Femeia din Orient Express

Ai încredere în tren. […] Căci trenul, ca viața, trebuie să meargă până ajunge la destinație. E posibil să nu îți placă întotdeauna ce vezi pe fereastră, dar, dacă tragi perdeaua, vei pierde atât frumusețea, cât și urâțenia.” (p. 311)

20200821_160846

 „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford, trad. Mihaela Sofonea, București, Nemira, 2018, 318 p.  – o călătorie spre o destinație care îmi e complet necunoscută, Mesopotamia. Sper să mă bucur de această călătorie privind pe fereastra fascinantului, exclusivistului Orient Express.

Este un roman nu de, ci despre Agatha Christie, o carte ușurică, citită în liniștea acestor superbe după-amieze de început de toamnă, savurând un sun tea cu gheață, precum Hercule Poirot, fabulosul personaj creat de ea. Volumul nu este solicitant, de aceea nu am avut nevoie de carnețelul cu notițe. M-am lăsat pur și simplu purtată în epocă de ficțiunea amestecată cu momente reale din viața scriitoarei Agatha Christie. Autoarea volumului, Lindsay Jayne Ashford, preia oarecum stilul celebrei scriitoare și construiește o dramă folosind frânturi biografice, fragmente din opere binecunoscute și ceva imaginație.

În prolog, o cunoaștem pe doamna Christie, la vârsta de 73 de ani. În luna august a anului 1963, este căutată de un domn. Acesta îi arată două fotografii făcute în urmă cu 35 de ani  și o roagă să-l ajute să lămurească un mister vechi. Ne întoarcem, așadar, și mai mult în timp, în octombrie 1928, când Agatha a decis (și în carte, și în viața reală) să facă o călătorie cu trenul Orient Express „pentru a alunga fantoma lui Archie “, primul soț de care tocmai divorțase după un celebru scandal. Era evident afectată de felul în care eșuase căsnicia ei. Această primă călătorie pe cont propriu trebuia să fie o evadare în Orientul Mijlociu, deși nu putea scăpa de senzația că “trecutul se îmbarcase odată cu ea. “ (p. 52). Ceea ce s-a dovedit a fi oarecum adevărat.

Precum o chemare la apel a personajelor, dintr-un alt colț al Londrei, Nancy, o bogată și sofisticată aristocrată, se hotărăște să-și părăsească soțul pentru un alt bărbat. Și pentru ea, tot Orient Expressul pare soluția de a scăpa de scandalul care ar urma fugii lor. În tren însă, lucrurile iau o altă întorsătură: iubitul misterios, care seamănă incredibil cu fostul soț al Agathei, nu pare să dorească să facă parte din planul lui Nancy , așa că el coboară din tren, dar continuă să-i facă promisiuni fanteziste femeii disperate. Tot pe parcursul călătoriei, Nancy află că verișoara ei, Ann Granfield, singura ei legătură  cu Bagdadul, murise. Dintr-o dată se trezește singură, în imposibilitatea de a se întoarce la soțul și la viața din Londra,  abandonată de iubit, însărcinată și fără nicio perspectivă stabilă în Bagdad. Sinuciderea pare singura opțiune, dar Agatha preîntâmpină gestul disperat în ultimul moment.

Pe de altă parte, tot cu Orient Express pleacă și Katharine, o cercetătoare pasionată de arheologie. Spera că așa va scăpa de jurnaliștii care o urmăreau peste tot, după ce ziarele anunțaseră că soțului ei, colonelul Bertram Keeling, își luase viața la numai șase luni după căsătorie, afectat fiind de traumele războiului. Katherine știa că adevărul era altul. Aranjase o căsătorie cu un arhitect, fără implicații matrimoniale, ci doar pentru a putea lucra într-o tabără de săpături arheologice.

Ca într-un veritabil roman scris chiar de ea, Agatha se alătură acestor femei misterioase cu care va călători timp de cinci zile spre Bagdad, cu faimosul Orient Express. Cele trei se împrietenesc, dar fiecare dintre ele ascunde o poveste: pentru că dorea să păstreze discreția asupra prezenței ei în tren, Agatha și-a ajustat apariția și și-a luat numele Mary Miller; Katherine nu le mărturisește că imediat ce vor ajunge la destinație se va căsători cu celebrul arheolog, față de care nu simțea nimic mai mult decât repulsie; Nancy nu spune nimic despre existența misteriosul bărbat, abia zărit într-o gară din Franța de către Agatha. 

Cred că, mai degrabă, autoarea a adus cele două femei alături de Agatha ca o subtilă referire la trecutul (Nancy – femeia incapabilă să înfrunte discrepanța dintre proiecțiile făcute și realitatea copleșitoare și al cărei mister e asociat cu fostul soț al Agathei) și la viitorul ei (Katherine – femeia încrezătoare, care nu numai că își acceptă destinul, dar îl și întoarce în favoarea ei; mai mult decât atât, Max, colegul lui Katherine va deveni al doilea soț al Agathei).

Subiectul are potențial, dar autoarea nu merge în adâncimea lui, nu duce lucrurile până la capăt  sau e distrasă de lucruri fără însemnătate (exemplu: nesfârșitul număr de mese servite în toate momentele zilei și ale nopții). O risipă supărătoare! De altfel, secretele celor trei femei sunt străvezii și previzibile, iar dezvăluirea lor progresivă anulează orice posibil suspans. Romanul are și o oarecare acțiune, lipsită și aceasta de substanță, așa cum și stările celor trei femei sunt aproape trecute cu vederea, deși drama fiecăreia ar putea alcătui un roman de sine stătător.

Povestirea continuă și după ce călătoarele noastre ajung în exotica Mesopotamie, la Bagdad. Când citesc un roman care are un touch biografic mă aștept ca autorul să exploateze, chiar și exagerând, niște evenimente neînsemnate din viața personajului și să creeze situații excepționale, mult diferite de cele reale…. așa cum numai în cărți e posibil. Dar poate nu asta a fost intenția autoarei.

Sigur, finalul ne aduce înapoi, în anul 1963, în conacul Agathei din Anglia, unde tânărul cu fotografiile așteaptă un răspuns.

I believe in yesterday

20200918_085430
Yesterday
Love was such an easy game to play
Now I need a place to hide away
Oh, I believe in yesterday
 
Asocierea romanului „Yesterday” de Emil Mladin (Editura Baricada, 1990) cu binecunoscuta melodie Beatles a fost un argument suficient. Mi-am imaginat că o astfel de melodie n-ar putea inspira, la rândul ei, decât tot ceva la fel de sensibil. La început, mi s-a părut însă o carte scrisă într-un stil cu totul diferit de gustul meu: urmăriri, împușcături, demonstrații de arte marțiale. Prima impresie: prea multă violență!
 
