Armistițiul

Simţeam cum ne şerpuieşte prin vene, o data cu sângele sleit, veninul din Auschwitz”

Bărbatul deschise încet fereastra și păși pe balconul îngust. Își sprijini un cot de balustradă și privi fără țintă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Părea o sâmbătă ca oricare alta. Dinspre Alpi se simțea încă umezela răcoroasă, învinsă de-acum de adierea plină de miresme a primăvării, care pătrundea din cealaltă parte a orașului, dinspre fluviul Po.  Aici, în acest apartament de pe Corso Re Umberto, la numărul 25, se născuse, crescuse și locuise toată viața, cu excepția acelei perioade care îi revea tot mai des în minte și în vise. Coșmarul, visul din vis care se tot repeta, îl tulbura mai ales în ultimul timp. Faptul că vorbise și scrisese volume întregi despre asta, nu-l ajutase cu nimic. Se gândea că poate, dacă ar fi dat totul uitării, acum, la cei 67 de ani, ar fi fost un chimist care se bucura liniștit de pensie, împărțindu-se între prieteni, familie și pasiuni inocente. Deși trecuseră 42 de ani, nu reușise să-și regăsească ritmul. Și cum l-ar putea regăsi când în preajma lui suferința lua cele mai grotești forme: mama și soacra lui, nonagenare, se stingeau devorate de boli crunte și de bătrânețe.

Undeva, în depărtare, bătea un ceas. Să fi fost deja ora 10? Îl pătrunde răcoarea și se miră că mai poate simți lucrurile astea simple. Nici măcar nu se îmbrăcase, pur și simplu nu mai avea energia să o facă. Așa cum nu mai avea nici inspirație să scrie. Sau poate și-a epuizat întregul „capital de scriitor”. Ce va spune la interviul de săptămâna viitoare? El, supraviețuitorul celui mai sălbatic și inuman act de ură cedează acum, după 42 de ani, trădat de propria minte. El, cel care descrisese în cei mai sinceri termeni experiența terifiantă a lagărului, era sugrumat de invizibilele fire ale depresiei, într-un marasm disperat. Cum să spună că ceva diferit de rațiune i-a acaparat, „poco a poco”, totul: gânduri, preocupări, sensuri? Cât ar mai trâmbița ziarele dacă s-ar afla că medicul său încearca de ani buni să-i trateze „vinovăția supraviețuitorului”! Ca și cum asta ar fi o boală!

Soneria de la ușa de la intrare îl făcu se tresară. Intră aproape hipnotizat în cameră și se îndreaptă spre ușă. Schițind mecanic un zâmbet politicos, luă corespondența de la cea care se ocupa de administrarea clădirii. Se așeză pe vechiul scaun din fața bibliotecii și își aruncă, absent, privirea peste titlurile gazetelor de dimineață. Deodată, trecându-și mâna prin părul grizonant și bogat își imagină că femeia îl văzuse în ținuta aceea indecentă, cu barba și părul răvășite, cu chipul schimonosit de zâmbetul forțat… Se repezi buimac spre ușă pentru a se scuza cumva, dar liniștea din hol părea o farsă jucată iarăși prost de propria minte. I se păru că aude pași la etajul de jos și se aplecă peste balustrada care urmărea ampla scară în spirală, ocupată în mijloc de liftul în colivie. Deodată, precum în acel vis repetitiv, avu senzația că totul se prăbușește și se dezintegrează în jurul său. O revoltă interioară, un sentiment ciudat, rău prevestitor, pe care nu-l mai trăise se strecura în suflet, făcându-l să tremure și să se sufoce. Panica devenea tot mai intensă și mai amețitoare. Trebuia să scape de demonul acesta ingrat care-l subjugase, luându-i totul. Nu spera să mai poată face pace cu el, dar măcar un armistițiu…

Nu s-a auzit decât o lovitură scurtă, iar femeia care tocmai îi dusese corespondența domnului mărunțel de la etajul al treilea, i-a zărit trupul zdrobit pe podeaua de la parter. Nici ea, nici noi nu vom știi niciodată cu siguranță dacă în acea zi de 11 aprilie 1987, la ora 10:20, scriitorul Primo Levi s-a sinucis sau a avut un accident, dacă o nefericită întâmplare i-a pus capăt vieții sau a fost o victimă întârziată a nazismului.

Cam așa mi-am imaginat ultimele clipe din viața lui Primo Levi, un italian cu origini evreiești care a petrecut aproape un an în terifiantul lagăr nazist de la Auschwitz. A descris momentele crunte cu o sensibilitate particulară, aproape cu detașare și s-a oprit asupra persoanelor, individualizând stări, intenții, reacții … cele care au alcătuit, de fapt, ansamblul. Ca o fotografie formată din sute de mici portrete lipite astfel încât ele să creeze o imagine anume.

“Armistiţiul” (La tregua) de Primo Levi, trad. Doina Condrea-Derer, Editura Polirom, 2004 – poate fi considerat, la prima vedere (sau numai la prima vedere), un jurnal de călătorie, pentru că autorul face cronica întoarcerii sale acasă, după eliberarea din lagărul de la Auschwitz, în 1945. Ceea ce ar fi putut fi, în condiții normale, o călătorie de o zi s-a transformat într-un calvar care a durat aproape nouă luni. Se încheiase armistrițiul, dar drumurile și căile ferate erau distruse. Nu existau nici suficiente mijloace de transport, iar oricum, în acele momente, cei care organizau aceste transferuri erau depășiți de situație. A parcurs 6000 de kilometri de la plecarea din Polonia, trecând prin Ucraina, Rusia, România, Ungaria și Austria și până acasă, la Torino, în Italia.

„Era marele armistiţiu, deoarece nu începuse încă celălalt război dur, ulterior, şi nici nu îi fusese pronunţat numele nefast de războiul rece.

Cartea este însă mult mai complexă, este o reflecţie asupra naturii umane, a capacităţii de rezistenţă şi de adaptare, o analiză a durerii şi a supravieţuirii. Punctează cazuri particulare pentru a arăta cum a reuşit lagărul să transforme oamenii, să-i dezumanizeze sau să-i facă să dezvolte sentimente de admiraţie pentru călăii lor. Cu o nesfârşită înţelegere, autorul a descris şi viaţa plină de suferinţă, de speranţe şi de milă, presărată de compromisuri şi umilinţe a femeilor din lagăr.

Deși cartea începe în momentul în care deținuții încep să fie salvați, Primo Levi face referiri detaliate la viaţa din lagăr. Tonul este însă reținut, vorbeşte cu resemnarea, cu înţelegerea şi cu înţelepciunea celui care ştie că nu poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat.

