Posted in Călătorii

Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să-mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul “Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii

Blestemul manuscrisului

1073466Oricât au încercat criticii să explice balada Meșterului Manole ca simbol al jertfei pentru creație, pentru mine, Ana și “aripile zburătoare/de şindrili uşoare” m-au terifiat și n-am putut găsi în niciun chip justificări pentru cruzimea extremă descrisă în baladă. Ba chiar l-am suspectat pe “anonimul autor” de o mare doză de sadism. Nu mi-am imaginat niciodată o legendă ca fiind altceva decât un mit, de aceea mă atrag romanele în care scriitorul reușește să transforme o legendă într-o istorie credibilă.

Blestemul manuscrisului” este volumul al doilea din seria Stelian Munteanu, inițiată de Bogdan Hrib. Cuvântul manuscris din titlu m-a atras, dar recunosc că nu mă așteptam să găsesc o poveste atât de interesantă, încât să-mi schimbe felul de a privi anumite momente din istoria noastră. Recitesc cele câteva cuvinte care însoțesc autograful autorului de pe pagina de titlu: “o poveste cu alt… fel de istorie! “. Îmi plac poveștile, istoriile altfel și romanele polițiste.  După primele pagini mă declar cucerită și hotărăsc să le propun cartea prietenilor mei de la clubul de lectură. Entuziasmul cu care am prezentat-o a făcut ca ea să fie aleasă cartea lunii iulie a clubului nostru. Yeeess! (Unul dintre colegi, care l-a descoperit pe Hrib abia cu această ocazie, se declară deja fan al autorului!)

Dacă începutul cărții este exclusiv polițisto-detectivistic, el ajunge să cuprindă întreaga istorie a Țării Românești de la întemeiere și până în zilele noastre.

Personajul principal se prezintă după primele pagini: Stelian Dan Munteanu. Înșiră apoi întreaga listă de ocupații pe care nu le are, dar de care l-am putea suspecta (polițist, detectiv, spion…). Și este câte puțin dn toate. Aflu că se află în vacanță pentru două săptămâni împreună cu grecoaica Eleni, când primește un telefon de la un prieten francez, Jacques Sardi, aflat la Târgul de carte de la Frankfurt unde avusese loc o crimă. Într-o clipă dispar și “tânără, frumoasă, liberă”, și perspectiva insulelor, iar Stelian schimbă decorul însoritei Elade cu cel al Germaniei.

Acolo, Sardi i-a prezentat faptele și suspiciunile în legătură cu incidentul care s-a soldat cu uciderea lui Valentin Neagoe, profesor de istorie cu un master la Heidelberg, angajat ca electrician la o firmă germană. Deși totul fusese aranjat să pară un accident prin electrocutare, detectivii germani au descoperit că victima fusese otrăvită. Nici francezul Sardi nu se află întâmplător acolo. El era pe urmele unui manuscris vechi, o Chartă Papală dispărută. În ultimul timp, mai multe instituții din Franța primiseră scrisori anonime în care se sugera că acel document există și că el ar putea distruge ordinea mondială.  O primă ordine a și distrus-o. Cea din camera de hotel a detectivului român care a constatat că cineva îi răvășise totul chiar din prima seară de la sosirea în Germania. Locuința victimei din Germania (ca și cea din România, de altfel) nu era decât o cameră goală, nepersonalizată, fără niciun obiect inutil. I-a atras atenția un rezervor suplimentar al unui tanc Panzer care fusese transformat într-un fel de ascunzătoare, tocmai bună pentru un manuscris, de exemplu. În mașină aproape era  să fie asasinat, așa că se hotărăște să plece la București unde speră să găsească informații despre trecutul electricianului mort. Toni, prietenul polițist care se documentase între timp, îi spune o întreagă poveste despre familia Neagoe și despre faptul că unul dintre bunicii victimei, Vladislav Neagoe, fost soldat în Divizia 2 Panzer, a fost arestat în 1945, iar din procesul-verbal reiese că avea cu el o canistră sau un rezervor pentru combustibil. La discuție asistă și un SRI-ist, iar acțiunea începe să se concentreze în jurul manuscrisului.