Scopul acestor desfășurări de forțe generate de un anume departament militar are ca scop recrutarea și formarea unui comando care să îndeplinească o misiune de mare risc. Criteriile de selecție a celor care să formeze grupul au avut în vedere atât forța și rezistența fizică, dar și diferite alte abilități și cunoștințe necesare pentru îndeplinirea misiunii. Pe lângă acestea, mercenarii selectați ar fi trebuit să fie „oameni hotărâți, inși pentru care viața nu face nici doi bani.” (p. 11). Cei opt avuți în vedere au fost constrânși să participe la misiune (prin mijloace nu tocmai corecte) sau au decis să accepte provocarea din motive personale, care ne sunt dezvăluite pe parcurs. Odată formată trupa, toți sunt ținuți o săptămână într-un fel de carantină: „voi nu aveți impresia că toată chestia asta seamănă cu un scenariu de film? Parcă am mai văzut filme de-astea cu câte o gașcă adunată, instruită și pusă să facă cine știe ce.” (p. 25) A urmat apoi o perioadă de două luni de instrucție fizică, aplicații în teren, simulări, cursuri teoretice generale și specializate. Au fost apoi îmbarcați într-un avion special spre o destinație necunoscută și au fost supuși unui regim militar drastic. Deși totul era ținut ascuns, cei din grup au realizat că  vor lua parte la o  acțiune pe cât de secretă, pe atât de periculoasă. După acest program intens de pregătire și după un test final, cei opt – Juanita, Pedro, Louis, Mike, Victor, Alex, Klaus, Robby –  au aflat care este misiunea propriu-zisă și au fost trimiși în acțiune.
 
Din moment ce petrecuseră atât de mult timp împreună au ajuns să se cunoască bine și să formeze prietenii în funcție de compatibilități. Aflăm ce se ascunde în spatele durității afișate și felul în care viața și-a pus amprenta pe fiecare. Alex e îndrăgostit de muzica Beatles și de Juanita, singura femeie din grup. Victor în schimb era acrit în urma celor două căsătorii eșuate, iar Mike avea o relație foarte apropiată cu vodca. Mike funcționa foarte bine alături de Louis, bărbatul cu care fusese înșelat de fosta lui soție. Louis, un tip iute și inteligent,  era, de fapt, un inadaptat care era greu de ținut în frâu. Fratele lui Louis fusese iubitul și asasinul soției lui Alex. Pedro era un  tip obiectiv și conciliant, iar Juanita avea un caracter dârz, tenace și îndrăzneț. De altfel, autorul a construit personaje complexe și le-a pus în situații dificile. Deși sunt „culese” din medii violente și sunt caracterizate de agresivitate, cele opt personaje constituie exemple de sacrificiu de sine de o noblețe desăvârșită. 
Operațiunea consta în aruncarea în aer a unui depozit subteran de armament. Pentru asta, fiecare dintre ei avea un rol bine determinat. Dar adevărata misiune au descoperit-o când era prea târziu. Și-au dat seama că au fost mințiți și sunt puși în fața unei decizii extraordinare: de a alege să salveze milioane de vieți omenești sau de a se salva pe ei.
 
Mimăm iubirea pentru că avem nevoie de celălalt. El trebuie să ne mângâie și să ne încălzească visele pe care ni le facem despre noi. De fapt, tot noi suntem în centrul sentimentelor. Avem nevoie, în egoismul nostru, de un om alături, nu în noi. Nu e loc pentru doi în același suflet. Ne prefacem numai că-l primim pe celălalt.” (p. 33)
 
 

Allez, Tour de France!

Iubesc ciclismul. E un sport atât de complex! Implică deopotrivă condițiile naturale și pregătirea fizică, mecanica și tactica, mentalul și rezistența la efort, conjunctura și norocul, inițiativa personală și disciplina de echipă… și mult mai mult de atât. În aparență, regulile sunt simple, dar combinații infinite de factori hotărăsc rezultatul. Fiecare echipă are o strategie, cel puțin un lider și sportivi pregătiți pentru diferite etape: cățărători, sprinteri, contratimpiști. Liderul, de fapt omul de clasament general, este cel care este permanent ajutat de ceilalți coechipieri. Aceștia merg pâna acolo încât se sacrifică pentru el. Își cedează bicicletele dacă liderul are o problemă mecanică, este așteptat când rămâne în urmă, ceilalți colegi îi fac trenă pentru a-i ușura deplasarea sau se poziționează în așa fel încât el să nu fie afectat de vântul lateral, este în permanență protejat și i se creează cel mai bun culoar pentru a nu fi expus accidentelor.

Pare ciudat, dar poți câștiga Turul chiar dacă nu ai nicio victorie de etapă!

Sigur, ciclismul, ca orice sport, are și el “starurile” lui. Pentru mine, Bradley Wiggins reprezintă desăvârșirea. Pe vremea când concura la Sky, se remarca în pluton prin stilul de pedalare și prin poziția perfect aerodinamică. Era de o pedanterie sportivă remarcabilă. Până și felul în care își ținea degetul mare pe ghidon era atent studiat. De altfel, cea mai memorabilă fază din ciclism (și cea mai frumoasă, pe care o revăd mereu cu aceeași emoție), este finishul de la Paris din 2012. După “colțul norvegienilor”, pe Rue de Rivoli, Wiggins (tricoul galben) i-a făcut trenă și a devenit lansatorul lui Mark Cavendish în ultimul kilometru, iar acesta a sprintat și a câștigat acea ultimă etapă. https://youtu.be/V4SzcoD4lDw

Am primit și eu o pălăriuță de la Skoda.

Anul acesta, Turul a început la Nisa. La ediția cu numărul o sută a Turului, în 2013, tot la Nisa a avut loc contratimpul pe echipe. M-am dus cu ceva timp înainte la linia de sosire pentru a-mi găsi cel mai bun unghi din care să-i pot vedea pe cicliști. Înainte de începerea competiției am asistat la o adevărată defilare a sponsorilor. Mașini decorate cu însemne reprezentative au trecut într-un șir nesfârșit, oferind tuturor spectatorilor mici cadouri (eșarfe, pixuri, geluri fructate… ) și creând atmosferă.

Apoi a început competiția. Trebuie să spun că atunci când te afli în public e altfel decât dacă privești la televizor. Pe margine, ești pe cont propriu. E greu să-i recunoști pe rutieri și să urmărești timpii la linia de sosire… Oricum, senzația a fost extraordinară. Când mi-am luat ochii de pe șosea, chiar în fața mea era prințul Albert de Monaco. Bonusul de a fi în mijlocul acțiunii!

