Cambridge: Mundus Transit et Concupiscentia Eius

Am tras adânc aer în piept, convinsă fiind că după Oxford, nimic la fel de frumos nu mi se mai poate întâmpla. Dar, ca mai toate convingerile mele, a dispărut și aceasta de parcă nu a existat niciodată.

King’s College Chapel

La Cambridge, am trăit plăcutul sentiment că mă aflu unde trebuie. E o armonie în toate! Să fie ceva în aer? Sau – mai știi?! – poate chiar este reală teoria aceea fantastică despre existențele eterice care acumulează gânduri, cunoștințe și conștiințe din toate timpurile… Dar mai bine las misterul acolo unde este și mă bucur de moment. O plimbare la Cambridge, fără țintă și fără plan. Un răsfăț!

Turistic vorbind, Cambridge-ul este copleșitor. Te lecuiește de autosuficiență și de orice tentativă de cădere în superioritate. Minți luminate și vizionare au făcut lucrurile să se întâmple pentru ca celorlalți, și întâmplător și ție, să-ți provoace emoții. Iți îndreaptă gândurile spre frumos și te abate de la mărunțișuri lipsite de sens. Dar desigur, frumusețea stă în ochii și în sufletul privitorului! Regăsesc aceeași monumentalitate grațioasă, lipsită de rigiditate, pe care am văzut-o și la Oxford. Nu știu însă dacă e corect să privesc comparativ cele două orașe. Părerea pe care ți-o formezi despre fiecare loc văzut este absolut subiectivă și ține, de cele mai multe ori, de experiențe care nu au nimic de-a face cu locul în sine. Așa este și cu oamenii!

Istoria Cambridge-ului e însă strâns legată de cea a Oxfordului, mai ales cea de început, când un incident sângeros a determinat migrarea unui număr însemnat de învățați – profesori și studenți- înspre Cambridge. Întreaga tărășenie a fost menționată de cronicarul englez Roger of Wendover în lucrarea Flores Historiarum (Florile istoriei). Pe scurt: în anul 1209, un student de la Oxford a ucis o femeie. Speriat, a fugit și s-a ascuns. Locuitorii furioși au mers la casa în care locuia și, pentru că nu l-au găsit, i-au ridicat pe cei trei tineri colegi cu care locuia făptașul. Deși aceștia nu aveau nicio vină, au fost duși la închisoare și apoi, spânzurați. De frica oxonienilor, ”robele” au părăsit orașul și s-au stabilit pe malul râului Cam.

Colegiile au împânzit, secol după secol, malurile râului. Astăzi, într-o plimbare cu autohtonele bărci plate, punts, dirijate cu ajutorul unor prăjini, te poți bucura de priveliști fără egal. De-o parte și de alta a râului Cam, pe așa-numitul The Banks, sunt înșiruite, ca într-o paradă exclusivistă, pajiștile și clădirile colegiilor, se înalță bisericile și bibliotecile…. cam tot. Aici se strâng turiștii și tot aici e locul de întâlnire al studenților.

De altfel, tot aici, sfârșitul anului universitar, care se întâmplă exact în această perioadă, e prilejul celebrelor baluri ale Universității din Cambridge. Participanții la ceremoniile May Balls respectă întotdeauna codul vestimentar black tie, ceea ce nu îi împiedică însă să se dezlănțuie la petreceri extravagante și zgomotoase, care țin câteva zile și nopți.

