Evgheniții

Noi am știut să trăim fericirea acestei lumi, sfidând închipuirile ei” (p. 164)

Nu e prima dată când îmi exprim admirația pentru specialiștii din alte domenii care se remarcă și în literatură, transferându-și astfel cunoștințele într-un mod cât se poate de plăcut și de accesibil. Doamna Constanța Vintilă-Ghițulescu, autoarea volumului Evgheniții, București, Humanitas, 2006, este doctor în istorie și civilizație și a obținut, iată, și validarea în literatură. A descris atât de credibil atmosfera bucureșteană a începutului de secol XIX, împotmolită între vechile deprinderi fanariote și tentația europeană, încât mi-a fost foarte ușor să vizualizez contextul romanului.  „Vin alte vremuri, iar dumneata de nu ți-ai dat încă ceacșiirii și barba jos, le vei da în curând, că modia aista și vijelia asta adusă dă crăime și dă boierii trimiși p-afară ne ia pă sus. Nu mai vor ce-a fost, ci ceea ce va fi. Și ce va fi, numa unu bunul Dumnezeu știe...” (p.121). Este evident efortul de documentare, dublat de o remarcabilă  fantezie literară. A reconstituit aspecte generale și particulare,  fără a părea că ne predă o lecție de istorie, ci, pur și simplu, creează o poveste plauzibilă din această perioadă pitorească, deopotrivă exotică și prăfuită, cu toate stridențele ei balcanice (de care nu sunt sigură că ne-am lepădat întru-totul). Dincolo de aspectele istorice, autoarea imprimă autenticitate textului și prin folosirea unui limbaj original și savuros, a unui vocabular tipic, reflectat în denumiri și în numele personajelor (cu rezonanțe istorice), și prin descrierea stilului de viață și al modului de gândire.

Acțiunea începe la finalul anului 1826, când ecourile revoluției de la 1821 nu se stinseseră încă: “vrei să spui c-a fost mai bine cu ceata de bezmetici a lu’ Tudor? N-a făcut dăcât să-l aducă iar pe turc în țară și să tulbure apele și-a murit ca prostu, trădat de propria armie. Niște hoți și niște tâlhari”. (p. 37) (ups, cât contrast e între această frază și lecția mea de istorie de la școală!). Finalul acțiunii romanului este foarte clar datat: anul 1827.

Istoric fiind, autoarea ne provoacă la o explorare a vechiului București: “o lume pestriță și amestecată, în care anteriul și ișlicul se amestecau cu umbreluța și evantaiul (cât de plastic a surprins confluența dintre abia apusa epocă fanariotă și timizii zori ai modernismului!), iar săracul se prosterna încă până la pământ în fața fiecărui slujbaș mai răsărit.”(p.34)

Autoarea ne descrie o societate “evghenită“ decadentă, care-și ascundea lipsa de educație și imoralitatea sub o stridentă și grosolană smăcuială. Preocupările intelectuale nu prea făceau parte din peisaj,  dovadă că rafturile bibliotecilor de azi nu se rup sub greutatea tomurilor scrise în acea perioadă. Cu excepția cărților religioase sau a textelor alcătuite pe baza tradiției bisericești sunt foarte puține lucrări autohtone tipărite până la 1829, când au apărut primele ziare în limba română (cu alfabet chirilic, desigur).  Boierii însă își manifestau superioritatea de clasă printr-un comportament lipsit de compasiune față de slujitori, țigani în cea mai mare parte. În general, îmi pare că moravurile și conduita morală sunt schițate în tușe mult prea groase. Dar poate chiar așa au fost acele vremuri! Cunoștințele mele de istorie sunt mai degrabă școlărești, așadar, lipsite de detalii care să-mi permită incursiuni intime în viața vechilor locuitori ai mahalalelor bucureștene. Și-apoi, acesta nu este un text istoric, ci un roman cu intrigă și deznodământ, la care se adaugă un fermecător “touch” istoric. Parcă anume pentru a echilibra descompunerea morală, autoarea introduce o poveste de dragoste de o delicatețe ireală. Dar atinsă și ea, la rândul ei, de imoralitate.

Prin autoritatea profesiei, autoarea ne facilitează accesul în Conacul Bălăcenilor, aflat între “mahalaua Colții și mahalaua Sărindar”, proprietatea lui Alecu Bălăceanu, un boier trecut de prima tinerețe, proaspăt căsătorit cu tânăra și visătoarea Catinca Filipescu. Cu un aer melancolic și detașat, fata se distingea prin frumusețe și preocupările intelectuale. Aspirațiilor ei sentimentale însă li se opuneau prozaicele treburi moșierești ale soțului. În timp ce evghenitul nostru se ocupa cu administrarea moșiilor, după practicile vremii, soția lui își proiecta povești romantice materializate într-o idilă cu tânărul și educatul Mihai Greceanu. Și așa ajungem și în conacul familiei Greceanu ridicat în mahalaua Radu-Vodă. Nu prezentarea celor două case ne atrage atenția, ci modul de organizare al gospodăriei, condiția oamenilor care se ocupau de întreținerea caselor, a curților și a grădinilor, raporturile sociale dintre aceștia și boieri și, mai ales, complicitatea dintre cele două categorii sociale.

Desigur că povestea de dragoste dintre Catinca și Mihai nu a trecut neobservată de ochii ipocriți, “ochi pe care nu-i vezi, dar îi bănuiești, te privesc cu trufie din fiece colț și apoi te categorisesc, judecând aspru orice gest al tău”. (p.23) Dragostea lor e reală, dar stigmatizată de societatea avidă de senzațional (oare ce s-a schimbat de atunci?). Seninătatea cu care își trăiesc sentimentele, departe de urgia pe care au declanșat-o, este înduioșătoare. Cei doi îndrăgostiți nu sunt contaminați de ipocrizia societății și continuă să creadă că și ceilalți vor accepta dragostea lor. E o iubire curată și sinceră, iar ei au curajul să-și trăiască fericirea: “Trebuie să fie o fericire numai a ta, trăită de tine, trebuie să curgă prin vinele tale și să ți se potrivească ție, nu alcuiva”. (pp. 83-84). Cu asta e ușor să ne câștige de partea lor. Sigur, nu au procedat corect, dar ce e corectitudinea? Cum poate fi ea stabilită? E mai degrabă fără greșeală drama pe care o declanșează orgoliile lăsate în urmă? E necesară? Nimeni nu se poate opune oprobiului și judecății fățarnice, dar cine are dreptul să arunce piatra? Ipocrizia, neputința, frustrarea, orbirea, prostia, setea de răzbunare, acestea ucid fără discernământ sub pretextul dreptății pe care și-o revendică. Alecu Bălăceanu pare să întruchipeze toate acestea. Nu este un om lipsit de sentimente, dar este incapabil să le recunoască și să li se supună. Se lasă condus de orgoliu și de gura lumii. Nu încearcă nicio clipă să înțeleagă situația, ci își caută aliați care să certifice “dreptatea” pedepsei hotărâte de el.

