Posted in Artă, Călătorii, Gânduri

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirantă din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimesiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare și erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice pentru a amplifica starea de suspans și groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Advertisements
Posted in Gânduri

Curaj…

IMG_4733A poposit astăzi, pe biroul meu, un pui de gaiță care părea destul de interesat de tehnologie. L-am botezat, din lipsă de inspirație… Kirițescu. A privit – curios – momente în șir desktopul pe care se derulau (plictisite și ele) justificări ale prețului existenței mele. La fel de curioasă privesc și eu micuța pasăre. Cât să aibă? Câteva zile…  poate 10, 15. Are încă puful acela specific puiuților, dar ariple sunt colorate cu nuanțe de albastru-azuriu-bleumarin. Este de câteva zile pe lumea asta… și deja are o poveste de viață. Curajos peste măsură, puiul a început să viseze la văzduhul în care tot dispăreau părinții lui și de la care a împrumutat puțină culoare pentru noile lui aripi. A privit ezitant spre cuibul protector și confortabil și și-a evaluat șansele: nu prea poate el mânca singurel, dar are un piuit puternic. Și visuri mari! Și-a întins aripile proaspăt crescute și a hotărât să fie altfel. Primul zbor a eșuat în iarba de sub copac. Dar ce zbor!!!

Mă întreb câti dintre noi au curajul să-și întindă aripile și să se desprindă. Aproape identice, desfășurate după o rutină exersată ani în șir, în care doar motivele de stres sunt diferite de la o zi la alta, săptămânile încep și se termină la fel, într-o agitație lipsită de conținut. Iar aripile au doar un rol decorativ.

Posted in Călătorii

O după-amiază la Stari Grad

IMG_1320Sub cheiul din Split, Croația, Adriatica are o nuanță verde-turcoaz care se apropie de negru, culoare care îmi inspiră adâncime, mister, pericol. Pe terasament însă, mulțimea transmite un aer de nerăbdare relaxată, voioșie și liniște. Imi iau biletul pentru feribotul Jadrolinija chiar de pe doc și mă îndrept spre poarta de îmbarcare spre Insula Hvar. Puntea feribotului pare mai degrabă o sală de așteptare în aer liber. Nu simt nevoia să explorez ambarcațiunea, ci prefer să mă bucur de priveliștea mării care-și schimbă culoarea pe măsură ce ne depărtăm de țărm. De o parte și de alta se zăresc insule înverzite și, bineînțeles, mă întreb cum ar fi să ai o insulă numai a ta. Mă trezește din visare un copilaș nu mai mare de câteva luni care pornește într-un slalom de-a bușilea printre scaunele galbene de plastic de  pe puntea căptușită cu un “covor” verde, și el de plastic, dantelat. Soarele transformă micile creste ale valurilor în scântei strălucitoare, iar aerul cald, umed și sărat îți schimbă total starea de spirit. Acum știu că așa trebuie să fie paradisul: o stare de spirit în care soarele să-ți încălzească trupul, adierea brizei marine să-ți umple plămânii de aer curat, iar tu să te confunzi cu starea asta și să nu mai aștepți nimic. După o oră și jumătate, feribotul își încetinește plutirea, face câteva manevre și … Stari Grad. Pentru ca totul să fie minunat începem cu un pranz chiar în port. Aflăm că sunt două variante de a ajunge în orașul vechi: circa 30 de minute pe jos sau… prozaicul autobuz. Varianta câștigătoare s-a dovedit a fi și cea plăcută: o scurtătură, un drum cât o potecă ce urmărește țărmul și care oferă un peisaj de-ți taie respirația: marea de un albastru ireal în stânga și crânguri de chiparoși în dreapta.IMG_1263

Orașul vechi. Unul dintre cele mai vechi din Europa. Și probabil cel mai însorit. Am înțeles că are vreo 2400 de ani și chiar pare să aibă. Totul e atât de altfel, e liniștit și frumos… o încântare din alte timpuri. În zona micuțului golf pescăresc, totul, absolut totul, este pavat cu dale pătrate de piatră alb-ocru sau cu un strat de pietriș betonat. Nu prea există petice de pământ cultivate cu flori, dar pretutindeni sunt ronduri din beton din care răsar palmieri, smochini, micuți arbori de jad, begonii multicolore și mușcate roșii.