Universitatea din Cambridge are 31 de colegii, iar criteriile de admitere sunt foarte riguroase. Pe lângă rezultate excelente la examenele de specialitate, candidații trebuie să-și demonstreze pasiunea, motivația și libertatea în gândire. Universitatea le oferă toate instrumentele pentru a reuși, inclusiv reputația de a fi urmat aceleași colegii precum Isaac Newton, Erasmus din Rotterdam, Charles Darwin, Lord Byron, Oliver Cromwell, Stephen Hawking…

Apropo, e foarte interesant de văzut „Theory of Everything”, un film turnat în mare parte la Cambridge, despre viața și geniul lui Stephen Hawking. (https://www.imdb.com/video/vi974564377/?ref_=tt_vi_i_2)

Capelele și bisericile care însoțesc multe dintre colegii sunt ele însele opere ale arhitecturii. Au fost de-a lungul secolelor refugiul și sprijinul celor care și-au ridicat ochii către cer, dar și al celor care încearcă să găsească substituiri științifice. S-au solidarizat cu istoria locului și cu oamnii și au rămas neclintite în nobila lor misune.

Poarta medievală a Christ’s College, acolo unde au studiat, printre alții, John Milton și Charles Darwin, este cel puțin spectaculoasă. În epocă, porțile colegiilor aveau un rol important, ca și zidurile, de altfel. Lady Margaret Beaufort, mama regelui Henric al VII-lea, s-a preocupat de ridicarea și de dotarea Christ’s College. Ea este reprezentată deasupra intrării principale, într-o ținută modestă, cu o carte în mână, alături de blazonul familiei și de alte simboluri heraldice. Trebuie să recunosc că mi-a atras atenția stridența culorilor care contrastează cu simplitatea coloanelor. Dar ceea ce m-a intrigat sunt reprezentările celor două figuri ciudate care susțin blazonul regal. Două antilope cu cap de berbec. Aceleași figuri, într-o poziție aproximativ asemănătoare, se află și pe poarta principală a Colegiului St. John.

După o mică investigație am aflat că aceaste figuri reprezintă creatura mitologică numită Yale, iar simbolistica sa a evoluat de la „apărarea demnă”, la cercetarea și curiozitatea intelectuală. Porțile colegiilor din Cambridge pot fi o temă în sine, inedită și provocatoare. Și încă ceva interesant, numele Universității Yale este legat de bizara creatură.

Peste Trinity College aproape că am dat din întâmplare, plimbându-mă pe Trinity Lane, o străduță îngustă străjuită de zidurile clădirilor vechi. Colegiul se vede cel mai bine de pe râul Cam. Eu am aruncat doar o privire spre poarta din spate, pe unde este posibil să fi pășit și Isaac Newton. În curtea colegiului crește un pom, „mărul lui Newton”, însoțit de mențiunea că, prin înmulțiri succesive, este descendent al copacului din care a căzut mărul care i-a inspirat lui Newton teoria gravitației.

King’s College, fondat în 1441, este un ansamblu emblematic pentru Cambridge. Deși fotografia mea nu e întru totul relevantă pentru că surprinde doar colțul dinspre stradă al capelei colegiului (dar ce colț!) și un copac desfrunzit, îmi pare un mesaj despre trecerea cu demnitate a timpului și despre statornicie.

King’s College Chapel

Dar lecția timpului am aflat-o abia la Corpus Christi, cel mai vechi colegiu din Cambridge (1352). O bijuterie!

Corpus Christi College

E bizar cum tocmai cele mai vechi clădiri îmi plac cel mai mult, iar folosind timpul ca scuză (iarăși timpul!) sar peste modernisme. Absolut nedrept! Totuși, tocmai la Corpus Christi mi-a atras atenția o instalație care nu are nimic de-a face cu vechimea, ci dimpotrivă: The Corpus Clock.

The Corpus Clock

Cadranul ceasului este din oțel placat cu aur și este modelat sub formă de trei cercuri concentrice. Ceasul nu are „limbi” și nici numerele nu sunt marcate. Un led albastru clipește în dreptul orelor, minutelor și secundelor. Deasupra lui însă se află o făptură ciudată: un fel de insectă cu cap de pește răpitor: Cronofagul, devoratorul de timp. E o apariție lipsită de farmec care pare că se hrănește cu secundele noastre, încercând să ne demonstreze felul în care ne irosim viața și incapacitatea noastră de a opri timpul. (https://youtu.be/tcMQl6LfZ5Y)

Revenind la ceas, el nu marchează uniform clipele. Pare să se miște mai repede sau mai lent, întocmai cum percepem noi timpul: în momentele grele, timpul parcă stă în loc și zboară  în clipele fericite. Ceea ce e și mai interesant e că atunci când ceasul bate, se aude sunetul unui lanț care lovește un sicriu, amintindu-ne de realitatea morții (expresia „îți bate ceasul” e cum nu se poate mai potrivită aici, dar nu știu dacă englezii o folosesc).