Și cum termenul “manuscris” și-a pierdut ușor din semnificație (date fiind noile tehnici de redactare), nu numai gândul, dar și autorul ne poartă în trecut. Mai precis în anul 1216, după moartea Papei Inocențiu, când interesele bisericii dictau mare parte din administrarea teritorială a lumii, iar ordinele religioase promovau credința cu spada într-o mână și cu crucea în cealaltă. Îl cunoaștem pe Walter, un membru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, un sas valah din Transilvania, care va avea un rol important în intențiile catolice expansioniste. Practic, Papa visa un fel de repetare a momentului cuceririi Daciei de către romani, dar nu teritorial, ci religios de această dată, iar Walter era omul potrivit să-l ajute. Peste mulți ani, Walter apare pe malul râului Argeș, ca fiind Negru Vodă, voievodul pe care-l știm cel puțin din legenda Meșterului Manole. Acesta primește de la un pustnic, fost cavaler teuton,  o cutie mare și scorojită, pe care celebrul nostru Manole o pune într-o firidă neterminată a viitoarei mânăstiri de la Curtea de Argeș. Și apoi Manole trebuia să dispară, “că fără jertfire nu se împlinește nimica pe fața asta a pământului”. Peste ani, precum Hamlet, Seneslau, fiul lui Negru Vodă a avut o întâlnire cu spiritul tatălui care l-a însărcinat să aibă grijă de ceea ce se afla în turla bisericii. Rând pe rând, urmașii la tron au lăsat instrucțiuni clare cu privire la prețiosul obiect. Deși par să nu aibă legătură directă cu acțiunea romanului, incursiunile în istorie sunt interesante. Autorul ne face părtașii unor decizii, ai bătăliilor celebre și chiar la tipărirea, la 1508, a primei cărți de pe teritoriul Țării Românești, Liturghierul lui Macarie. Între timp, manuscrisul ascuns la Argeș, a fost mutat la Mânăstirea Dealu, iar urmele lui sunt identificate până în secolul al XX-lea.

În zilele noastre, Stu își continuă aventura și află dintr-o înregistrare audio care a fost traseul manuscrisului, după moartea bunicului victimei de la Frankfurt: tatăl l-a dus acasă, blocul s-a prăbușit la cutremurul din ’77, caseta a ajuns în mâinile Securității. În decembrie ’89, aceasta apare la Bibliotecă urmând a fi expusă după Crăciun din ordinul lui Ceaușescu. Se pare că cineva a încercat să preîntâmpine acest lucru, președintele a sfârșit așa cum știm (dar motivul ar fi acest manuscris), iar presupușii teroriști nu ar fi fost altceva decât un grup care s-a strecurat în BCU și în Palatul Regal pentru a sustrage manuscrisul. Se spune că documentul poartă cu el un blestem: cine îl citește, suferă de o moarte violentă.

Și noul președintele al României hotărăște să prezinte Charta și decide să o expună la întâlnirea NATO  de la București. Evenimentele se precipită, iar finalul este cu totul alul decât ne-am fi așteptat.

 

Posted in Cărți, Recenzii

Frumoasă a fost această viață. Totuși.

frumoasa-a-fost-aceasta-viata-totusi_1_fullsizeAvansez grație admirației.” Cât de frumoase sunt aceste trei cuvinte și cât de plăcută e alăturarea lor! Gândesc că cel care spune asta nu poate fi decât un om admirabil și intenționez să-l descopăr în paginile cărții pe care tocmai mi-am cumpărat-o.

Frumoasă a fost această viață. Totuși” de Jean D’Ormesson este o autobiografie scrisă sub forma unui dialog între un EU inchizitor, magistrat integru (o voce a conștiinței, o conștiință a educației) și un EU firesc, subiectiv. Încă de la început, notițele de pe copertă – “Lumea românească din anii ’30. Un deliciu!” – îmi oferă un indiciu despre conținut. Biografia autorului surprinde momente din istoria și viața culturală a secolului trecut, redate într-un mod agreabil, chiar amuzant pe alocuri, iar România este prezentată ca fiind a doua lui patrie. Cum spuneam, nu poate fi decât un om admirabil!

După câteva informații scurte, aproape teatrale, mă trezesc în plin proces de conștiință. Încep să bănuiesc și care este acuzația: scriitorul este suspectat de arivism. Aflu despre el că s-a născut pe 16 iunie 1925, la Paris și este descendentul unei familii aristocrate cosmopolite, a cărei influență s-a făcut remarcată încă din epoca lui Ludovic al XIV-lea, Fouquet, Mazarin.