DSCF7781

În rest, m-am ales cu buzele arse de soare.

Echipa Sky a terminat atunci contratimpul pe locul trei, dar până la final, Chris Froome (Sky) a câștigat, pentru prima dată în cariera lui, Turul Franței.

DSCF7767

Acum Sky e Ineos, iar ciclistul pentru clasamentul general este Egan Bernal, câștigătorul de anul trecut. Dintre toți cicliști de la Ineos acesta este cel mai puțin “simpatic”, în sens sportiv. Dar e tânăr și are mari șanse. Richard Carapaz e varianta a doua, și nu e una rea deloc. În acest moment, cel puțin la fel de puternică precum Ineos îmi pare echipa Jumbo-Visma, iar dacă nu ar fi accidentat, cred că Primoz Roglic ar avea mari șanse. Dar sunt acolo și Tom Dumoulin și Wout van Aert. Îl susțin și pe Thibaut Pinot de la Groupama-FDJ – are un parcurs interesant și este de admirat cum reușit să-și învingă teama de coborâri. Din păcate, astăzi a căzut și nu a avut o zi prea bună.

Pe Richie Porte (fost Sky-ist, acum ciclist la Trek) îl plac necondiționat pentru grimasele lui care par un zâmbet permanent, dar și pentru tenacitate. Pe Peter Sagan (Bora) l-am considerat mereu exagerat și rebel (într-un sens nu prea bun), dar sunt sigură că va avea un cuvânt de spus în Turul ăsta. De la Bora mi-a atras atenția și Max Schachmann.

Prima etapă a turului de anul acesta a fost haotică și periculoasă: ploaie torențială, accidente, chiar și o încercare de neutralizare. Dar și de-asta îmi place Turul.

De fapt, iubesc Turul Franței și pentru peisajele pe care le parcurg odată cu rutierii, pentru legendele și poveștile locurilor, pentru rețetele gastronomice și istorioarele atent documentate și prezentate de Emanuel Terzian.

Așadar… Allez, Tour de France!

„Gluma”

nici o mișcare importantă, ce-și propune menirea de a transforma lumea, nu tolerează ironia, batjocura și bagatelizarea, deoarece astea alcătuiesc rugina care atacă și mănâncă totul.” (p. 340)

20200821_113354

Am detestat comunismul. Cu adevărat l-am detestat. Nu cunoșteam toate implicațiile, dar știam că ne separa familia în două. Câțiva dintre noi reușiseră să scape și ne trimiteau fotografii din locurile pe care le vizitau în vacanțe. Îmi amintesc că imaginile acelea mă făceau să visez la o lume pe care nu credeam că o voi vedea vreodată. Hârtia scrisorilor, cartonată și de calitate și mai tot timpul imprimată cu ornamente delicate, simboliza pentru mine opusul comunismului, bunăstarea, strălucirea și lipsa oricărei forme de îngrădire. Când, peste ani, am văzut Berlinul am trăit momentul atât de intens, aproape ca pe o răzbunare personală pe trecutul meu nedrept. Cum nu am niciun fel de chemare politică, literatura e cea care mă mai readuce câteodată în epoca pe care o doresc dispărută pentru totdeauna.

Cinica „Glumă comunistă a scriitorului ceh Milan Kundera, Humanitas, 2002, este o dovadă  că până și ironia era o problemă de stat, atent monitorizată. Mi-e greu să cred că toată lumea își pierduse cu totul simțul umorului, dar teama de a fi acuzat de neseriozitate și de aici, de a fi declarat dușman al poporului, era mult mai mare. Pentru cei de astăzi ar părea o utopie gen Orwell. Dar în romanul lui Kundera este vorba despre realitatea Cehoslovacă de dinaintea invaziei ruse din 1968. Comunismul… tot comunism.

Optimismul e opiumul omenirii! Spiritul sănătos pute a prostie. Trăiască Troțki! Ludvik”- acesta este stupidul text–glumă care a generat un șir de consecințe absurde pentru personajul nostru, Ludvik, un student de 20 de ani. Textul nu era altceva decât conținutul unei ilustrate pe care Ludvik i-o trimisese unei fete pe care o plăcea. Cu aceste cuvinte, băiatul a încercat să o rănească, invidios pe  entuziasmul cu care ea îi scria despre pregătirea socialistă la care participa, în timp ce el se perpelea de dorul ei. Ludvik avea o minte sclipitoare și un umor inteligent (atunci când era perceput ca atare). Însă tocmai acestă atitudine mucalită i-a provocat “primul naufragiu al existenței”. Era anul 1949. Trebuie spus că Ludvik îmbrățișase doctrina regimului și era chiar apreciat, dar cei care îl cunoșteau suspectau că în el “mai stăruiau anumite rămășițe ale individualismului.” (p. 38). Individualismul era o atitudine necorespunzătoare, considerată periculoasă de către regim, ca de altfel orice formă de abatere de la “turmă”. În ce consta individualismul lui Ludvik? Ei bine, era acuzat că zâmbește de parcă ar gândi ceva anume pentru el însuși. Așadar, textul ilustratei a alimentat suspiciunile de nesupunere față de regim și a devenit subiect de dezbatere în ședințele organizației studențești de partid. La început totul îi părea absurd, dar văzând amploarea pe care a luat-o această banală scrisoare a intuit pericolul și a încercat să lămurească lucrurile. “În forul meu interior nu încetam o clipă să mă conving de ridicolul întregii povești, dar, totodată[…], am început să văd cele trei fraze înșirate de mine pe cartea poștală ilustrată, cu ochii acelora care m-au anchetat. “ ( p. 61) A repetat la nesfârșit, în fața tuturor comisiilor politice care-l interogau, că aceasta a fost o simplă glumă, că acele cuvinte nu au semnificația de care era acuzat, că nu reprezentau nimic mai mult decât o chestiune de dispoziție momentană și că în niciun caz nu era troțkist. A realizat opacitatea celor care îl anchetau, dar era convins că prietenul lui, Pavel, care era șeful organizației de partid, va lua decizia corectă. Spre totala lui uimire, acesta a hotărât să fie exclus din partid și din facultate. Șocul verdictului dat de Pavel avea să-l urmărească toți anii care vor urma și va face din răzbunare un scop în viață. L-a bântuit mereu după aceea imaginea obsedantă a sălii pline în care toată lumea a ridicat mâna pentru “pierzania” lui. O autentică mascaradă comunistă!

Sentința a determinat un șir de evenimente care l-au aruncat pe Ludvik în bezna deznădejdii. Pentru că fusese dat afară din facultate a fost încorporat, iar din cauză că fusese expulzat din partid (ceea ce echivala cu o excomunicare) a fost trimis să facă armata la o cazarmă specială pentru dușmanii regimului, o adevărată Siberie. Uniforma îi era însemnată cu petlițe negre (un fel de epoleți, cred). Asta însemna că nu avea voie să folosească arme pe perioada instrucției militare și trebuia să lucreze în mină.