O adevărată voce a înțelepciunii, singura de altfel, este a țigăncii Stanca, slujnică în casa boierului Bălăceanu, pe care nu ezită să-l înfrunte chiar în fața întregului complet de judecată: “ Văd că doar evghenia dumitale contează și gura lumii, că orgoliul e mai mare decât viața unui om, că bârfele mahalalei sunt mai importante decât sufletul și inima unei copile, că v-ați aliat toți boierii bătrâni și proști să înfierați ceea ce și voi ați făcut în tinerețe. Aceeași bârfă care vă desparte și vă ucide azi a făcut același lucru la timpul vostru. Nici unul dintre voi nu are conștiința curată și-mpăcată. Nici unul dintre voi nu poate spune că n-a greșit niciodată și că acum e curat ca lacrima, capabil să osândească cu inima deschisă.” (pp. 155-156).

E o lectură agrementată cu umor de limbaj și de situație, iar drama completează tabloul acestor vremuri subordonate conveniențelor. Recomand!

evghenit sm [At: PR. DRAM. 9 / Pl: ~iți / E: ngr εὐγενής] (Grî) Nobil. (dexonline)

Trăiește clipa și bucură-te de fiecare minut, căci altul la fel nu va veni niciodată! Îmbată-te de iubire, păstrează fericirea cât poți de mult!” (p. 83)

Arhitectul parizian

Puțini erau cei care izbucneau în hohote de plâns sau se milogeau să le fie cruțată viața. Cei mai mulți erau resemnați și se purtau cu stoicism […]. Asemenea tuturor parizienilor, știau că moartea îi pândește pe toți și că poate sosi la orice oră din zi. Ce straniu că francezii înfruntau moartea cu demnitate, însă, cât trăiau, se turnau unii pe alții ca niște lichele”. (p. 93)

Imi închipui Parisul anului 1942 sufocat de fiorul nazist – o imagine neguroasă, lipsită de strălucirea și de ștaiful de până atunci. O imagine tristă (pe de-o parte) și rușinoasă (pe de alta) care, însă, ilustrează perfect o pagină terifiantă din istoria orașului, prezentată de Charles Belfoure dintr-o perspectivă inedită, în primul său roman, Arhitectul parizian, trad. Alexandru Maniu, București, Editura Litera, 2017. Fiind un arhitect autentic, Charles Belfoure aduce în roman detalii caracteristice profesiei, ceea ce face cu atât mai credibilă povestirea. Și foarte interesantă!  Îmi pare extraordinară această migrație ocazională spre literatură a unui specialist dintr-un domeniu diferit. Cu atât mai mult cu cât combinației dintre pasiunea profesională și talentul literar i se adaugă și o idee fabuloasă.

Arhitectul parizian este un volum pe care, din perspectiva subiectului, l-am parcurs cu amăreală, dar ca alcătuire literară este o mare și plăcută surpriză. E o lectură captivantă, presărată cu realități istorice și detalii specifice artei, cu personaje celebre din epocă și cu incursiuni în spiritul care a dominat mândra nație franceză deopotrivă oripilată și înfricoșată de gregaritatea fascistă. Autorul subliniază trăsăturile colaboraționismului guvernamental și economic, depersonalizat și aservit în timpul ocupației germane,  dar și ale celui privat, bazat pe convingeri mai vechi și motivat de ura rasială. Mai nou, și pe teamă! Ne prezintă, de asemenea,  ușurința cu care oamenii, aflați între spaimă şi ruşine, își trădau semenii : “cei mai mulți o făceau din ură sau din pură dușmănie. Mulți îi rugau pe nemți să păzească famiile creștine de clevetirile jidanilor sau să smulgă pe soțul cuiva din ispita unei ovreice. Și nu erau denunțați numai evreii. Francezii, mereu înfometați din cauza rațiilor, îi urau pe semenii lor care se hrăneau mai bine și, drept urmare, îi acuzau de uneltiri împotriva Reichului. Să fi fost un defect de caracter al întregii națiuni?”( p. 91).

Autorul construiește personajele după tipologii distincte, determinate de felul în care s-a raportat fiecare la condițiile impuse de regimul nazist.

Personajul principal, Lucien Bernard, este un arhitect tânăr care încearcă să supraviețuiească în Parisul ocupat de armata germană.  Era căsătorit cu Celeste, o căsătorie din care iubirea „se evaporase ca apa dintr-un bol.“ ( p. 77). Își alimenta însă romantismul alături de Adele, o frumoasa creatoare de modă, admiratoare a pedanteriei germane, antisemită și colaboraționistă (în acel sens!). Descoperim totodată caractere contrastate de ofițeri germani. Uniforma nu face decât să le amplifice trăsăturile de caracter și să le dea senzația puterii absolute.  

În ’42, Parisul era profund afectat de lipsuri de toate felurile, astfel că bunurile de strictă necesitate erau raționalizate. În aceste condiții, relația cu Adele nu putea fi menținută decât apelând la piața neagră. Fără un contract de muncă serios, pentru Lucien era din ce în ce mai greu. Pe acest fond, apare în viața lui Lucien un bogat industriaș francez, Auguste Manet, care atunci când mulți au decis să fugă și să-și abandoneze afacerile în mâinile nemților, el a ales să acționeze după principiul “ține-ți dușmanii aproape”, să rămână și să colaboreze cu armata germană. Acest fapt i-a adus, desigur, oprobiul public, dar poziția câștigată i-a oferit posibilitatea de a ajuta o mulțime de evrei să obțină actele necesare emigrării și să-i adăpostească în mici locașuri secrete.  Pentru realizarea acestor ascunzători, industriașul avea nevoie de ochiul format al unui arhitect. Lucien pare să fie omul perfect. Desigur, intrigat de propunerea de a proiecta o astfel de ascunzătoare, dar tentat de suma primită și de perspectiva de a contribui la construirea unei fabrici, Lucian a primit oferta. A evaluat situația și a concluzionat că, deși părea o sinucidere curată, dacă ar fi reușit să proiecteze un loc perfect, care să nu fie descoperit, nimeni nu ar fi putut vreodată să ajungă la el. Pe de altă parte, se gândea că nici Manet, afaceristul de succes, nu ar fi riscat inutil într-o astfel de operațiune.