Jean D’Ormesson se declară scriitor de profesie, “o capodoperă în pericol” a literaturii franceze aflate în declin. Ne introduce brusc într-o exclusivistă societate aristocrată raportată la coduri vestimentare, de comportament și de limbaj, în care se remarcă tatăl lui. Am o sensibilitate aparte atunci când vine vorba despre tați, de aceea m-a impresionat felul în care l-a descris: “Credea în merit, în muncă, în rațiune și în democrație…”. Trebuie să fi fost un om remarcabil, manierat și de ținută, un reprezentant cu pedigree din casta upper-class. Și descopăr cu fiecare pagină un om demn, educat, cu convingeri ferme și extrem de dedicat principiilor sale.  Pe el însuși se descrie ca făcând “parte dintr-o familie binecuvântată și blestemată, alcătuită din marii nervoși care sunt sarea pământului.”

Și-a petrecut primii ani în Bavaria, aflată între Tratatul de la Versailles și iminența național-socialismului. Tatăl lui, reprezentant al legației franceze, a fost apoi mutat, pentru trei ani, la București. Băiatul de nouă ani a descoperit aici o societate burgheză a anilor ‘30 care vorbea în majoritate franceza. Mai târziu, bărbatul revenit în România la sfârșitul secolului trecut, a constatat că și aici, ca peste tot în lume, noua lingua franca era limba engleză. După o jumătate de secol de separare de lumea din care făcuserăm parte și de la care împrumutaserăm valori… o altă lume i-a luat locul. Una despre care nu știu dacă istoria își va aminti cu aceeași plăcere.

Întotdeauna citesc cu interes, dar și cu teamă, impresiile străinilor despre România. Asta pentru că le lipsește, justificat de altfel, subiectivismul patriotic. Nu spun că părerile lor sunt nerealiste, dar din ele răzbat adesea păreri comparative. Iar asta, cel mai adesea, nu ne avantajează. De data aceasta, D’Ormesson e mai mult decât măgulitor cu România. E adevărat, are și scuza că pe vremea aceea avea 10-12 ani, era într-o relație de prietenie cu viitorul rege Mihai, mai mare cu 4 ani (cei doi s-au stins din viață în aceeași zi, pe 5 decembrie 2017), iar familia lui se învârtea în cele mai stilate cercuri ale Bucureștiului interbelic. Și ce lume! Brătianu, Iorga, Titulescu, Martha Bibescu… Contactul cu România l-a inspirat pe autor să cultive prietenii și mai târziu, cu alți români stabiliți la Paris: Eugen Ionescu, contesa de Noailles, Cioran.

Familia lui părăsește Bucureștiul și se mută în Brazilia, în 1936. După 21 de zile pe mare, copilul e fascinat de căldura tropicală și de faptul că au putut folosi telefonul chiar pe vapor, înainte cu o zi de a sosi la destinație. Își amintește cu plăcere anii petrecuți acolo, dar revede cu amărăciune cum, peste ani, fostul sediu al ambasadei este demolat “… am înțeles că trecerea noastră prin această lume este un vis fragil și că istoria își ia sarcina, cu o rigoare nemiloasă, nu numai de a pregăti lucruri noi, ci și de a reduce la neant tot acest trecut efemer, care se confundă cu noi.”

Mereu m-am întrebat în ce consta cu adevarat educația copiilor din clasa privilegiată a vechii Europe. Constat acum că valorile transmise erau aceleași,  doar metodele și insistența erau diferite: “tata și mama mă învățau neîncetat să nu mă ocup prea mult de mine, să nu ies în evidență, să nu vorbesc despre mine și să mă pun în locul celorlalți… folosindu-mi imaginația”  Oare ce a distrus acestă lume?

S-au întors în Europa exact când “mecanica dezastrului și a declinului se pusese în mișcare”. S-au stabilit la castelul Saint Fargeau, la 170 de kilometri de Paris. Era anul de “dizgrație” 1938. Despre acea perioadă, D’Ormesson spune “Când aveam zece, doisprezece sau paisprezece ani, viața, care pentru mine se concentra pe studii și pe spectrul unui bacalaureat derizoriu, era amenințată în fiece clipă de doi căpcăuni mai amenințători decât lupii din fabule, decât fiara din Gevaudan, decât un Barbă-Albastră cosmic. Hitler și Stalin. Și trebuia să alegem dintre ei doi.”  O descriere pe cât de plastică, pe atât de concentrată. Și de reală! Și, desigur, a început războiul. Din dialogul celor doi EU reiese dorința autorului de progres, un concept pe care-l explică în termeni antagonici, ceea ce mi-a amintit de Paler. “Progresul este un Ianus cu două fețe. Este o binecuvântare. Și un blestem. … Este o formidabilă mașină ce produce binele și multiplică răul. Oamenii trăiesc mai mult. Dintr-un punct de vedere dificil de contestat, ei trăiesc din ce în ce mai puțin fericiți.” Pentru mine nu este surprinzătoare nevoia de a vorbi despre progres în pragul dezastrului.