Treptat simțea cum sistemul îl transformă într-un obiect, iar pentru că nu reușea să se aclimatizeze cu noul statut a încercat să-și demonstreze nevinovăția. Toate încercările lui se loveau inevitabil de un zid. Experimenta starea de incertitudine și de neputință a celui metamorfozat brusc și trezit involuntar în afara făgașului vieții lui. Prima tendință, însingurarea, a fost rapid înlocuită cu legarea unor relații de prietenie cu ceilalți soldați. Așa a trecut primul an de armată. Apoi… a cunoscut-o pe Lucia. “Din seara aceea totul în mine s-a schimbat; mă simțeam din nou omul ocupat în forul meu interior; nu mai eram acea jalnică pustietate în care se fugăreau, învolburându-se (ca gunoaiele într-o odaie devastată), lamentările, reproșurile și acuzațiile; pe neașteptate, odaia forului meu lăuntric a fost dereticată și cineva începea să locuiască în ea.” (pp. 99-100)

Lucia părea o fată simplă, deosebit de modestă și sensibilă, dar ascundea o poveste de viață terifiantă, pe care el a aflat-o abia după 15 ani. Dragostea pentru ea devenise singura oază de lumină. Incapabil să-i înțeleagă temerile, Ludvik forțează lucrurile astfel încât Lucia, speriată, decide să dispară din viața lui. Disperat să o găsească, încropește un plan de a fugi câteva ore din mină, dar este descoperit. Face zece luni de închisoare, apoi își continuă armata încă un an și este nevoit să semneze un angajament că după terminarea stagiului militar va continua să lucreze încă trei ani în mină.

Kundera a ales să ne prezinte faptele de la distanța celor 15 ani care trecuseră de la momentul în care s-au petrecut. Îl redescoperim pe maturul Ludvik, devenit om de știință, care revine în orașul său natal, undeva în Moravia meridională.

Departe de a-i provoca vreun sentiment de nostalgie, privea locul  natal cu indiferență, ba chiar cu ură având în vedere scopul călătoriei. Printr-o împrejurare absolut întâmplătoare o cunoscuse pe Helena, soția colegului și prietenului său din facultate, Pavel, cel pe care el îl considera responsabil pentru nenorocirea lui. Șansa de a se răzbuna pe el apăruse din senin și nu dorea să o rateze. O seduce pe Helena și o urmează în satul lui natal acolo unde ea, în calitate de jurnalistă, participă la festivalul „Cavalcada regilor.” Planul de răzbunare este pus în aplicare. Helena este o victimă ușoară, dar victoria se dovedește a fi o hilaro-dezgustătoare înfrângere.

M-am întrebat de ce l-a adus autorul tocmai în orașul lui natal. Poate pentru a o reîntâlni pe Lucia și a realiza inutilitatea gestului său din armată. Sau pentru a înțelege acel „cum ar fi fost dacă”, descoperit în povestea de viață a prietenului său din copilărie, Jaroslav. Cei doi se îndepărtaseră după plecarea fiecăruia la studii. Jaroslav își urmase pasiunea pentru cultura muzicală populară din Cehia, Moravia și Slovenia. Autorul nu ratează ocazia de a ne ține un adevărat curs academic despre acest domeniu. Unul foarte interesant și plăcut!

Descoperim în Jaroslav o versiune a prieteniei autentice. Asistăm la o paralelă între viețile celor doi: una condiționată de o existență liniară, împărțită între familie și pasiunea pentru profesie, și cealaltă, prădată, distrusă, anulată. Dacă Jaroslav și-a ales cu înțelepciune traiectoria, făcând compromisuri doar de conjunctură, Ludvik, cândva adeptul teoriei potrivit căreia cei care privesc înapoi vor sfârși ca femeia lui Lot, era astăzi incapabil să se desprindă, să ierte și să uite, să construiască pe cioturile rămase și să meargă mai departe. Vechii prieteni, Jaroslav și Kostka, i-au arătat în felul lor că patima nu e o dovadă a inteligenței, ci a lipsei de înțelegere a resorturilor puse în mișcare de propriile alegeri.

Dumneata, Ludvik, nu ești în stare să ierți, fiindcă nu crezi în Dumnezeu. Mereu îți stăruie în minte ședința aceea plenară, în care toți, fără excepție, au ridicat mâna împotriva dumitale, aprobând astfel să ți se distrugă viața. Nu i-ai iertat niciodată pentru această atitudine. Nu numai ca persoane individuale. Erau acolo în jur de o sută, un număr ce poate deveni un  fel de micro-model de umanitate. Dumneata n-ai iertat niciodată umanitatea. De atunci, din ziua aceea, dumneata ți-ai pierdut încrederea în omenire și-i urăști pe oameni în totalitatea lor. Chiar dacă eu, unul, pot să te înțeleg,  asta nu schimbă cu nimic faptul că o asemenea ură, generalizată, împotriva oamenilor e cumplită, înspăimântătoare și păcătoasă. Această ură e blestemul dumitale: căci a trăi într-o lume în care nu există pentru nimeni iertare, în care răscumpărarea e refuzată tuturor, e ca și când ai trăi în iad. Dumneata, Ludvik, trăiești în iad și eu te compătimesc.” (pp. 331-332)

Finalul cărții regăsește toate personajele într-o adevărată Noapte a Valpurgiei faustiană pe fundalul zgomotos al Cavalcadei regilor. Acesta este momentul în care, departe de a se încheia așa cum ne-am aștepta, personajele găsesc răspunsuri neașteptate la zbuciumul cu care s-au confruntat. Câte feluri de prietenie există? Ce formă poate lua o mână întinsă? Mai are dorința de răzbunare atâta justificare încât să nu devină un obiectiv ridicol?

Cele șapte capitole sunt povestite rând pe rând de patru personaje, din perspectiva fiecăruia, fără a întrerupe firul logic al romanului. Suntem astfel martorii unor întâmplări povestite din mai multe perspective. Stilul este rafinat, cu incursiuni filosofice și fraze construite exemplar.  Am remarcat felul în care autorul schimbă adesea  ordinea cuvintelor în propoziție, iar toate aceste inversiuni creează efecte stilistice deosebite. Nu-mi vine să cred că aceasta carte, publicată în 1967 a trecut de cenzura comunistă cehoslovacă!

