„La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea

La capătul drumurilor mereu se află o șansă. O persoană de iubit, o datorie de plătit, o karmă, un alt drum de parcurs, tăcerea de după marele tumult sau o lecție. Un sâmbure de nou. (p. 76)

(https://mico89.wordpress.com/about/)

20200731_085149-1-1Am descoperit acest nou, în toată originalitatea lui, în romanul La capătul șoaptelor”, Mihai Cotea, Editura Cartea Daath, 2020. 

Subiectul este cât se poate de bizar, iar stilul în care autorul a ales să-l prezinte este absolut fabulos. Daniel, un bărbat rămas infirm în urma unui accident, tocmai se trezise din comă, după ce fusese supus unei operații de transplant de corp. Era atent îngrijit de soția sa, Elena, și de cele două surori gemene angajate, Irina și Mălina.

Straniu e și modul în care atât noi, cât și Daniel aflăm detaliile fiecărei situații la care participă acesta. Un “observator” nevăzut îi descrie, printr-o adresare directă,  fiecare reacție avută ca și cum el, Daniel, nu ar fi fost capabil să o conștientizeze la momentul în care a avut loc.

Dinamica romanului ne permite să asistăm la întreg procesul de metamorfozare a lui Daniel alături de celelalte personaje, admirabil construite. De altfel este evidentă concentrarea autorului, nu atât pe situații, cât pe tipologii. Explorează cu tenacitate fiecare suflet, pentru a scoate la lumină neputința transformată adesea în obsesie, traumele vechi și noi, bine ascunse, dar niciodată vindecate.

Doctorul Said este și el purtătorul unui frustrări din copilărie, de care a încercat să se elibereze prin această riscantă operație. Pe de altă parte, procedura, prin caracterul ei avangardist, i-a alimentat orgoliosului doctor senzația de atotputernicie. Va putea el să gestioneze această dihotomie interioară atunci când se va vedea nevoit să-și învingă demonii?

Elena, soția lui Daniel, cea care și-a susținut soțul necondiționat, se arată a fi obosită și  dezamăgită de întreg acest proces, care nu reușise întru-totul. Corpul primit de soțul ei era la fel de inert ca și cel de care se lepădase. În plus, tăietura din dreptul gâtului părea o linie de separare a celor doi oameni din care se compunea acum Daniel.

Bătrâna Veronica, mama lui Daniel, era o femeie cu mintea rătăcită, care nu-și revenise niciodată după moartea soțului în cumplitul accident care-i lăsase paralizat și băiatul. Se mișca după o coregrafie fără noimă având în centru rondul de maci, cel în care se concentrase dureroasa amintire a morții soțului. Irina, îngrijitoarea bătrânei, era o femeie deloc simplă, în comparație cu sora ei care folosea un limbaj pe cât de autentic, pe atât de savuros.

Pe de altă parte, sunt părinții lui Răzvan, donatorul. Ei trăiesc drama la cotele ei maxime, păstrând secrete într-o tăcere asemănătoare abandonului. Situația devine și mai bizară când apare soția “donatorului”, Tatiana Stratulat. Femeia îl percepe pe Daniel ca fiind mai mult decât jumătatea soțului meu ( p. 38). Îl iubise pe Răzvan, dar acesta “se predase” băuturii și fusese agresiv cu ea în ultima parte a vieții. Cu toate acestea, încă se simțea atașată de trupul care acum îi aparținea lui Daniel.

Și apoi sunt simbolurile, mici elemente introduse cu delicatețe, care ne conectează pe o anumită frecvență la starea interioară a personajelor, discret ascunsă sub straturi de complezențe.

Toate personajele sunt afectate de decizia lui Daniel, iar atmosfera e încărcată de o tensiune tăcută, de o nemulțumire reținută. Și pentru fiecare dintre ele, Daniel reprezintă altceva: un cobai, o improvizație, o creatură condiționată de limitările unui alt trup, un Răzdan… Un om într-un corp străin, oscilând între cele două personalități. Undeva, la capătul șoaptelor, se află granița dintre Unul și Celălalt. Vechile senzații și instincte se diluează. O parte din  personalitatea lui Daniel complotează la anularea „improvizației”  care a devenit.  Până și visele îi sunt lovite de dualitate, iar gândurile care încep să-l bântuie nu par să-i aparțină vechiului Daniel. Sunt ale Celuilalt. Celălalt își cere dreptul la viață.

Autorul nu insistă pe aspectele medicale. Nu în asta și-a propus să-l implice pe cititor. Personal, cred că asta ar fi adăugat o notă macabră și ar fi dus romanul în cu totul altă direcție. Deși ficțiunea curge controlat în sfera fantasticului, realismul e echilibrat prin reflecțiile pe care le generează zbuciumul lui Daniel asupra cititorului.

Cine suntem noi și ce ne definește de fapt? Corpul sau spiritul? Fizicul sau mentalul? Și dacă există o proporție, care ar fi aceea? De ce depinde ea? Până la un punct jucăm după regulile corpului (p. 97). Dar sufletul… unde ne păstrăm sufletul? E probabil risipit în fiecare celula și odată separate părți din noi, suntem  recompuși prin noul sânge care ne curge prin vene. Spiritul rămâne ascuns cumva în vechile celule care încep să se multiplice și să se reconstituie, supraviețuiește în frânturi de cunoștințe, imagini, sentimente…. străine, până atunci.

Mintea omului e dureros de duală[…]. Iubim și urâm în același timp. Nu putem trăi curat, uniform, poate pentru că suntem făcuți din țărână… și în țărână se mai găsesc și urme de gunoaie, de buruieni, de bucățele mici de pietre, iar astea ajung uneori în dreptul inimii… (p. 32)

Previzibilul este scos din discuție. Nu știi până în ultimul moment încotro se îndreaptă ficțiunea, iar suspansul creat de ineditul situației te face să arzi de nerăbdare. Personajele  trăiesc biografii multiple, gravitând în jurul traumelor personale, din care încearcă se evadeze apelând fie la morală, fie la adevăr…. fie la renunțare.

Este o carte senzațională, o piesă de teatru în așteptare. Recomand!

Astăzi este despre IA românească

imaginary coffee

Regăsesc în broderia iei noastre tot spiritul strămoșilor, rafinamentul și eleganța, cumințenia și mândria, tandrețea și misterul, dorul și doina…

Astăzi este despre sânziene, iele, zburători…

este ziua iei noastre!

