Confesiune

Am mers

am scris

ca să populez

locurile albe de pe harta

imaginației. Și aici m-am lovit

de oameni vii

din ochii lor curgeau uneori lacrimi

iar în piept

se zbăteau inimile…”

(Confesiune de Tadeusz Różewicz)

Tadeusz Rózewicz (1921-2014) – scriitor polonez

Un tramvai numit dorință

N-am scris niciodată despre vreun viciu pe care să nu-l am și eu.” (Tennessee Williams)

Tennessee Williams este „o piesă” în sine. Și-a trăit excesele până la capăt, întocmai ca în dramele pentru care a câștigat Premiul Pulitzer. Și, tot ca într-o dramă, a murit în camera sa din Hotelul Elysee, din New York, doborât de dependențele care l-au urmărit toată viața. Controversa morții sale nu s-a stins niciodată. Se cunoaște obsesia bolii și a morții de care se temea și faptul că  abuza de somnifere și băuturi alcoolice, că se lupta cu depresia, iar cariera aproape se încheiase. De aceea, explicația cum că s-ar fi sufocat cu dopul de la flaconul din care își punea picături în ochii, după ce își luase medicamentele și golise o sticlă de vin, a fost adesea pusă la îndoială.

Dependențele și abuzurile au făcut, până la final, parte din viața lui. Însă, cum în toate există și ceva bun, Williams a găsit artisticul din aceste vicii și le-a transformat în piese care nu spun altceva decât adevărul despre paranoia socială, o realitate adesea trecută sub tăcere  de societatea preocupată mai mult de păstrarea aparențelor. „Iar uneori adevărul este șocant. ” 

„Un tramvai numit dorință. Trandafiul tatuat. Pisica pe acoperișul fierbinte, Noaptea iguanei”, de Tennessee Williams, trad. Antoaneta Ralian,  București, Editura Art, 2010, p. 448.


Un tramvai numit dorință” – piesă în 11 scene

Opusul morții e dorința.”( p. 105)

Voința e o armă foarte puternică, dar nici dorința nu trebuie subestimată. Deși este partea irațională, sensibilă, vocea tremurată, șoapta voinței, rebelă și supusă, ea e cea care anulează obstacolele, apropie distanțele și face ca timpul să curgă înapoi. Dorința e vibrație… e viață. Problema cu dorința este că cel mai adesea se bazează pe o fantasmă.  Iar în piesa  „Un tramvai numit dorință”, cea care deschide volumul, dorința și fantezia își dispută rolul principal. Sunt convinsă că atâta timp cât încă mai poți visa și nu ți-ai pierdut umorul, imaginația sau ludicul ești un om fericit. Pentru a fi și un om sănătos, trebuie să-ți fie mereu clară limita dintre fantezie și realitate. Ceea ce nu s-ar spune despre personajul lui Tennessee Williams, Blanche DuBois.

Am văzut ecranizarea acum mulți, mulți ani. Tot ce mi-a rămas în minte de atunci a fost fragilitatea lui Blanche și strigătele animalice ale lui Stanley: „Stella! Stella”. Cum nu reținusem nimic altceva, lectura m-a trecut prin toate stările despre care vorbește autorul în dialogul imaginat cu el însuși, cel care prefațează volumul.

Lucrurile ne sunt clare încă de la început, Blanche se mută la sora ei, Stella, după ce a pierdut moșia Belle Reve și după o perioadă destul de neguroasă pe care Stanley, soțul Stellei, i-o reproșează în cel mai disprețuitor mod.

Fiecare dintre noi are ceva intim… ceva ce nu poate fi atins de alții.” (p. 40)

Trebuie să spun că acest personaj, Stanley Kowalski, îmi este profund antipatic. În contrast cu delicatețea lui Blanche, Stanley era grosolan, vulgar, mitocan și lipsit de empatie. Blanche este oripilată de comportamentul cumnatului ei: „se comportă ca un animal, are deprinderi animalice. Mănâncă exact ca un animal, se mișcă, vorbește ca un animal. Are chiar ceva subuman, ceva care nu a atins încă stadiul umanității.” (p. 63). Intuim antagonismul dintre ei imediat, chiar dinainte ca acesta să provoace evenimentele care au dus la deznodământul crunt pe care firava Blanche îl va înfrunta cu demnitate. Dar Blanche e mult mai mult decât pare, e un tablou alcătuit din detalii pe care fiecare le descoperă din unghiul său. Mitch reprezintă fericirea încă posibilă  „I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale […] – o despicătură, o deschidere în stânca dură a lumii, un loc în care mă puteam adăposti. Paradisul omului sărac… un strop de tihnă”. (p. 104), care se dovedește și ea  iluzorie sub atingerea murdară a aceluiași Stanley.

Până la urmă realitatea a învins, a ucis și ultima fărâma de speranță. Blanche și-a găsit salvarea în fantezie, acolo unde realitatea nu putea pătrunde.

 Trandafirul tatuat – piesă în trei acte

Fiecare dintre noi e un nimic atâta timp cât nu e iubit.” (p.162)

Tema morții soțului și a văduvei devorate de durere este reluată și în „Trandafirul tatuat”, piesa în trei acte publicată de Tennessee Williams în 1950, după ce cunoscuse deja celebritatea.  Autorul ne aduce de această dată într-un adevărat rozariu uman și, dacă nu ne-am prins încă de la titlu, ne vom edifica imediat că laitmotivul piesei este trandafirul… Serafina delle Rose, Rosa delle Rose, Rosario, cămașa din mătase trandafirie, trandafirul tatuat pe pieptul lui și nu numai pe al lui.

Pentru Serafina delle Rose pierderea soțului, a „trandafirului” pe care îl divinizase, a reprezentat cea mai cumplită lovitură. Asta înainte să afle că Rosario, sicilianul ei frumos, se mai văzuse și cu o altă femeie în timpul căsniciei lor. Serafina, care fusese cândva o femeia elegantă, acum se izolase și se neglijase complet. Dar mila și încercările celorlați nu făceau decât să-i adâncească anxietatea și furia. Nu uităm că acțiunea are loc într-o comunitate de italieni din Mississippi, iar Serafina era o italiancă autentică. Așadar, ne e ușor să-i înțelegem temperamentul năvalnic și foarte zgomotos, cam ca în filmele italienești din anii ’50-’60. Cel puțin așa mi-o imaginez eu!

Sigur că piesa este populată de câteva personaje, inclusiv personajul colectiv reprezentat de comunitatea spumoasă de italieni, care intervin sporadic pentru a crea atmosferă sau pentru a introduce accente.Totul se schimbă când în decor apare un bărbat, „o față de măscărici pe corpul soțului meu.” (p. 188)

Un idiot, un idiot care o făcea să râdă!