Chiar așa, încerc să fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui acei oameni blocați, în ianuarie 1945, în înfirmeria lagărului de la Buna-Monowitz, după ce naziştii au plecat în grabă. Erau bolnavi, epuizați, flămânzi, îmbrăcați sumar, descuți … în mijlocul pustietății înghețate. Supraviețuiseră, erau liberi… dar unde s-ar fi putut duce? Știa cineva de ei? Îi căuta cineva? Cred că și acea așteptare a fost o traumă. “Nimic nu avea să fie vreodată atât de bun şi de pur încât să şteargă trecutul nostru, iar semnele jignirii aveau să rămână pentru totdeauna în noi

Armata rusă a sosit după 10 zile: la început au venit “ patru mesageri ai păcii. Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaţi, nu atât de milă cât din pricina unei reţineri vagi…. Era ruşinea, binecunoscută nouă, care ne copleşea după selecţii şi de fiecare dată când asistam sau eram supuşi unui ultragiu: ruşinea […] aceea incercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuşcări că aşa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea noastră

Așa începe aventura întoarcerii acasă, cu o primă oprire în lagărul mare, la Auschwitz, unde deţinuţii au fost îmbăiaţi. Pentru Primo Levi, aceste băi au o anumita simbolistică; “dorinţa inconştientă din partea noii autorităţi care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieţii noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor“.

După câteva zile, Levi și-a confecţionat nişte papuci dintr-o pătură veche şi a plecat cu un transport rusesc spre o tabără de tranzit. Trenul, “mâna caritabilă a civilizaţiei”, se îndreapta spre Cracovia, dar nu a rezistat decât până la Szczakowa, foștii deținuți continuându-și drumul pe jos. Și să nu se închipuim că îi aștepta cineva acolo. Fiecare se descurca cum putea: fura, cerșea, înșela, mânca ce apuca și dormea în te miri ce ungher. Alături de Primo Levi, în grup se aflau bărbați de diferite naționalități și vârste, fiecare fiind o poveste în felul său. Se remarcă grecul Mordo Nahum, ”un descurcăreț” cu principii:  “Lagărul venise pentru amândoi: eu îl percepusem ca pe o distorsiune monstruoasă, ca pe o jalnică anomalie în viaţa mea şi a omenirii; el, ca pe o tristă confirmare a unor lucruri notorii… omu-i lup pentru om”.

Au plecat spre Katowice, o călătorie de 80 de kilometri, care le-a luat trei zile. Abia la jumătatea lunii iunie au plecat spre Odessa, într-un tren marfar aproape dezmembrat. Ruşii însă îi trimiseseră la voia întâmplării, nu era nimic organizat, iar şefii gărilor prin care treceau erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să scape mai repede de ei, copleşiţi de formalităţile birocratice. După şase zile trenul s-a oprit la Jmerinka, un nod feroviar la 350 de kilometri de Odessa. Unde li s-au alăturat alte sute de italienii veniţi din România. Au mers două zile, prin stepa rusească şi, prin Berezina, până în lagărul de triere Sluz.

Au mers la Starîe Doroghi unde au așteptat două luni. Pe 15 septembrie au pornit iarăși la drum, reproducând călătoria, în sens invers, trecând iarăși prin Bobruisk, Ovruci, Kazatin, Jmerinka. Au traversat rapid Basarabia și au ajuns pe Prut, la graniţa cu România.  Aici au găsit o atmosferă mult mai prietenoasă şi apropiată de cea pe care o ştiau de acasă. “Se vedeau ţărani ca ai noştri, cu faţa arsă de soare şi fruntea palidă, îmbrăcați în negru, cu haină şi vestă, cu lanţul de la ceas petrecut peste pântece; fete mergând pe jos sau pe bicicletă, îmbrăcate aproape ca la noi, care ar fi putut fi luate drept veneţiene sau din Abruzzi”.

Drumul prin România a trecut pe lângă rafinăriile de la Ploieşti, aflate în flăcări, a continuat spre vest, apoi iarăşi spre nord, prin Sinaia. Au ajuns la Braşov pe 24 septembrie. În fiecare gară se desfăşura acelaşi ritual grăbit binecunoscut autorului: cei cu găleţi se grăbeau să le umple cu apă, femeile se spălau în public, copiii căutau să facă mici furtişaguri, se aprindeau focurile pentru gătit. Au plecat din nou spre vest, prin Alba Iulia și apoi, pe la Curtici, au trecut frontiera româno-maghiară.

Au străbătut Ungaria trecând pe lângă Budapesta şi oprindu-se la Szob. Ca o ironie, pe 7 octombrie au ajuns la Bratislava, în Slovacia, la 200 de kilometri de Katowice, unul dintre locurile prin care mai trecuseră.  A urmat o gară de la periferia Vienei, apoi au ajuns la linia de demarcaţie, la câţiva kilometri de Linz. Acolo şi-au luat rămas-bun de la ruşi şi au fost preluaţi de americani, nu înainte de a li se face duşul de dezinfecţie “semnul purificării şi al exorcismului

Pe 15 octombrie, au ajuns la Munchen, iar simplul fapt că se aflau în Germania le producea “un amestec de repulsie, de frustrare şi de tensiune… Oare ştiau ei de Auschwitz, de măcelul făcut pe muţeşte, zilnic, la un pas de uşa lor? Dacă da, cum de puteau să mai meargă pe stradă, să se întoarcă acasă şi să se uite la copiii lor, să treacă pragul unei biserici? […] Numărul tatuat pe braţ mă ardea atunci ca o rană”

Au trecut graniţa prin Brennero, iar la Pescantina, un lagăr de lângă Verona, grupul s-a despărţit şi fiecare a plecat în direcţia lui. Din şase sute cincizeci, câţi fuseseră duși în lagăr în urmă cu aproape un an, mai rămăseseră trei. Începută în ianuarie 1945, călătoria lui Primo Levi s-a încheiat la Torino, pe 19 octombrie.

“Cât din noi înşine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai săraci sau mai bogaţi? Mai puternici sau mai goi? Nu ştiam: ştiam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aştepta o încercare şi o anticipam cu teamă […] unde aveam să găsim puterea să luăm viaţa de la capăt?”

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truce

Recomand!

„și am să plec doar eu cu tine”

Cu toată bucuria care mă cuprinde odată cu prima zi de concediu, nu pot să nu-mi amintesc acel sentiment de ușurare, de eliberare completă pe care-l aveam când începea vacanța de vară. Îmi părea că sunt stăpâna timpului și concepeam, în gând, liste cu lucruri de făcut. Deși vacanțele mele nu se deosebeau cu nimic una de cealaltă, planurile erau de fiecare dată entuziaste și, desigur, irealizabile. Dar nu conta. Lăsam senzațiile pe care le trăiam să mă modeleze, învățam din lucrurile simple și mă bucuram de fiecare moment. În perimetrul meu îngust eram liberă, fericită și mereu în mișcare. Nu am cunoscut niciodată plictiseala.