 

#AcasălaOrigini

 

Pierdutele noastre

IMG_1961Într-o clipă ne-am trezit într-o lume a frontului și a ordonanțelor militare, a inamicului invizibil și a linei întâi.  Și am învățat să iubim liniștea pierdută.

Ne-am confruntat cu propriile temeri, așa cum nu ne-am fi putut imagina! Ne-am trăit tristețea, furia, descurajarea… singuri.

Ne-am îndepărtat de ceilalți pentru că ne pasă. Deși ne e dor!

Am auzit  mai des: „Ai grijă de tine!” sau n-am mai auzit nimic!

Ne-am încropit un fel de viață solitară, răsfoind albumul cu „a fost”.

Am căutat în trecut șansele pierdute și oamenii pe care i-am rănit. Și am compus iertări. Ne-am reconstruit apoi din vină și din pietrele cu care alții au aruncat în noi.

Am pierdut momente, dar ne-am regăsit pe noi înșine în liniștea, odihna și confortul însingurării.

Am pierdut libertatea pentru o promisă securitate. Am renunțat la întregul prezent sperând la un mâine cum n-a mai fost altul.

Am pierdut frânturi de libertate, normalitatea, orizontul, sănătatea…. Ne-am pierdut unii de ceilalți. Cu amărăciune și îngrijorare am învățat dureroasa lecție a pierderii.

Mâine e ziua patronului pierdutelor noastre. Ni le va aduce el înapoi? Ni le mai dorim?

Bibliotecarul infernului

20200601_174415„Pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci numai durată” (p. 63)

“Bibliotecarul infernului”, Constantin Severin, Cartea Românească Educațional, 2019, 292 pagini.

M-a intrigat titlul (în mintea mea cele două cuvinte nu se puteau asocia), dar mi-a stârnit și curiozitatea.

Cartea prezintă, pe parcursul a șapte capitole, fabuloasa viață a inițiatului Giovanni Esposito. Debutează cu un subiect a la Dan Brown:  un bărbat în vârstă de 45 de ani tocmai descoperise că este descendentul unei familii originare de pe insula Ada Kaleh, recent scufundată în apele Dunării (ne aflăm în anul 1972). Prietenul și duhovnicul său, Milan Lapad, găsise întâmplător această informație atunci când împrumutase o carte veche în limba latină și un manuscris de la Biblioteca Dominicană, aduse acolo de un italian refugiat de pe insula Ada Kaleh. Manuscrisul era de fapt jurnalul poetei Emilia Lanier, doamna neagră din poemele lui Shakespeare. Aceasta, curtezană faimoasă la Londra, ținuse un jurnal în care menționase o întâmplare despre cum era să fie ucis Caravaggio din Ordinul cavalerilor de la Malta, din cauză că citise o carte interzisă. Era, de fapt, o veche tipăritură în care se afla secretul stării de grație, în care poți să te identifici cu Dumnezeu și să ai astfel acces la întreaga cunoaștere. Documentul supraviețuise, era chiar incunabulul împrumutat de preot,  iar cine intra în posesia lui devenea o țintă a Ordinului.

Cuprins de teamă, dar și resemnat, preotul, convins că sfârșitul e aproape, îi împărtășește lui Milan singura probă materială pe care o avea ca dovadă a comuniunii lui cu Dumnezeu, stare pe care tocmai o experimentase prin intermediul lecturii: un roman din viitor pe care îl copiase în întregime, Orașul alchimic,  care urma să fie scris de un autor român în anul 2003.

Povestirea se mută brusc în 1991 și îl întâlnim pe suceveanul Constantin Ionescu (Nini), fericitul câștigător al unei burse de studii la Dubrovnik. Fără a fi conștient de ceea ce-i pregătea destinul, acesta își împarte timpul între atracțiile orașului și tentațiile lecturii unor documente vechi. Pare că autorul a ales să ni-l descrie pe Nini mai ales prin prisma discuțiilor pe care acesta le poartă. Îl cunoaștem, mai ales, prin intermediul tinerei Dragica Milič, cea care urma să devină peste 15 ani o scriitoare cunoscută în Chile. Prezența ei, oarecum eterică, precum și un soi de înțelepciune străveche îl fac pe Nini să o asocieze indienilor sud-americani, iar discuția cu ea este un prilej de reflecție filosofică despre sensul vieții și misterele universului, foarte interesantă de altfel,  pe care încerc să o leg cumva de acțiunea de la începutul cărții.

Totul pare să se lege când Nini este abordat la Biblioteca Franciscană de un bărbat de vreo 65 de ani, expert în istoria secretă a Balcanilor. Acesta îi spune că „știa” de mulți ani că va veni acolo și că peste 20 de ani el, Constantin Ionescu va scrie o carte care “există deja dintotdeauna, într-un univers paralel” (p. 57). Aflăm astfel povestea magicianului și alchimistului Giovanni Esposito și despre cum a ajuns el să fie, timp de trei sute de ani, singurul bibliotecar al Bibliotecii Diavolului, uriașa bibliotecă secretă construită într-un tunel de sub insula Ada Kaleh care conținea o colecție rară de tomuri: “Aproape toate erau lucrări interzise anterior de Inchiziția Spaniolă, ulterior și de Vatican.” (p. 61).

Constantin Ionescu nu este ales întâmplător  El este legat profund afectiv, aproape mistic, de insula dispărută în apele Dunării. Mai mult, vizitase insula în copilărie, când mama lui primise chiar de la bibliotecarul Giovanni Esposito un caiet de însemnări.

Pe atunci, bibliotecarul născut la Napoli în 1685 împlinise 277 de ani, dintre care 245 petrecuți în măruntaiele insulei. Se născuse într-o familie ferită de lipsuri și avusese o tinerețe aproape banală până când își întâlnise destinul. Fusese mai întâi bibliotecar la Biblioteca Regală din Napoli, prilej de studiu intens: “Începeam să fiu tot mai convins că vocalele modelează caracterul și irigă toate capilarele vieții noastre emoționale… Am descoperit că oamenii calmi, liniștiți și senini folosesc în mod instinctiv multe cuvinte care conțin vocala A, cei pe care te poți baza, îți inspiră siguranță și încredere emit mai multe cuvinte care conțin vocala E, cei foarte veseli, cu un râs molipsitor au un limbaj îmbibat de vocala I, intelectualii interiorizați, serioși, obsedați de perfecțiune sunt atrași în mod inconștient de cuvintele care conțin în special vocala O, iar persoanele grave, cu o mare adâncime interioară, preferă cuvintele dominate de vocala U” (p.93). Interesant! Tot atunci a aflat și de existența insulei Ada Kaleh, moment în care a avut „o stranie senzație de re-cunoaștere, necunoaștere și pre-cunoaștere”.