Pisica pe acoperișul fierbinte – piesă în trei acte

 „În noaptea asta o să prefacem minciuna în adevăr

 Schimbăm decorul și iată-ne în lumea bună a sudului. Se pare însă că lipsa grijilor nu este suficientă pentru un trai liniștit. Acolo unde lucrurile sunt așezate și siguranța este deplină, te aștepți să găsești doar armonie și bună dispoziție. Nu și dacă păpușarul este Tennessee Williams, omul cu viciile. Dependențe, băutură și, mai ales fățărnicie. Iată un cocteil care stă să explodeze tocmai în ziua în care Big Daddy, stăpânul casei împlinește 65 de ani. De ziua lui primește și vestea cea mare: nu are cancer! O minciună… un alt motiv de prefăcătorie. Cei care cunosc adevărul improvizează o aniversare fericită în timp ce plănuiesc cum să pună mâna pe moștenire. Este clar că dintre cei doi băieți, Gooper,  băiatul cel mare, cel care nu i-a ieșit niciodată din cuvânt tatălui, se simte îndreptățit să primească totul, pe când Brick, un alcoolic, depresiv și dezinteresat, este preferatul.

 „Ah, voi, oameni slabi și frumoși… care știți să pierdeți cu grație. Voi aveți nevoie de cineva… care să vă ia de mână… ușurel, și să vă restituie viața, ca pe un obiect de aur care v-a scăpat”. (p. 312)

De fapt, cele două personaje care „fac” piesa sunt Maggy și Brick. Cei doi soți se află într-un moment tulbure. Maggy, seducătoare și fascinantă în vulnerabilitatea ei, se agață cu disperare de soțul pe care-l iubește, dar care o respinge fățiș. Dar ea, precum o pisică încolțită, se încăpățânează să stea pe „acoperișul fierbinte” cât de mult va putea. Celălalt motiv de frustrare este faptul că nu are copii, în comparație cu soția fratelui lui Brick, „monstrul fertilității”, care a turnat o liotă de „monștrii fără gât”.

Viciatul Brick însă este cel care urăște fățărnicia de care e înconjurat (să fie vocea autorului însuși?). Se urăște pe el însuși, incapabil să recunoască natura sentimentelor pe care le-a avut pentru prietenul pierdut, Skipper. Găsește o cale de a se salva prin interiorizare și prin alcool. „Viața trebuie lăsată să continue chiar și după ce visul despre viață a fost… spulberat.” (p. 258)

Drama pe fundalul căreia descoperim personajele pare să demonstreze că adevărul e cel puțin la fel de urât ca minciuna. Eliberarea vine prin acceptarea realității care nu poate fi schimbată, iar iertarea  vine adesea sub forma iubirii necondiționate… singura stare sănătoasă.

 „A ține un lucru sub tăcere nu face decât să-l dilate, să-l amplifice, să-l intensifice. Crește și te macină în tăcere, devine malign.” (p. 243)

Noaptea iguanei– piesă în trei acte

Cu toții ne statornicim cu ceva sau cu cineva, și dacă-i cineva în loc de ceva, înseamnă poate că suntem norocoși… deosebit de norocoși.” (p. 435)


Ultimul succes major al lui Tennessee Williams și piesa mea preferată, Noaptea iguanei, ne aduce în Mexic, acolo unde îi vom cunoaște pe Maxine Faulk, proprietara hotelului Costa Verde, și pe reverendul Shannon – însoțitor de grup în turneele organizate de agenția Blake Tours – două personaje la fel de însingurate și conduse de dorințe. Mai sunt și domnișoara Judith Fellowes – cerberul zvăpăiatei Charlotte, domnișoara Hannah Jelkes, bunicul ei, Nonno, și câteva alte personaje mai puțin interesante. Reverendul Shannon lucra ca ghid turistic deoarece i se interzisese să mai predice în biserică după ce vorbise necuviincios. Nici în postura de ghid nu era prea potrivit deoarece tocmai stârnise o furtună în grupul de turiști pe care îl și deturnase (oarecum), iar până la final pierde și această slujbă.

Ca în toate piesele lui Williams, nu acțiunea e importantă, ci tema, caracterele și reacțiile. În toate îl regăsim pe autor, într-un fel sau altul. În această piesă însă, dramaturgul a construit un personaj, pe Hannah, care să întruchipeze reacția ideală a societății, înțelegerea și acceptarea particularităților, a exceselor de care nici el nu e străin.
 „Nimic din cei omenesc nu mă dezgustă, atâta timp cât nu-i vorba de răutate, de violență.”(p. 434)

Mi-a plăcut în mod deosebit piesa pentru felul în care explorează relația omului vicios cu Dumnezeu, o relație pe care o va experimenta chiar autorul în următorii ani. Shannon e conștient de comportamentul său, de crizele depresive pe care nu și le poate controla și de felul în care e judecat, dar Hannah îl face să se privească cu ochii blânzi ai toleranței și ai respectului de sine.

Respect o persoană care a avut de luptat cu ghearele și cu dinții pentru demnitatea sa și pentru […] fărâma de bine pământesc, mult mai mult decât îi respect pe norocoșii care le-au primit de-a gata odată cu lumina zilei și cărora niciodată după aceea nu le-au fost smulse.” (p. 426)

Mi-a atras atenția simbolul reprezentat de eliberarea iguanei legate pe verandă, apoi sunt furtuna amenințătoare, căderea nervoasă, romul de cocos, poemul care nu a putut fi scris decât în acel ultim moment…

O, tu, Curaj, n-ai putea oare,

Să-ți făurești două cuibare,

Unul în pomul aurit.

Altul în sufletul meu chinuit?” (p. 442)

Despre Marșul nazist de la final nu zic nimic.

Nu cred în culpabilitate. Nu cred în ticăloși sau eroi – cred numai în calea bună sau calea greșită pe care au adoptat-o indivizii, nu din proprie voință, ci din necesitate sau sub impactul unor influențe încă incomprehensibile, al unor circumstanțe personale sau al antecedentelor lor. ” p. 8 (interviu cu el însuși)

Intr-un alt sfârșit de septembrie

Intr-un alt sfârșit de septembrie a fost ucis Andrei.

Unii spun că se numea Andrei Urziditze, dar pe cărțile tipărite sau traduse de el acum mai bine de trei sute de ani se iscălea simplu, Antim Ivireanul. Și așa îl știm! Dacă era georgian sau dacă se trăgea din vreun Ion sau vreo Maria, trăitori în Iviria, e greu de spus. Dar știm că a fost iubitor de români. A învățat limba română și a dus-o în biserică, pentru ca tot norodul să înțeleagă slujbele. Și nu oricum, ci într-o limbă literară curată și frumoasă.

Poate chiar vestea (considerată diversiune) că austriecii se îndreaptă spre București, primită de la ucenicul tipograf Mihail Iștvanovici aflat, în timpului războiului austro-turc, pe vechea Cale a lui Traian pentru a duce creștinilor de peste munte prețioasele tipărituri… Sau poate mai vechile probleme, mai degrabă politice, de pe vremea Brâncoveanului … Sau poate chiar și mai vechea scrisoare de abjur de la credința islamică (faptă demnă de un măcel în concepția otomană) semnată cu ani și ani în urmă pe malul Bosforului, în momentul în care Dositei, patriarhul Ierusalimului, l-a răscumpărat pe sclavul Andrei de la turci…. Poate că toate astea l-au adus pe Mitropolitul Antim în vârtejul furiei primului domnitor fanariot și a otomanilor față de care nu și-a putut ascunde nicio clipă disprețul. A fost caterisit, umilit, bătut…. Nu i s-a găsit niciodată trupul măcelărit și aruncat într-un râu de lângă Adrianopol (Edirne). 