Mi-am îndeplinit unele dintre visurile copilăriei mai târziu, dar n-a mai fost același lucru. Ce credeam atunci fabulos, îmi pare acum înduioșător. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să-i pot oferi fetiței de atunci o vacanță adevărată. Ce minunat ar fi să mai pot retrăi stropul acela de entuziasm copilăresc! De fapt, aș face oricând un schimb de vacanțe cu ea.

Și… am bagajul deja făcut!

Lene, fachirism, morfină

Cărțile sunt notele, iar vorbirea este muzica.” (p. 25)

În opinia mea, Rusia are un soi de obsesie a monumentalismului pe care și-l manifestă deopotrivă în artă – arhitectură, muzică, balet; în sport – patinaj artistic; în literatură… Cehov însă e altceva. Înlocuiește proverbiala grandoare rusească cu banalitatea, cea care absoarbe orice urmă de idealism sau de sens. Personjele sale se lase digerate, cu o seninătate absurdă, de situații și stări greu de explicat, în care se complac cu indiferență. Deși nu au nimic în comun cu impunătoarele caractere care populează literatura rusă, personajele lui Cehov sunt memorabile tocmai prin lipsa de reacție, prin abandonul fără șovăire. În povestirea Sala nr. 6, trad. S. Sanielevici, Ed. a II-a, București: Cartea Rusă, 1949 (în reeditările ulterioare titlul a fost tradus Salonul nr. 6), Cehov își supune personajul principal iadului pe care îl igorase cu nepăsare.  E vorba despre Andrei Efimici, un medic lipsit de vocație, plafonat, plictisit și demotivat, incapabil să se impună în vreun fel.  Entuziasmul de la început dispăruse, iar acum abia dacă mai trecea pe la pacienții lui, închiși într-un pavilion special pentru persoane cu tulburări psihice. Cei cinci bărbați din salonul numărul 6 erau prost hrăniți, tratați necorespunzător și nu primeau decât vizita bărbierului și a paznicului, un grobian rutinat și violent. Mizeria și dezinteresul domneau în spital, sub îngăduitoarea privire a medicului. Acesta era mai degrabă pasionat de „conversațiile inteligente” cu dirigintele poștei, Mihai Averianici, decât de consultațiile de care ar fi trebuit să se preocupe. Știa ce se întâmplă: „toată rânduiala spitalului, ca și acum 20 de ani, e întemeiată pe hoție, flecăreală, intrigă, cumetrie, șarlatanie grosolană; și spitalul, ca și până acum, e un așezământ imoral și în cel mai înalt grad vătămător sănătății.” (p. 28). E conștint și de spectaculoasele progrese făcute de medicină în ultimii ani. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, de ce nu încearcă să schimbe ceva. „Tată-meu mi-a dat învățătură bună, dar sub influența ideilor vremii m-a pus să mă fac doctor. Cred că dacă atunci nu l-aș fi ascultat, m-aș afla acum în chiar centrul mișcării intelectuale.” (p. 25) Cam așa s-ar explica letargia sa profesională. În plus, desconsideră toate cuceririle științei, atâta timp cât niciuna dintre ele nu poate aduce omului nemurirea. E de o indiferență supărătoare!

Altfel stau însă lucrurile cu tânărul lui ajutor, dr. Evghenie Fedorovici Hobotov. Deși venirea lui ar putea readuce speranța în ceea ce privește reorganizarea spitalului, a condițiilor și a tratamentului, planurile lui Cehov sunt cu totul altele. „Nu există pe lume niciun lucru bun, la originea căruia să nu găsești putregaiul.” (p. 19)

Și încă ceva, numele personajelor rusești mi-au dat mereu de furcă, dar trebuie să spun că spiritul rus este cel care are cea mai uzuală onomastică hipocoristică, cel puțin în literatură. Până și aici există o Dariușca.

Joi e despre voi – Azi, Imaginary Coffe

Îmi lipsesc zilele speciale! Sunt sigură că ele există, dar trec pe lângă mine fără să le mai observ sau să le mai apreciez unicitatea. Dar câteva cuvinte m-au făcut să aștept cu nerăbdare ziua de joi. https://condeiblog.wordpress.com/ , care a inițiat o galerie cu portrete imaginate ale celor de pe aici, m-a menționat ca fiind următoarea pe lista lui. Nu am fotografii cu mine pe blogul meu sau, cel puțin, nu sunt clare, așa că nu avea nicio imagine cu mine. Asta a fost cel mai interesant: să văd cum mă percepe cineva doar prin textele pe care le public. Cum arăt eu pe dinăuntru? Iar vineri a fost genul acela de zi specială: vară, aproape weekend, Cavendish a învins la Carcassonne și…. am primit portretul meu imaginat. Este senzațional! Am culoarea cafelei, iar ochii sunt divini. M-am regăsit în atitudinea portretului, așa că căutat o poză în care să am o ținută apropiată. Mulțumesc, condeiblog, pentru surpriza uriașă pe care mi-ai făcut-o!

condeiblog

Chiar mai deunăzi ne făcea Petru un periplu al evoluției, cu cele două fațete ale progresului și nu mai știu dacă am și comentat, sau numai am gândit la ce aș spune despre asta. Vorbitul în gând cu voi, se suprapune de multe ori peste actul în sine al scrisului și ajung în situația în care pur și simplu nu mai știu dacă anumite chestii chiar le-am transmis, au ba. Vă mărturisesc că de multe ori am sperat astfel, ca măcar fulgi zburătăciți din penajul aripilor de gând, să ajungă până la destinatar. Telepatia… Dacă știința telecomunicațiilor nu s-ar fi dezvoltat chiar ea cel mai mult dintre toate și am fi lucrat mai mult la/pe noi înșine, să ne simțim, să ne regăsim unii într-alții, oare ar fi existat șansa reală de a comunica între noi așa, direct prin gânduri? Zic asta fiind convins că nu e ceva atât de…

Vezi articolul original 444 de cuvinte mai mult

❤️Iulie

Într-un top al lucrurilor cu care este asociată vara, am găsit așa:

Nalba

1. Vacanța
2. Iubirea de-o vară
3. Înghețata
Interesant!

Pe locul patru era canicula, iar spre final, ploile zgomotoase, levănțica și lenevitul.  Sunt veri și veri! Le trăim intens, iar fiecare vară e specială.

Nu o așteptăm din reflex, ci pentru că o dorim. Ne deconectează de la ritmul firesc și de la seriozitatea scorțoasă și șterge praful gros care ni s-a așezat pe suflet. Zâmbim mai mult, mergem desculți prin iarbă, înotăm, începem diete fabuloase, călătorim cu bagaje puține, obosim, trăim idile romantice, visăm, construim amintiri,  ne arde soarele, ne prinde ploaia, facem fotografii ridicole… Am vrea sa nu se mai termine niciodată. 