A aprofundat domeniul alchimiei, a studiat magia și a cunoscut mari iubitori de artă. Unul dintre aceștia, Prințul Eugeniu de Savoia, i-a oferit postul de bibliotecar la Biblioteca Imperială din Viena. S-a lăsat absorbit de atmosfera vieneză, iar o tânără cu părul roșu l-a făcut să coboare în “Infern”, un surprinzător oraș subteran rămas de pe vremea asediului Vienei din 1683. Un alt infern, cel sentimental, avea să-l macine însă mult după aceea: faptul că nu a putut rămâne cu tânăra “Gloriana”. Avea să o revadă abia peste șapte ani, când destinul lui va fi cu totul altul.

Erotismul ocupă un spațiu considerabil și are, pe alocuri, o simbolistică interesantă. Mia Levente, o balerină de origine maghiară, i-a povestit bibliotecarului, înainte cu o săptămână de a-și lua viața,  cum că după ce a citit Codex Gigas, Biblia Diavolului, un manuscris din secolul al XIII-lea, a simțit că ceva i-a posedat sufletul. Esposito știa “despre încărcătura invizibilă ce se ascunde în spatele oricărui text” și fusese avertizat că “există scrieri care acționează ca o otravă asupra sufletului” (p. 127). Codex Gigas era unul dintre acestea.

După un an, Prințul Eugen îl informează pe bibliotecar că va primi o misiune secretă foarte importantă pentru destinul cultural al Europei: va fi administratorul a 5000 de cărți interzise sau blestemate, incunabule și manuscrise rare, care urmau să fie mutate pe insula Carolina (Ada Kaleh). Când totul a fost pregătit, bibliotecarul s-a trezit dintr-o dată în mijlocul unor documente incredibile: cărți interzise și manuscrise cu foi otrăvite, tipărituri nemaivăzute. Acestora li s-a alăturat și un laborator alchimic. Citea cu frenezie până simțea că-și pierde controlul, iar simțurile o luau razna. “Există cărți care te înalță și te fac să întrezărești deliciile Paradisului. Așa cum există și unele care te poartă pe căile Infernului sau chiar te ucid, spiritual și uneori fizic, iar eu le posedam pe toate acestea în biblioteca din insula Ada Kaleh. “ (p. 170). Citea, dar și scria filosofie și proză. În primii trei ani învățase turca, româna și sârba, cele trei limbi vorbite pe insulă, și ieșea doar de câteva ori pe an în lumea de deasupra. Spiritualitatea îi provocase un soi de mutație: nu îmbătrânea sau îmbătrânea foarte greu. Cu timpul, toți cei care știuseră de bibliotecă muriseră. Devenise singurul martor ocular al schimbărilor care au trecut peste insulă și nu numai. “Trăiam într-o tihnă fără timp și într-o singurătate agresivă, care-și înfigea cu putere colții în carnea mea devenită tot mai fantomatică de traiul prelungit la nesfârșit în Biblioteca Diavolului, îmi lipseau dimensiunea eroică a existenței, solidaritatea, confruntarea, răzvrătirea, imprevizibilul și sacrificiul pentru alții.”  (pp.245-246).

20200601_174354Nu e o lectură ușoară. E solicitantă și complicată, cu multe incursiuni în istorie, cultură, filosofie și cu schimbări tulburătoare de epoci. Are, în același timp, un magnetism care te provoacă. E evident o plăsmuire inteligentă, iar subiectul este unul drag autorului. Dincolo de componenta fantezistă, cartea este un omagiu adus insulei Ada Kaleh. Autorul, Constantin Severin, spune că este o poveste despre singurătatea nemuritorilor și despre paradisul pierdut. Ne descrie cu infinită nostalgie viața tihnită de pe insulă, parfumul arhaic demult pierdut și frumusețea locuitorilor insulei. Personajul cărții este un inițiat care devine cumva salvatorul insulei, îi conservă amintirea anume pentru a ne-o face nouă cunoscută.  Cred că povestea acestei cărți trebuie înțeleasă în această cheie.

Mi-a luat ceva timp să o citesc, dar a meritat!

Trăim la amintirea unei lumini pe care au văzut-o câțiva, puțini, și încercăm să ne-o recreăm, sau măcar să ne-o imaginăm. Biata lumină imaginată, unică, până când poate că merităm propria noastră lumină, o fracțiune de secundă, nu ajunge să lumineze întunericul, dar acum știm că există lumina. Și știm că există întunericul. Așa cum vrem să știm că există îngerii, până când întâlnim unul. (p. 26)

 Mi-e imposibil fără tine

Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă

Şi nici în ce culori îţi sta mai bine,

Ştiu doar că amintirea nu mă lasă

Şi că mi-e imposibil fără tine.

 

Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă,

Care-a decurs din întâlnirea noastră,

Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă

Şi tu îmi faci cu mâna la fereastră.

 

Subtile explicaţii cui i-aş cere?

Tot prostul face pe interesantul

Şi-n condamnarea asta la tăcere,

Mai conversez de-a surda, cu neantul.

 

Şi cum să transformăm iubirea-n ură,

De ce nu noi, ci solii să lucreze,

Şi să pătăm simţirea cea mai pură,

Punând incendiul tot în paranteze?

 

N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii,

Nici să te fac să te-ndoieşti de tine,

Dar eu te-am adorat fără criterii,

Estet bolnav, al patimii depline.

 

De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă,

Te-am apărat de bârfe şi de crivăţ,

Şi după toată veghea ne-ntreruptă,

Cedez numai în lupta împotrivă-ţi.

 

Şi totuşi tu ai fost cea mai frumoasă,

La mine-n braţe îţi fusese bine,

Obsesia iubirii nu mă lasă

Şi-mi este imposibil fără tine.

 

Adrian Păunescu – Mi-e imposibil fără tine

 

Fearless, Peaceful, Renewed

20200509_154535

Trăiesc minunea viței de vie!  Via mea, supraviețuitoarea, pe care o îngrijesc după instinct și după internet, își întinde deja mlădițele curajoase spre soare. În fiecare zi e alta, din ce în ce mai verde și mai veselă. Nu îi cunosc încă limbajul și nici nu știu dacă ea apreciază gesturile mele ezitante. Sper să aibă răbdare cu mine… și încredere! Învăț!