Familia se mută în casa unui unchi, lângă Paris, petrecându-și timpul în mediile culturale și politice. Acalmia nu a durat decât până în primăvara anului următor, când războiul s-a arătat în toată monstruozitatea lui. Familia se mută, mai întâi la Vichy, apoi la Nisa. După o decizie care s-a dovedit foarte inspirată, poate chiar salvatoare, se întorc cu toții la Paris. Autorul nu insistă asupra războiului aflat în plină desfășurare, ci se mulțumește doar să strecoare câteva cuvinte impresionante pentru a lămuri contexte. Se concentrează în schimb pe studii, pe examenul de bacalaureat și pe admiterea la facultate. Disproporționalitatea dintre spațiul alocat celor două situații subliniază importanța pe care a dat-o educației, chiar și în timp de război, dar și a unei oarecare indiferențe de care însuși autorul se autoacuză.

Citind despre examenele pe care le-a susținut la Sorbona, începe să-mi fie tot mai clar de ce aproape niciunul dintre pașoptiștii noștri nu au reușit mare lucru, când au fost trimiși la studii, la Paris, cu o sută de ani înaintea autorului. Manifestă o mare considerație pentru oamenii de cultură ai vremii și, spre exemplu, întâlnirea cu Paul Valery i-a provocat atâta emoție încât aproape că nici nu-și mai amintește ce au vorbit. Mărturisește că toată viața a fost copleșit de două sentimente: uimirea și admirația. De altfel, întreaga carte pare a fi un elogiu adus admirației. Admirația pentru tot ce-l înconjoară: părinții, fratele, prietenii, colegii, profesorii, scriitorii, oamenii de cultură sau cei politici. Iar prin aceasta ne câștigă întreaga admirație. Când a fost întrebat despre iubire, a vorbit cu multă sensibilitate despre sentimente, dar a ocolit cu eleganță orice referire la femeile din viața lui. De câte ori povestește despre vreo femeie mai puțin atractivă spune, cu o gentilețe de mult dispărută, că aceasta nu e o frumusețe în genul lui Grace Kelly sau al altor femei celebre în epocă pentru frumusețea lor.  Același lucru face și când e vorba despre vreo femeie pe care o place cu adevărat, dar adaugă: “Ea era, cum se spune, mult mai mult și mult mai bine. Avea grația, farmecul, inteligența și frumusețea diavolului.” Nici măcar atunci când dorea să amintească o trăsătură negativă de caracter nu o spunea de-a dreptul. Astfel în loc să spună că o anumită personalitate politcă mințea, el o descria ca având “relații dificile cu adevărul”. Oare când a fost înlocuită gentilețea cu mârlănia? Regretă sincer păcatele tinereții și neplăcerile pe care le-a făcut. Și el a mințit, și el a trădat, și el se simte prizonier într-un cerc al mincinoșilor.

În anii de după război, familia a fost nevoită să vândă castelul Saint-Fargeau, dar mi-a plăcut enorm cum a încercat autorul să compenseze suferința mamei pentru această pierdere: “am înlocuit castelul de pietre pe care nu reușisem să-l păstrez cu un castel de cuvinte și am scris o carte… Din voia Domnului”. Din prezentarea cărții, o saga de familie, un alt amănunt mi-a atras atenția: este și ecranizată. Iar filmările s-au făcut chiar la Castelul Saint-Fargeau. Spre uimirea mea aflu că a fost și actor. A jucat rolul președintelui Francois Mitterrand în filmul Des hommes et des dieux (Oameni și zei). Povestește cu modestie despre cărțile pe care le-a scris. Nu se  rezumă doar la contexte, ci adaugă prezentarea și felul cum a fost primită fiecare dintre acestea de către public.  A purtat un mic război cu un director de la Le Figaro după ce i-a criticat acestuia o carte și a concluzionat că nu se poate să fi și talentat și director de ziar în același timp. În mod ironic, peste ani chiar el a devenit director la Le Figaro.