 “Lucien nu era un erou, nici măcar un tip altruist, care să se ridice pentru drepturile asupriților.” (p. 23). Fusese crescut într-o atmosferă mai degrabă ostilă față de evrei și, deși nu împărtășea acea ostilitate, până atunci trecuse oarecum indiferent peste drama conaționalilor evrei.  Era conștient de nedreptățile și atrocitățile la care erau supuși atât evreii imigranți, cât și cei nativ francezi, dar considerase o nerozie să-și pună viața în primejdie pentru vreunul dintre ei. Nu împărtășea însă ura sau resentimentele celor care se manifestau în acest sens.

După primul contract, a urmat un altul, și-un altul…. fiecare cu asigurarea că va fi ultimul. Ascunzătorile proiectate de el erau perfecte, iar vestea că una dintre ele tocmai a salvat viața unei familii i-a trezit emoții pe care nu știa că le are. Asta l-a motivat să fie din ce în ce mai inventiv. Totuși, un episod tragic l-a marcat profund: două persoane au pierit într-una dintre ascunzătorile construite de el. Această imagine l-a tulburat profund. El, cel care nu fusese câtuși de puțin preocupat de soarta evreilor, nu mai putea acum ignora ura și bestialitatea cu care erau tratați acești oameni. „Pedeapsa pentru faptul de a fi evreu pe teritoriul Reichului friza barbaria. Erau vânați ca niște jivine sălbatice. Ba încă și mai dezgustător, făptașii nu erau niște sălbatici îmbrăcați în piei și lipsiți de educație, ci cetățenii unei nații renumite pentru cultura și inteligența ei, națiunea care-i dăduse pe Goethe și pe Beethoven.”(p. 171). Tot acest proces îl transformase pe Lucien. Și-a dat seama că nu pentru bani făcea asta, ci pentru că așa îi părea firesc. În plus, lașitatea francezilor îl umpluse de scârbă.

Pe lângă acestea, industriașul i-a oferit lui Lucien și alte proiecte de executat. Împreună cu armata germata, Lucien a proiectat niște obiective industriale. Se bucura acum de o oarecare notorietate în rândul germanilor și dezvoltase chiar și o prietenie cu un colonel, iar banii îi permiteau să aibă un alt stil de viață. Însă, soția sa, Celeste, îl considera un colaboraționist: “ești un fel de Faust al arhitecturii, care a făcut un pact cu Mefistofel. Ți-ai vândut sufletul diavolului ca să poți proiecta” (p. 159). Când a aflat și despre ascunzători, femeia s-a arătat îngrozită de posibilitatea ca nemții să descopere totul. Riscau ori să fie lichidați pentru ascunerea evreilor, ori, după război, Lucien putea fi condamnat pentru colaboraționism. “Așa o să ți-o iei din ambele direcții”. (p. 159)

Cartea prezintă o mulțime de drame casnice generate de imixtiunea fascistă grotescă și totală în viețile parizienilor. Sunt drame zguduitoare și absolut inexplicabile pentru umanitate…. și pentru secolul XX. Tentația este de a judeca și de a cădea, astfel, în capcana urii. Ceea ce nu ne face nici mai înțelepți, nici mai drepți, nici mai buni. Dar războiul poate îmbrăca nuanțe nebănuite. Lucien descoperă printre atrocitățile lui compasiunea, prietenia, onoarea, iubirea.

E un roman incredibil, captivant și plin de suspans. Ți-e greu să-ți întrerupi lectura și să te întorci la insistenta noastră pandemie.

Recomand!

Lesson #16

Gândim după propriile tipare, conduși de naivități personale și ridicându-ne limitele la rangul de standarde. Iată-ne, dezechilibrați și vulnerabili, în vârtejul unei nenorociri care presupune să ne însingurăm și să cultivăm separarea. Confruntarea aceasta cu invizibilul ne provoacă, rând pe rând, speranță, luciditate și teamă, toate bine ascunse sub măști uniformizante.

Dintotdeauna dramele majore despart lumea în învinși și învingători, în descurajați și înverșunați. Fiecare însă luptă în felul său în căutarea echilibrului:

nihil novi sub sole!

„Nopți albe”, F.M. Dostoievski

Cât de mult îl înfrumusețează pe om bucuria și fericirea!” (p. 58)

Începutul de noiembrie, cu freamătul frunzelor uscate și aerul umed, îmi inspiră o atmosferă nordică, rusească poate, un moment tocmai potrivit pentru a petrece câteva nopți albe alături de un bun și vechi prieten, Dostoievski. Cu talentul lui de povestitor poate reface, cel puțin la nivelul imaginației, romantismul pierdut cândva, în vara târzie a vieții oricui.


Încerc să găsesc anul în care a fost publicat exemplarul pe care-l citesc, o ediție veche a romanului lui F. M. Dostoievski „Nopțile albe”: Roman sentimental (Jurnalul unui visător), tradusă de I. Goschin și publicată la Editura Societății Anonime pe Acțiuni „Universul”, București, strada Brezoianu no 11.

Singura indicație scrisă apare în prefață: „această carte este publicată imediat după tipărirea primului volum din colecția Biblioteca Universul: Misterele din Palatul Țarilor„. Nimic altceva. Totuși, mai sunt detalii după care mă pot orienta: calitatea hârtiei – specifică gazetelor interbelice; așezarea în pagină a textului – după același tipar cu al ziarelor (nimic surprinzător, știind că tipografia aparținea ziarului Universul, patronat de celebrul avocat Stelian Popescu, o ilustră personalitatea a vremii). Estimez că volumul a apărut la sfârșitul anilor ’30 – începutul anilor ’40. Existența efemeră a ziarelor justifică folosirea hârtiei de slabă calitate, însă, în cazul cărților, utilizarea acelorași caracteristici tipografice nu a fost o decizie tocmai bună. Deși găsesc o anumită plăcere în a răsfoi volumele vechi (hârtia are un miros aparte și un soi de încărcătură istorică), volumul meu e imposibil de citit: are multe dintre pagini aproape șterse, iar tăietura de la marginea filelor a cuprins și textul. Am optat pentru o variantă recentă a cărții și astfel am reușit să fac și o comparație a traducerii. Făcând concesie limbajului folosit de traducător, care e de altfel specific perioadei interbelice, traducerea lui I. Goschin (exemplarul vechi) este corectă, în spiritul textului și cu plăcute adăugiri stilistice. Am fost curioasă cine este I. Goschin. Se pare că, în perioada respectivă, a existat un cunoscut critic de artă, puternic influențat de gândirea estetică a lui Titu Maiorescu. Pare a fi chiar el!