Căutător de pete’n soare

“Sentimentele au nevoie de clime egale” (p. 82)20200430_125322

Cred că aceste câteva cuvinte sunt cheia romanului „Firu’n patru” de Eugen Lovinescu, tipărit la Editura Națională-Ciornei S.A., în 1932-1933? (nu am identificat cu siguranță anul). Simt nevoia să mă desprind de distopia în care ne aflăm și să-mi urmez chemările paseiste, iar acest roman a picat la momentul potrivit.

Prima întâlnire cu Eugen Lovinescu a fost prin intermediul Istoriei civilizației române moderne, cu ani în urmă, la cursul meu preferat, de cultură și civilizație. Îmi scosesem într-un caiet studențesc ideile din cele trei volume, scrisesem titlul fiecărui capitol cu roșu, iar citatele, cu verde. Alături de acestea trecusem tot felul de impresii personale și, mai ales, liste cu cărți de citit. În comparație cu alte studii sau lucrări de sinteză, volumele lui Lovinescu îmi păreau lipsite de rigiditate, accesibile, chiar captivante. Cu toate acestea, mi-l închipuiam pe criticul literar ca fiind o persoană distantă, un gânditor absorbit în cercetările sale, lipsit de orice preocupare măruntă. (Pe vremea aceea încă mai consideram oamenii în contururi precise!) De aceea, atunci când am început să citesc romanul Firu’n patru, surpriza a fost uriașă.

Copertele volumului, cartonate și îmbrăcate într-o imitație de piele maronie, filele aproape arămii și mirosul dulceag (despre care se spune că e asemănător cu cel al migdalelor) mă duc cu gândul la minunata epocă interbelică. Dintr-o mică cercetare aflu că acesta este cel de-al doilea roman din ciclul Bizu, scris de Eugen Lovinescu, dar constat că poate fi citit separat.

În binecunoscutul stil memorialistic, Lovinescu reproduce scrisoarea primită de narator de la agronomul pepinierii Rădășeni-Fălticeni, domnul Anton Klentze, zis și Clenciu, personajul Bizu. Acesta, la două luni de la apariția romanului care-i purta numele, și-a manifestat regretul că a împărtășit autorului „povestea propriului destin” și că acesta a găsit de cuviință să o publice sub formă de roman, fără măcar a-i cere acordul.

Povestitorul merge la Suceava, revine la locul „crimei” cum s-ar spune, unde „buna credință înșelată a omului mă așteaptă în cadrul ostil al naturii jilave și putrede.„(p. 16) Totuși, revederea nu a fost cuprinsă de amărăciune și nici de „constrângerea impusă de remușcare„, deoarece Clenciu (Bizu) l-a rugat încă din prima clipă să uite de scrisoarea plină de reproșuri, trimisă cu un an în urmă. I-a înșirat însă toate neplăcerile pe care i le-a produs volumul prin micile inexactități, coincidențele de nume și libertățile pe care și le-a luat autorul în procesul de scriere a cărții. I-a descris cum textul a afectat liniștea provincială, cum era să fie purtat prin tribunale de către rabinul târgului și cum o doamnă din societatea locală a fost nevoită să se mute în alt oraș. În același timp, cu o vehemență politicoasă, i-a dat de înțeles autorului că acea experiență nu trebuie să se mai repete.

După această introducere, naratorul ne poartă în trecut, într-un august fierbinte de dinainte de război, când, pe peronul Gării de Nord din București, a coborât însuși personajul nostru agronom, proaspăt întors în țară după opt ani de studii prin străinătate. Cum nu-l trăgea inima să se apuce de muncă, abia spre sfârșitul toamnei a început să lucreze la Institutul de Chimie Agricolă. Acolo a cunoscut-o pe Diana Serea, doctor în chimie agricolă. S-a îndrăgostit de ea și, dintr-o dată,  devenim martorii unor sentimente exprimate într-un mod de-a dreptul bizar (ca să nu spun, agresiv). Printr-o măiestrie desăvârșită, autorul ne face să simțim fiorul care îl străbate pe Bizu atunci când vede mantoul Dianei peste paltonul lui atârnat în cuier … imagine cât o poveste. Totuși, dacă atunci când fata e de față, Bizu manifestă o totală nepăsare, atunci când nu e lângă ea, concepe adevărate scenarii de cucerire, planifică întâlniri „întâmplătoare”, face încercări telepatice…

Orice mică speranță se dovedește a fi doar o iluzie. Fata părea că nu e interesantă de sentimentele lui. Ajunsese chiar să o disprețuiască pentru lipsa ei de sensibilitate și pentru incapacitatea de a-i intui monologul lui interior. „Pe măsura ei, îi judecase și dorința lui, bagatelizând-o; femeile reduc astfel totul la propriile lor proporții, închid marea într-un pahar cu apă” (p. 82). Nu misoginismul mă deranjează, ci infatuarea. Se considera singurul capabil de anumite trăiri și își transforma lașitatea (sau timiditatea) într-o chestiune de mare inteligență.

Deși părea că disprețul e doar arma spre eliberare, bărbatul dezvoltase o obsesie pentru fată și interpreta comportamentul ei senin ca pe o umilință adusă „uraganului lui interior„. Când, în sfârșit, și-a învins timiditatea și a așteptat-o pe Diana la ieșirea din institut, în loc să se bucure de mărturisirea fetei că e încântată de întâlnire, acesta a început o tiradă de reproșuri. Orgoliul lui rănit de propriile scenarii imaginate și nematerializate s-a dezlănțuit într-un șir de replici convulsive, ironice și sarcastice. Pur și simplu își transfera vina asupra fetei, pe care nici măcar nu o asculta. Incapacitatea de a asimila cuvintele fetei și reproșurile aruncate fără noimă mă duc cu gândul la o mare disfuncționalitate socială. Omul acesta era condus de orgoliu și de infatuare, cele care îi anulau orice alte calități de care l-aș fi putut suspecta: inteligență, educație, umor. Mă rog, la ce bun toate astea când, pus în fața unei situații de viață acționezi precum văcarul satului?