În grădină, vara e mai vară!

Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria…

Scriu, și la orice zgomot provocat de vântul de afară ascund caietul, să nu fiu surprins de bulgari.

(Nicolae Șucu, „Viața și aventurile unui cioban român în Bulgaria în vremuri de război. 1908–1918”, ediție de Daniel Cain, București: Humanitas, 2017)

Deși pare greu de crezut, facsimilele prezentate în carte sunt pagini din jurnalul unui cioban cu patru clase, din Muscel, trăitor în prima parte a secolului trecut. Dincolo de extraordinara poveste a lui Nicolae S. Șucu, avem ocazia să reconstituim perioada 1892- 1919 dintr-o perspectivă mai puțin accesibilă, aceea a locuitorilor aflați între indecisele granițe ale Dobrogei.

Amintirile lui Șucu ne descriu condiția dezertorului și lupta lui de supraviețuire într-o lume ostilă, ne arată războiul dezgolit de aura lui eroică și de motivațiile patriotice. Dar este și despre incredibilul drum de românizare a noilor teritorii din Dobrogea, un proces demografic bine gândit, bazat pe o atentă analiză a populației din regiune și pe un program menit să „transforme un amestec de rase într-un popor.” (p. 17). Dar, așa cum se întâmplă când o decizie implică schimbări majore, dincolo de intenții, statistici și rapoarte au existat nedreptății, violențe, deportări, drame… care nu s-au vindecat  nici ușor, nici repede.

Pe lângă studiul introductiv excelent redactat, istoricul Daniel Cain a adăugat și un tabel al reperelor cronologice.  Avem astfel tabloul clar al evenimentelor istorice  care au provocat vânzoleala dobrogeană dintre momentul în care Bulgaria și-a proclamat independența și cel în care s-a semnat Tratatul de pace de la Neuilly, prin care a fost general recunoscută extinderea teritoriului României până la sud-vest de linia Turtucaia-Balcic. Intervenția istoricului Daniel Cain este binevenită. Ne explică întregul context istoric de dinainte de Războaiele Balcanice și până la sfârșitul Marelui Război, ne certifică informațiile din manuscris cu documente, acte oficiale, corespondență diplomatică și ne prezintă faptele așa cum reies ele din surse deopotrivă românești și străine. Trebuie să spun că este destul de neobișnuit să aflăm că, la un moment dat, România a fost considerată „un vecin perfid”, că s-a manifestat cu cinism în situații delicate, că armata română a comis fapte despre care nu se prea vorbește și, în general, că și noi ne-am supus, ca toți ceilalți, practicilor nescrise ale războiului. Dar, așa cum spuneam, nu putem face abstracție de întreg momentul istoric, parte din justificare.

În „Notă asupra ediției” sunt prezentate originea și parcursul manuscrisului, redat în această carte pentru prima dată. Deși nu este foarte clar cum a ajuns în posesia lui Nicolae Iorga, manuscrisul a rămas neatins timp de șaizeci de ani în arhivele Academiei Române. Editorul ne prezintă și rezultatele analizei grafologice, iar remarcile sunt argumentate cu fotocopii atașate pe parcursul textului.

Manuscrisul conține 65 de pagini și a fost scris pe un caiet tip registru. Editorul ne asigură că textul e reprodus „integral și fidel”, cu mențiunea că în transcriere s-au aplicat normele ortografice și de punctuație în vigoare. Textul este ilustrat cu câteva pagini din jurnal, iar la final, legate de conținut, sunt atașate 36 de fotografii alb-negru, datate și sumar explicate. De altfel, cu o meticulozitate desăvârșită, istoricul ne explică și ne documentează totul, în generoase note de subsol care conțin date și documente istorice legate de pasajele povestite de Șucu.

Mai întâi, cine este Nicolae S. Șucu?

Iată ce ne spune autorul studiului introductiv, istoricul Daniel Cain, despre personajul nostru:

NICOLAE S. ȘUCU (29 mai 1886 – 26 aprilie 1967) se naște într-o familie de țărani din satul Mățău, de lângă Câmpulung-Muscel. Este unul dintre cei 13 copii ai lui Spirea Șucu și ai Stancăi Bălălău. Mânat de spiritul de aventură încă de la o vârstă fragedă, își abandonează familia și școala, pentru a se face cioban. După ce străbate Muntenia și Dobrogea, lucrând ca sezonier, ajunge în Bulgaria, unde se va stabili în cele din urmă. În actele oficiale din Bulgaria apare sub numele de Nikolai Kostadinov Spirov, născut la 29 mai 1893.


Memorialistul nostru începe prin a se prezenta. Ne povestește despre primii ani de școală, prilej cu care nu s-a putut abține să nu exagereze, descriindu-se ca fiind premiant.  Copilului îi intrase în cap că vrea să se facă cioban și își urmează „visul” în clasa a V-a, când a fugit de acasă și a plecat după mocanii care-și mânau turmele pe la el prin sat. Ceea ce mi s-a părut incredibil este că, atunci când s-a întors, dascălul s-a dus imediat după el să-l ducă înapoi la școală. Din cercetările istoricului, aflăm că a primit și amendă din cauză că a lipsit de la școală. Mă uimește dedicarea  de care dă dovadă dascălul și încep să înțeleg cum se face că textul e scris foarte corect, iar caligrafia este absolut remarcabilă.

Dorința de aventură sau nevoia de a scăpa de sărăcie îl face să-și părăsească satul și să încerce diferite slujbe. Ne dăm seama că nu a fost mereu tocmai cinstit sau responsabil, dar întotdeauna a dat dovadă de curaj. Povestește cu mândrie  despre lucruri care în zilele noastre nu ar face cinste nimănui. Dar iarăși trebuie să punem totul în context. Pe de altă parte, e și un soi de bravadă tinerească. Oricum  întâmplările sunt demne de un roman de aventuri, iar faptul că a supraviețuit acelor vremuri e de admirat. A riscat să fie mâncat de lupi, s-a luptat cu tâlharii, a trecut Dunărea pe gheață, și-a rupt mâna…

Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși asemenea lui în vâltoarea acestei istorii.” (p. 13)


S-a reîntors în satul natal după zece ani și a aflat că a fost încorporat. A hotărât să dezerteze și să se refugieze în Bulgaria. Ne descrie în amănunt ceea ce a găsit acolo: sărăcia, prețul alimentelor, ocupațiile locuitorilor, mentalitatea, educația precară.