Sub ceas este inscripția mundus transit et concupiscentia eius, într-o traducere aproximativă: „lumea şi plăcerile ei trec”. Versetul invită la reflecție, iar eu recunosc că îmi place lumea asta și vreau să gust fiecare clipă care îmi este îngăduită. 

Oxford: Dominus Illuminatio Mea

Pot spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ! Am lăsat nițel timpul să treacă pentru a fi sigură că nu confund entuziasmul de moment cu admirația, însă amintirea lui mă tulbură și acum, când scriu, la trei luni distanță.

Oxford! Un nume cu rezonanțe academice și cu o bibliotecă fabuloasă. Cam cu asta am plecat la drum. Și cu imaginile cuceritoare din seria Endeavour, în care personajul Morse este un genial absolvent al Universității din Oxford.

De la Londra putem ajunge la Oxford foarte ușor și rapid cu orice mijloc de transport: trenul, mașina sau autobuzul. Trenul pleacă la fiecare jumătate de oră din Paddington Station, gara care apare frecvent în romanele Agathei Christie și nu numai, și unde ne întâmpină statuia celebrului ursuleț Paddington. Putem ajunge la Oxford și cu autobuzul, de la Victoria Station. Cea mai bună variantă este însă călătoria cu mașina, pentru că ne putem abate după propria inspirație, să ocolim prin sate absolut fermecătoare sau pur și simplu să vizităm, în drum, un castel cu o istorie interesantă. E o călătorie fantastică! Dar trebuie avut grijă la norma de poluare a mașinii, pentru că în cam în toate orașele din UK, și desigur și în centrul Oxfordului, există zone cu emisii zero (ZEZ), în care accesul mașinilor e restricționat.

O parte a Oxfordului nu se deosebește prea mult de celelalte orașe englezești. Clădirile joase, cu un etaj sau două și cu mici spații comerciale la parter, se termină în intersecția The Plain, înainte de Magdalen Bridge, podul de peste Cherwell, râul care se îndreaptă fără grabă spre celebra Tamisa, celălalt râu ce străbate orașul. Și de aici, totul e altfel!

Prin secolul al X-lea, locul acesta nu era altceva decât o zonă prin care Tamisa putea fi traversată mai ușor de către proprietarii de turme („oxen’s ford” = vadul boilor) și probabil, cu timpul ar fi devenit un orășel ca toate celelalte, dacă n-ar fi prins viață, prin cine știe ce împrejurare, o dorință de cunoaștere a misterelor vieții.

Din perioada anglo-saxonă, preacademică, orașul mai păstrează o singură construcție: Turnul St. Michael. A fost ridicat în jurul anului 1040, ca parte a bisericii Sf. Michael, demolată între timp, și se remarcă printre celelalte clădiri, tocmai prin simplitate. Pietrele stivuite formează pereți aproape lipsiți de ornamente, cu excepția celor din dreptul ferestrelor și a crucilor modeste. Deși timpul i-a imprimat o aură spirituală, cândva turnul a fost închisoare pentru cei care urmau să fie executați.

Locul de execuție este astăzi marcat printr-o cruce din pietre, încastrată în vechiul pavaj de pe Broad Street. Nu am zărit nicio indicație, de aceea ar putea trece foarte ușor neobservat.