Floarea de hârtie

Îi place să aibă mereu solul umed, dar suportă destul de bine și seceta”. OK, mi-am zis după ce am citit aceasta . M-am gândit că dacă o ud chiar înainte de plecare și îi las și o mică rezervă de apă în farfurioară, frumoasa mea Bougainvillea va duce o viață îndestulată în următoarele patru zile, fără mine.

După fix patru zile și jumătate am revenit și am fugit glonț la Bougainvillea mea roz-ciclamen. Ce pot să spun – arăta jalnic! Celelalte plăntuțe nu îmi duseseră dorul, doar Bougainvillea e tristă, fără vlagă, iar frunzulițele au, într-adevăr, consistența lipsită de viață a hârtiei.  Pare că e pierdută! Mă amărăște rău să o văd așa!

Planta de hârtie! Nu știu cine și de ce a numit-o așa, dar numele îmi pare interesant. În mintea mea, ea este planta vacanțelor, a aerului copleșit de căldură și a zilelor liniștite. Pentru că anul acesta orice călătorie sudică ar fi fost o aventură și pentru a aduce vacanța la mine, am cumpărat această micuță Bougainvillea. Aerul ei mediteraneean a compensat oarecum vara pierdută și sper să nu piară odată cu ea!

Iarna vrajbei noastre

20200813_141644Azi iarna vrajbei noastre s-a schimbat,

Prin soarele lui York, în toi de vară.”

(Shakespeare, Richard al III-lea)

Probabil face parte din felul meu de a prețui trecutul. Fără să insist asupra lor, ba chiar lăsând cu generozitate să-mi scape detaliile care nu se încadrează în imaginea idilică pe care mi-am proiectat-o, găsesc în timpul trecut toate acele lucruri stabile, cuminți, morale, inocente…. Știu, îl cântăresc cu măsura nedreaptă și exagerată a nostalgiei! O nostalgie a vremurilor pe care nu le-am trăit! Sau pe care, cine știe, le-am trăit cumva. Desigur, nu a fost perfect, dar privind comparativ…. trecutul câștigă.  Mă hrănesc cu imaginea unor vremuri în care exista timp pentru toate, în care nu pierduserăm răgazul, romantismul, gentilețea, iar lucrurile nu erau contaminate de indecență și de lipsa de caracter…  Sau poate e doar slaba mea capacitate de adaptare la zarva actuală, la care se adaugă rezistența la tehnologizarea superficialității.  Și pentru că idealizarea trecutului (ca de altfel orice fel de idealizare) nu-i o chestiune nici sănătoasă, nici corectă și, mai ales, pentru a restabili echilibrul m-am decis să citesc cartea domnului John Steinbeck, “Iarna vrajbei noastre”, Editura Polirom, 2004. Da, subiectul îmi confirmă și infirmă deopotrivă teoriile despre etica trecutului, de data aceasta, a trecutului recent.

Ne aflăm în America anului 1960, când lumea, abia refăcută după război, intra într-o nouă etapă, în care vechile deprinderi se diluau sub ispita confortului întrezărit. Steinbeck ne propune o analiză intimă a impactului pe care l-a avut acest val asupra moralei sociale personificate de Ethan Allen Hawley, un modest “băiat de prăvălie”, descendentul unei familii respectabile din New Baytown. De altfel, prăvălia în care lucra aparținuse cândva chiar familiei Hawley, dar investițiile nereușite făcute de tatăl lui duseseră la faliment. Un imigrant italian, Marullo, a cumpărat afacerea și l-a angajat pe Ethan ca vânzător, oferindu-i și un oarecare rol în administrarea magazinului :“mătur, car gunoiul, bat temenele în fața lui Marullo, iar dacă aș fi un afurisit de motan, ar trebui să prind și șoarecii din prăvălia lui.” (p. 10)

Admir necondiționat persoanele amuzante, care nu par să ia viața foarte în serios. Ethan m-a cucerit cu umorul și veselia sa. E un copil mare, plin de vitalitate și pus pe glume. Genul de umor pe care nu-l poate avea decât un om inteligent.

Însă dincolo de umor, sesizez o mândrie tristă. Repeta adesea că familia lui trăise în acel orășel de 200 de ani și că bunicul lui, bătrânul căpitan Hawley, fusese comandant pe celebra balenieră Belle-Adair. Deși trăia frustarea de a fi mai puțin decât oricare dintre strămoșii lui, Ethan își păstrase până în acel moment simțul corectitudinii și al cinstei. Acum situația lui era departe de a fi mulțumitoare, dar își găsea fericirea acasă, împreună cu soția,  Mary, și cu cei doi copii. Se confesa  doar câinelui pe care-l întâlnea în fiecare dimineață în drum spre prăvălie, motanului care-l aștepta în fața ușii, le vorbea borcanelor, conservelor și oricăror necuvântătoare asigurându-și astfel discreția propriilor gânduri.

Singurul exces: se refugia, se ascundea adesea pentru “refacerea forțelor”, pentru a medita. Acesta este prilejul când descoperim un Ethan profund, nostalgic, real preocupat, prins între dorința de a îndeplini aspirațiile celor dragi lui și nevoia de a-și păstra seninătatea care decurge tocmai din lipsa complicațiilor.

Ethan este însă omul timpului lui, aflat exact la aceea răscruce care a separat vremurile. Simte vântul schimbării în momentul în care din ce în ce mai mulți cunoscuți își reconfiguraseră statutul în funcție de șansele pe care nu le rataseră, indiferent de onestitate sau respect, de morală sau legalitate. Observă că aspirațiile onorabile începuseră să piară în fața intereselor mercantile. Încăpățânarea cu care își păstra mândria de a se considera printre “oamenii de treabă”, adică principiali, și de a-și conserva vechea normalitate deveniseră aproape ridicole în ochii celorlalți. Considera derapajele de la morală ca făcând parte din natura umană, însă nu și din propria lui natură umană. Tocmai de aceea nu pot să nu mă întreb cum a putut o persoană atât de educată, profundă și decentă și provenită dintr-o familie respectabilă să ajungă să acționeze în cel mai josnic mod. Tip analitic, Ethan nu a fost pur și simplu luat de val, nu a acționat inconștient, ci a decis exact momentul în care să acționeze, dezicându-se voit de tot ceea ce-l definise până atunci: a plănuit spargerea unei bănci și numai hazardul l-a oprit de la a comite această infracțiune, l-a împins la sinucidere pe cel mai bun prieten și l-a denunțat pe cel care i-a oferit slujba și toată considerația lui.