Despre carieră spune, iarăși cu modestie: “Nu am carieră. Nu voiam să am una și nu am avut. Am trecut din carte în carte, din ocupație în ocupație și din pretext în pretext.”  Și când ne gândim că a fost membru al Academiei Franceze, directorul ziarului Le Figaro….

Nu-i lipsește umorul, de altfel chiar acest dialog dintre supra-eul și mic-eul lui are nuanțe amuzante. Povestește cu o mândrie ironică despre prima lui apariție în ziar. Aceasta s-a petrecut undeva între 1949 și 1950, când s-a îmbolnăvit, iar Le Monde anunța cu îngrijorare : ”un caz de spirochetoză în Franța”. Această problemă de sănătate l-a abătut de la planurile inițiale, dar l-a ajutat să obțină un post la UNESCO. Nu a fost nici prea atașat, nici prea încântat de activitățile lui la UNESCO, dar a avut marea șansă de a cunoaște mai multe personalități ale vieții culturale internaționale: Kazantzakis, Julio Cortazar, Carlos Fuentes, William Styron, Alejo Carpentier, Mario Vargas Llosa, Yșar Kemal, Borges și mulți, mulți alții. O bibliotecă întreagă! Și totuși nu sesizez nicio urmă de snobism în această înșiruire, ci mai degrabă mândria celui care a reușit să pătrundă în lumea pe care o admira. De altfel, mă întreb cum ar putea cineva povesti despre faptul că a luat masa cu Greta Garbo, Marlene Dietrich, Lauren Bacall, Georges Pompidou, că a fost apropiat președinților Giscard d’Estaing, Francoise Mitterrand sau că a contribuit la publicarea volumului Mirarea filosofică de Jeanne Hersch fără a părea lăudăroșenie. El a ales să-și prezinte propriile gafe făcute în timpul acestor întâlniri, adică a mizat pe umor.

Poate pentru a se disculpa în fața cunoscătorilor sau pur și simplu pentru a adăuga umor, vorbește despre inadvertențele strecurate în scrierile lui: descrie o situație în care, într-o carte cu întâmplări din secolul al V-lea este vorba despre un porumbel, iar abia după prezentare i s-a atras atenția că porumbeii au apărut în Europa odată cu descoperirea Americii. E un om binevoitor, iar toleranța lui merge până la a înțelege chiar și derapajele. Chiar dacă nu este de acord cu ele, nu se înrolează în armata celor care le judecă: cum ar fi în cazul lui Celine, autorul romanului “Călătorie la capătul nopţii”.Cu toate acestea, ține să se desprindă categoric și sancționează, în felul lui, printr-o indiferență rece orice abatere de la conduita socială și convențiile agreate de el.  Am remarcat lipsa totală a micilor răutăți sau a referirilor malițioase la adresa cuiva, cu excepția propriei persoane, unde chiar adaugă un plus de autoironie cu orice ocazie. Mai mult decât atât, insistă să le mulțumească tuturor celor care într-un fel sau altul i-au influențat viața. Despre Academia Franceză, al cărui membru a fost vreme de 40 de ani, nu are decât cuvinte de laudă, deși recunoaște că, de la fondarea ei în 1634 și până astăzi nu a reușit să redacteze gramatica limbii franceze și nici să finalizeze dicționarul care este continuat de la o epocă la alta. Unul din lucrurile cu care se mândrește este că a făcut să intre în Academie prima femeie din istorie: Marguerite Yourcenar. Asta s-a întâmplat în 1981.

Ceea ce a însemnat cu adevărat un vis împlinit pentru D’Ormesson a fost alegerea lui în funcția de director al ziarului Le Figaro. Nici aici situațiile amuzante n-au lipsit, începând chiar de la angajare, dar cu adevărat interesant e modul în care a ales să facă politica editorială și mai ales, modul de prezentarea a informațiilor astfel încât, din toată negativitatea lor să extragă totuși o notă de optimism. Se raporta la teoria că “nu girueta își schimbă direcția, ci vântul”. Nici aici clasa nu se dezminte! D’Ormesson nu a reușit să-și armonizeze cele două mari pasiuni, mărturisind: “ceea ce-l separă cu precădere pe jurnalist de scriitor este misterul timpului. Timpul trece și durează. Jurnalistul e de partea timpului care trece. Scriitorul e de partea timpului care durează… Jurnalistul se rezumă la un cuvânt: urgent. Scriitorul vizează esențialul”. S-a decis să părăsească ziarul când și-a dat seama că nu mai avea timp să scrie. Iși dorea să publice cărți, iar activitatea în redacție îi ocupa tot timpul. Și-a reluat funcția la UNESCO, dar a rămas și colaborator la Le Figaro. Și-a păstrat toată viața o anume libertate neinfluențată de progresul al cărui adept era. Nu a purtat niciodată ceas și nici mai târziu nu a avut telefon mobil, calculator sau tabletă.