Romantice, clădirile baroce au un puternic aer mediteranean. Sunt înalte de unul sau două etaje, au acoperișuri în pantă lină și împrumută nuanța pavajului. Chiar și modelul fațadelor imită adesea dalele pe care se află. Fără a face notă discordantă, există și unele clădiri cu un aspect colonial și altele vopsite în nuanțe pastelate de roz sau galben, dar și în culori tari precum roșu-grena. Oricum, totul pare antic și îngrijit. Și pustiu. E vremea prânzului insular…

Din micuța piață am luat levănțică și autohtona păpușica “Levănțica“, dar m-am abținut să îmi iau și înghețată cu levănțică, pentru că încă păstrez în memorie gustul săpunului după o astfel de încercare de acum câțiva ani. În afară de levănțică, Stari Grad este recunoscut pentru uleiul de măsline pe care-l găsești în toate variantele imaginabile, un dar al grecilor care au trecut pe aici. Localnicii și-au deschis în propriile case aflate pe străduțe înguste, desigur pietruite, mici prăvălii și se întrec în fabricarea și prezentarea cât mai creativă produselor pe care le vând.

Chiar în golf se află casa în care s-a născut pictorul Juraj Plancic care a realizat unele dintre cele mai frumoase lucrări de artă modernă croată, dar care s-a stins la 31 de ani, la Paris. Pe peretele care împrejmuiește casa din secolul al 19-lea, cu obloane maro și ziduri afectate de umezeala mării, se află o reproducere și un desen în cerneală care-l reprezintă pe pictor.IMG_1267

Cea mai faimoasă clădire din Stari Grad este casa lui Petar Hektorovic. Poetul croat renascentist a construit Tvrdalj Hektorovic după propriile planuri, astfel încât să transmită ideea de microcosmos în care absolut toate creaturile  trăiesc într-o armonie idilică: un iaz pentru vietățile acvatice, un porumbar pentru păsări și o grădină pentru animalele terestre.  Interesante sunt zidurile clădirii în care sunt gravate mai multe inscripții în latină, croată și italiană, printre care și motto-ul său: Fede e realtà o quanto è bella! (O, cât de frumoase sunt credința și realitatea!) Pe fațada înnegrită și ea de umezeala aerului se poate citi cea mai mare inscripție în latină: Omnium Conditori. Pe soclul bustului din fața casei observ perioada în care a trăit poetul: 1487-1572.IMG_1268

Nu departe se află Biserica St. Rocco, patronul spiritual al Stari Gradului, construită și ea cu ajutorul lui Petar Hektorovic, în secolul al 16-lea. Statuia Sf. Rocco  îl reprezintă pe acesta alături de un câine, singurul prieten care i-a rămas credincios și l-a ajutat să se vindece după ce toți ceilalți l-au abandonat.

Pe străzile cu porticuri îți pierzi orientarea foarte ușor, dar pericolul de a te pierde nu există aici. După câteva străduțe înguste, ne aflăm în fața Mănăstirii Dominicane a Martirului Sf. Petru, construită în anul 1482. După ce a fost incendiată de turci, reconstruită, parțial demolată și iarăși reconstruită, mănăstirea găzduiește acum o bibliotecă  și o galerie de artă în care se află mai multe lucrări celebre, printre care și una semnată de Tintoretto.

IMG_1293

Grădina interioară este decorată cu un splendid aranjament sauvage: hortensii și portocali încărcați, plante pitice, dar și un cycas uriaș care atrage toate privirile printre coloanele ce susțin grindele arcuite.

Dincolo de mănăstire se întinde un gard de “piatră uscată”, un zid construit fără mortar, tipic Scoției și Irlandei. Aceste ziduri par a delimita proprietăți agricole în mare parte cultivate cu viță de vie. IMG_1278O vie adaptată la climatul mediteraneean și la solul sărăcăcios, dar care produce un vin robust, Plavac Mali, pe care îl cumpărăm de la un localnic foarte bucuros să ne prezinte producția lui și care ne invită la o sesiune de degustare ad-hoc.

Drumul de întoarcere aproape mi s-a șters din minte. Copleșită de acest loc în care am senzația că timpul s-a oprit și în care am simțit liniștea ca nicăieri altundeva, mă îndrept spre Split. Tocmai la timp pentru o cină tipic mediteraneeană.

IMG_1112

Posted in Cărți, Recenzii

„Cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”

 “Totul e să schimbi în așa fel lucrurile pe care le atingi, încât după ce ți-ai luat mâinile după ele, lucrurile să-ți semene ție.”

imaginary coffee

                                                                                        Imaginea de final o aveam deja în memorie când am început să citesc “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury. Nu știu nici de când e, nici cum a ajuns acolo!