M-a cutremurat balada scrisă și interpretată în spiritul epocii de preotul Codruț Scurtu: povestea în versuri a vieții lui Antim! (am selectat și câteva versuri)

BALADA VLĂDICII

Frunzuliţă măr domnesc,

Curse sânge vlădicesc

De mână de om hain

În pământul cel străin

*

De pe plai îndepărtat

Domnu-a binecuvântat

Ca să vină să trăiască

Chiar în Ţara Românească

Vlădica Antim, cel Sfânt

Care-acum iaște pământ:

***

Fost-a el robit de turci

Şi-a fost pus la multe munci

Dar păzit de Dumnezeu

A trecut de chinul greu

Turcul iute mi-l vindea

Pă talanţi mi-l giudeca

Iar cine mi-l cumpăra

Din robie-l slobozea

Din robie-l slobozea

În Bosfor pă Marmara

***

[…]

***

Auzind Mavrocordat,

De îndată a turbat

Şi de moarte a strigat:

-La surghiun cu el îndat!

Cu vina că a furat

Toţi banii de la Palat!

Vom face noi mânăstire…

Mare, pentru pomenire

Şi din banii-afuriseşti

O voi numi … Văcăreşti!

Istoria să o-nscrie

C-am făcut-o cu mândrie

Pe felul lui Brâncoveanu

Surghiunind pe Ivireanu

Ce va plânge Vai! şi Vai!

De pe muntele Sinai

Acolo să poarte vina

La Sfânta Ecaterina

Să-i placă şi să-l încânte

Doar pietrele să le-nfrunte!

***

Şi îndat l-au înşfăcat

Fără rasă şi potcap

Şi-l suiră în trăsură

Lăsându-l slobod la gură

Şi în loc ca să ofteze

Da să-i binecuvânteze

*

Şi cu chip de Sfânt Părinte

Tinse mâinile lui sfinte

Împăcat de unde-l duce

Ca Hristos la a Sa Cruce

*

Alelei! Dar ce-i făcură?

La Galip într-o trăsură,

Într-o joi de dimineaţă

Îl scurtară din viaţă

Şi apoi mi-l aruncară

Cu batjocuri şi ocară

Într-un râuşor colea

Zis de lume Tungia

*

Rob a fost, rob a murit,

Binecuvântând smerit

Iviria, Grecia,

România, Gruzia

*

Cum un rob a dezrobit

Slova, şi a tipărit

Mânăstire a zidit

Ucenici a rânduit

Şi iar rob cum fost-a mic

Al lui Hristos Mucenic

***

Plin de zile şi orfan,

Cu gândul la Ivirean

Mucenic, ca Brâncovean

Vreau să ştiţi ce-n suflet am

C-au sfinţit un biet sărman 

Slova, cea de peste an!

Spovedind p-acest firman

Ma semnez …  MIHAI ŞTEFAN                      

„Nu e toamnă cum ești tu”


Septembrie, luna în care verifici (precum Pristanda) dacă nu cumva ți-au mai rămas, rătăcite, câteva zile libere… Tu, care n-ai citit în viața ta o lege, cercetezi acum întreaga legislație să nu care cumva să ratezi vreo „mărire” de concediu… Ori poate sindicatul ți-a mai câștigat vreun drept în sensul ăsta… 

Și, când îți ard tălpile și te pierzi visătoare printre peisajele ireale cu frunze arămii postate de alții, șeful îți dă un nou proiect care trebuie predat … luni. Asta ca nu cumva să-ți treacă prin minte scuza aceea de vineri dimineața: „mă simt aiurea, aș putea lipsi astăzi?”

Pentru consolare: văraticul compot rece de pere cu mentă și lămâie și tomnaticii gomboți.

Genoveva de Brabant

Legenda „Genoveva de Brabant” a fost tradusă și transcrisă de-a lungul timpului în numeroase variante. Eu am ales un volumaș tipărit în 1862, în zorii adoptării oficiale a grafiei latine: „Istoria Genovevi de Brabant”, trad, G. Pleșoian, La Librăria D-lui George Ioanid, 1862, 173 pag. + 6 file ilustrate.

Pagina de titlu

Interesant este că, deși e scrisă într-un alfabet de tranziție, în care sunt folosite deopotrivă caractere latine și chirilice, la care se adaugă și oarecare inconsistență tipografică, textul e relativ ușor de parcurs. După ce se obișnuiește puțin cu grafia, creierul citește literele nu neapărat după forma lor, ci după potențialul sens al cuvântului pe care îl formează. Așadar, m-am întors în secolul al XIX-lea, și am încercat să deslușesc textul, așa cum probabil făceau și românașii noștri, obișnuiți, la vremea aceea, mai mult cu semnele chirilice decât cu cele latinești. Sigur că procesul de latinizare a ortografiei, susținut încă de pe vremea Școlii Ardelene și introdus timid mai ales după 1830, a continuat și a generat numeroase sisteme de scriere până la desăvârșirea lui. În 1862, anul publicării volumului de față, instituțiile laice din provinciile române adoptaseră deja noua grafie. Bisericii i-a mai luat încă aproape 30 de ani până să renunțe și ea definitiv la slova veche din tipăriturile cu caracter religios sau cele inspirate de tradiția creștină, folosite în biserică. De data aceasta, vechile cărți au fost cruțate de la mistuirea în foc!

Povestea Genovevei se petrece în plin ev mediu, când ”religia creștinească începuse acum să gonească întunericul păgânătății din Germania” (pag, 1). Pacea le permitea locuitorilor să se ocupe cu agricultura, iar acest lucru adusese o oarecare bunăstare în regiune, acolo unde ducele de Brabant trăia o viață liniștită alături de soția și de fiica lui, Genoveva. Pe lângă o educație atentă, fata avea și toate calitățile apreciate în epocă…. și oricând.