I-a dedicat câteva pagini și soției lui, Francoise care, mărturește el, “nu a încetat niciodată să fie pentru mine un vis și o mântuire” . Despre fiica lui, Helloise, are numai cuvinte de laudă, este mândru de ea și recunoaște cu tristețe că a pierdut anii copilăriei ei, prins cu activitățile cărora le-a acordat tot timpul lui. Mărturisește că a întâlnit oameni minunați, femei frumoase și lasă o umbră de mister când rostește numele Malcy, o femeie despre care spune doar atât:  “Am iubit-o, am admirat-o, am venerat-o.” A iubit lumea și tot ce era în jurul lui. Tot ce și-a dorit în această viață a fost de a fi fericit.

Intreaga viață cotidiană, cu rutina și obligațiile ei, e pândită de mediocritate. Oamenii nu sunt mari decât prin visurile și prin convingerile lor. Ceea ce-i înalță, mai presus de ei înșiși, sunt credința, știința, frumusețea, grija pentru dreptate sau adevăr, iubirea de patrie sau de cei sărmani.” ( asta o spune vocea conștiinței). Și tot aceast EU acuzator decide să respingă acuzația care i s-a adus scriitorului, considerând aproape disprețuitor că “Nu sunteți nici măcar arivist. Sunteți de o lejeritate derutantă și de o indiferență vinovată în prinvința oricărei măreții și a oricărei profunzimi”. Pentru mine, această dedublare a autorului e o dovadă a fricii lui de a fi judecat de posteritate pentru indiferență față de lume sau pentru mediocritate. Se pune în locul unor ipotetici judecători ai destinului lui și își  construiește apărarea.

Și cum întotdeauna viitorul l-a interesat mai mult decât trecutul, a construit finalul aproape testamentar, declarativ: “ Am iubit totul în această lume calomniată de maeștrii mei, Cioran și Eclesiastul. Știu sigur, ca ei, că viața e probabil tristă, că e, în orice caz, presărată cu eșecuri și amărăciuni și că e destinată morții. Dar mai cred și că e frumoasă și că trebuie să învățăm să o iubim. Am încercat s-o iubesc și să fiu, în această vale a plângerii, fericit pe cât posibil. Da, am fost un ușuratic, superficial, monden. Am fugit de plictis, de fast, de solemnitate. Mi-a plăcut să râd și să mă distrez. M-am străduit să nu mă iau în serios.” Ceea ce a luat în serios a fost viața. Faptul că ar putea fi acuzat că nu a prețuit-o, declanșează în scriitor o tiradă de declarații de iubire pentru apă, copaci, natură, animale, oameni dar mai ales pentru lumină și timp. Vorbește despre existență și despre eternitatea morții, cele două mari mistere ale omului riguros reglate de către univers. Din ecuația lui remarc că lipsește Dumnezeu, totul se rezumă la univers și la hazard. Și pentru a clarifica aceasta, Eul judecător i-a adresat direct întrebarea și l-a rugat să răspundă cu da și nu. Afirmă că da, crede în existența lui Dumnezeu, dar subliniază ambiguitatea cuvintelor Dumnezeu și Creație. În ultimul capitol recunoaște că Dumnezeu sau natura i-a refuzat darul credinței. Finalul cărții deja se transformă dintr-o înșiruire biografică într-o dizertație despre timp, spațiu, Dumnezeu, Big-Bang. Și totuși, ultimul capitol, cel mai mic (are doar 5 pagini) se numește Calea, Adevărul și Viața. Își recunoaște lipsa credinței, dar își îndreaptă gândurile spre Dumnezeu ca într-o rugăciune de iertare. “Nu am făcut aproape nimic cu timpul pe care mi l-ați împrumutat înainte de a mi-l lua înapoi. Dar, cu stângăcie și cu neștiință, nu am încetat nicio clipă, din adâncul sufletului, să caut calea, adevărul și viața.

După ce am citit cartea și am descoperit o biografie atât bogată, o existență intensă, populată cu nenumărate întâmplări și nume, m-am întors la titlu și m-am întrebat: Care dintre vieți? Pare să fi trăit mai multe.

