitoare.

Relația lui Bruno cu Shmuel se transformă rapid într-o prietenie și încep să se întâlnească, de fiecare dată stând însă fiecare de partea lui de gard. Deseori, Bruno îi aducea câte ceva de mâncare, povesteau și chiar își făceau planuri să se viziteze. Bruno reprezintă chipul inocent al unei Germanii furibunde, iar Shmuel este victima fără vină a unui sistem bolnav. Relația dintre cei doi copii de aceeași vârstă reflectă fața și reversul, fapta și consecințele ei: băiatul evreu afișează tristețe, umilință, resemnare, pe când băiatul german privește cu încredere și cu spirit de aventură tot ce se întâmplă.

La un moment dat,  tatăl a luat hotărârea să-i trimită pe copii împreună cu mama  lor înapoi, la Berlin. Înainte de a pleca, Bruno a decis să treacă de cealaltă parte a gardului pentru a-l ajuta pe Shmuel să-și găsească tatăl care dispăruse de câteva zile împreună cu toți ceilalți cu care plecase la muncă. Bruno s-a îmbrăcat în hainele de lagăr aduse de Shmuel, s-a descălțat și s-a strecurat de partea cealaltă a gardului. Aici povestea se desprinde dramatic de orice apropiere de celebra “Prinț și cerșetor”. Finalul vine ca o metaforă, ca o lecție despre costurile războiului, despre inocență și prietenie.

 Aș vrea să aleg un cuvânt prin care să descriu cartea, iar prin minte mi se rotesc atât de multe într-o concurență tristă încât nu aș putea spune numai unul.