Locul de execuție de pe Broad Street

Singurul fel în care poți negocia cu trecutul este să înveți ceva din el. Oxfordul pare să prețuiască tot ce ține de propria istorie și, mai mult, s-a clădit pe lecțiile trecutului. Fiecare părticică a orașului e un tribut adus acestuia. Sincronizarea a avut și ea un rol important de la început. La puțin timp după ce apăruseră la Oxford primele forme academice de învățământ, regele Henry al II-lea le-a interzis tinerilor englezi să mai plece la studii în Franța. Majoritatea se îndreptau spre Universitățile din Paris, în timp ce în Anglia numărul studenților nu depășea, cumulat, câteva sute. Totuși, cercetătorii (britanici) consideră că măsura regală nu a avut un impact nici prea mare, nici imediat. Este posibil ca alte evenimente să fi contribuit mai mult la dezvoltarea centrului universitar de la Oxford: războaiele neîntrerupte cu Franța care îngreunau călătoriile pe continent; privilegiile regale de care se bucurau învățații; comunitatea de clerici stabilită aici și care promova învățătura în scopul reconcilierii filozofiei grecești cu teologia creștină… Cert este că intențiile pedagogice, inițial intim asociate credinței religioase, au radiat aici un spirit academic uriaș, sub motto-ul: Dominus Illuminatio Mea.

Nu a fost însă mereu o relație armonioasă între locuitorii orașului și purtătorii de „robe” – clerici, profesori și studenți – care au conturat existența orașului. Rezidenții au privit adesea cu ostilitate populația universitară, considerată a fi privilegiată, și nu de puține ori au avut loc tensiuni majore, sângeroase chiar. În urma unui astfel de conflict, un grup semnificativ de profesori și studenți au părăsit orașul și s-au stabilit la Cambridge, contribuind astfel la înființarea unui alt mare centru universitar. Ghizii au povești interesante de spus despre vrajba care a divizat secole de-a rândul orașul. Potrivit unei legende locale, în timpul epidemiei de ciumă, un grup de medici de la Colegiul Christ Church a descoperit o metodă bizară de a ține ciuma la distanță: consumul cojilor de cartofi. Dieta studenților devenise acum aproape exclusiv bazată pe noul aliment miracol. Bineînțeles, aceștia au protestat în toate modurile, inclusiv scrijelind pe o ușă a colegiului „No Peel” (fără coajă). Pare amuzant, dar adevărul este altul.

Ușa Colegiul Christ Church

De fapt, cuvintele care au fost inscripționate prin baterea unor cuie în ușă, erau un semn de protest al localnicilor împotriva lui Robert Peel, prim-ministru și fost student al Christ Church College, un activ susținător al reformelor protestante, în timp ce orașul era profund catolic. Inscripția este păstrată întocmai ca o amintire constantă a conflictului dintre oxonieni și „robe”.

În total, Universitatea din Oxford, una dintre cele mai vechi universități din lume, este alcătuită din 39 de colegii independente, risipite în tot orașul. Am petrecut o singură zi la Oxford și cel mai greu mi-a fost să aleg la ce să renunț. Chiar dacă nu am avut suficient timp, a fost o încântare să admir clădirile incredibil de frumoase, să pășesc peste urmele pașilor unor oameni absolut fascinanți, să respir un aer nou, să privesc localnicii relaxați, turiștii de-a dreptul uimiți, studenții cu zâmbete largi și cu priviri inteligente și am încercat tot timpul să-mi amintesc să respir.

Cele mai multe construcții sunt din piatră galbenă, iar soarele le face să pară de un auriu patinat. Dar, metaforic vorbind, strălucirea vine mai degrabă din interiorul lor – au studiat aici sute de oameni care au mișcat lumea și au modelat civilizația: regi, lideri politici, prim-miniștri, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel.