Nimic nu există în afara iubirii. Îi oferă fiecăruia dintre noi cel mai puternic și cel mai frumos sentiment de eternitate pe care ne este permis să-l cunoaștem. Ne scoate din noi înșine, ne face regi și stăpâni ai lumii. Iubirea transformă în ceva insignifiant, într-o nulitate, tot ce se găsește în afara ei.”

Posted in Artă, Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare și erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice pentru a amplifica starea de suspans și groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Posted in Gânduri

Curaj…

IMG_4733A poposit astăzi, pe biroul meu, un pui de gaiță care părea destul de interesat de tehnologie. L-am botezat, din lipsă de inspirație… Kirițescu. A privit – curios – momente în șir desktopul pe care se derulau (plictisite și ele) justificări ale prețului existenței mele. La fel de curioasă privesc și eu micuța pasăre. Cât să aibă? Câteva zile…  poate 10, 15. Are încă puful acela specific puiuților, dar aripile sunt colorate cu nuanțe de albastru-azuriu-bleumarin. Este de câteva zile pe lumea asta… și deja are o poveste de viață. Curajos peste măsură, puiul a început să viseze la văzduhul în care tot dispăreau părinții lui și de la care a împrumutat puțină culoare pentru noile lui aripi. A privit ezitant spre cuibul protector și confortabil și și-a evaluat șansele: nu prea poate el mânca singurel, dar are un piuit puternic. Și visuri mari! Și-a întins aripile proaspăt crescute și a hotărât să fie altfel. Primul zbor a eșuat în iarba de sub copac. Dar ce zbor!!!

Mă întreb câți dintre noi au curajul să-și întindă aripile și să se desprindă. Aproape identice, desfășurate după o rutină exersată ani în șir, în care doar motivele de stres sunt diferite de la o zi la alta, săptămânile încep și se termină la fel, într-o agitație lipsită de conținut. Iar aripile au doar un rol decorativ.

Posted in Călătorii

O după-amiază la Stari Grad

IMG_1320Sub cheiul din Split, Croația, Adriatica are o nuanță verde-turcoaz care se apropie de negru, culoare care îmi inspiră adâncime, mister, pericol. Pe terasament însă, mulțimea transmite un aer de nerăbdare relaxată, voioșie și liniște. Imi iau biletul pentru feribotul Jadrolinija chiar de pe doc și mă îndrept spre poarta de îmbarcare spre Insula Hvar. Puntea feribotului pare mai degrabă o sală de așteptare în aer liber. Nu simt nevoia să explorez ambarcațiunea, ci prefer să mă bucur de priveliștea mării care-și schimbă culoarea pe măsură ce ne depărtăm de țărm. De o parte și de alta se zăresc insule înverzite și, bineînțeles, mă întreb cum ar fi să ai o insulă numai a ta. Mă trezește din visare un copilaș nu mai mare de câteva luni care pornește într-un slalom de-a bușilea printre scaunele galbene de plastic de  pe puntea căptușită cu un “covor” verde, și el de plastic, dantelat. Soarele transformă micile creste ale valurilor în scântei strălucitoare, iar aerul cald, umed și sărat îți schimbă total starea de spirit. Acum știu că așa trebuie să fie paradisul: o stare de spirit în care soarele să-ți încălzească trupul, adierea brizei marine să-ți umple plămânii de aer curat, iar tu să te confunzi cu starea asta și să nu mai aștepți nimic. După o oră și jumătate, feribotul își încetinește plutirea, face câteva manevre și … Stari Grad. Pentru ca totul să fie minunat începem cu un prânz chiar în port. Aflăm că sunt două variante de a ajunge în orașul vechi: circa 30 de minute pe jos sau… prozaicul autobuz. Varianta câștigătoare s-a dovedit a fi și cea plăcută: o scurtătură, un drum cât o potecă ce urmărește țărmul și care oferă un peisaj de-ți taie respirația: marea de un albastru ireal în stânga și crânguri de chiparoși în dreapta.IMG_1263

Orașul vechi. Unul dintre cele mai vechi din Europa. Și probabil cel mai însorit. Am înțeles că are vreo 2400 de ani și chiar pare să aibă. Totul e atât de altfel, e liniștit și frumos… o încântare din alte timpuri. În zona micuțului golf pescăresc, totul, absolut totul, este pavat cu dale pătrate de piatră alb-ocru sau cu un strat de pietriș betonat. Nu prea există petice de pământ cultivate cu flori, dar pretutindeni sunt ronduri din beton din care răsar palmieri, smochini, micuți arbori de jad, begonii multicolore și mușcate roșii.