S-a căsătorit cu o tânără bulgăroaică pe care s-a hotărât să o ducă acasă, în România. Cum lucrurile nu au mers așa cum se aștepta, a trimis-o înapoi în Bulgaria, iar după ce a fost arestat pentru dezertare, a fugit din nou în Bulgaria.

În 1912, „a mobilizat Bulgaria contra Turciei” (p. 115), iar românul nostru a fost pus să aleagă între a părăsi Bulgaria și a se înrola, ca soldat bulgar, în Primul Război Balcanic. Dintr-o ură veche față de turci, dar și pentru că nu dorea să plece și să-și piardă averea, s-a înrolat în armata bulgară, deși nu știa prea bine care e miza. Descrie războiul în detalii particulare…. groaznice. Mă întreb dacă lipsa educației îi făcea pe acei oameni, indiferent de nație, să fi atât de barbari și fără suflet.

Prins în morișca luptelor, participă și în al Doilea Război Balcanic. Evenimentele sunt însă departe de a se liniști. Începe Primul Război Mondial, iar românul nostru care, printr-o sclipitoare idee, reușește să scape de statutul de dezertor, devine iarăși soldat în armata bulgară. De data asta luptă pe frontul sârbesc și ajunge sergent bulgar, comandant de pluton. Descrie sumar luptele, ne spune despre felul în care fiecare soldat se salva, de cele mai multe ori, prin prezență de spirit și curaj și ne dăm seama de haosul care, de fapt, însoțea războiul. A fost la un pas să ajungă în fața plutonului de execuție și numai printr-un noroc a scăpat, a fost rănit la un picior și a fost lăsat să zacă pe câmpul de luptă … a fost nevoit să lupte împotriva propriului popor: „ Mi-a plâns inima, căci aveam încă 3 frați și un cumnat și mai multe neamuri care neapărat sunt militari în România” (p. 140) E pentru prima dată când pentru el războiul, și așa neînțeles, devine absurd pe de-a întregul. „ Am plâns ascuns cu lacrimi de măcelul de la Turtucaia. Nici un glonte nu am tras asupra nenorociților militari” (p. 145), ne mărturisește Șucu, iar din notele de subsol reiese că nu s-a remarcat în niciun fel în luptele împotriva românilor. În tot vacarmul, pasajele despre România sunt ca o respirație de aer curat. Tonul îi e cuprins de o emoționantă căldură. Este înduioșător patriotismul pe care îl simte chiar și numai când vede un român, un ziar românesc…


Armata bulgară este descrisă ca fiind prost organizată, dezumanizată și mânată de sălbăticie. Scenele de după trecerea bulgarilor sunt revoltătoare: pârjol, furturi, cruzime imposibil de descris, violuri, crime. „Să mă ierte bunul D-zău, că am mâncat pâine bulgară, dar cele văzute nu le pot uita nici în mormânt.  Sunt creștini, tot o religie și obicei ca și noi, românii, au, dar sângele și duhul îl are de păgânii cei mai cruzi. […] Ah! nu pot uita când îmi aduc aminte de faptele lor, urăsc și copiii mei, care-i aud vorbind bulgărește, și pe soția mea care este bulgăroaică”(pp. 149, 151)

Mulți s-au folosit de război pentru răzbunări personale, iar atrocitățile descrise întrec orice imaginație. Mă întreb de unde atâta barbarism. Pur și simplu nu înțeleg cum gândeau sau ce simțeau oamenii aceia care comiteau crimele cele mai odioase, mutilau suflete nevinovate și…. mi-a fost foarte greu să citesc anumite pasaje. Viața nu era prețuită, omul nu manifesta niciun fel de empatie pentru celălalt. Oare educația a schimbat asta în vreun fel?


O istorioară îmi atrage atenția: un soldat turc a intrat într-o cârciumă pe pereții căreia atârna portretul țarului Ferdinand al Bulgariei, iar prima reacție a fost să-i scoată ochii cu sabia. Nu m-a surprins întru totul, deoarece, când am vizitat biserica Densus am observat că sfinții pictați pe pereți aveau ochii scoși, adică zidul fusese zgâmăit în dreptul ochilor lor. Domnul în vârstă (un bătrân de poveste) care se ocupa de biserică mi-a spus că turcii și tătarii au distrus cu săbiile pictura murală, cu sute de ani în urmă. Și nici exemple din epoca recentă nu lipsesc.

E clar că soldatul Șucu era perceput de bulgari ca fiind un om educat, citea romane și scria frumos, drept pentru care obține niște funcții care îi permit tot felul de libertăți. Până când a fost demobilizat reușise să facă și o mică avere. Ajuns acasă, în satul din Bulgaria, și-a vândut toată averea pentru a se întoarce în România, dar, după cum spune, a pierdut toți bani. A avut de suferit și din cauza gripei spaniole. I-a murit singura fetiță,  iar toți ceilalți trei băieți au fost bolnavi. A înfruntat foametea și disprețul bulgarilor (îl numeau mămăligar și-l suspectau de spionaj).


Și „au venit românii!” în Cadrilater. Satul lui Șucu se afla însă la trei kilometri în afara noii granițe. Ei bine, a scăpat el viu după aventurile mocănești și din război, iar tocmai armistițiul i-a adus o condamnare la moarte (preventiv, pentru a nu le face rău bulgarilor, în caz că România se va extinde până în satul lui): „Corpul meu e ferecat într-o temniță întunecată. Spiritul meu e închis într-o idee. O înfiorătoare, o sângeroasă, o neîndurată idee. Nu mai am decât un gând, o convingere, o siguranță : Condamnat la moarte. Orice aș face, acest gând e mereu lângă mine, ca o arătare apăsătoare, singură și geloasă, gonindu-mi orice distracție.” (p.195). Ne descrie calvarul sufletesc trăit până în ziua execuției, drumul spre eșafod….

E o carte provocatoare, o lecție despre război, despre disperare, nesiguranță și cruzime, despre înstrăinare și despre sentimentul cald al apartenenței. Nu am găsit cuvântul nicăieri în text, dar se intuiește în fiecare frază un subtil elogiu adus păcii.
Recomand!

Chiar dacă aș cheltui și ultimul ban, și să trimit caietul pe orișice cale la București, unde are să fie tipărit în câteva exemplare, cel ce va ceti va înțelege cât e de amar printre streini și că sângele apă nu se face.” (p. 192)

Crucile de la Firijba

Am trecut în grabă peste râul Luncavăț și abia am observat crucile îngrămădite pe partea stângă a drumului îngust, care urcă spre Firijba,  un sat vechi, vechi… cine știe de când. Satul e incredibil de mic, iar dacă ești absorbit într-o discuție nici nu realizezi că ai trecut deja prin el. Șoseaua dispare însă dintr-o dată în pădure, semn că satul s-a terminat, iar singura variantă este să te întorci.