Un tânăr curajos, Sijefre (Sigfried), care îi salvase viața ducelui de Brabant într-un război, a primit mâna fetei. În timpul slujbei de cununie, preotul i-a prezis Genovevei că va avea de înfruntat o furtună de necazuri înainte de a cunoaște fericirea. Cei doi tineri au plecat să locuiască în Sijefsburg, un tărâm stâncos pe malul râului Mosel. Fericirea celor doi a fost însă repede întreruptă de război: maurii din Spania au atacat Franța. Sijefre  a plecat la război, iar Golo, vătaful de curte, a profitat de absența acestuia pentru a-i mărturisit femeii dragostea lui. Aceasta l-a respins, iar Golo, „un om fieros și fără milă”, a pus la cale un plan de răzbunare, prin care să-l convingă pe Sijefre că Genoveva îi era necredincioasă. Planul începe să funcționeze, iar Genoveva este închisă în întunecatul turn al păcătoșilor. Fata trece prin diferite stări, de la revoltă, la resemnare și își găsește alintul în rugăciune. In turnul umed și întunecat, Genoveva a dat naștere fiului ei,  ”în ce loc grozav se deschid ochii tăi spre lumină!” (p. 25), pe care l-a botezat Benoni, fiul durerii. Deși era speriată de amenințările lui Golo, i-a respins acestuia orice gest de apropiere, ceea ce a stârnit furia bărbatului. Așa că s-a hotărât să o omoare. O slujnică săracă, recunoscătoare pentru ajutorul primit în trecut, a înștiințat-o pe Genoveva despre planurile lui Golo. Tânăra mamă i-a scris atunci soțului ei o scrisoare – testament în care și-a susținut nevinovăția.  Mama și copilul au fost duși în pădure pentru a fi uciși, dar cei doi paznici s-au îndurat și i-au lăsat în viață. Singură cu copilul în pustietate, s-a adăpostit într-o peșteră,  a reușit să supraviețuiască, să treacă peste iarna grea, să-și crească și să-și îngrijească copilul. Necazurile ei nu luaseră însă sfârșit, dar ca în orice legendă moralizatoare, binele trebuie să învingă răul. Regăsirea cu soțul ei este emoționantă, iar vorbele episcopului se împlinesc: împreună vor găsi fericirea.

Așadar, este o poveste cu mauri, cu o prințesă acuzată pe nedrept de un curtean și cu un soț cam prea credul. Deși finalul este altul, povestea este izbitor de asemănătoare shakespearianului Othello.

Surprinzătoare este și exprimarea, care nu diferă foarte mult de cea din zilele noastre. Mă așteptam la arhaisme aproape uitate sau la cuvinte care în timp și-au păstrat foarte puțin din semnificația inițială… dar nu. Este o limbă curată, clara, frumoasă, exersată, îmbogățită stilistic de traducător. G. Pleșoian (Grigore Pleșoianu) a tradus volumul în 1838, la un an după căsătoria cu una dintre elevele sale, iar în „antiprefață” o sfătuiește pe tânăra lui soție să traducă sau să „compună” și ea și își exprimă mâhnirea că nu există niciun text scris de o româncă. Interesantă și destul de personală introducere!

Volumul nu a fost publicat în spiritul practicilor vechi tipografice, de aceea lipsesc detaliile care ornamentau tipăriturile de odinioară. Găsim totuși șase gravuri care prezintă scene în acord cu  textul legendei, la care se adaugă și câteva ornamente de final de capitol.

Cărțile vechi mai au un aspect foarte interesant: însemnările manuscrise, care particularizează fiecare exemplar și care uneori îi sporesc valoarea. Cei care le-au păstrat de-a lungul timpului au lăsat pe paginile lor diferite notițe, încercări ortografice, declarații de proprietate asupra cărții, semnături, date…. Am găsit o astfel de însemnare și pe forzațul anterior al volumașului, o notiță fără valoare documentară, dar care prezintă o simplă și neînsemnată scenă domestică: „o carte dela bunica soției mele n. 1893, Floarea O Ignat, zisă mama din dos, pentru că stă într-o cameră din spatele casei

O liniște!

Ion Jabinski

Lipsită de instinctul critic, nu pot să evaluez arta altfel decât, precum orice profan, la nivelul simțurilor. Și cum simțurile nu au o unitate de măsură, aproximez folosindu-mă de intensitatea propriilor senzații, trăite cu ocazia acestei neașteptate expoziții.

De sub masca pe care mi-am așezat-o regulamentar peste aproape toată fața (abia m-am recunoscut când am găsit fotografia pe internet 🙂 ), încerc să extrag o primă impresie. E o expoziție cu lucrări realizate de artiști plastici basarabeni, iar acest detaliu adaugă un plus de fior (un fel de vinovăție pentru strâmbătatea, încă acceptată, a istoriei). Tema colecției este inspirată de atmosfera rurală dintr-un Muzeu al Satului Românesc. Școala basarabeană de pictură e specială, unică în felul ei, pentru că putem intui în lucrările artiștilor ceva familiar (poate românescul), ca un contur imprecis, imposibil de definit.
Admir nuanțele calde,  gălbui, verzi,  roșiatice care se luminează sau se întunecă sub atingerea pensulei. Fiecare pânză e o liniște netulburată nici măcar de perspectiva toamnei care se apropie.

Și da, numai mâna unui om frumos poate lăsa o urmă atât de luminoasă!

Zuleiha și Bach

Moartea era omniprezentă – mai vicleană, mai deșteaptă și mai puternică decât viața neroadă, care pierdea mereu bătălia. ” (p. 119)

Cele două cărți pe care le-am luat cu mine în vacanță m-au făcut să simt răcoarea marii literaturi rusești în tot dramatismul ei. Din recomandările citite, aflasem câte ceva despre subiectele și stările pe care le provoacă cele două lecturi și mai ales despre impactul asupra cititorului. Cu toate acestea, cărțile sunt peste așteptările mele.

Crunt! Acest cuvânt e primul care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la „Zuleiha deschide ochii”, de Guzel Iahina, trad. Ludmila Ulițkaia, București: Humanitas Fiction, 2018. După primele pagini, am fost tentată să mă opresc, atât de puternică e lectura! E fantastic de bine scrisă, dar descrie o dramă impresionabilă peste măsură.

Dacă ar fi să se scrie vreodată o istorie a femeilor, a condiției lor de-a lungul timpului și din diferite colțuri ale lumii, atunci această carte s-ar putea constitui într-o referință. După cum declară autoarea, subiectul este inspirat din relatările bunicii ei, care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia. Volumul nu prezintă o întâmplare întru-totul adevărată, dar este o reconstituire literară a vieții tradiționale a femeilor tătare, și nu numai, așa cum a fost ea în prima jumătate a secolului trecut, pe fundalul deportărilor în Siberia. Mi-a rupt sufletul!

Zuleiha, o femeie de 30 de ani, căsătorită de copilă, avusese patru fetițe care muriseră de foarte mici. Soțul ei, Murtaza, mult mai în vârstă, era un om muncitor, dar autoritar și agresiv, iar soacra, Strigoiaca, era o ființă cu totul acră și disprețuitoare. Zuleiha era supusă și interiorizată, găsindu-și singura alinare în înduplecarea spiritului cimitirelor pentru a avea grijă de fiicele ei moarte. Viața ei nu era una ușoară, dar ea și soțul ei strânseseră o brumă de avere care consta în casă, câteva animale și provizii pentru iarnă. Acestea îi transformaseră, în ochii sovieticilor, în chiaburi.

Comunismul a venit peste ei cu toată menajeria binecunoscută nouă. Rechiziționările frecvente îi lăsau fără nimic. „Hoardele roșii” le luau animalele, toate proviziile, tot ce strânseseră peste vară și nu apucaseră să ascundă.

În tipul unei astfel de rechiziționări, Murtaza ripostează și este ucis de către comandantul Ignatov. I se ia casa, iar Zuleiha este deportată. Nici nu știa unde va fi dusă… și nici că era însărcinată.