Traducerea lui Nicolae Gane din volumul publicat în 2015, la Editura Polirom, este mult mai apropiată de modul de exprimare actual, cu un limbaj bogat, elevat și exersat. Ne aflam, așadar, în Sankt Petersbugul sfârșitului de secol al XIX-lea, unde autorul, printr-o adresare directă – dragă cititorule – ne face confidențe despre starea lui sufletească: e un însingurat în mijlocul orașului, „un ins original, un om cam… ridicol! O fire de o anumită structură… un visător” (p. 25). Da, este un visător autentic care se complace într-o voită fantezie.  Ne mărturisește că, deși trăiește de opt ani în Sankt Petersburg, nu reușise să se împrietenească cu nimeni. Evita să iasă din casă ziua. Prefera serile care îi păreau incredibil de fascinante și strălucitoare, așa cum vom descoperi în cele patru nopți petrecute alături de personajul nostru. „Acum se simte bogat, pentru că are viața lui cu totul aparte! E atât de bogat dintr-o dată, încât și ultima rază a asfințitului de soare nu în zadar i-a strălucit cu atâta sprintenă veselie pe față, stârnind în inima lui înfierbântată un roi întreg de emoții” (p. 31).  Apariția unei fete aflate la ananghie, îi stârnește personajului nostru o acută nevoie de a acorda sprijin și consolare. Fata, Nastenka (Naștenca – în volumul vechi), e impresionată de gestul și de comportamentul lui și îi propune să se revadă în seara următoare, când îl roagă să-i istorisească povestea vieții sale. Bărbatului îi părea ireal ce i se întâmplă. Așadar, prima noapte este despre visătorul nostru și despre existența lui aflată la adăpostul sigur al singurătății. De fapt, își recunoaște lipsa unei vieți reale. Preferă să-și construiască iluzii pe care să le trăiască  în fiecare seară colindând străzile pustii ale orașului. Se hrănește cu această visare tinerească deși știe că va veni o zi în care norul iluziei se va risipi și va trebui să se izbească de zidurile reci ale realității. „mă simt cuprins de o tristețe, de o melancolie atât de sfâșietoare!… Pentru că, în acele momente, încep să cred că niciodată nu voi mai fi în stare să trăiesc o viață adevărată, că am pierdut de mult orice măsură, orice senzație a concretului, că nu mai am simțul realității; pentru că, în sfârșit, m-am blestemat de atâtea ori eu însumi, pentru că, după nopțile mele fantastice, îmi revin la momentele de luciditate, care sunt ucigătoare. […] Te uiți cum trăiesc oamenii, cum trăiesc aievea; vezi că viața pentru ei nu e oprită, nu se va spulbera ca visul tău, ca o nălucă oarecare, că viața lor se reînnoiește mereu, e mereu tânără și nici o singură oră de-a ei nu se aseamănă cu alta; în timp ce atât de tristă, atât de monotonă, monotonă până la banalitate, este sperioasa fantezie, sclava umbrei, a ideii, sclava primului nor care va acoperi soarele și va strânge dureros inima adevăratului petersburghez atât de îndrăgostit de soare – iar în durerile acelea, ce fantezie mai poți căuta? O simți cum obosește, cum într-o veșnică încordare această nesecată fantezie se mistuie; pentru că te maturizezi, îți depășești idealurile de până atunci, supraviețuindu-le; ele se prefac în pulbere și țăndări, iar dacă tu nu ai altă viață, atunci trebuie să o reclădești pe cea dintâi din aceleași hârburi.” (p. 40). Ne cucerește, cu siguranță și o cucerește și pe tânără prin felul plăcut și decent de a povesti. Este, la rândul lui, cucerit de fată: „Acum, când stau lângă dumneata și-ți vorbesc, mă cuprinde și groaza la gândul viitorului, pentru că în viitor mă așteaptă din nou singurătatea, din nou aceeași viață mucegăită, inutilă. La ce-am să mai pot visa de azi înainte, după ce în realitate, lângă dumneata, am cunoscut clipe atât de fericite!” (p.39). Decid să se revadă în seara următoare, când fata i se destăinuie și îi cere un sfat. Nastenka  fusese crescută de o bunică oarbă și foarte protectoare. Pentru a se asigura că o are permanent alături, bătrâna și-a prins poalele de rochia fetei, cu un ac. Locuiau amândouă într-o căsuță modestă, iar, pentru câțiva bani în plus, închiriau mezaninul. Așa s-a întâmplat să-l cunoască pe unul dintre chiriași, un bărbat decent care a încercat să aducă puțină bucurie în viața fetei. Fata a întrevăzut în acest bărbat șansa vieții ei. El a privit intențiile ei ca fiind un entuziasm de moment și i-a propus să-l aștepte un an. Anul tocmai trecuse, el revenise în Sankt Petersburg, dar nu-i mai dăduse fetei niciun semn de viață. În inima visătorului nostru apăruseră zorii primei iubiri, destrămată acum de mărturisirile fetei. Deși își dorește să șteargă din mintea fetei amintirea bărbatului așteptat, găsește totuși puterea de a o sfătui cu sinceritate. Ticluiesc amândoi o scrisoare și și-au propus să aștepte răspunsul. Așteptarea nu este aproape niciodată o liniște, ea provoacă reacții neașteptate, un zbucium interior, o deznădejde tristă. Dostoievski a pus la capătul acestei așteptări o dimineață…

Paradoxul francez

Cuisine française – finețe, rafinament, gust și abundență! Cu toate astea, francezii sunt, în general, supli și armonioși. Și sănătoși! Alții, înaintea mea, s-au întrebat cum se poate una ca asta. Și au găsit și răspunsul: vinul! Vinul roșu. Acesta pare ingredientul care echilibrează meniurile înnobilate cu specialități de foie gras și încheiate cu delicioasele brânzeturi franțuzești.

De fapt, este vorba despre compusul numit rezveratrol, eliberat din coaja și din semințele strugurilor negri în timpul fermentării. După zdrobire, rămân exact coaja și semințele strugurilor. M-am documentat și am hotărât să fac o tinctură de tescovină despre care am citit că e un soi de remediu natural care contribuie la menținerea stării de sănătate.

Am pus tescovina la uscat, apoi am făcut-o pulbere. Peste cele 40 de grame de praf de tescovină am turnat 200 de ml. de alcool alimentar de 95 de grade. Într-o altă sticlă am pus tescovină umedă și am turnat același tip de alcool. Experimentez! Agit sticlele de câteva ori pe zi, iar peste puțin timp voi strecura lichidul. Și… gata.