Pășim pe asfaltul proaspăt turnat, singura mărturie a epocii în care ne aflăm, și respirăm aerul încărcat de mirosul pădurii și al socului înflorit. Casele sunt risipite, la distanțe mari una de cealaltă, de o parte și de alta a drumului, despărțite de curți, livezi părăsite sau foste grădini transformate toate acum în pajiști înverzite. Gardurile au o arhitectură rustică extraordinar de frumoasă în simplitatea lor desăvârșită. Intuiești priceperea mâinii care a fixat fiecare ulucă și apoi aproape că percepi scurgerea timpul.

Dincolo de garduri nu se mai află însă decât tăcerea. Nu se mai aud zgomotele fierăstraielor sau râsetele copiilor … nici măcar vreun lătrat de câine.  

Clădirile, majoritatea părăsite, transmit o tristețe sfâșietoare. Au rămas, precum un câine credincios, în așteptarea stăpânului. Deși modeste, aceste case de paiantă au o anumită măreție în statornicia lor. Sunt crăpate, iar pe sub lutul căzut de pe pereții exteriori se văd, scheletic, stinghiile aranjate oblic. Iarba și arbuștii sălbatici au copleșit curțile, dând un aspect oarecum idilic locului. Ferestrele mici, cu rame de lemn minim ornate și vopsite în culorile pământului, ne atrag privirea spre interiorul modest al locuințelor de început de lume. De pe cerdacul caselor lipsesc însă așternuturile scuturate, fructele puse la uscat pe rogojini și ghivecele de lut din care se revărsau odinioară mușcate sau cerceluși. Uneltele, obiectele folosite în gospodărie, se află și ele exact acolo unde au fost abandonate acum zeci și zeci de ani. 

În spatele unui gard ceva mai nou zărim o femeie care își lucrează pământul. Își ridică pentru o clipă privirea, apoi își continuă activitatea după aceleași ritualuri dictate de natură și învățate de la cei de dinaintea ei.

Nu mai există școala și nici biserica. Un sat fără biserică… O troiță îngrijită a devenit locul de închinăciune al celor rămași aici. Și ea e înconjurată de cruci vechi de lemn.

Un bărbat spre 50 de ani, cu ochii azurii și obrajii înroșiți de aceste prime raze de vară, ne întâmpină, curios să afle ce e cu noi. Când îl asigurăm că nu suntem „de la județ„, răsuflă  ușurat și se prezintă: ”sunt cel mai tânăr din sat și singurul vaccinat”.  Ne spune că ”mai suntem douăsprezece în sat” și bănuim că se referă la numărul familiilor, dar răspunsul lui ne bulversează de tot. Își îndreaptă degetul spre o casă și ne spune că acolo stau trei surori. Casa era clar părăsită de zeci de ani, iar el ne spune că surorile sunt plecate care încotro, în cazul în care mai trăia vreuna. Interesat mod de a număra familiile din sat.

Îl întrebăm despre cruci, despre semnificația așezării lor pe drumul de lângă troiță și de lângă râu. Tot ce am aflat de la el este că, după un an de la deces, crucea de la mormânt este mutată fie la troiță, fie lângă râu în funcție de ce fel de om fusese răposatul: „jurat” sau „nejurat”. Bănuiesc că e legat de ce făcuse în timpul vieții, dar nu am aflat nimic mi mult. Jovialitatea bărbatului este copleșitoare. Cred că era bucuros să vorbească cu cineva, așa că insistăm și-l întrebăm cum se descurcă cu procurarea alimentelor, din moment ce în sat nu există nicio mașină. Ne spune că săptămânal vine cineva de la brutăria de lângă primărie și le aduce pâine și orice mai au nevoie. Ne spune că și doctorul vine din când în când. E încântat de drumul proaspăt renovat și ne mărturisește că odinioară erau izolați între noroaie. Despre poveștile fabuloase care circulă despre sat nu-l întrebăm, pentru că nu ne propunem să găsim aici senzaționalul, ci realul. Plec cu un sentiment, chiar dacă risc un clișeu, de atemporalitate.

Mai târziu am căutat informații despre sat în volume la fel de vechi ca unele dintre casele văzute. La pagina 367 a volumului al doilea din „Marele dicționar geografic al României”, alcătuit și prelucrat, între anii 1898 și 1902, de George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu și Grigore Tocilescu, după studiile lui C. Alessandrescu, sunt menționate: satul Firijba – așa cum era el la 1893, un râu și de un „trup de pădure” cu același nume, din comuna Popești, județul Vâlcea. Am încercat să înțeleg și etimologia numelui, dar n-am găsit decât o mențiune pe internet referitoare la uneltele folosite pentru principala ocupație a locuitorilor, aceea de tăietori de lemne:

firéz (Trans. Ban.) și firíz (Olt. Munt. Buc.) n., pl. e și urĭ (ung. füresz). Fĭerăstrăŭ (mare saŭ mic: cordar, beschie, joagăr).

Biblioteca din Paris

Semnat, cineva care știe

E puțin probabil să citești ceva despre perioada ocupației naziste din Paris, în care să nu se amintească despre scrisorile josnice prin care erau denunțate persoanele de origine evreiască. Biblioteca de Paris” de Janet Skeslien Charles, trad. Simona Săsărman, Litera, 2020 , cu tot romantismul din titlu și din imaginea de pe copertă, este despre război, denunțuri, lipsuri, curaj și despre a învăța din toate astea. Și, desigur, este despre bibliotecă. Franțuzoaica Odile se angajează la Biblioteca Americană din Paris chiar înainte ca orașul să fie străbătul de fiorul rece: „vine războiul”. Autoarea romanului a început prin a alterna capitolele în care ne vorbește despre Franța anilor ‘40, cu cele în care o regăsim pe Odile, patruzeci de ani mai târziu, într-un orășel din SUA.

Între cele două mari conflicte (Războiul Mondial și Războiul Rece, de care cred că autoarea e intrigată pentru că îl tot evocă, deși personajele nu par să aibă vreo legătură directă cu el), nu există, practic, nicio acțiune. Autoarea se folosește de întâlnirea dintre Odile (aflată acum la o vârstă venerabilă) și adolescenta Lily, pentru a reconstitui atmosfera sumbră a Parisului din vremea ocupației și, desigur, înduioșătoarea formă de rezistență prin lectură, întreprinsă atunci de bibliotecari. Pentru prima dată, ocupanții germani sunt prezentați în postura lor de oameni educați, departe de a fi lipsiți de umanitate și conștienți de ravagiile pe care le produc ei și războiul lor. Nu trupele naziste sunt însă subiectul cărții, ci, mai degrabă, parizienii, cei rămași să înfrunte, fiecare în felul lui, inimaginabilul. Și astfel prind viață portrete ale unor oameni care au intervenit în viețile celorlalți,  uneori cu sensibilitate și speranță, alteori deraindu-le dramatic traiectoria.