În paralel, aflăm povestea unui medic învins emoțional de noul sistem politic comunist, profesorul Wolf Karlovici Liebe, care descrie de fapt condiția intelectualului rus neaservit. Incapabil să se mai conecteze la realitate, devine o pradă pentru noii oportuniști, lipsiți de scrupule. Așa ajunge în convoiul deportaților alături de Zuleiha, de țăranii desproprietăriți și de alți „dușmani ai regimului”. Destine care au avut un parcurs cu totul diferit se întâlnesc pentru a înfrunta drumul spre iadul siberian, un drum de o jumătate de an, pe parcursul căruia au pierit, rând pe rând, majoritatea deportaților. Ca o ironie a vieții, cel care a fost desemnat să însoțească convoiul Zuleihăi a fost chiar Ignatov, ucigașul lui Murtaza. Acest tânăr ofițer sovietic crede cu tărie în doctrina pe care o servește, dar nu-i lipsește stropul de omenie, cel care ar fi suficient să-l transforme din comandant în deportat.

Angara este destinația finală, iar cei 29 de deportați care supraviețuiseră drumului au început să construiască aici „un punct pe hartă”. Pur și simplu, au fost abandonați în taigaua siberiană cu câteva unelte, sare și chibrituri. Alături de ei a fost lăsat și Ignatov.

Deportații s-au organizat și au format o mică replică a societății. Cei pricepuți la construcții au ridicat un bordei, cei în putere au mers la tăiat de lemne în pădure, vânau și pescuiau, femeile pregăteau mâncarea, iar doctorul Liebe prepara leacuri din ierburi. Și, ca în orice societate, această mică și nouă comunitate avea și intelectuali, artiști și nelipsitul turnător. Zuleiha a născut un băiețel, după ce fusese salvată de la înec chiar de comandantul Ignatov. O nouă viață în mijlocul pustietății înghețate.

Și a venit iarna. E greu de imaginat cum cei treizeci de oameni și un bebeluș au supraviețuit acestei prime ierni siberiene. Nivelul de cruzime al textului a scăzut cu câteva grade (în orice s-ar măsura cruzimea!), un semn de mărinimie din partea autoarei, care, nu își mai supune personajele unor orori suplimentare celor pe care le presupune supraviețuirea în condițiile date.

Suferă din cauza nefericirii din jur și a morților nenumărați. Suferă de frică, și chinul ăsta e din ce în ce mai mare. Și – cel mai îngrozitor – suferă de o rușine care nu trece niciodată.” (p. 166)

Primăvara următoare s-a întors barja, cea pe care o așteptase Ignatov cu nerăbdare. Era sigur că va pleca cu ea. Dar veștile nu erau bune, se pare că atașamentul omenesc față de cei pe care-i adusese aici era privit ca un semn de slăbiciune și nu fusese apreciat de către superiori. Rămânerea lui în tabără era singura opțiune… și până la urmă ea devine chiar dorință. Povestea de dragoste dintre Zuleiha și Ignatov e aproape așteptată. Autoarea este de o decență desăvârșită, așa că nu putem decât să ne imaginăm tandrețea a două suflete chinuite.

Barja aducea mereu alți și alți deportați, iar colonia, care primise și un nume – Semruk, crescuse semnificativ în următorii șaisprezece ani. Cumva, durerea și chinul se întrevăd tot timpul, dar nu sunt ostentative. Ca și cum oamenii se obișnuiseră cu ele. Zuleiha însă lupta să-și ferească fiul, pe Iusuf, de pericole. Dar pericolul vine sub cea mai neașteptată formă.

Romanele scriitoarei ruse, cu origini tătare, Guzel Iahina, sunt despre destine dictate de istorie și despre felul în care oamenii au răzbătut prin mâzga unor idealuri străine lor. Amândouă volumele sunt copleșitoare, așa că, pentru a-mi doza intensitatea lecturii, am început cu Copiii de pe Volga”, Guzel Iahina, trad. Luana Schidu, București, Humanitas Fiction, 2020, cea de-a doua carte publicată de autoare.

Prima impresie: autoarea a reconstituit imaginea generală din detalii minore, semnificative prin amplificare și repetare. Mi-a plăcut acest stil prin care a ales, precum un actor, să redea, printr-o compoziție, o întreagă epocă. Iar în centrul ei este Volga, râul care „împărțea lumea în două”.

Autoarea s-a străduit să nu încarce lectura, astfel încât istoria reprezintă doar fundalul pe care sunt proiectate consecințele ei asupra micilor istorii personale. Din când în când însă, ca niște raze înghețate care pătrund prin deschizătura unei uși, asistăm la mecanismele intime care au pus în mișcare tăvălugul istoriei.

Este vorba despre coloniile germanilor stabiliți pe Volga în secolul al XIX-lea și despre condiția lor în Rusia sovietizată. Profesorul Jakob Ivanovici Bach predă limba germană copiilor din Gnadental, o localitate de pe Volga, populată de o astfel de comunitate. Are o viață liniștită, singuratică, condusă după ritualuri autoimpuse. E un tipicar rigid care observă tot ce se întâmplă în jurul lui. Liniștea interioară nu-i este tulburată decât de neobișnuita atracție pentru furtuni, cărora li se abandonează într-o reacție ciudată, exagerată, o violentă și neașteptată ieșire din banalitate, contrară felului lui de a fi. Și furtuna rău prevestitoare nu a întârziat! Mai întâi suntem martorii nașterii idilei dintre profesor și Klara, o tânără elevă ascunsă după un paravan: „Eleva repeta după profesor. Avansam fără grabă, propoziție după propoziție, cuvânt după cuvânt, ca și cum ar fi mers printr-o zăpadă înaltă, urmă peste urmă.” (p.50)

Se îndrăgostește de fata fără chip și o va iubi fără încetare. Dar a venit și clipa când a crezut că o va pierde, iar apoi, când a regăsit-o și i-a văzut chipul pentru prima dată suntem martorii unui moment tulburător! Societatea însă nu i-a întâmpinat cu entuziasm, ci i-a judecat după aceleași „principii sănătoase”, care, deși uneori au ajutat la menținerea ei, de cele mai multe ori au distrus-o. Pentru că dispariția unei comunități nu este, de cele mai multe ori, un proces exclusiv extern. Imposibilitatea de a se adapta, de a se consolida, o face vulnerabilă. În loc să-i absoarbă pe cei doi, ca un semn de solidaritate de rasă, dacă altfel nu, îi forțează să plece.