Romantice, clădirile baroce au un puternic aer mediteranean. Sunt înalte de unul sau două etaje, au acoperișuri în pantă lină și împrumută nuanța pavajului. Chiar și modelul fațadelor imită adesea dalele pe care se află. Fără a face notă discordantă, există și unele clădiri cu un aspect colonial și altele vopsite în nuanțe pastelate de roz sau galben, dar și în culori tari precum roșu-grena. Oricum, totul pare antic și îngrijit. Și pustiu. E vremea prânzului insular…

Din micuța piață am luat levănțică și autohtona păpușica “Levănțica“, dar m-am abținut să îmi iau și înghețată cu levănțică, pentru că încă păstrez în memorie gustul săpunului după o astfel de încercare de acum câțiva ani. În afară de levănțică, Stari Grad este recunoscut pentru uleiul de măsline pe care-l găsești în toate variantele imaginabile, un dar al grecilor care au trecut pe aici. Localnicii și-au deschis în propriile case aflate pe străduțe înguste, desigur pietruite, mici prăvălii și se întrec în fabricarea și prezentarea cât mai creativă produselor pe care le vând.

Chiar în golf se află casa în care s-a născut pictorul Juraj Plancic care a realizat unele dintre cele mai frumoase lucrări de artă modernă croată, dar care s-a stins la 31 de ani, la Paris. Pe peretele care împrejmuiește casa din secolul al 19-lea, cu obloane maro și ziduri afectate de umezeala mării, se află o reproducere și un desen în cerneală care-l reprezintă pe pictor.IMG_1267

Cea mai faimoasă clădire din Stari Grad este casa lui Petar Hektorovic. Poetul croat renascentist a construit Tvrdalj Hektorovic după propriile planuri, astfel încât să transmită ideea de microcosmos în care absolut toate creaturile  trăiesc într-o armonie idilică: un iaz pentru vietățile acvatice, un porumbar pentru păsări și o grădină pentru animalele terestre.  Interesante sunt zidurile clădirii în care sunt gravate mai multe inscripții în latină, croată și italiană, printre care și motto-ul său: Fede e realtà o quanto è bella! (O, cât de frumoase sunt credința și realitatea!) Pe fațada înnegrită și ea de umezeala aerului se poate citi cea mai mare inscripție în latină: Omnium Conditori. Pe soclul bustului din fața casei observ perioada în care a trăit poetul: 1487-1572.IMG_1268

Nu departe se află Biserica St. Rocco, patronul spiritual al Stari Gradului, construită și ea cu ajutorul lui Petar Hektorovic, în secolul al 16-lea. Statuia Sf. Rocco  îl reprezintă pe acesta alături de un câine, singurul prieten care i-a rămas credincios și l-a ajutat să se vindece după ce toți ceilalți l-au abandonat.

Pe străzile cu porticuri îți pierzi orientarea foarte ușor, dar pericolul de a te pierde nu există aici. După câteva străduțe înguste, ne aflăm în fața Mănăstirii Dominicane a Martirului Sf. Petru, construită în anul 1482. După ce a fost incendiată de turci, reconstruită, parțial demolată și iarăși reconstruită, mănăstirea găzduiește acum o bibliotecă  și o galerie de artă în care se află mai multe lucrări celebre, printre care și una semnată de Tintoretto.

IMG_1293

Grădina interioară este decorată cu un splendid aranjament sauvage: hortensii și portocali încărcați, plante pitice, dar și un cycas uriaș care atrage toate privirile printre coloanele ce susțin grindele arcuite.

Dincolo de mănăstire se întinde un gard de “piatră uscată”, un zid construit fără mortar, tipic Scoției și Irlandei. Aceste ziduri par a delimita proprietăți agricole în mare parte cultivate cu viță de vie. IMG_1278O vie adaptată la climatul mediteraneean și la solul sărăcăcios, dar care produce un vin robust, Plavac Mali, pe care îl cumpărăm de la un localnic foarte bucuros să ne prezinte producția lui și care ne invită la o sesiune de degustare ad-hoc.

Drumul de întoarcere aproape mi s-a șters din minte. Copleșită de acest loc în care am senzația că timpul s-a oprit și în care am simțit liniștea ca nicăieri altundeva, mă îndrept spre Split. Tocmai la timp pentru o cină tipic mediteraneeană.

IMG_1112