Cine știe, poate în licoarea asta se ascunde miraculosul „joie de vivre„!

O lume se destramă

E mai dificil și mai dureros să te prăbușești singur”. (p. 26)

Mai întâi a trebuit să mă obișnuiesc cu numele personajelor și cu denumirile. Greuț a fost să depășesc mental o uriașă barieră culturală și să înțeleg modul de viață, practicile și ierarhia în cadrul unui trib african autentic. Fac un exercițiu de imaginație și-mi închipui ce s-ar întâmpla dacă un european ar fi mutat brusc din pătrățica lui, precum o piesă de șah, într-un mediu complet necunoscut, rudimentar și crud! Mi-l imaginez departe de civilizația cu care era obișnuit, deposedat de posibilitatea de a comunica verbal, dezorientat și speriat în mijlocul unor frânturi cotidiene ale unei existenței paralele, subordonată superstițiilor și opusă oricăror norme pe care le cunoaște. Într-o cu totul altă lume!

În romanul “O lume se destramă”, de Chinua Achebe, București, Editura Univers, 2008, autorul ne poartă în mijlocul unui trib nigerian, în viața lui de zi cu zi și în timpul diferitelor evenimente: sărbătoarea strângerii recoltei, o înmormântare, o nuntă…  Dincolo de dansurile și luptele organizate, de neobișnuitul mod de înfrumusețare prin pictarea corpului, stilul de viață care ar putea părea înfricoșător, descoperim umanitatea în tot firescul ei: naivitatea copiilor, cochetăria feminină, entuziasmul bărbaților în timpul unui meci de lupte.

O viață dictată de natură și de zei, care depindea de recolta de igname și se desfășura după obiceiuri străvechi, interpretări empirice  și ierarhi clare. Oricât de ciudate păreau, ritualurile și ofrandele aveau menirea să îi protejeze de mânia zeilor, care se manifesta sub formă de pedepse generale: ploi interminabile sau perioade nesfârșite de secetă, invazia lăcustelor…

Deși romanul este, desigur, o ficțiune, Chinua Achebe face o cronică realistă a vieții tribale pe cale de dispariție și nu improvizează inutil. Practic, se rezumă la crearea unor personaje veridice, desprinse din tabloul general, și le pune în situația concretă de a se confrunta personal cu o lume în schimbare.

Este povestea unui bărbat care se identifică cu tribul lui, cu obiceiurile și superstițiile străvechi, al cărui scop în viață este de a fi un om cu însemnătate. Eroul nostru, Okonkwo, s-a remarcat prin curaj în războaiele tribale, aducând capete tăiate drept trofee, obținând astfel calitatea de “cel mai bun luptător din toate cele nouă sate”. Locuia în  Umuofia, era un agricultor harnic, cu două hambare mereu pline cu igname. Avea trei soții – ceea ce era semn de prosperitate – și mai mulți copii. Okonkwo părea un om crud și avea un comportament despotic în familie, dar în realitate „își trăise întreaga sa viață stăpânit de teama eșecului și a slăbiciunii “ (p. 16).  Era îngrozit ca nu cumva lumea să-l asemuiască cu tatăl lui, un om care fusese disprețuit, de aceea ura tot ce iubise acesta: blândețea și trândăvia. Considera dezonorantă sărăcia în care trăise tatăl lui, astfel că  devenise un soi de Ion al lui Rebreanu în variantă africană.

Okonkwo se supunea oricăror decizii ale tribului, oricât de umilitoare sau de crude ar fi fost, deoarece considera că acesta este mersul lucrurilor. E un om dârz și muncitor, care își dorea cu orice preț ca totul să rămână neschimbat și viața să se deruleze după aceleași reguli.  Schimbarea era de neconceput pentru el.  Era incapabil să vadă dincolo de ceea ce cunoaște. Nu a sesizat beneficiile alternativei și nu era dispus să înțeleagă pericolele pe care le presupunea lipsa lui de viziune. Nu avea alte argumente decât cel al forței. Nu era, așadar, omul dialogului sau al compromisului cu noul.

Bărbații din tribul lui “se pricepeau la războaie și la vrăji”, de aceea porneau la război numai după ce primeau acordul Oracolului Dealurilor și al Peșterilor. În urma unui astfel de conflict, lui Okonkwo i se încredințase în grijă Ikemefuna, un băiat sortit pieirii pe care satul vecin, Mbaino, îl oferise drept ofrandă celor din Umuofia. Drama acestui băiat, de care ajunsese să se atașeze, va lăsa urme adânci în sufletului lui Okonkwo și al familiei lui, dar asta nu-l va face să judece în vreun fel deciziile tribului. Pe mine m-a cutremurat. Dar, e o lume pe care nu o poți înțelege dacă nu uiți tot ceea ce știi despre viața garantată și nu încerci să te pui în papucii celui pentru care existența este o luptă. Atunci când cel care duce o astfel de existență este și o persoană orgolioasă, complexată și extrem de competitivă, atunci lucrurile sunt și mai complicate.

Autorul l-a dotat pe Okonkwo cu o impulsivitate extremă, de neacceptat într-o lume modernă, dar firească și necesară pentru mediul în care trăia. Avea propriile valori de la care nu abdica niciodată și le impunea cu îndârjire întregii familii. Nu lăsa niciodată să se vadă vreo emoție, cu excepția furiei. “Să-ți arăți dragostea era semn de slăbiciune, singurul lucru care merita să fie arătat în fața celorlalți era puterea.”

În timpul unui eveniment, Okonkwo ucide accidental un tânăr, astfel că e condamnat să se exileze șapte ani într-un alt sat, în afara tribului. “Trăise condus de o singură mare pasiune –  să devină unul dintre mai-marii clanului. Acesta fusese țelul lui în viață, și aproape că și-l îndeplinise. Apoi totul se prăbușise. Fusese aruncat din mijlocul clanului său, ca un pește cu gura deschisă, eșuat pe o plajă uscată și nisipoasă.” (p. 111)  Îmi imaginez cât de greu trebuie să-i fi fost acestui om pentru care tribul însemna aproape totul, să renunțe la casă, la pământul pe care îl muncea și la toată onoarea pe care și-o câștigase.  Dar și-a luat familia și a plecat în satul mamei sale, fără să riposteze, “Când lucrurile merg bine și viața e plăcută, omul aparține locului unde s-a născut tatăl lui. Dar când e copleșit de durere și amărăciune, acesta caută adăpost în ținutul mamei sale. Mama e aici să te apere.” (p. 113)