Guy Montag este pompier. După ce tehnologia a avansat și casele au devenit ignifuge, pompierilor li s-a încredințat misiunea de apărători ai cugetului, cel  “în care se cuibărește spaima oricărui om de a se simți inferior.” În viitorul imaginat de autor, pompierii sunt cei care incendiază cărțile imediat ce află că cineva deține vreuna. E foarte plastică imaginea pompierului aflat în plină activitate, așa cum ne-o descrie Bradbury: “iar mânile îi erau precum ale unui dirijor fantastic, executând toate simfoniile focului pentru a reduce istoria la zdrențe și la tăciuni ”. Pompierii deveniseră cenzori, judecători și executori. De altfel, oamenii par lipsiți de sentimente, trăiesc într-o aparentă stare de fericire bazată pe ignoranță și se complac într-o societate excesiv controlată.

Pe acest fond, Montag o întâlnește pe Clarisse McClellan, o fată suavă, diferită de toți cei pe care-i cunoștea și care îl face să-și pună întrebări despre lumea în care trăiește. I-a spus lucruri din trecut aflate de la unchiul ei, iar l-a despărțire l-a întrebat dacă este fericit. Întrebarea fetei, care în curând avea să-și termine rolul în carte, a început să-l preocupe. Nu numai întrebarea, ci și fata care părea să devină a proiectare a gândurilor lui nerostite.  Și da… a constatat că nu era fericit. Deși era căsătorit cu Mildred de numai zece ani, niciunul dintre ei nu-și mai amintea când s-au întâlnit. Mildred era insensibilă, obsedată de programele de divertisment ieftin de la televizor. Alături de soție se simțea “pe o insulă de gheață, în mijlocul unei mări secate”.

La următoarea misiune, Montag a fost uimit de gestul unei femei care ascunsese o bibliotecă și care a ales să ardă împreună cu cărțile ei, atunci când au fost descoperite. Bărbatul apucase să citească un rând dintr-o carte, pe care apoi a ascuns-o sub haină și a luat-o cu el. El a  început să se întrebe ce putea fi în cărțile acelea. Părea că există acolo ceva ce nu-și putea închipui, dar suficient de puternic încât au făcut-o pe femeie să rămână să ardă alături de ele. A decis să nu mai meargă la serviciu, așa că a doua zi a fost vizitat de Căpitanul Beatty. Acesta i-a explicat ce a dus la schimbările din societate și ce a declanșat această prigoană a cărților: “ O carte e o pușcă încărcată, ascunsă în casa vecină: pune-o pe foc, smulge armei focosul, zdrobește cugetul omului! Cine știe ce poate să pună la cale un om cult?” Cu alte cuvinte, superficialitatea și ignoranța îl fac pe om fericit.

Speriat că Beatty ar putea afla de cartea pe care o luase, Montag s-a hotărât să i-o ducă, nu înainte de a o învăța pe de rost. Dar și-a dat seama că nu poate memora decât foarte puțin. A mers la bătrânul Faber, fost profesor universitar (parcă o conștiință a trecutului), care îl ajută să se îndrepte spre imaginea pe care spuneam că o aveam în minte de la început. Din acel moment, viața lui Montag s-a transformat într-o luptă de supraviețuire, urmărit de apărătorii sistemului în plin război apocaliptic.

A reușit să ajungă la grupul de pe calea ferată format din foști profesori, preoți sau intelectuali care memoraseră fiecare câte o carte. Dezvoltaseră o metodă prin care omul își putea aminti orice a citit cândva. Acolo erau mii și mii de „vagabonzi pe dinafară, dar mobilați pe dinăuntru cu biblioteci întregi” care se refugiaseră în speranța că războiul va schimba ceva. Aceștia erau mult mai mulți, trăiau în orașe diverse, astfel încât să nu fie în pericol de a fi uciși cu toții în război și de a se pierde cărțile pe care le memoraseră. Sperau ca într-o zi să le poată rescrie.

Ce am reținut din această carte? În viață ne lipsesc trei lucruri: calitatea cunoștințelor noastre, răgazul necesar pentru a le digera și dreptul de a săvârși fapte întemeiate pe ceea ce învățăm. A, da… și poate nu toate mă bucură, dar cu siguranță nu cărțile mă fac nefericită.

Metafora de la sfârșit este fantastică: “Să construim o fabrică de oglinzi și n-o să fabricăm, timp de un an întreg, decât oglinzi în care o să ne privim îndelung.”

Posted in Gânduri

Chipuri închipuite

imaginary coffeeAstăzi am avut pentru o clipă impresia că mi-am pus masca fericirii. Aiurea! Zâmbetul acela cât toată fața e real, e al meu. Teoretic, ne construim chipuri care să ne reflecte o anumită parte, firavă și nesigură. Ne ascundem în spatele lor, ajungem să împrumutăm de la ele și, cel mai adesea, ne transformăm în măștile pe care ni le tot punem. Devenim colecții de măști. Prizonierii măștilor noastre… oameni triști cu chipuri fericite.