La următoarea întâlnire, bărbatul a venit cu o teorie aproape hamletiană : „Te doresc, când nu te văd, și nu te doresc de îndată ce te văd.[…]. Prezența dumitale îmi servește să te anulez în conștiința mea. E de ajuns să fii de față obiectiv, pentru a deveni absentă subiectiv. Și contrariu. ” (pp. 117-118). Mai mult, până la finalul conversației, bărbatul se schimbă la 180 de grade și îi mărturisește întreaga obsesie de care era posedat. Dar și asta îl nemulțumește. I se părea că nu văzuse cine știe ce entuziasm pe chipul fetei, atunci când el i se confesase. „Amorul propriu” al bărbatului avusese de suferit deoarece era de la sine înțeles că orice gest sau trăire a lui erau supreme, iar asta ar fi trebuit să o copleșească pe Diana.

Comportamentul lui nefiresc în preajma Dianei a continuat și când aceasta l-a invitat la o plimbare. Inițial a acceptat, dar apoi a sunat-o să-i spună cu nu va merge la întâlnire, deoarece i s-a părut că invitația nu a fost sinceră. I-a scris o frumoasă scrisoare, dar în loc să i-o trimită, i-a rupt-o în față. Altădată, i-a oferit o carte, iar faptul că fata nu a început să o citească nici după câteva săptămâni i s-a părut a fi un afront direct și i-a cerut socoteală. Considera că Diana ar fi avut datoria să valorizeze gestul lui, mai ales că acesta se petrecuse cu ocazia „primei lor întâlniri întâmplătoare[…],dată importantă în destinul vieții lui, vrednică de a fi comemorată printr’un semn vizibil. „(p. 142).

Însă, dincolo de comportamentul cu totul mârlănesc, fata a întrezărit profunzimea sentimentelor care-l frământau. A păstrat un ton glumeț, pe care el l-a interpretat ca fiind nepăsare și indiferență față de persoana lui. Conștientă de lipsa de conținut a teoriilor lui bombastice, fata îl sfătuiește: „Explorarea ultravioletului și a infraroșului nu trebuie să te împiedice de la perceperea violetului și a roșului.” (p. 159) Bineînțeles, el a luat și aceste cuvinte tot ca pe o ofensă. Răstălmăcea orice și despica firul în patru. Îl exaspera faptul că Diana uita adesea părți din discuțiile lor (pe care el le putea reproduce cu exactitate), că ea hotăra să facă ceva și apoi tot ea se răzgândea…. Când Diana i-a spus că pleacă cu familia la Constanța, el a ajuns acolo înaintea ei. Deși ea nu știa nimic, atunci când a întâlnit-o, i-a reproșat că nu l-a zărit în holul hotelului, după ce o așteptase două ore. Mai târziu, i-a trimis un ghiveci de flori fără să se semneze pe felicitare, de unde a izbucnit o întreagă dramă. Înainte de a pleca pentru două săptămâni, i-a cerut fetei o fotografie – nou prilej de susceptibilitate și reproșuri. A rugat-o să-i scrie, dar când a primit scrisoarea, abia dacă a mai vrut să o citească, deoarece îl deranjau literele mult prea ornate, care i se părea că umpleau inutil spațiul. Incredibil!

Cu timpul, această permanentă agresivitate, a obosit-o pe Diana și i-a spus că, deși îi admiră calitățile, îl găsește “incoerent, bănuitor până la obsesie, căutător de pete’n  soare, despicător al firului în patru” (p. 218)

Dacă nu l-aș suspecta că e îndrăgostit, ceea ce îi justifică oarecum comportamentul prostesc, aș crede că ori e un grandoman ridicol, ori că suferă de vreo formă de schizofrenie. Dar recunosc, mi-e și milă în același timp de „zbuciumul incurabil al omului„. Personajul nu este, în sine, unul negativ. Deși e respingător de chichiricios, pe undeva, te înduioșează infantilismul lui. De fapt, toată această revoltă verbală a lui, vine din incapacitatea de a înțelege lipsa de sentimente a fetei. Pentru el, trăirile erau cele care îi dictau acțiunile și nu putea pricepe cum cineva poate rămâne indiferent. Găsesc însă că această chițibușăreală nu e cauzată exclusiv de starea lui îndrăgostit. E felul lui de a fi. Astfel se explică și scrisoarea de reproșuri de la începutul volumului.

Finalul este previzibil, dar forța romanului nu în el constă. Autorul construiește atât de bine personajul Bizu! Mai mult, Lovinescu este și un maestru al descrierilor. Fiecare secvență este parcă o pictură, iar el – criticul, desigur – descrie cu un profund simț poetic fiecare colțișor, personaj sau gest.

Romanul nu e lipsit nici de umor –  asigurat de Lică Scumpu, vărul lui Bizu,  întruchiparea emfazei și a superficialității. Caricatura unui politician interbelic! De asemenea, textul are o surprinzătoare încărcătură senzuală adusă, și de această dată, tot prin intermediul unui un personaj secundar: senzuala și dezinvolta Roza Stahl, Herșcoici, o pătimașă antisemită, dar evreică la origine. Aceste două personaje creionează un decor de pamflet pe fundal, o imagine blurată a societății bucureștene interbelice.

Și apoi, textul este savuros prin  mulțimea figurilor de stil, unele deja clasicizate: “cu sufletul căzut în ghete”, “se potrivea ca sâmburele în piersică”, “a căuta pete în soare”…

Pravilele carantinești

„Nemo censetur ignorare legem”
20200424_100438Oricât de nouă pare această situație pentru noi, carantina nu era tocmai necunoscută țărilor române. În volumul „Acum o sută de ani – 1835” de C. Gane, publicat în 1935, la editura revistei Libertatea din București, am  găsit o mențiune despre „Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor” și modul în care acestea se aplicau celor care intrau în țară. Autorul ne povestește, în dulcele grai al începutului de secol XX, o întâmplare petrecută în toamna anului 1835:
<<Nemo censetur ignorare legem.
Iată un principiu de Drept pe care Vodă Alexandru Ghica, om învățat, pare a-l fi cunoscut.
Toamna trecută se întâmplase un bucluc în ținutul Romanațului. Dumitru al Stoianei logofetesei din satul Ciulei călcase „pravilele carantinești prin tainica trecere peste Dunăre în Turcia, fără a face legiuitul termen al carantinei”.
Cu un an în urmă, Domnitorii ei înseși, Ghica și Sturdza, făcuseră această plictisitoare carantină, când se întorseseră de la Constantinopol cu beratul lor voevodal. Și iată că un Dumitru al Stoianei găsise cu cale să-și vadă de treburi în Bulgaria și apoi să se întoarcă liniștit acasă, fără să se stingherească de carantina domnească. Ocârmuirea, în urma unui denunț al vreunui prieten, puse mâna pe el și-l trimise în judecata Divanului. Dar acesta, Înaltul Divan din București, hotărî că potrivit art. 32 din Măsurile Obștești pentru Slujba Carantinelor, Dumitru al Stoianei nu era vinovat, de oarece numitul articol glăsuia că „locuitorii țărani ce încă nu cunosc pravilele carantinești, dovedindu-se călcători, vor fi trimiși ocârmuitorului județului, căruia să se dea chezășie că nu vor mai face asemenea fapte.„>> (pp. 145-146)