În acești șapte ani, lucrurile au început să se schimbe. A venit  “omul alb”! Misionarii au început să pătrundă în triburile stăpânite de cultul zeilor și ușor-ușor au câștigat adepți. Lumea începea să se reconfigureze, numai Okonkwo rămânea de neclintit. Așteptase să se întoarcă în satul său și să-și continue viața așa cum o știa și nu concepea altceva. “Multă lume din Umuofia nu împărtășea înverșunarea lui Okonkwo împotriva noii rânduieli. Omul alb adusese, într-adevăr, o religie lipsită de sens, dar tot el ridicase un magazin și, pentru prima oară, uleiul și sâmburii de palmier erau la mare preț și în sat începuseră să circule mulți bani. Chiar și în privința religiei, se făcea tot mai simțită ideea că n-ar fi chiar atât de lipsită de sens, că ar putea exista o anumită ordine în nebunia ei.” (p. 149)

Când propriul fiu a decis să-l urmeze pe misionarul alb, Okonkwo l-a alungat. Nu-și putea închipui o asemenea trădare. “El era un foc tunător. Cum a putut atunci să zămislească un fiu ca Nwoye, degenerat și lipsit de bărbăție? (p. 129)

Lipsa de flexibilitate și mai ales, refuzul de a accepta schimbarea va avea un impact nu numai în familia lui, ci și asupra clanului. Dacă pentru el clanul conta atât de mult…. de ce nu-și asculta decât propriile convingeri? Uneori a te lăsa purtat de val e un semn al inteligenței. Dar înțelepciunea lui se oprea în propriul orgoliu. Era aproape acolo unde își dorise, cei din clan în respectau și îl apreciau. Dar când a fost pus în fața faptului de a-și demonstra atașamentul față de clan, a fost suficient de inteligent încât să ia decizia corectă? Și care este, de fapt, decizia corectă? A-ți impune voința cu orice preț deoarece tu crezi că este bună? Sau să încerci să salvezi cât se poate? Încrâncenarea lui egoistă nu poate decât ori să oprească evoluția lucrurilor, ori să o grăbească.  Ca orice încrâncenare…

„Măsura omului”, Marco Malvaldi

Chiar așa! Care este măsura omului și ce unitate folosești pentru a o determina cu precizie? Și, mai ales, ce măsori? Armonia? Proporțiile, disfuncțiile, bunăvoința, sminteala? Anvergura intelectuală a omului sau cea creativă? Morala sau îndrăzneala? Pragul de suportabilitate? Reacția la zbuciumul din jurul său? Intensitatea urii sau capacitatea de a ierta? Cum stabilești limita peste care o persoană este scoasă din registrul ființelor gânditoare?

20201011_194646

Numai observând natura și alți oameni, fiecare poate învăța. Dar fără a compara ceea ce face cu ceea ce crede, ceea ce se așteaptă cu ceea ce se întâmplă, omul nu-și poate dezvolta sănătos inteligența și raționamentul. Și singura modalitate de a înțelege eroarea este să te măsori cu însăși natura, având în vedere că, spre deosebire de om, ea nu minte niciodată.” (p. 278) – pare să ne răspundă însuși Leonardo da Vinci prin intermediul scriitorului italian Marco Malvaldi în romanul „Măsura omului”, trad. Beatrice Cristina Baciu, Editura Trei, 2019, 280 p.

Iată-ne în epoca Renașterii, cu aburul ei mistic și misterios în care simți nevoia să lași lejeritatea pentru mai târziu și să-ți pui un strop în plus de seriozitate în ton. Dar de data aceasta nu e cazul! Romanul „Măsura omului” ne prilejuiește o neașteptată reîntâlnire cu Leonardo Da Vinci, principalul protagonist al unui moment imaginat la sfârșitul tulburătorului secol al XV-lea. Subiectul oscilează între o succesiune banală de fapte, o frauduloasă conspirație financiară și o anchetă detectivistică bazată pe cultura amănuntului și pe perspicacitatea lui Leonardo. O primitivă intrigă polițistă, aș zice, lipsită de suspansul specific. Nu lipsește însă umorul, și nu orice umor, ci cel de secol XXI. De fapt,  autorul ironizează modul de viață, insinuările deghizate în amabilități, exprimarea prefăcută și fără conținut (dar cât se poate de împopoțonată), moravurile, igiena…. De altfel, Malvaldi povestește faptele privind înapoi peste secole, recunoscându-și contemporaneitatea. Nu își arogă calitatea de martor ocular, ci construiește o frescă fidelă a trecutului, așa cum este el perceput de la distanța celor 500 de ani. Și nici nu urmărește să recreeze atmosfera, dar ne pune în condiția cinematografică de a o vizualiza în detalii domestice.

Oricum am privi această epocă, făcând abstracție de uriașele personalități care au populat-o (sau, mai degrabă, care au creat-o), a fost una cruntă din multe puncte de vedere. Leonardo însă era o figură populară la curtea lui Ludovic Maurul și beneficia de un statut aparte. În romanul lui Marco Malvaldi, artistul se află în plin proces de creare a celebrei statui ecvestre, o lucrare turnată în bronz care era menită să-i aducă un omagiu lui Francesco Sforza. Deși tergiversează construirea monumentului (din cauza binecunoscutului obicei de a începe mai multe lucruri odată, dar și a perfecționismului pe care l-a urmărit în oricare lucrare a sa), Leonardo nu pare înfricoșat de perspectiva de a stârni mânia regelui, chiar dacă orice reproș al acestuia echivala cu un „sărut pe gât” – nu știai niciodată la ce să te aștepți.

Îl regăsim pe Leonardo exact așa cum îl știam, în veșmintele lui roz, afirmându-și fără reținere convingerile oriunde și oricui: un geniu caracterizat deopotrivă de o aiureală neproductivă și de o curiozitate creatoare. O cunoaștem și pe Caterina (mama lui Leonardo) în ultimul ei an de viață. Îmi făcusem impresia că ea și-a trăit modesta și ștearsa existență exclusiv în satul Vinci. Aici însă, Caterina este mama fiului ei: temperamentală și ironică. Îl întâlnim și pe Salai, „hoț, mincinos, încăpățânat, lacom. Dar are și defecte” (p. 7),  celebrul protejat al lui Leonardo, cunoscut pentru „gusturile sale venețiene” în amor. Mă gândesc că, poate din această cauză, genialitatea lui netransmisă a văduvit patrimoniul nostru genetic.