Alungați de comunitate, au trecut Volga și s-au stabilit în fosta casa, părăsită acum, a fetei. Viața profesorului s-a schimbat fundamental. Fiecare zi era o provocare și o luptă pentru supraviețuire, dar era fericit cu Klara. Descoperim, cu fiecare pagină, viața grea, teribil de aspră a celor de pe Volga. Existența lui Bach și a Klarei se desfășura acum în afara timpului, pe când, peste Volga, colonia germană se schimba dramatic. Bach a început să măsoare timpul în felul lui, numind fiecare an după urmele lăsate de istorie asupra coloniei – Anul Caselor Nimicite, de război – Anul Smintelii, de foamete – Anul Vițeilor Nenăscuți, Anul Celor Flămânzi, Anul Copiilor Morți

Și a venit și Anul Muțeniei, când „treburile iernii erau făcute, gândurile toate fuseseră gândite, sentimentele – trăite”(p.128). Un eveniment cumplit l-a lăsat complet mut pe Bach, iar Klara a murit după ce a născut-o pe micuța Anna. Suferința pune stăpânire pe sufletul chinuit al bărbatului, care încă mai are rezerve de bunătate. O hrănește pe Anna cu laptele câștigat din compunerile pe care le scrie zilnic pentru Hoffmann, șeful coloniei, și descoperă un lucru uimitor: într-un fel sau altul, scrierile lui se îndeplinesc. Se hotărăște atunci să scrie numai lucruri frumoase, care ar putea ajuta micuța comunitate de germani să iasă din amorțire și să prospere. Urmărește cum ajung ideile sale să se realizeze, de parcă Gnadentalul reproducea poveștile lui în realitate. Începe o perioadă foarte bună pentru colonie: Anul Întoarcerii, Anul Oaspeților, Anul Recoltelor Nemaivăzute… Bach era convins că dezvoltarea coloniei i se datora, după cum, de partea cealaltă, și Hoffmann considera că el e cel care a determinat schimbările acestea uimitoare, printr-o administrație eficientă.

Apoi lucrurile s-au schimbat, copila a crescut, iar comunismul s-a desfășurat după un scenariu pe care, din păcate, l-am cunoscut și noi câțiva ani mai târziu. Au urmat naționalizări, colectivizări, deposedări, deportări… a început coșmarul comunist, un val care s-a ridicat și l-a lovit și pe Bach. Cartea are un final, dar nu numai unul. Mai întâi e un pasaj în care Bach piere, devine una cu Volga, se contopește cu întreg trecutul și cu istoria. Simbolic, acesta ar fi finalul, în opinia mea. Apoi urmează salvarea, finalul provizoriu, care lasă cititorului o speranță. Și mai este epilogul, în care Bach îți trăiește destinul până la capăt, departe de Volga, cea care într-adevăr desparte două lumi, ambele lipsite de zâmbete.

Totuși, un zâmbet subtil se ghicește în onomastica personajelor: toți locuitorii Gnadentalului poartă nume ale celor mai cunoscute personalități ale culturii și științei germană: Grimm, Koch, Gauss, Hoffmann, Händel, Wagner, Dietrich,  Benz, Brecht, Mann, Böll și, desigur, Bach. Poate că intenția este aceea de a aduce un omagiu țării de origine a locuitorilor din Gnadental. Mai mult decât atât, în Germania există o mică localitate care poartă numele Gnadental (Valea Milostivirii) și se află chiar lângă Rin.

Suntem obișnuiți să catalogăm o viață frumoasă după anumite criterii și, de multe ori, o asociem succesului. Greutățile, lipsurile, dramele majore acaparează imaginea, astfel încât zâmbetul, bucuriile mărunte, entuziasmul de moment, micile reușite și satisfacțiile trecătoare tind să nu fie luate în seamă.

Armistițiul

Simţeam cum ne şerpuieşte prin vene, o data cu sângele sleit, veninul din Auschwitz”

Bărbatul deschise încet fereastra și păși pe balconul îngust. Își sprijini un cot de balustradă și privi fără țintă dintr-o parte în cealaltă a străzii. Părea o sâmbătă ca oricare alta. Dinspre Alpi se simțea încă umezeala răcoroasă, învinsă de-acum de adierea plină de miresme a primăverii, care pătrundea din cealaltă parte a orașului, dinspre fluviul Po.  Aici, în acest apartament de pe Corso Re Umberto, la numărul 25, se născuse, crescuse și locuise toată viața, cu excepția acelei perioade care îi revenea tot mai des în minte și în vise. Coșmarul, visul din vis, care se tot repeta, îl tulbura mai ales în ultimul timp. Faptul că vorbise și scrisese volume întregi despre asta, nu-l ajutase cu nimic. Se gândea că poate, dacă ar fi dat totul uitării, acum, la cei 67 de ani, ar fi fost un chimist care se bucura liniștit de pensie, împărțindu-se între prieteni, familie și pasiuni inocente. Deși trecuseră 42 de ani, nu reușise să-și regăsească ritmul. Și cum l-ar putea regăsi când în preajma lui suferința lua cele mai grotești forme: mama și soacra lui, nonagenare, se stingeau devorate de boli crunte și de bătrânețe.

Undeva, în depărtare, bătea un ceas. Să fi fost deja ora 10? Îl pătrunde răcoarea și se miră că mai poate simți lucrurile astea simple. Nici măcar nu se îmbrăcase, pur și simplu nu mai avea energia să o facă. Așa cum nu mai avea nici inspirație să scrie. Sau poate și-a epuizat întregul „capital de scriitor”. Ce va spune la interviul de săptămâna viitoare? El, supraviețuitorul celui mai sălbatic și inuman act de ură cedează acum, după 42 de ani, trădat de propria minte. El, cel care descrisese în cei mai sinceri termeni experiența terifiantă a lagărului, era sugrumat de invizibilele fire ale depresiei, într-un marasm disperat. Cum să spună că ceva diferit de rațiune i-a acaparat, „poco a poco”, totul: gânduri, preocupări, sensuri? Cât ar mai trâmbița ziarele dacă s-ar afla că medicul său încearca de ani buni să-i trateze „vinovăția supraviețuitorului”! Ca și cum asta ar fi o boală!

Soneria de la ușa de la intrare îl făcu se tresară. Intră aproape hipnotizat în cameră și se îndreaptă spre ușă. Schițând mecanic un zâmbet politicos, luă corespondența de la cea care se ocupa de administrarea clădirii. Se așeză pe vechiul scaun din fața bibliotecii și își aruncă, absent, privirea peste titlurile gazetelor de dimineață. Deodată, trecându-și mâna prin părul grizonant și bogat își imagină că femeia îl văzuse în ținuta aceea indecentă, cu barba și părul răvășite, cu chipul schimonosit de zâmbetul forțat… Se repezi buimac spre ușă pentru a se scuza cumva, dar liniștea din hol părea o farsă jucată iarăși prost de propria minte. I se păru că aude pași la etajul de jos și se aplecă peste balustrada care urmărea ampla scară în spirală, ocupată în mijloc de liftul în colivie. Deodată, precum în acel vis repetitiv, avu senzația că totul se prăbușește și se dezintegrează în jurul său. O revoltă interioară, un sentiment ciudat, rău prevestitor, pe care nu-l mai trăise se strecura în suflet, făcându-l să tremure și să se sufoce. Panica devenea tot mai intensă și mai amețitoare. Trebuia să scape de demonul acesta ingrat care-l subjugase, luându-i totul. Nu spera să mai poată face pace cu el, dar măcar un armistițiu…

Nu s-a auzit decât o lovitură scurtă, iar femeia care tocmai îi dusese corespondența domnului mărunțel de la etajul al treilea, i-a zărit trupul zdrobit pe podeaua de la parter. Nici ea, nici noi nu vom știi niciodată cu siguranță dacă în acea zi de 11 aprilie 1987, la ora 10:20, scriitorul Primo Levi s-a sinucis sau a avut un accident, dacă o nefericită întâmplare i-a pus capăt vieții sau a fost o victimă întârziată a nazismului.

