Posted in Teatru

The Curious Incident …

O intamplare ciudata cu un câine la miezul nopții„O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții” este incidentul meu plăcut dintr-o miercuri seara, când, fără niciun plan m-am trezit pe rândul 7, locul 6 din  Sala Pictura a Teatrului Național. Citisem cartea lui Mark Haddon (https://imaginarycoffee.wordpress.com/tag/mark-haddon/ ), așadar știam, în principiu, la ce să mă aștept. Totuși punerea în scenă m-a copleșit. Remarcabilele jocuri de lumini și sunete, efectele dramatice create de oglinzi mișcătoare, proiecții video, ecrane străvezii și schimbări spectaculoase de planuri în care, la un moment dat, chiar publicul se reflectă peste acțiunea din scenă, impresionează fără măsură.  Cu totul neobișnuit!

Fiecare protagonist, cu excepția lui Ciprian Nicula (Christopher), interpretează mai multe personaje, într-o dinamică controlată care nu lasă loc confuziei. De altfel, actorul este prezent pe scenă pe tot parcursul spectacolului, iar rolul său este intens; transmite  alternant stări care oscilează între vulnerabilitate, naivitate și forță – cu aceeași ușurință.

La final, ne așteaptă o întrebare pentru a-l cărui răspuns ar trebui să ne privim în oglinzile mai mult sau mai puțin mișcătoare ale conștiinței.

Regia: Bobi Pricop

Distribuția: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Ana Ciontea, Rodica Ionescu, Carmen Ungureanu.

Decorul: Adrian Damian.

Video: Dan Adrian Ionescu, Mizdan Negatro

Light design: Andrei Florea

Posted in Citate, Cărți, Recenzii

La porțile Africii; Inima neagră a lumii

20190302_113836Îmi imaginez șederea mea în Kenia ca pe o clipă care trece cu parfumul ei de cimbru peste covorul verde cafeniu al junglei… “ (pag.11).

Categoric,  voi păși cu toate simțurile  dincolo de “porțile Africii”, în Kenya și Maroc,  în Tanzania, Zanzibar și Mozambic, sorbind din cocktailul de experiențe și metafore, nuanțe și descrieri contemplative strecurate cu inteligență și umor în cele două volume primite de la autor, profesorul Radu Alexandrescu: „La porțile Africii” și „Inima neagră a lumii”, publicate la Editura Antim Ivireanul, în prima lună a acestui an.

Imaginația mea aseamănă Africa – prin asocierile tribale, desigur – cu statornicia, lentoarea, simplitatea până la primitivism. Cu orice altceva decât stresul, găselniță a civilizației, care ne macină quarter by quarter.

Inspirat de câteva lecturi și filme despre continentul negru, autorul își urmează visurile și ne invită și pe noi să facem același lucru. Îmi propun și eu să bifez pe bucket list-ul meu câte ceva legat de Africa și să sper că mă voi regăsi în acel “câteodată, visul devine realitate” cu care își încheie îndemnul.

La porțile Africii

Primul popas: Mombasa, Kenya. Abundența fructelor exotice și culorile vii din îmbrăcămintea femeilor contrastează puternic cu privirile goale și lipsite de expresie de pe fețele pârjolite ancestral de soarele Africii. Atmosfera este încărcată de un haos care însă dă originalitate locului: insecte, aer înăbușit, păsări asurzitoare, vocea imamului de la cinci dimineața, grupuri de pietoni cu pielea neagră care “se mișcă după coregrafia junglei” printre șoferii cu care împart aceeași lipsă de entuziasm, politețea colonială și arșița mistuitoare.

Fort Jesus îmi reamintește de fortul lui Coetzee din “Așteptându-i pe barbari”, iar din scurta descriere regăsesc amprenta cruzimii omului alb. Apoi, autorul ne invită la o călătorie în timp “cu un mileniu în urmă, în istoria neagră a Africii”, într-un trib Massai. Ne ghidează în această lume încremenită oferind răspunsuri la toate întrebările pe care le-ar putea avea cititorii, iar maniera în care o face este absolut atractivă. Ce semnificații au ritualurile și ceremoniile, care sunt spaimele și semnele în care cred, cu ce-și tratează suferințele, cum își apără teritoriile și care este ierarhia în cadrul tribului…  Simt în fiecare frază uimirea, compasiunea, înțelegerea și respectul pentru o cultură care supraviețuiește ermetic, la limita imaginabilului. Și apoi sunt micile impasuri interculturale din care autorul iese grație carismei, prezenței de spirit și a umorului. Sunt redate câteva situații cu adevărat savuroase, care, povestite, îți aduc un zâmbet pe buze, dar cu siguranță că la momentul întâmplării, pe autor l-au trecut valuri de transpirație. Și nu de la dogoarea soarelui! Nu ți se întâmplă în fiecare zi să fii reținut la masă… ca fel principal.

Continue reading “La porțile Africii; Inima neagră a lumii”

Posted in Artă

After image

Yellow versus Purple 2003 by Olafur Eliasson born 1967

Ceea ce mă impresionează la instalațiile lui Olafur Eliasson este felul în care acestea interacționează cu privitorul. Tehnologia și efectul artistic se combină nu pentru a transmite o emoție, ci pentru a te provoca la reflecție. Intru absolut întâmplător într-una din galeriile Muzeului Tate Modern, o cameră goală de tavanul căreia atârnă un disc de sticlă acționat probabil de un dispozitiv, deoarece se rotește controlat. La mică distanță se află un proiector care trimite un fascicul de lumină spre discul de sticlă pe care îl colorează în galben. În momentul în care lumina trece prin geam, creează o umbră galbenă pe peretele din spatele lui. În același timp, datorită proprietății sticlei de a reflecta lumina, pe peretele opus se proiectează o altă formă, de data aceasta purpurie.

Conform indicațiilor de la intrare, mă rotesc prin cameră și mă interpun între lumină și perete, astfel încât formele și culorile ajung să mă acopere. Absorb energia culorilor și captez lumina, anulez efectul lor asupra spațiului…  Devin un obstacol între cauză și efect. Cât de simplu pot schimba lucrurile!

Privesc cu intensitate cercul de culoare galbenă, apoi îmi fixez privirea pe albul perfect al peretelui. Deodată, în fața ochilor mi se conturează din ce în ce mai clar o proiecție purpurie a cercului de la care tocmai mi-am întors privirea.  Este efectul “after image” – ceea ce rămas imprimat undeva în minte după ce imaginea originală a dispărut. Creierul rămâne atașat doar  de geometria formei. Culoarea reală nu mai există atunci când nu o mai privești, ea se materializează doar când lumina îți atinge retina.

Atunci care este realitatea? Cea pe care ai avut-o în fața ta, pe care ai privit-o intens și care ți-a atins simțurile sau impresia pe care a lăsat-o după ce ea nu mai este? De ce cred că aici e vorba mai mult despre oameni decât despre culori?