Ador anotimpul astă! E cu neputință să nu te facă să fi tu însuți. Iar mirosul…. nimic nu se compară cu mirosul ierbii proaspăt cosite, nefiltrat de scutul de ceară al măștilor.

Posted in Artă, Călătorii

Nevoia de eliberare

IMG_2266Mă surprind iarăși în afara contextului. De data asta nu întru-totul! Nu știu de ce, asociez patimile lui Isus cu expresia suferinței de pe chipul lui Laocoon, cu imaginea durerii sculptate în această marmură din secolul I. Este imposibil să privești grupul statuar “Laocoon și fiii săi” fără să nu remarci forța, suferința și deznădejdea preotului lui Apollo.

Pentru mine, lucrarea asta a fost o destinație în sine. După ce am căutat-o printre sutele de busturi, inscripții în piatră, bucăți din clădiri antice expuse în galeriile din Muzeul Vaticanului, am descoperit-o exact în curtea interioară, într-una dintre nișele care decorează construcția. El, Laocoon, a fost cel care s-a îndoit de bunele intenții ale grecilor conduși de Ulise atunci când și-au anunțat intenția de a se retrage, nu înainte însă de a le lăsa un dar: celebrul Cal Troian. I-a avertizat asupra pericolului rostind celebrele cuvinte “Timeo Danaos et dona ferentes” (“Mă tem de greci chiar şi când fac daruri”). Nu a reușit decât să-și atragă mânia zeilor. Din mare au apărut doi șerpi uriași care i-au ucis pe Laocoon și pe cei doi fii ai săi. Locuitorii Troiei, recunoscuți pentru talentul lor de a crede în semne, în loc de a evalua situații, au decis să-și “ajusteze” zidurile cetății pentru a primi impresionantul cadou. Aceasta este legenda al cărui final îl știm și care a inspirat numeroase scrieri, dar și pe cei trei artiști antici care au transpus în marmură una dintre sculpturile-școală ale umanității.

Zăbovesc în fața ei privind-o din mai multe unghiuri și am senzația unei povești care se derulează în fața mea. Șerpii cuprind cele trei trupuri într-o încolăcire complicată, iar unul dintre ei îl mușcă pe Laocoon. Înlănțuit, Laocoon își retrage trupul, îl răsucește în încercarea de a se feri de mușcătură și de a prinde mai multă forță. Durerea însă îl face să se crispeze în timp ce, cu mâna stânga, apucă șarpele și încearcă să se elibereze umflându-și pieptul printr-o încordare maximă a mușchilor și a venelor. Șarpele însă îi cuprinde genunchii, iar Laocoon, aproape ca un războinic înaintea atacului, scoate un urlet sfâșietor lăsând durerea fizică și sentimentul neputinței să i se imprime pe chip. Celălalt șarpe mușcă din trupul băiatului cel mic care privește speriat și rugător spre tatăl lui. Fratele cel mare încearcă să-și extragă piciorul din încolăcirea șarpelui și privește cu groază figura tatălui lui. Impresionant! Îmi pare o operă fantastică: spune o întreagă poveste, reproduce pagini întregi  și stârnește atâtea sentimente ….printr-o singură imagine.

Mi-a atras atenția un detaliu: mâna dreaptă a lui Laocoon pare să nu-i aparțină. Culoarea ei e ușor diferită de restul ansamblului și nici nu are o continuare firească. Există chiar și o porțiune cu un excedent de material. Totuși se pare că e autentică, doar că a fost găsită și atașată mult mai târziu.

Îndepărtându-mă de statuie simțeam o ciudată nevoie de eliberare.

Posted in Gânduri

Batista bordo

imagesToată lumea știe că viața este alcătuită din atavisme, plenitudine și inechități”.

Toate acestea sunt însă atât de diferit aspectate în viețile noastre! De câți ipochimeni loviți de grobianism nu ne împiedicăm la orice pas? Privesc personajul din fața mea: spilcuit și zâmbitor, afișează un aer mult prea binevoitor ca să fie bun augur. Ferchezuit cu o batistă de mătase brodată manual și decorată cu garnitură bordo începe să-și așeze ostentativ manșetele de la cămașa asortată (parcă pentru a-mi atrage atenția asupra brandului) și își rostește discursul întrerupt doar de zâmbetele de tip “știi tu”, menite să înlocuiască secole de involuție. E fantastic cum atavismul, plenitudinea (din mintea lui) și inechitatea se pot întruchipa într-o singură persoană. Spre ghinionul meu – persoana din fața mea. Spre ghinionul nostru – unul dintre cei care decid pentru noi. (Gata, mă apuc de curățenia de Paște!)