Pacienta tăcută

Odată ce ai ajuns la o oarecare distanță și limpezime, o să privești cu totul altfel experiența„ (p. 325)

pacienta-tăcută-674x1024

Există pentru fiecare carte un moment. Mi-amintesc cum un titlu nou apărut era pe buzele tuturor și cum așteptam săptămâni în șir să-l pot împrumuta de la bibliotecă sau de la vreun prieten mai norocos. Cine ar crede acum că de la librărie puteai cumpăra cartea dorită numai la pachet cu o alta, nevândută de ani?  Asta era pe vremea când procurarea unei cărți nu era o problemă de preț, cât una de relații. Așa se face că, rând pe rând (și în funcție de vârstă, desigur), literatura clasică și lecturile obligatorii erau condimentate cu câte o carte în “trend”: Nașul de Mario Puzo, Spitalul municipal de Barbara Harrison, Cămașa lui Cristos de Lloyd Douglas, romanele de război ale lui Sven Hassel (peste care am sărit), cărțile lui Pavel Coruț, Orizonturi roșii de Pacepa, literatura escapistă de la începutul anilor ’90, apoi genialul James Clavell cu Shogun, Tai Pan, Nobila casă…, De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Paulo Coelhio, Herta Muller, John Grisham…

Deși atrăgeau prin titluri și coperte spectaculoase, cărțile nou apărute după revoluție creau o anume segregare: unele erau preferate exclusiv de femei, iar altele, de bărbați. E posibil să fi fost dintotdeauna așa, dar, personal, nu am simțit asta în ceea ce privește literatura clasică. Și cum “ce e val, ca valul trece”  au fost titluri care au dispărut din memoria  colectivă așa cum au apărut. Au rămas însă multe care s-au clasicizat și pe care sper să le citească cu plăcere genereții.

Observ la romanele de debut din ultimul timp, câteva caracteristici comune, printre care: sunt structurate aproape cinematografic, sunt comerciale și au subiecte seducătoare. Nu pot să nu compar Pacienta tăcută de Alex Michaelides cu romanul Înainte să adorm de S. J. Watson. Amândouă sunt romane de debut și sunt redactate după un modus operandi, de parcă autorii au urmat același curs de scriere creativă. Mai mult, ambele cărți surprind femeia într-o situație de vulnerabilitate și de dependență, iar textul pare a fi un scenariu pregătit pentru ecranizare. Amândouă sunt thrillere psihologice, cu o intrigă foarte bine construită și cu răsturnări de situație la final. Și amândouă sunt foarte captivante.

Am ales romanul Pacienta tăcută (Alex Michaelides, Litera, 2019) după ce am citit prezentarea cărții pe pagina unui blog pe care îl apreciez, iar subiectul mi s-a părut interesant: o pictoriță acuzată că și-a ucis soțul refuză să vorbească despre crimă. Singurul mod în care a comunicat oarecum a fost o pictură pe care a numit-o Alcesta, după tulburătorul mit al sacrificiul de sine scris de Euripide.

Pictorița, Alicia Berenson, era internată de șase ani într-un azil pentru persoanele cu probleme psihice când a sosit un nou psihoterapeut, Theo Faber. Acesta renunțase la o carieră profesională promițătoare pentru a lucra la The Grove, clinică amenințată cu desființarea, pentru a o trata pe Alicia. Theo Faber este și povestitorul cărții, iar narațiunea nu este întreruptă decât pentru a reda fragmente din jurnalul Aliciei. Terapeutul își ia rolul în serios și, mai mult decât atât, face pe detectivul pentru a înțelege cum de s-a ajuns la crimă. Pe măsură ce strânge informații, începem să ne îndoim că Alicia era cea care-și împușcase soțul. Aproape toate personajele devin atunci suspecte, dar, mie cel puțin, mi-a fost imposibil să bănuiesc criminalul. (Colega mea a intuit finalul încă de la jumătatea cărții – clar, n-am stofă de detectiv!). Oricum, nu rezist curiozității și citesc finalul. Metoda terapeutică a doctorului Faber a început să dea roade. “Sfărâmam ultimele hotare dintre terapeut și pacient. Și curând avea să fie imposibil de spus care era unul și care era celălalt.” (p. 308). Lucrurile încep să se lămurească, dar când credeam că știm ce s-a întâmplat, totul e dat peste cap.

Cartea în sine nu este numai despre crimă. Pe fundal ne vorbește despre relații, cum se nasc și cum mor acestea sub ochii noștrii rămași închiși. Este despre discutabilul drept de a intra în viața cuiva pentru “a-i deschide ochii” și despre compromisul “hai să ne prefacem că” adoptat ca măsură de siguranță. Este despre tăcere, ca mijloc de comunicare și de apărare, despre sacrificiu și despre circuitele complicate care ne dictează reacțiile.

Scopul terapiei nu este să corecteze trecutul, ci să-l facă pe pacient capabil să se confrunte cu propria istorie și să o jelească. ” Alice Miller (p. 265)

E o lectură binevenită!

Soția din Paris

am știut că puteam să-l urăsc mult și bine pentru felul cum mă rănea, dar că aveam să-l iubesc întotdeauna, absolut, pentru ceea ce era. ” (p.236).

20200413_102248

Iată-mă din nou într-o poveste despre fabulosul Hemingway. O poveste de o duioșie nesfârșită: despre iubire fără măsură, despre dăruire și înțelegere, despre Paris.

“Soția din Paris”, Paula McLain, Humanitas Fiction, 2016.