Cam așa mi-am imaginat ultimele clipe din viața lui Primo Levi, un italian cu origini evreiești care a petrecut aproape un an în terifiantul lagăr nazist de la Auschwitz. A descris momentele crunte cu o sensibilitate particulară, aproape cu detașare și s-a oprit asupra persoanelor, individualizând stări, intenții, reacții … cele care au alcătuit, de fapt, ansamblul. Ca o fotografie formată din sute de mici portrete lipite astfel încât ele să creeze o imagine anume.

“Armistiţiul” (La tregua) de Primo Levi, trad. Doina Condrea-Derer, Editura Polirom, 2004 – poate fi considerat, la prima vedere (sau numai la prima vedere), un jurnal de călătorie, pentru că autorul face cronica întoarcerii sale acasă, după eliberarea din lagărul de la Auschwitz, în 1945. Ceea ce ar fi putut fi, în condiții normale, o călătorie de o zi s-a transformat într-un calvar care a durat aproape nouă luni. Se încheiase armistițiul, dar drumurile și căile ferate erau distruse. Nu existau nici suficiente mijloace de transport, iar oricum, în acele momente, cei care organizau aceste transferuri erau depășiți de situație. A parcurs 6000 de kilometri de la plecarea din Polonia, trecând prin Ucraina, Rusia, România, Ungaria și Austria și până acasă, la Torino, în Italia.

„Era marele armistiţiu, deoarece nu începuse încă celălalt război dur, ulterior, şi nici nu îi fusese pronunțat numele nefast de războiul rece.

Cartea este însă mult mai complexă, este o reflecţie asupra naturii umane, a capacității de rezistenţă şi de adaptare, o analiză a durerii şi a supravieţuirii. Punctează cazuri particulare pentru a arăta cum a reuşit lagărul să transforme oamenii, să-i dezumanizeze sau să-i facă să dezvolte sentimente de admiraţie pentru călăii lor. Cu o nesfârşită înţelegere, autorul a descris şi viaţa plină de suferinţă, de speranţe şi de milă, presărată de compromisuri şi umilinţe a femeilor din lagăr.

Deși cartea începe în momentul în care deținuții încep să fie salvați, Primo Levi face referiri detaliate la viaţa din lagăr. Tonul este însă reținut, vorbeşte cu resemnarea, cu înţelegerea şi cu înţelepciunea celui care ştie că nu poate schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat.

Chiar așa, încerc să fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui acei oameni blocați, în ianuarie 1945, în infirmeria lagărului de la Buna-Monowitz, după ce naziştii au plecat în grabă. Erau bolnavi, epuizați, flămânzi, îmbrăcați sumar, descuți … în mijlocul pustietății înghețate. Supraviețuiseră, erau liberi… dar unde s-ar fi putut duce? Știa cineva de ei? Îi căuta cineva? Cred că și acea așteptare a fost o traumă. “Nimic nu avea să fie vreodată atât de bun şi de pur încât să şteargă trecutul nostru, iar semnele jignirii aveau să rămână pentru totdeauna în noi

Armata rusă a sosit după 10 zile: la început au venit “ patru mesageri ai păcii. Nu salutau, nu zâmbeau; păreau apăsaţi, nu atât de milă cât din pricina unei reţineri vagi…. Era ruşinea, binecunoscută nouă, care ne copleşea după selecţii şi de fiecare dată când asistam sau eram supuşi unui ultragiu: ruşinea […] aceea incercată de omul drept pentru vina altuia, care are remuşcări că aşa ceva există, că a intrat irevocabil în lumea noastră

Așa începe aventura întoarcerii acasă, cu o primă oprire în lagărul mare, la Auschwitz, unde deţinuţii au fost îmbăiaţi. Pentru Primo Levi, aceste băi au o anumita simbolistică; “dorinţa inconştientă din partea noii autorităţi care, una după alta, ne absorbea în propria-i sferă, de a îndepărta urmele vieţii noastre de până atunci, de a face din noi oameni noi, după propriul lor model, de a ne impune amprenta lor“.

După câteva zile, Levi și-a confecţionat nişte papuci dintr-o pătură veche şi a plecat cu un transport rusesc spre o tabără de tranzit. Trenul, “mâna caritabilă a civilizaţiei”, se îndreapta spre Cracovia, dar nu a rezistat decât până la Szczakowa, foștii deținuți continuându-și drumul pe jos. Și să nu se închipuim că îi aștepta cineva acolo. Fiecare se descurca cum putea: fura, cerșea, înșela, mânca ce apuca și dormea în te miri ce ungher. Alături de Primo Levi, în grup se aflau bărbați de diferite naționalități și vârste, fiecare fiind o poveste în felul său. Se remarcă grecul Mordo Nahum, ”un descurcăreț” cu principii:  “Lagărul venise pentru amândoi: eu îl percepusem ca pe o distorsiune monstruoasă, ca pe o jalnică anomalie în viaţa mea şi a omenirii; el, ca pe o tristă confirmare a unor lucruri notorii… omu-i lup pentru om”.

Au plecat spre Katowice, o călătorie de 80 de kilometri, care le-a luat trei zile. Abia la jumătatea lunii iunie au plecat spre Odessa, într-un tren marfar aproape dezmembrat. Ruşii însă îi trimiseseră la voia întâmplării, nu era nimic organizat, iar şefii gărilor prin care treceau erau dezorientaţi şi nu ştiau cum să scape mai repede de ei, copleşiţi de formalităţile birocratice. După şase zile trenul s-a oprit la Jmerinka, un nod feroviar la 350 de kilometri de Odessa. Unde li s-au alăturat alte sute de italienii veniţi din România. Au mers două zile, prin stepa rusească şi, prin Berezina, până în lagărul de triere Sluz.

Au mers la Starîe Doroghi unde au așteptat două luni. Pe 15 septembrie au pornit iarăși la drum, reproducând călătoria, în sens invers, trecând iarăși prin Bobruisk, Ovruci, Kazatin, Jmerinka. Au traversat rapid Basarabia și au ajuns pe Prut, la graniţa cu România.  Aici au găsit o atmosferă mult mai prietenoasă şi apropiată de cea pe care o ştiau de acasă. “Se vedeau ţărani ca ai noştri, cu faţa arsă de soare şi fruntea palidă, îmbrăcați în negru, cu haină şi vestă, cu lanţul de la ceas petrecut peste pântece; fete mergând pe jos sau pe bicicletă, îmbrăcate aproape ca la noi, care ar fi putut fi luate drept veneţiene sau din Abruzzi”.