Așadar suntem în Milano, în iulie 1493. Am reținut un lucru valabil și atunci, și acum: „Milano este o roată, iar biserica sa este butucul. Un butuc robust, sigur și foarte drept. Dar știți ce se întâmplă dacă această biserică rămâne nemișcată? […] Roata se poate învârti, și iar învârti...” (p. 27).
Cu toată aura renascentistă, trebuie să recunoaștem că tot atunci a trăit și Carol al VIII-lea, regele Franței : „Slab la trup și intelect […], un imbecil mic și râios care nu ar fi fost capabil să cucerească nici măcar o latrină, ce să mai vorbim despre un regat! (pp. 11, 52). În acel moment, Ducatul de Milano era animat de sosirea ambasadorilor lui Carol al VIII-lea, această caricatură de rege care se pregătea să traverseze teritoriul Maurului, pentru a invada Napoli. Cei doi trimiși francezi urmăreau obținerea unui împrumut de la ducele de Milano și un sprijin armat pentru traversarea Italiei. Mai aveau însă și o altă misiune: aceea de a sustrage carnețelul cu schițe în care bănuiau că Leonardo păstra proiectul unei arme secrete de luptă. Carnețelul era vânat și de alți rivali, care suspectau că maestrul își notase acolo rețeta alchimică de transformare a metalelor simple în aur. Lupta pentru obținerea lui a provocat câteva situații de-a dreptul hilare.

Un alt eveniment însă îi provoca îngrijorare Maurului: moartea suspectă a unui tânăr pictor, fost ucenic al lui Leonardo. Speriat că ar putea fi prima victimă a unei noi epidemii, Maurul își ia măsuri de protecție. „Orice lucru generator de frică favorizează o criză. Precum mânia divină sau o eventuală molimă ori chiar mai rău, o boală necunoscută încă.” (p. 253) . Vizibil intrigat de rezultatul autopsiei efectuate de Leonardo și de lucrurile găsite la artistul mort – instrumente folosite la falsificarea monedelor și două scrisori de credit – Maurul a decis că e vorba despre o crimă și a ordonat o anchetă discretă. Orașul Milano avea, în acea perioadă, un sistem bancar bazat pe scrisori de credit, iar cele găsite în locuința artistului erau falsificate. La început suspect, apoi investigator pe cont propriu și mai apoi martor, Leonardo este parte activă a intrigii. Totuși, acțiunea rămâne oarecum pe fundal, umbrită de personalitatea copleșitoare a marelui artist.
În nota de final, autorul ne atenționează asupra unor inadvertențe istorice care sunt prezente în carte, dar, fiind o ficțiune și nicidecum o carte istorică, acest lucru nu e deranjant.

Omul este măsura tuturor lucrurilor. Dar pentru a le măsura, pentru a afla cât valorează trebuie să le compari cu ceva. Este necesară o valoare reală la care să te raportezi pentru a înțelege valoarea, iar singura valoare la care trebuie să te raportezi este Dumnezeu.”

Și iarăși este despre must

Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.

Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!

Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.

Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.

Femeia din Orient Express

Ai încredere în tren. […] Căci trenul, ca viața, trebuie să meargă până ajunge la destinație. E posibil să nu îți placă întotdeauna ce vezi pe fereastră, dar, dacă tragi perdeaua, vei pierde atât frumusețea, cât și urâțenia.” (p. 311)

20200821_160846

 „Femeia din Orient Express” de Lindsay Jayne Ashford, trad. Mihaela Sofonea, București, Nemira, 2018, 318 p.  – o călătorie spre o destinație care îmi e complet necunoscută, Mesopotamia. Sper să mă bucur de această călătorie privind pe fereastra fascinantului, exclusivistului Orient Express.

Este un roman nu de, ci despre Agatha Christie, o carte ușurică, citită în liniștea acestor superbe după-amieze de început de toamnă, savurând un sun tea cu gheață, precum Hercule Poirot, fabulosul personaj creat de ea. Volumul nu este solicitant, de aceea nu am avut nevoie de carnețelul cu notițe. M-am lăsat pur și simplu purtată în epocă de ficțiunea amestecată cu momente reale din viața scriitoarei Agatha Christie. Autoarea volumului, Lindsay Jayne Ashford, preia oarecum stilul celebrei scriitoare și construiește o dramă folosind frânturi biografice, fragmente din opere binecunoscute și ceva imaginație.

În prolog, o cunoaștem pe doamna Christie, la vârsta de 73 de ani. În luna august a anului 1963, este căutată de un domn. Acesta îi arată două fotografii făcute în urmă cu 35 de ani  și o roagă să-l ajute să lămurească un mister vechi. Ne întoarcem, așadar, și mai mult în timp, în octombrie 1928, când Agatha a decis (și în carte, și în viața reală) să facă o călătorie cu trenul Orient Express „pentru a alunga fantoma lui Archie “, primul soț de care tocmai divorțase după un celebru scandal. Era evident afectată de felul în care eșuase căsnicia ei. Această primă călătorie pe cont propriu trebuia să fie o evadare în Orientul Mijlociu, deși nu putea scăpa de senzația că “trecutul se îmbarcase odată cu ea. “ (p. 52). Ceea ce s-a dovedit a fi oarecum adevărat.

Precum o chemare la apel a personajelor, dintr-un alt colț al Londrei, Nancy, o bogată și sofisticată aristocrată, se hotărăște să-și părăsească soțul pentru un alt bărbat. Și pentru ea, tot Orient Expressul pare soluția de a scăpa de scandalul care ar urma fugii lor. În tren însă, lucrurile iau o altă întorsătură: iubitul misterios, care seamănă incredibil cu fostul soț al Agathei, nu pare să dorească să facă parte din planul lui Nancy , așa că el coboară din tren, dar continuă să-i facă promisiuni fanteziste femeii disperate. Tot pe parcursul călătoriei, Nancy află că verișoara ei, Ann Granfield, singura ei legătură  cu Bagdadul, murise. Dintr-o dată se trezește singură, în imposibilitatea de a se întoarce la soțul și la viața din Londra,  abandonată de iubit, însărcinată și fără nicio perspectivă stabilă în Bagdad. Sinuciderea pare singura opțiune, dar Agatha preîntâmpină gestul disperat în ultimul moment.

Pe de altă parte, tot cu Orient Express pleacă și Katharine, o cercetătoare pasionată de arheologie. Spera că așa va scăpa de jurnaliștii care o urmăreau peste tot, după ce ziarele anunțaseră că soțului ei, colonelul Bertram Keeling, își luase viața la numai șase luni după căsătorie, afectat fiind de traumele războiului. Katherine știa că adevărul era altul. Aranjase o căsătorie cu un arhitect, fără implicații matrimoniale, ci doar pentru a putea lucra într-o tabără de săpături arheologice.