Prologul romanului este o minunată introducere în atmosfera pariziană de acum o sută de ani, loc și perioadă în care aș călători fără ezitare oricând. „Pe atunci, erau oameni interesanți peste tot. Se revărsau în și din cafenelele din Montparnasse, pictori francezi, balerini ruși și scriitori americani. […] Pe atunci, aproape oricine se putea simți ca un pictor colindând străzile Parisului, pentru că ăsta era efectul luminii, al umbrelor de pe lângă clădiri, al podurilor care păreau chitite să-ți frângă inima și al femeilor sculptural de frumoase…” (pp.8-9).

Autoarea (și povestitoarea, în același timp – pentru că narațiunea este la persoana I) preia identitatea lui Hadley, prima soție a lui Hemingway,  și prezintă faptele din perspectiva acesteia. Încă de la prima întâlnire, femeia în vârstă de 29 de ani a căzut pradă extraordinarului magnetism al tânărului Ernest, de nici 21 de ani, proaspăt întors din război.  “Niciodată nu mai întâlnisem pe cineva atât de energic și de vital. Se mișca precum lumina. Nu părea să se oprească niciodată din mișcare – din gândit sau din visare.” (p. 23). Prin comparație cu stilul lui de viață, ea se simțea „mai aproape de un vestigiu victorian, decât de o tipă emancipată” (p.15).

Hadley venea dintr-o familie onorabilă din St. Louis, dar, la acel moment, își pierduse amândoi părinții și una dintre surorile mai mari. Viața i se scurgea, ternă, într-o direcție predefinită până să-l cunoască pe Hemingway, iar sentimentele pe care le descoperea acum i se păreau cu totul ireale. A urmat o perioadă de intensă corespondență cu Nesto (prietenii i se adresau cu diferite apelative: Nesto, Hem, Wem…, iar ea îl alinta mai târziu, Tatie). Acesta locuia în Chicago încercând să publice articole în ziarul local. Prinsă undeva între exaltare și conștientizarea implicațiilor, Hadley încerca să-și definească poziția în peisajul pe care și-l crease Hemingway. Când îndoiala începuse să se strecoare în mintea ei, Hemingway, în stilul exaltat care îl va caracteriza toată viața, i-a trimis o scrisoare prin care îi propunea să meargă cu el la Roma…. în calitate de soție.

Nunta a avut loc pe 3 septembrie 1921 în bisericuța din Horton Bay, urmată de o ceremonie frumoasă și discretă și de o lună de miere modestă.  Însă,  după numeroasele refuzuri primite de la revistele culturale, Hemingway a căzut pradă deznădejdii. Era cuprins adesea  de crize care-l transformau dintr-un tânăr șarmant într-un om confuz, la limita raționalului. Cu numai câteva cuvinte – “Parisul e de tine!”- scriitorul Sherwood Anderson a reaprins speranța în ochii lui Hemingway. A renunțat rapid la “Roma” și cei doi s-au îmbarcat spre Franța. Trăiau din modestul salariu pe care îl primea Hemingway pentru articolele trimise periodic publicației Toronto Star. Așadar, nu și-au permis decât un micuț apartament pe Cardinal Lemoine, numărul 74, departe de celebrele cafenele și restaurante ale orașului. Dar asta nu a știrbit cu nimic farmecul Parisului. S-au îndrăgostit de oraș, așa cum o facem cu toții! Parisul a avut dintotdeauna ceva irezistibil și nu a încetat niciodată să fascineze, să atragă sau să reprezinte acel „We still have Paris” din “Casablanca” fiecăruia. “Pe atunci, ziceam că Parisul e minunea minunilor, și așa și era. La urma urmei, noi l-am inventat. Noi l-am creat, cu dorurile noastre…” (p. 330)

Tot cu ajutorul lui Sherwood Anderson, Hemingway a reușit să ajungă în preajma scriitorilor americani din Paris și să contribuie la formarea efervescenței culturale din Montparnasse. Cei doi soți au început să frecventeze diverse cercuri, dintre care, cel mai cunoscut era Camera, celebrul salon literar al lui Gertrude Stein. Pentru Hemingway, care încă avea un fel șovăielnic de a se exprima în scris, sfaturile primite de la Stein și de Erza Pound au constituit impulsul de care avea nevoie: “Taie tot ce-i în plus. Ferește-te de abstracțiuni. Nu le spune cititorilor ce să gândească. Lasă acțiunea să vorbească singură.” (p. 99).

La scurt timp, a fost trimis la o conferință internațională, de unde a venit cu ceva bănuți. Și-au permis astfel o mică vacanță în Elveția și apoi o călătorie în Italia.  La Milano, a avut ocazia să-i ia interviu lui Mussolini, “balonul de săpun al Europei”, pe care-l considera o brută, deși recunoștea că “monștrii nu arată întotdeauna ca atare. Au unghii curate, folosesc cuțitul și furculița și vorbesc engleza Maiestății Sale”.(p.111)

S-au întors la Paris, iar prietenia literară dintre Hemingway și Gertrude Stein a devenit foarte importantă pentru amândoi. Cei doi își citeau textele și își împărtășeau părerile. Totuși, scrierile lui Hemingway întârziau să fie publicate. Nu e de mirare pentru că viața lui a fost o vânzoleală continuă. Venea, pleca, trăgea o fugă ba într-o țară, ba în alta, ceea ce îi ocupa timpul. De altfel, și prima ceartă serioasă dintre el și Hadley a fost generată de decizia lui Hemingway de a pleca în Turcia ca jurnalist, pentru a relata de la fața locului evenimentele din timpul Războiului greco-turc.

Următorul demers jurnalistic:  Lausanne. Deși plănuiseră să plece împreună, Hadley nu s-a simțit bine, astfel că au decis ca ea să meargă după ce se însănătoșește. La începutul lui decembrie, femeia și-a făcut bagajul și a luat cu ea și toate textele scrise de Hemingway în ultimii trei ani, pentru a i le arăta unuia dintre jurnaliștii interesați. Din păcate, valiza cu scrierile lui Hemingway a dispărut într-un moment de neatenție. Amândoi, și Hadley și Ernest, au fost devastați. Ce pierdere pentru literatură!