Cel mai înfiorător portret pe care-l creionează autoarea este cel al denunțătorului, întruchipat de una dintre cititoare. Semnate sau anonime, „scrisorile-ciori”, cele prin care se făceau atenționări, cu date exacte despre existența unor persoane de origine evreiască, nu erau altceva decât acțiunea cât se poate de conștientă, dar total lipsită de umanitate a celor care încercau în acest fel să-și regleze frustrările. Sigur că e o întreagă teorie legată de psihologia turnătorului, iar exemple găsim oriunde am privi în istorie. Denunțătorii, turnătorii, informatorii, persoanele de sprijin… sau cum se mai numesc ei astăzi, au un mare punct comun: simulează apartenența la comunitatea în care trăiesc și pretind că doresc doar binele ei,  în timp ce compun rapoarte defăimătoare, fără a avea neapărat o miză. Oameni mici, fără onoare! Și, mai rău, stigmatul nu piere odată cu ei. Totuși, nu pot să nu mă întreb: oare ce au simțit atunci când au aflat despre consecințele faptelor lor? Mi-e greu să cred că nu i-au mișcat imaginile din lagărele în care au sfârșit cei pe care i-au denunțat. Oare i-a bântuit acea imagine vreo clipă?  Sau… cine știe cât hău poate fi în sufletul unui astfel de om.

Pe de altă parte sunt bibliotecarii, cei descriși în carte. Între ei se remarcă Miss Reeder, directoarea bibliotecii, un personaj cât se poate de real.  Înțeleg că personajele nu numai că au existat, dar au și înfruntat cu un curaj aproape inconștient orice risc, pentru a duce oamenilor cărți. Autoarea a aflat despre ei când a primit o slujbă la Biblioteca Americană din Paris (cea de acum) și, ca un gest de admirație, a prezentat faptele în carte. Se vede că are și o pasiune pentru clasificarea zecimală Dewey, iar pe parcursul cărții încearcă să încadreze totul într-una dintre cele nouă grupe. În mod ironic, tocmai indicele CZU al cărții, aflat pe verso-ul paginii de titlu, este greșit (sau, să zic, incomplet).

Manierele și delicatețea lui Odile, femeia însingurată care și-a pierdut întreaga familie și care poartă un secret care o macină, sunt completate de candoarea fetiței din vecini, Lily. Și ea are o poveste, iar Odile devine meditatorul, modelul și mentorul ei. Pentru fiecare însă, cealaltă reprezintă salvarea.

Și iarăși mă gândesc că e în ordine dacă nu poți fi mereu drept, dar nu ai nicio scuză să nu fii bun.

”singura mare copilărie”

Satul trăiește în mine” (L.Blaga)

În ultimul timp am citit câteva discursuri interbelice, interesată de limbaj, de elocvența vorbitorului, de intensitatea expuneri, de temele abordate și, mai ales, de consistența în timp a ideilor exprimate. Fără a avea neapărat o legătură între ele, discursurile rostite de personalități precum Iorga, Titulescu, George Enescu, Ioan Lupaș, Goga, Constantin Rădulescu-Motru… sunt  extraordinar de însuflețite. Da, însuflețit este cuvântul potrivit.

În broșura de numai 28 de pagini, „Elogiul satului românesc, discurs rostit la 5 iunie 1937, în ședință solemnă, de L. Blaga, cu răspunsul d-lui I. Petrovici”, din colecția Academiei Române, Discursuri de recepție, numărul LXXI, tipărit de Monitorul Oficial și Imprimeriile statului.Imprimeria națională, București, 1937 – se află unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată.


Acest discurs a fost subiectul unui examen semestrial și m-am bucurat să-l recitesc acum, după atâția ani. Mi-amintesc că cerința profesorului examinator a fost oarecum neașteptată: a insistat să alcătuim propriul nostru elogiu  al satului, să prezentăm o viziune absolut personală, dar cu trimiteri și argumente pro și, eventual, contra la discursul lui Blaga. Textul m-a cucerit de la prima lectură și nu mi-a pus probleme. Ceea ce m-a încurcat puțin a fost expunerea propriei versiuni asupra satului. Asta pentru că nu am avut prea multe legături cu el. În copilărie am petrecut foarte puțin timp la bunici, dintr-un motiv …copilăresc. La 3 ani mi se spusese că tata a decedat. Însă nimeni nu s-a gândit să-mi explice sensul acestui cuvânt. Așa că în căpșorul meu au început să se nască, pe parcursul anilor, diferite idei. Ce putea să însemne că un om a decedat?  M-am gândit că nu poate fii decât o variantă a plecării, pentru că, pe atunci, moartea era de neconceput. Până târziu, am fost foarte sigură că tata se va întoarce numai după ce îi voi dovedi că îl merit. Oricum, îmi făcusem un plan: atunci când tata se va întoarce trebuia să fiu acolo unde mă lăsase, adică acasă. Mă gândeam că dacă nu mă găsea și nu înțelegea cât l-am așteptat, ar fi fost îngrozitor de dezamăgit. De aceea, refuzam constant să fiu lăsată la bunici pe perioada vacanței (cu plânsete, promisiuni și rugăminți fierbinți). Nu voiam în ruptul capului să ratez momentul întoarcerii lui, un moment pe care mi l-am imaginat de sute de ori! Era micul meu secret care mă făcea să am o atitudine sfidătoare față de copiii răutăcioși de la bloc și de colegii de clasă care-mi repetau disprețuitor că eu nu am tată. Abia așteptam momentul întoarcerii lui, când le voi putea demonstra tuturor că am avut dreptate, că a fost ”doar” decedat.

Aveam o vârstă ridicol de mare când am început să accept acel adevăr pe care cred totuși că-l știusem tot timpul. Dar era târziu pentru a mai recupera  ”singura mare copilărie” (p.4). Îmi amintesc totuși, cu multă nostalgie, cele câteva vizite la bunici. Așadar, în expunerea pentru examen m-am axat pe senzațiile pe care mi le aminteam: mirosul ierbii cosite și luminițele licuricilor, gustul aguridei, liniștea care se așeza seara și iubirea cu care eram strânsă în brațe de către bunici. Satul a pătruns astfel, discret, în sufletul meu, dacă nu cumva era acolo dintotdeauna… iar eseul lui Blaga este într-adevăr cuceritor. Îmi pot imagina emoția celor care l-au ascultat pentru prima dată, în ședința solemnă a Academiei Române, prezidată de Regele Carol I. Conform tradiției, primirea unui nou membru în Academia Română se face numai după ce se eliberează un loc. În acel moment însă, se dorea lărgirea numărului de membri, așa că Blaga nu a mai adus, așa cum se cuvenea, ”elogiul unui nemuritor dispărut trupește” (p.3), adică un omagiu predecesorului său. Totuși, viitorul academician vorbește în  discursul său  ”despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc” (p. 3).