Ca într-un veritabil roman scris chiar de ea, Agatha se alătură acestor femei misterioase cu care va călători timp de cinci zile spre Bagdad, cu faimosul Orient Express. Cele trei se împrietenesc, dar fiecare dintre ele ascunde o poveste: pentru că dorea să păstreze discreția asupra prezenței ei în tren, Agatha și-a ajustat apariția și și-a luat numele Mary Miller; Katherine nu le mărturisește că imediat ce vor ajunge la destinație se va căsători cu celebrul arheolog, față de care nu simțea nimic mai mult decât repulsie; Nancy nu spune nimic despre existența misteriosul bărbat, abia zărit într-o gară din Franța de către Agatha. 

Cred că, mai degrabă, autoarea a adus cele două femei alături de Agatha ca o subtilă referire la trecutul (Nancy – femeia incapabilă să înfrunte discrepanța dintre proiecțiile făcute și realitatea copleșitoare și al cărei mister e asociat cu fostul soț al Agathei) și la viitorul ei (Katherine – femeia încrezătoare, care nu numai că își acceptă destinul, dar îl și întoarce în favoarea ei; mai mult decât atât, Max, colegul lui Katherine va deveni al doilea soț al Agathei).

Subiectul are potențial, dar autoarea nu merge în adâncimea lui, nu duce lucrurile până la capăt  sau e distrasă de lucruri fără însemnătate (exemplu: nesfârșitul număr de mese servite în toate momentele zilei și ale nopții). O risipă supărătoare! De altfel, secretele celor trei femei sunt străvezii și previzibile, iar dezvăluirea lor progresivă anulează orice posibil suspans. Romanul are și o oarecare acțiune, lipsită și aceasta de substanță, așa cum și stările celor trei femei sunt aproape trecute cu vederea, deși drama fiecăreia ar putea alcătui un roman de sine stătător.

Povestirea continuă și după ce călătoarele noastre ajung în exotica Mesopotamie, la Bagdad. Când citesc un roman care are un touch biografic mă aștept ca autorul să exploateze, chiar și exagerând, niște evenimente neînsemnate din viața personajului și să creeze situații excepționale, mult diferite de cele reale…. așa cum numai în cărți e posibil. Dar poate nu asta a fost intenția autoarei.

Sigur, finalul ne aduce înapoi, în anul 1963, în conacul Agathei din Anglia, unde tânărul cu fotografiile așteaptă un răspuns.

I believe in yesterday

20200918_085430
Yesterday
Love was such an easy game to play
Now I need a place to hide away
Oh, I believe in yesterday
 
Asocierea romanului „Yesterday” de Emil Mladin (Editura Baricada, 1990) cu binecunoscuta melodie Beatles a fost un argument suficient. Mi-am imaginat că o astfel de melodie n-ar putea inspira, la rândul ei, decât tot ceva la fel de sensibil. La început, mi s-a părut însă o carte scrisă într-un stil cu totul diferit de gustul meu: urmăriri, împușcături, demonstrații de arte marțiale. Prima impresie: prea multă violență!
 
Scopul acestor desfășurări de forțe, generate de un anume departament militar, era recrutarea și formarea unui comando care să îndeplinească o misiune de mare risc. Criteriile de selecție a celor care să formeze grupul au avut în vedere atât forța și rezistența fizică, dar și diferite alte abilități și cunoștințe necesare pentru îndeplinirea misiunii. Pe lângă acestea, mercenarii selectați ar fi trebuit să fie „oameni hotărâți, inși pentru care viața nu face nici doi bani.” (p. 11). Cei opt avuți în vedere au fost constrânși să participe la misiune (prin mijloace nu tocmai corecte) sau au decis să accepte provocarea din motive personale, care ne sunt dezvăluite pe parcurs. Odată formată trupa, toți sunt ținuți o săptămână într-un fel de carantină: „voi nu aveți impresia că toată chestia asta seamănă cu un scenariu de film? Parcă am mai văzut filme de-astea cu câte o gașcă adunată, instruită și pusă să facă cine știe ce.” (p. 25) A urmat apoi o perioadă de două luni de instrucție fizică, aplicații în teren, simulări, cursuri teoretice generale și specializate. Au fost apoi îmbarcați într-un avion special spre o destinație necunoscută și au fost supuși unui regim militar drastic. Deși totul era ținut ascuns, cei din grup au realizat că  vor lua parte la o  acțiune pe cât de secretă, pe atât de periculoasă. După acest program intens de pregătire și după un test final, cei opt – Juanita, Pedro, Louis, Mike, Victor, Alex, Klaus, Robby –  au aflat care este misiunea propriu-zisă și au fost trimiși în acțiune.
 
Din moment ce petrecuseră atât de mult timp împreună au ajuns să se cunoască bine și să formeze prietenii în funcție de compatibilități. Aflăm ce se ascunde în spatele durității afișate și felul în care viața și-a pus amprenta pe fiecare. Alex e îndrăgostit de muzica Beatles și de Juanita, singura femeie din grup. Victor în schimb era acrit în urma celor două căsătorii eșuate, iar Mike avea o relație foarte apropiată cu vodca. Mike funcționa foarte bine alături de Louis, bărbatul cu care fusese înșelat de soție. Louis, un tip iute și inteligent,  era, de fapt, un inadaptat care era greu de ținut în frâu. Fratele lui Louis fusese iubitul și asasinul soției lui Alex. Pedro era un  tip obiectiv și conciliant, iar Juanita avea un caracter dârz, tenace și îndrăzneț. De altfel, autorul a construit personaje complexe și le-a pus în situații dificile. Deși sunt „culese” din medii violente și sunt caracterizate de agresivitate, cele opt personaje constituie exemple de sacrificiu de sine și de o noblețe desăvârșită. 
Operațiunea consta în aruncarea în aer a unui depozit subteran de armament. Pentru asta, fiecare avea un rol bine determinat. Dar adevărata misiune au descoperit-o când era prea târziu. Și-au dat seama că au fost mințiți și sunt puși în fața unei decizii extraordinare: de a alege să salveze milioane de vieți omenești sau de a se salva pe ei.
 
Mimăm iubirea pentru că avem nevoie de celălalt. El trebuie să ne mângâie și să ne încălzească visele pe care ni le facem despre noi. De fapt, tot noi suntem în centrul sentimentelor. Avem nevoie, în egoismul nostru, de un om alături, nu în noi. Nu e loc pentru doi în același suflet. Ne prefacem numai că-l primim pe celălalt.” (p. 33)