Curând după asta, Hemingway a primit o altă veste: a aflat că va fi tată. Au plecat în Canada, iar Hadley i-a dăruit, în octombrie 1923, singurul lor copil, pe Bumby, primul dintre cei trei băieți ai scriitorului. În același an, i-au fost publicate Trei povestiri și zece poeme, iar cei doi au părăsit Canada împreună cu bebelușul și s-au mutat înapoi la Paris.  Au închiriat locuința de pe strada Notre-Dame-des-Champs, foarte aproape de bulevardul Montparnasse și de toate atracțiile acestuia. De care s-au bucurat din plin! Și-au reluat vechile prietenii,  au apărut și altele noi, petreceri… gelozii.

Viața lui Hemingway începuse să se anime, la fel ca și pofta lui de scris. L-a cunoscut pe Scott Fitzgerald, care i-a mărturisit că tocmai publicase un roman, incredibilul Marele Gatsby.Așa e cu Gatsby ăsta. Îl cunosc așa de bine, parcă-ar fi copilul meu. E mort, și, eu tot îmi fac griji pentru el. Ciudat, nu? (p. 216). Deși la prima întâlnire, Hemingway fusese mai degrabă contrariat de labilitatea și comportamentul ciudat al lui Fitzgerald, romanul i-a părut “al dracului de bun”. Zelda este însă descrisă într-o tușă mult prea groasă. Autoarea insistă pe “nebunia” soției lui Fitzgerald și redă exclusiv comportamente nefirești (de realitatea cărora nu mă îndoiesc). Sunt convinsă că toate momentele sunt culese din scrisori și documente, dar în același timp, mă gândesc că mărturiile tind să conserve mai mult faptele “’țipătoare”. Oricum, Zelda și Hemingway nu s-au suportat niciodată: el considera că femeia avea o influență nefastă asupra lui Fitzgerald, iar ea îl considera un prefăcut.

Împreună cu un grup de prieteni, Hemingway și Hadley au mers să vadă corida de la Pamplona (cea care avea să-i inspire mai târziu romanul Fiesta). Nu am înțeles niciodată această tradiție (ca multe altele în care sunt implicate animalele), de aceea mi-e greu să-mi explic atracția pe care o au oamenii pentru luptele cu taurii. Dar Hemingway era fascinat de acest “sport”. Ceva interesant: așa cum în schi există cristiane, în arena cu tauri există veronici (tehnica folosită de matadorul care stă cu spatele la taur, rotind foarte ușor capa).

Hemingway se lăsase absorbit de entuziasmul, pofta de viață, petrecerile și risipa noilor săi prieteni, iar Hadley simțea cum acesta începea să se distanțeze de ea. Și-a explicat că apropierea lui de câte o femeie, deși părea un flirt, nu era altceva decât încercarea de a o descoperi pentru a o transforma în personaj pentru una dintre povestirile lui.

Când a citit manuscrisul Fiestei (The Sun Also Rises), Hadley a fost cu adevărat încântată. Dar și șocată. În carte apăreau toate întâmplările la care asistase, toate conversațiile, toți cei cu care petrecuseră timpul în Spania… cu excepția ei. Ea nu era pe nicăieri. S-a simțit rănită și exclusă. Vedea cum Ernest începea să se îndepărteze nu numai de ea, ci și de vechii mentori, Gertrude Stein și Sherwood Anderson, precum și de numeroși prieteni adevărați.

Cumva, … următorul capitol al poveștii noastre începuse”(p.133). Gândul nerostit al lui Hadley s-a materializat atunci când surorile Jinny și Pauline Pfeiffer au intrat în cercul lor de cunoștințe. Stilate și independente,  cele două fiice ale unui bogat proprietar de pământuri din Arkansas au atras imediat atenția. Hadley s-a împrietenit cu Pauline. Jurnalistă la Vogue și obsedată de noua modă lansată de Coco Chanel, Pauline era exact opusul lui Hadley, care nu avea nicio preocupare pentru vestimentație. “ Îi admiram încrederea în sine și poate că eram puțin intimidată de ea. Lăsa acea impresie de lipsă de efort care se obține, de fapt, cu mult efort.”(p. 244). Dintr-o dată, Hemingway nu mai aprecia onestitatea și franchețea cu care Hadley îi analiza scrierile, ci prefera încurajările și admirația Paulinei. Era din ce în ce mai evident pentru Hadley că între ea și Ernest se adâncea o prăpastie. Își vedea soțul îndrăgostit de o altă femeie. Oscila între tristețe și furie. Înțelegea că o femeie se putea îndrăgosti de el, dar nu-și explica cum de s-a putut el simți atras de altcineva, atâta timp cât o iubea pe ea. Ernest a tratat cu superficialitate subiectul, iar Hadley a considerat dezonorantă o discuție cu Pauline. “Dacă-i dădeam un ultimatum și-i interziceam ei să rămână, l-aș fi pierdut. Dacă deveneam isterică și făceam scandal în public, n-aș fi făcut decât să-i ofer pretextul să mă părăsească.“ (p. 293).  Au continuat o perioadă, într-un fel de aranjament tacit, dar lucrurile au mers, inevitabil, spre despărțire. Totuși, Hadley nu era pregătită să renunțe. I-a propus lui Ernest să întrerupă orice legătură cu Pauline timp de o sută de zile, iar dacă acesta va fi la fel de îndrăgostit, atunci Hadley îi va acorda divorțul. A renunțat chiar ea la înțelegere, negăsind vreun rost în asta.

Când o iubire se destramă, păstrăm întotdeauna un gust dulce-amărui. Mă întreb unde dispare atracția și cum se pierde, pe nesimțite, complicitatea? Cine poate înțelege mecanismul complicat care ne aduce împreună și cum mai apoi, același mecanism își schimbă regulile, separându-ne?

“…Paradis vine dintr-un cuvânt persan care înseamnă grădină împrejmuită de ziduri. Mi-am dat seama atunci [….] cât erau de necesare promisiunile reciproce pentru fericirea noastră. Nu te puteai bucura cu adevărat de libertate decât dacă știai unde sunt zidurile și te îngrijeai de ele. Găseam reazem în ziduri pentru că existau; existau pentru că găseam reazem în ele. “ (p.317)

Mă gândesc că nu e ușor, ca autor, să creezi și să menții pentru cititor o stare de tensiune,  atunci când deznodământul cărții tale este unul deja cunoscut, fiind inspirat din fapte reale. Totuși, folosindu-se de improvizații și interpretări specifice literaturii și prin stilul apropiat de cel al memorialisticii, autoarea reușește să ne capteze și să ne ofere o lectură foarte plăcută.

Apropo… Hemingway își redacta textele la o mașină de scris CORONA!