Dacă nu putea să fie la nivelul familiei lui, atunci de ce n-ar fi un ticălos? Trebuia să-și semnaleze existența prin ceva, de ce nu, prin mârșăvie mascată în acte de noblețe? Frustrarea anulase orice formă de inteligență pozitivă, iar Ethan devenise exact ce detestase: un turnător mizerabil, un manipulator și un intrigant nemernic, un prieten duplicitar, instigatorul ticălos la suicid – un criminal fără scrupule. Inteligența! La ce i-a folosit? Mă gândesc că tocmai acesta este rolul educației, de a obține ceea ce-ți dorești fără a călca pe cadavre. Orice infractor de rând se poate îmbogăți prin spargerea unui bănci sau poate obține ceea ce vrea prin hărțuire sau prin denunțuri, pe când o persoană educată poate ajunge acolo unde își dorește fără a se abate de la standarde și fără a-și anula apartenența la o anumită clasă. Mă gândesc că acolo, undeva, are un cuvânt de spus și sufletul… dacă îl ai! Poate neputința de a se ridica la nivelul înaintașilor, orgoliul de a se remarca și el prin ceva… cine știe ce l-a făcut să-și amputeze conștiința și și-a sacrificat prietenul deja căzut, patronul bolnav și însingurat, victime la îndemână. Tocmai de aceea și gestul lui e cu atât mai abject.  Sau poate, așa cum chiar el spune, când șlefuiești prea tare un giuvaier poți să descoperi că e un fals.

Și ca degradarea să fie completă, Ethan își justifică întregul comportament ca fiind asemenea unui soldat care este nevoit să-și ucidă inamicul pentru a supraviețui. Margie, ghicitoarea ocazională, a fost singura persoană care a observat, sub aspectul bonomiei afișate, că ochii lui Ethan au o întunecată sclipire de cruzime.

Forța și succesul – acestea sunt mai presus de morală, mai presus de critică. S-ar părea deci că nu ceea ce faci are importanță, ci cum o faci, ca și denumirea pe care o dai actelor tale. Există oare undeva, în adâncul conștiinței omenești, o forță care să frâneze sau să pedepsească?” (pp. 278)

Se spune însă că există un moment în care trebuie să te oprești, iar dacă nu o faci, universul reglează lucrurile, îți atrage atenția cumva și te împiedică să mergi mai departe. Pentru Ethan, acest moment de trezire a venit atunci când a realizat că fiul său devenise un impostor oportunist în care întrezărea prototipul noului american. Abia atunci realizează întreg procesul de descompunere la care se supusese. Inteligența se manifestă abia acum, prin intensitatea cu care regretă totul, prin speranța reală că toate acestea vor trece, că-și va recupera demnitatea și-și va reface imaginea distrusă.

Când se stinge flacăra, întunericul este mult mai profund decât dacă flacăra n-ar fi strălucit niciodată. Lumea e plină de epave scufundate în beznă.” (p. 409)

„La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea

La capătul drumurilor mereu se află o șansă. O persoană de iubit, o datorie de plătit, o karmă, un alt drum de parcurs, tăcerea de după marele tumult sau o lecție. Un sâmbure de nou. (p. 76)

(https://mico89.wordpress.com/about/)

20200731_085149-1-1Am descoperit acest nou, în toată originalitatea lui, în romanul La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, Editura Cartea Daath, 2020. 

Subiectul este cât se poate de bizar, iar stilul în care autorul a ales să-l prezinte este absolut fabulos. Daniel, un bărbat rămas infirm în urma unui accident, tocmai se trezise din comă, după ce fusese supus unei operații de transplant de corp. Era atent îngrijit de soția sa, Elena, și de cele două surori gemene angajate, Irina și Mălina.

Straniu e și modul în care atât noi, cât și Daniel aflăm detaliile fiecărei situații la care participă acesta. Un “observator” nevăzut îi descrie, printr-o adresare directă,  fiecare reacție avută ca și cum el, Daniel, nu ar fi fost capabil să o conștientizeze la momentul în care a avut loc.

Dinamica romanului ne permite să asistăm la întreg procesul de metamorfozare a lui Daniel alături de celelalte personaje, admirabil construite. De altfel este evidentă concentrarea autorului, nu atât pe situații, cât pe tipologii. Explorează cu tenacitate fiecare suflet, pentru a scoate la lumină neputința transformată adesea în obsesie, traumele vechi și noi, bine ascunse, dar niciodată vindecate.

Doctorul Said este și el purtătorul unui frustrări din copilărie, de care a încercat să se elibereze prin această riscantă operație. Pe de altă parte, procedura, prin caracterul ei avangardist, i-a alimentat orgoliosului doctor senzația de atotputernicie. Va putea el să gestioneze această dihotomie interioară atunci când se va vedea nevoit să-și învingă demonii?

Elena, soția lui Daniel, cea care și-a susținut soțul necondiționat, se arată a fi obosită și  dezamăgită de întreg acest proces, care nu reușise întru-totul. Corpul primit de soțul ei era la fel de inert ca și cel de care se lepădase. În plus, tăietura din dreptul gâtului părea o linie de separare a celor doi oameni din care se compunea acum Daniel.

Bătrâna Veronica, mama lui Daniel, era o femeie cu mintea rătăcită, care nu-și revenise niciodată după moartea soțului în cumplitul accident care-i lăsase paralizat și băiatul. Se mișca după o coregrafie fără noimă având în centru rondul de maci, cel în care se concentrase dureroasa amintire a morții soțului. Irina, îngrijitoarea bătrânei, era o femeie deloc simplă, în comparație cu sora ei care folosea un limbaj pe cât de autentic, pe atât de savuros.

Pe de altă parte, sunt părinții lui Răzvan, donatorul. Ei trăiesc drama la cotele ei maxime, păstrând secrete într-o tăcere asemănătoare abandonului. Situația devine și mai bizară când apare soția “donatorului”, Tatiana Stratulat. Femeia îl percepe pe Daniel ca fiind mai mult decât jumătatea soțului meu ( p. 38). Îl iubise pe Răzvan, dar acesta “se predase” băuturii și fusese agresiv cu ea în ultima parte a vieții. Cu toate acestea, încă se simțea atașată de trupul care acum îi aparținea lui Daniel.

Și apoi sunt simbolurile, mici elemente introduse cu delicatețe, care ne conectează pe o anumită frecvență la starea interioară a personajelor, discret ascunsă sub straturi de complezențe.

Toate personajele sunt afectate de decizia lui Daniel, iar atmosfera e încărcată de o tensiune tăcută, de o nemulțumire reținută. Și pentru fiecare dintre ele, Daniel reprezintă altceva: un cobai, o improvizație, o creatură condiționată de limitările unui alt trup, un Răzdan… Un om într-un corp străin, oscilând între cele două personalități. Undeva, la capătul șoaptelor, se află granița dintre Unul și Celălalt. Vechile senzații și instincte se diluează. O parte din  personalitatea lui Daniel complotează la anularea „improvizației”  care a devenit.  Până și visele îi sunt lovite de dualitate, iar gândurile care încep să-l bântuie nu par să-i aparțină vechiului Daniel. Sunt ale Celuilalt. Celălalt își cere dreptul la viață.