Drumul prin România a trecut pe lângă rafinăriile de la Ploieşti, aflate în flăcări, a continuat spre vest, apoi iarăși spre nord, prin Sinaia. Au ajuns la Braşov pe 24 septembrie. În fiecare gară se desfășura același ritual grăbit, binecunoscut autorului: cei cu găleți se grăbeau să le umple cu apă, femeile se spălau în public, copiii căutau să facă mici furtișaguri, se aprindeau focurile pentru gătit. Au plecat din nou spre vest, prin Alba Iulia și apoi, pe la Curtici, au trecut frontiera româno-maghiară.

Au străbătut Ungaria trecând pe lângă Budapesta şi oprindu-se la Szob. Ca o ironie, pe 7 octombrie au ajuns la Bratislava, în Slovacia, la 200 de kilometri de Katowice, unul dintre locurile prin care mai trecuseră.  A urmat o gară de la periferia Vienei, apoi au ajuns la linia de demarcaţie, la câţiva kilometri de Linz. Acolo şi-au luat rămas-bun de la ruşi şi au fost preluaţi de americani, nu înainte de a li se face duşul de dezinfecţie “semnul purificării şi al exorcismului

Pe 15 octombrie, au ajuns la Munchen, iar simplul fapt că se aflau în Germania le producea “un amestec de repulsie, de frustrare şi de tensiune… Oare ştiau ei de Auschwitz, de măcelul făcut pe muţeşte, zilnic, la un pas de uşa lor? Dacă da, cum de puteau să mai meargă pe stradă, să se întoarcă acasă şi să se uite la copiii lor, să treacă pragul unei biserici? […] Numărul tatuat pe braţ mă ardea atunci ca o rană”

Au trecut graniţa prin Brennero, iar la Pescantina, un lagăr de lângă Verona, grupul s-a despărţit şi fiecare a plecat în direcţia lui. Din şase sute cincizeci, câţi fuseseră duși în lagăr în urmă cu aproape un an, mai rămăseseră trei. Începută în ianuarie 1945, călătoria lui Primo Levi s-a încheiat la Torino, pe 19 octombrie.

“Cât din noi înşine fusese erodat, stins? Ne întorceam mai săraci sau mai bogaţi? Mai puternici sau mai goi? Nu ştiam: ştiam, în schimb, că în pragul casei noastre, într-un fel sau altul, ne aştepta o încercare şi o anticipam cu teamă […] unde aveam să găsim puterea să luăm viaţa de la capăt?”

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Truce

Recomand!

„și am să plec doar eu cu tine”

Cu toată bucuria care mă cuprinde odată cu prima zi de concediu, nu pot să nu-mi amintesc acel sentiment de ușurare, de eliberare completă pe care-l aveam când începea vacanța de vară. Îmi părea că sunt stăpâna timpului și concepeam, în gând, liste cu lucruri de făcut. Deși vacanțele mele nu se deosebeau cu nimic una de cealaltă, planurile erau de fiecare dată entuziaste și, desigur, irealizabile. Dar nu conta. Lăsam senzațiile pe care le trăiam să mă modeleze, învățam din lucrurile simple și mă bucuram de fiecare moment. În perimetrul meu îngust eram liberă, fericită și mereu în mișcare. Nu am cunoscut niciodată plictiseala.

Mi-am îndeplinit unele dintre visurile copilăriei mai târziu, dar n-a mai fost același lucru. Ce credeam atunci fabulos, îmi pare acum înduioșător. Aș vrea să mă pot întoarce în timp și să-i pot oferi fetiței de atunci o vacanță adevărată. Ce minunat ar fi să mai pot retrăi stropul acela de entuziasm copilăresc! De fapt, aș face oricând un schimb de vacanțe cu ea.

Și… am bagajul deja făcut!

Lene, fachirism, morfină

Cărțile sunt notele, iar vorbirea este muzica.” (p. 25)

În opinia mea, Rusia are un soi de obsesie a monumentalismului pe care și-l manifestă deopotrivă în artă – arhitectură, muzică, balet; în sport – patinaj artistic; în literatură… Cehov însă e altceva. Înlocuiește proverbiala grandoare rusească cu banalitatea, cea care absoarbe orice urmă de idealism sau de sens. Personajele sale se lase digerate, cu o seninătate absurdă, de situații și stări greu de explicat, în care se complac cu indiferență. Deși nu au nimic în comun cu impunătoarele caractere care populează literatura rusă, personajele lui Cehov sunt memorabile tocmai prin lipsa de reacție, prin abandonul fără șovăire. În povestirea Sala nr. 6, trad. S. Sanielevici, Ed. a II-a, București: Cartea Rusă, 1949 (în reeditările ulterioare titlul a fost tradus Salonul nr. 6), Cehov își supune personajul principal iadului pe care îl ignorase cu nepăsare.  E vorba despre Andrei Efimici, un medic lipsit de vocație, plafonat, plictisit și demotivat, incapabil să se impună în vreun fel.  Entuziasmul de la început dispăruse, iar acum abia dacă mai trecea pe la pacienții lui, închiși într-un pavilion special pentru persoane cu tulburări psihice. Cei cinci bărbați din salonul numărul 6 erau prost hrăniți, tratați necorespunzător și nu primeau decât vizita bărbierului și a paznicului, un grobian rutinat și violent. Mizeria și dezinteresul domneau în spital, sub îngăduitoarea privire a medicului. Acesta era mai degrabă pasionat de „conversațiile inteligente” cu dirigintele poștei, Mihai Averianici, decât de consultațiile de care ar fi trebuit să se preocupe. Știa ce se întâmplă: „toată rânduiala spitalului, ca și acum 20 de ani, e întemeiată pe hoție, flecăreală, intrigă, cumetrie, șarlatanie grosolană; și spitalul, ca și până acum, e un așezământ imoral și în cel mai înalt grad vătămător sănătății.” (p. 28). E conștint și de spectaculoasele progrese făcute de medicină în ultimii ani. Și atunci, nu pot să nu mă întreb, de ce nu încearcă să schimbe ceva. „Tată-meu mi-a dat învățătură bună, dar sub influența ideilor vremii m-a pus să mă fac doctor. Cred că dacă atunci nu l-aș fi ascultat, m-aș afla acum în chiar centrul mișcării intelectuale.” (p. 25) Cam așa s-ar explica letargia sa profesională. În plus, desconsideră toate cuceririle științei, atâta timp cât niciuna dintre ele nu poate aduce omului nemurirea. E de o indiferență supărătoare!

Altfel stau însă lucrurile cu tânărul lui ajutor, dr. Evghenie Fedorovici Hobotov. Deși venirea lui ar putea readuce speranța în ceea ce privește reorganizarea spitalului, a condițiilor și a tratamentului, planurile lui Cehov sunt cu totul altele. „Nu există pe lume niciun lucru bun, la originea căruia să nu găsești putregaiul.” (p. 19)

Și încă ceva, numele personajelor rusești mi-au dat mereu de furcă, dar trebuie să spun că spiritul rus este cel care are cea mai uzuală onomastică hipocoristică, cel puțin în literatură. Până și aici există o Dariușca.