În astfel de discursuri, prețiozitatea autorului este justificată de solemnitatea momentului și de calitatea audienței, dar textul lui Blaga se remarcă prin extraordinara naturalețe cu care descrie lucruri simple, cunoscute, dar rareori rostite. Textul te atinge cu o subtilitate pe care numai un român o poate înțelege cu adevărat. E tulburător!


Mândria satului de a se găsi în centrul lumii și al unui destin, ne-a menținut și ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc”. (p. 11)

Lesson #17

 Suaviter in modo, fortiter in re

Blând în manieră, ferm în faptă – o lecție despre admirație descoperită într-un volum vechi, în care B. Brănișteanu, un ziarist al epocii, îi aduce un omagiu trist lui Nicolae Titulescu.

Așadar este despre admirație…un cuvânt nobil care descrie în egală măsură atât subiectul admirației, cât și pe cel care simte astfel. (Exclud derapajele lingușitoare!). A recunoaște superioritatea cuiva ține de inteligență, iar a-ți declara stima pentru un semen sau pentru fapta sa este o măsură a generozității. Fiecare privește din unghiul său și prin propriile filtre. Ceea ce pentru unii înseamnă un motiv de încântare, pentru alții nu reprezintă nimic.

O reușită, atunci când nu te include și pe tine, îți stârnește fie admirație, fie indiferență, fie invidie. Caracterul, educația și bunul-simț reacționează la acest gen de stimul și tot ele te împiedică să iei în derâdere succesul cuiva. Pentru asta există defăimătorul, acel comic-pamfletar care nu are însă nimic de-a face cu satira. Și nici cu critica obiectivă. Desigur, și acesta presupune o solicitare, dar atunci când creația ”pamfletarului”  nu are nimic de a face cu un demers literar, ceea ce rezultă nu poate fi decât consecința frustrării și a incapacității de a-și depăși propriile limite ale caracterului. Când nu poate fi mai bun, preferă să pretindă că este, mimând corectitudinea și rigoarea, denigrând orice poate fi interpretabil în succesul cuiva și, alegând din întreg tabloul doar detaliul tremurat, îl caricaturizează excesiv, conferindu-i astfel caracteristici din propria hidoșenie sufletească.  Aceasta este frustrarea în forma sa desăvârșită, ascunsă sub masca jurnalistului justițiar. În spatele denigratorului sunt acumulări care nu au nimic de-a face cu inteligența, sunt săbiile lașe ale violenței pe care nu și-o poate pune în practică altfel. Nu e de mirare că, acest tip nu se „bate în idei”, ci caută nodul din papură, cântărind situațiile după propriile nereușite. Câtă risipă! Dincolo însă de inutilitatea acestui demers (exceptând satisfacția personală) nu este decât consumul și indiferența cu care maculează succesul cuiva cu propriile considerente bazate pe iraționalitatea cultivată prin mecanismele urii.


Asta am găsit, printre rânduri, în volumul  Nicolae Titulescu, Amintiri. Note reflexii, Editura Socec & Co, S.A.R., [1945] , autor B. Brănișteanu,– economist, sociolog și jurnalist la mai multe publicații periodice, printre care Adevărul și Dimineața, pe care le-a și condus o perioadă. A murit în 1947, nu înainte de a fi redactat un jurnal, pe care mi-ar plăcea să-l citesc într-o zi. A fost prieten sau cel puțin apropiat al unor personalități ale vieții sociale, culturale și politice despre care a scris pagini încărcate de sinceritate: Take Ionescu, Lovinescu, Marghiloman, Caragiale, Titulescu. A respins cu tărie noile caracteristici ale presei “de bulevard”, așa cum numea tendințele ziaristicii de a prezenta articole cu titluri pompoase și cu conținut pamfletar. Detesta aceste „căderi” jurnalistice și îi disprețuia pe cei care, din considerente absolut personale, nu făceau altceva decât să hulească și să terfelească, complet desprinși de tehnica și de termenii unei polemicii civilizate. În schimb, avea un fler deosebit în a recunoaște un om de calitate și mai ales, nu avea nicio rezervă în a-și exprima admirația.


Paginile ce urmează, le-am scris pe nerăsuflate, în ziua în care am aflat că Nicolae Titulescu a murit” (p. 5). Textul are o anume simplitate, ceea ce face și mai evident  regretul pierderii unui om  pe care l-a apreciat sincer. Titulescu s-a stins din viață la Cannes, pe 19 martie 1941, la 59 de ani, în urma unei serioase probleme medicale. Constată cu amărăciune că „până să vie transformarea valorii tuturor valorilor, înregistrăm deocamdată, numai distrugerea și dispariția lor” (p. 12), asociind astfel plecarea lui Titulescu cu dispariția unei lumi. Se arată contrariat de indiferența cu care este primită vestea morții diplomatului român și de faptul că lumea nu sesizează influența pe care încă ar fi putut să o aibă în gestionarea politicii noastre externe. Nu încearcă să-i ascundă vulnerabilitățile. Nicidecum. Îi enumeră slăbiciunile, cele „de care niciun om mare nu e scutit” și explică modul în care etichetele comodității și ale șovăirii au contribuit până la urmă la crearea unei false reprezentări a omului Titulescu. Se spunea că avea un fizic delicat, ținând în permanență să aibă un doctor în preajmă. Suferea de frig, de aceea se îmbrăca gros, indiferent de anotimp. Pe de altă parte și preferința lui de a lucra noaptea, ceea ce însemna că se trezea târziu dimineața, îi adusese reputația de indolent, chiar leneș.  Brănișteanu construiește însă un tablou sincer al gesturilor spontane sau studiate care au compus imaginea unui om civilizat care „nu confunda șmecheria și minciuna cu discreția și abilitatea diplomatică”(p. 24). Și, mai ales, a scos în evidență remarcabilul talent oratoric pe care acesta și-l adapta în funcție de auditoriu, dând dovadă de o fină cunoaștere a naturii umane. „Cu valoarea adversarului, crește meritul celui care-l combate. Cine prezintă o armată înfrântă ca lașă, scoboară valoarea propriei sale biruințe.” (p. 28)

Dincolo de controversele mai vechi și mai noi, Titulescu a fost un om iubit și apreciat pentru bonomia sa, pentru sclipitoarea inteligență, pentru umor și jovialitate. Adevărul este că vrând-nevrând ești asociat cu termenii pe care-i folosești, cu stilul și cu acțiunile tale. Ești ceea ce exprimi.