Autorul nu insistă pe aspectele medicale. Nu în asta și-a propus să-l implice pe cititor. Personal, cred că asta ar fi adăugat o notă macabră și ar fi dus romanul în cu totul altă direcție. Deși ficțiunea curge controlat în sfera fantasticului, realismul e echilibrat prin reflecțiile pe care le generează zbuciumul lui Daniel asupra cititorului.

Cine suntem noi și ce ne definește de fapt? Corpul sau spiritul? Fizicul sau mentalul? Și dacă există o proporție, care ar fi aceea? De ce depinde ea? Până la un punct jucăm după regulile corpului (p. 97). Dar sufletul… unde ne păstrăm sufletul? E probabil risipit în fiecare celula și odată separate părți din noi, suntem  recompuși prin noul sânge care ne curge prin vene. Spiritul rămâne ascuns cumva în vechile celule care încep să se multiplice și să se reconstituie, supraviețuiește în frânturi de cunoștințe, imagini, sentimente…. străine, până atunci.

Mintea omului e dureros de duală[…]. Iubim și urâm în același timp. Nu putem trăi curat, uniform, poate pentru că suntem făcuți din țărână… și în țărână se mai găsesc și urme de gunoaie, de buruieni, de bucățele mici de pietre, iar astea ajung uneori în dreptul inimii… (p. 32)

Previzibilul este scos din discuție. Nu știi până în ultimul moment încotro se îndreaptă ficțiunea, iar suspansul creat de ineditul situației te face să arzi de nerăbdare. Personajele  trăiesc biografii multiple, gravitând în jurul traumelor personale, din care încearcă se evadeze apelând fie la morală, fie la adevăr…. fie la renunțare.

Este o carte senzațională, o piesă de teatru în așteptare. Recomand!

Astăzi este despre IA românească

imaginary coffee

Regăsesc în broderia iei noastre tot spiritul strămoșilor, rafinamentul și eleganța, cumințenia și mândria, tandrețea și misterul, dorul și doina…

Astăzi este despre sânziene, iele, zburători…

este ziua iei noastre!

 

#AcasălaOrigini

 

Pierdutele noastre

IMG_1961Într-o clipă ne-am trezit într-o lume a frontului și a ordonanțelor militare, a inamicului invizibil și a linei întâi.  Și am învățat să iubim liniștea pierdută.

Ne-am confruntat cu propriile temeri, așa cum nu ne-am fi putut imagina! Ne-am trăit tristețea, furia, descurajarea… singuri.

Ne-am îndepărtat de ceilalți pentru că ne pasă. Deși ne e dor!

Am auzit  mai des: „Ai grijă de tine!” sau n-am mai auzit nimic!

Ne-am încropit un fel de viață solitară, răsfoind albumul cu „a fost”.

Am căutat în trecut șansele pierdute și oamenii pe care i-am rănit. Și am compus iertări. Ne-am reconstruit apoi din vină și din pietrele cu care alții au aruncat în noi.

Am pierdut momente, dar ne-am regăsit pe noi înșine în liniștea, odihna și confortul însingurării.

Am pierdut libertatea pentru o promisă securitate. Am renunțat la întregul prezent sperând la un mâine cum n-a mai fost altul.

Am pierdut frânturi de libertate, normalitatea, orizontul, sănătatea…. Ne-am pierdut unii de ceilalți. Cu amărăciune și îngrijorare am învățat dureroasa lecție a pierderii.

Mâine e ziua patronului pierdutelor noastre. Ni le va aduce el înapoi? Ni le mai dorim?

Bibliotecarul infernului

20200601_174415„Pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci numai durată” (p. 63)

“Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin, Cartea Românească Educațional, 2019, 292 pagini.

M-a intrigat titlul (în mintea mea cele două cuvinte nu se puteau asocia), dar mi-a stârnit și curiozitatea.

Cartea prezintă, pe parcursul a șapte capitole, fabuloasa viață a inițiatului Giovanni Esposito. Debutează cu un subiect a la Dan Brown:  un bărbat în vârstă de 45 de ani tocmai descoperise că este descendentul unei familii originare de pe insula Ada Kaleh, recent scufundată în apele Dunării (ne aflăm în anul 1972). Prietenul și duhovnicul său, Milan Lapad, găsise întâmplător această informație atunci când împrumutase o carte veche în limba latină și un manuscris de la Biblioteca Dominicană, aduse acolo de un italian refugiat de pe insula Ada Kaleh. Manuscrisul era de fapt jurnalul poetei Emilia Lanier, doamna neagră din poemele lui Shakespeare. Aceasta, curtezană faimoasă la Londra, ținuse un jurnal în care menționase o întâmplare despre cum era să fie ucis Caravaggio din Ordinul cavalerilor de la Malta, din cauză că citise o carte interzisă. Era, de fapt, o veche tipăritură în care se afla secretul stării de grație, în care poți să te identifici cu Dumnezeu și să ai astfel acces la întreaga cunoaștere. Documentul supraviețuise, era chiar incunabulul împrumutat de preot,  iar cine intra în posesia lui devenea o țintă a Ordinului.

Cuprins de teamă, dar și resemnat, preotul, convins că sfârșitul e aproape, îi împărtășește lui Milan singura probă materială pe care o avea ca dovadă a comuniunii lui cu Dumnezeu, stare pe care tocmai o experimentase prin intermediul lecturii: un roman din viitor pe care îl copiase în întregime, Orașul alchimic,  care urma să fie scris de un autor român în anul 2003.

Povestirea se mută brusc în 1991 și îl întâlnim pe suceveanul Constantin Ionescu (Nini), fericitul câștigător al unei burse de studii la Dubrovnik. Fără a fi conștient de ceea ce-i pregătea destinul, acesta își împarte timpul între atracțiile orașului și tentațiile lecturii unor documente vechi. Pare că autorul a ales să ni-l descrie pe Nini mai ales prin prisma discuțiilor pe care acesta le poartă. Îl cunoaștem, mai ales, prin intermediul tinerei Dragica Milič, cea care urma să devină peste 15 ani o scriitoare cunoscută în Chile. Prezența ei, oarecum eterică, precum și un soi de înțelepciune străveche îl fac pe Nini să o asocieze indienilor sud-americani, iar discuția cu ea este un prilej de reflecție filosofică despre sensul vieții și misterele universului, foarte interesantă de altfel,  pe care încerc să o leg cumva de acțiunea de la începutul cărții.

Totul pare să se lege când Nini este abordat la Biblioteca Franciscană de un bărbat de vreo 65 de ani, expert în istoria secretă a Balcanilor. Acesta îi spune că „știa” de mulți ani că va veni acolo și că peste 20 de ani el, Constantin Ionescu va scrie o carte care “există deja dintotdeauna, într-un univers paralel” (p. 57). Aflăm astfel povestea magicianului și alchimistului Giovanni Esposito și despre cum a ajuns el să fie, timp de trei sute de ani, singurul bibliotecar al Bibliotecii Diavolului, uriașa bibliotecă secretă construită într-un tunel de sub insula Ada Kaleh care conținea o colecție rară de tomuri: “Aproape toate erau lucrări interzise anterior de Inchiziția Spaniolă, ulterior și de Vatican.” (p. 61).

Constantin Ionescu nu este ales întâmplător  El este legat profund afectiv, aproape mistic, de insula dispărută în apele Dunării. Mai mult, vizitase insula în copilărie, când mama lui primise chiar de la bibliotecarul Giovanni Esposito un caiet de însemnări.

Pe atunci, bibliotecarul născut la Napoli în 1685 împlinise 277 de ani, dintre care 245 petrecuți în măruntaiele insulei. Se născuse într-o familie ferită de lipsuri și avusese o tinerețe aproape banală până când își întâlnise destinul. Fusese mai întâi bibliotecar la Biblioteca Regală din Napoli, prilej de studiu intens: “Începeam să fiu tot mai convins că vocalele modelează caracterul și irigă toate capilarele vieții noastre emoționale… Am descoperit că oamenii calmi, liniștiți și senini folosesc în mod instinctiv multe cuvinte care conțin vocala A, cei pe care te poți baza, îți inspiră siguranță și încredere emit mai multe cuvinte care conțin vocala E, cei foarte veseli, cu un râs molipsitor au un limbaj îmbibat de vocala I, intelectualii interiorizați, serioși, obsedați de perfecțiune sunt atrași în mod inconștient de cuvintele care conțin în special vocala O, iar persoanele grave, cu o mare adâncime interioară, preferă cuvintele dominate de vocala U” (p.93). Interesant! Tot atunci a aflat și de existența insulei Ada Kaleh, moment în care a avut „o stranie senzație de re-cunoaștere, necunoaștere și pre-cunoaștere”.

A aprofundat domeniul alchimiei, a studiat magia și a cunoscut mari iubitori de artă. Unul dintre aceștia, Prințul Eugeniu de Savoia, i-a oferit postul de bibliotecar la Biblioteca Imperială din Viena. S-a lăsat absorbit de atmosfera vieneză, iar o tânără cu părul roșu l-a făcut să coboare în “Infern”, un surprinzător oraș subteran rămas de pe vremea asediului Vienei din 1683. Un alt infern, cel sentimental, avea să-l macine însă mult după aceea: faptul că nu a putut rămâne cu tânăra “Gloriana”. Avea să o revadă abia peste șapte ani, când destinul lui va fi cu totul altul.

Erotismul ocupă un spațiu considerabil și are, pe alocuri, o simbolistică interesantă. Mia Levente, o balerină de origine maghiară, i-a povestit bibliotecarului, înainte cu o săptămână de a-și lua viața,  cum că după ce a citit Codex Gigas, Biblia Diavolului, un manuscris din secolul al XIII-lea, a simțit că ceva i-a posedat sufletul. Esposito știa “despre încărcătura invizibilă ce se ascunde în spatele oricărui text” și fusese avertizat că “există scrieri care acționează ca o otravă asupra sufletului” (p. 127). Codex Gigas era unul dintre acestea.

După un an, Prințul Eugen îl informează pe bibliotecar că va primi o misiune secretă foarte importantă pentru destinul cultural al Europei: va fi administratorul a 5000 de cărți interzise sau blestemate, incunabule și manuscrise rare, care urmau să fie mutate pe insula Carolina (Ada Kaleh). Când totul a fost pregătit, bibliotecarul s-a trezit dintr-o dată în mijlocul unor documente incredibile: cărți interzise și manuscrise cu foi otrăvite, tipărituri nemaivăzute. Acestora li s-a alăturat și un laborator alchimic. Citea cu frenezie până simțea că-și pierde controlul, iar simțurile o luau razna. “Există cărți care te înalță și te fac să întrezărești deliciile Paradisului. Așa cum există și unele care te poartă pe căile Infernului sau chiar te ucid, spiritual și uneori fizic, iar eu le posedam pe toate acestea în biblioteca din insula Ada Kaleh. “ (p. 170). Citea, dar și scria filosofie și proză. În primii trei ani învățase turca, româna și sârba, cele trei limbi vorbite pe insulă, și ieșea doar de câteva ori pe an în lumea de deasupra. Spiritualitatea îi provocase un soi de mutație: nu îmbătrânea sau îmbătrânea foarte greu. Cu timpul, toți cei care știuseră de bibliotecă muriseră. Devenise singurul martor ocular al schimbărilor care au trecut peste insulă și nu numai. “Trăiam într-o tihnă fără timp și într-o singurătate agresivă, care-și înfigea cu putere colții în carnea mea devenită tot mai fantomatică de traiul prelungit la nesfârșit în Biblioteca Diavolului, îmi lipseau dimensiunea eroică a existenței, solidaritatea, confruntarea, răzvrătirea, imprevizibilul și sacrificiul pentru alții.”  (pp.245-246).

20200601_174354Nu e o lectură ușoară. E solicitantă și complicată, cu multe incursiuni în istorie, cultură, filosofie și cu schimbări tulburătoare de epoci. Are, în același timp, un magnetism care te provoacă. E evident o plăsmuire inteligentă, iar subiectul este unul drag autorului. Dincolo de componenta fantezistă, cartea este un omagiu adus insulei Ada Kaleh. Autorul, Constantin Severin, spune că este o poveste despre singurătatea nemuritorilor și despre paradisul pierdut. Ne descrie cu infinită nostalgie viața tihnită de pe insulă, parfumul arhaic demult pierdut și frumusețea locuitorilor insulei. Personajul cărții este un inițiat care devine cumva salvatorul insulei, îi conservă amintirea anume pentru a ne-o face nouă cunoscută.  Cred că povestea acestei cărți trebuie înțeleasă în această cheie.

Mi-a luat ceva timp să o citesc, dar a meritat!

Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm, sau măcar să ne-o imaginăm. Biata lumină imaginată, unică, până când poate că merităm propria noastră lumină, o fracțiune de secundă, nu ajunge să lumineze întunericul, dar acum știm că există lumina. Și știm că există întunericul. Așa cum vrem să știm că există îngerii, până când întâlnim unul. (p. 26)