Referința religioasă a fost o constantă și s-a manifestat în toate aspectele, mai ales în arhitectura locului. Colegiile din Oxford au fost construite, în general, pe principiul amenajărilor mânăstirești, adică o serie de clădiri dispuse în jurul unei curți centrale, în careu (quadrangle). Dar asta nu înseamnă că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Fiecare colegiu reprezintă cu rigurozitate stilul perioadei în care a fost construit, e „bântuit” de miturile și de personalitățile care i-au configurat aura și, în general, fiecare colegiu e unic, în felul său.

Christ Church College. Sursa: (https://artuk.org/visit/venues/christ-church-university-of-oxford-7512 )

Christ Church este, fără îndoială, cel mai mare colegiu din Oxford, cu o impresionantă listă de absolvenți care se întrec în celebritate: W. H. Auden – poetul meu preferat, filosoful John Locke,  scriitorul A.K.A. Lewis Carroll (Charles Dodgson),  autorul povestirii Alice în Țara minunilor. E și o istorioară interesantă, care ți se va spune cu siguranță dacă vizitezi colegiul: Lewis, absolvent de Matematică și asistent la biblioteca colegiului, a invitat-o pe Alice Liddell, fiica în vârstă de 10 ani a decanului colegiului, la o plimbare cu barca. Se pare că acela a fost momentul în care fetița i-a inspirat scriitorului englez povestirea pe care a publicat-o fix trei ani mai târziu (1865). De altfel, Alice apare într-unul dintre vitraliile colegiului, iar poarta dinspre grădina decanatului îi poartă numele. Mai în zilele noastre, la Christ Church College s-au filmat câteva scene din „Henry Potter” și e interesant că se organizează chiar tururi speciale pentru fanii filmului.

Dacă Christ Church College este cel mai mare, Colegiul Magdalen este considerat cel mai frumos.

Turnul-clopotniță a fost construit în stilul gotic englezesc și este cea mai înaltă clădire din Oxford. Printre elementele decorative destul de des întâlnite, reprezentative pentru oraș, sunt turlele cu ”crockete”. Pe lângă rolul evident estetic, ele au și scopul de a comunica mesajul creștin, deoarece imită oarecum cârja arhierească și, în plus, sporesc prețiozitatea și verticalitatea clădirii. Înălțimea turnului și faptul că partea superioară este mai bogat ornamentată reprezintă, de asemenea, părți ale aceluiași mesaj spiritual.

Turnul Colegiului Magdalen

O parte dintre ferestrele mari și ascuțite ale colegiului dau spre malul râului Cherwell, iar întregul ansamblu are un farmec vechi, englezesc, distins și elegant. Aici, scriitorii C.S Lewis (Cronicile din Narnia) și J. R. R. Tolkien (Hobbitul, Stăpânul Inelelor) și-au citit cu voce tare lucrările în fața celorlalți membri ai cercului literar Inklings, iar mulți alți absolvenți ai colegiului au constituit elita societății britanice.

Oxford nu este un oraș foarte mare, de aceea, dacă nu cauți ceva anume sau nu poți rămâne mai mult, poți vedea, în trecere, zona turistică: cele mai vechi colegii – Balliol și Merton – înființate în 1263 și 1264; Queen’s College, cu o cupola precum un templu deasupra intrării – un exemplu superb de arhitectură neoclasică – proiectat de unul dintre arhitecții Catedralei St. Paul din Londra; All Souls College, cu vârfurile sale gotice; New College înconjurat de vechile ziduri ale orașului, iar a cărei intrare din spate duce spre celebrul quadrangle; Exeter College; Muzeul Ashmolean, Teatrul Sheldonian – prima clădire semicirculară din Anglia; uimitoarele capele cu vitralii medievale; pleiada de gargui; romanticul Pod al Suspinelor….

Un fast arhitectonic armonios, elegant și, desigur, eficient. Ei bine, acesta e locul care l-ar fi făcut fericit pe Maiorescu – în care formele și fondul sunt un tot, se susțin, se completează, coexistă real și viu. Îi demonstrează cum nu se poate mai bine teoria.

Gândul care m-a adus aici, de fapt, are un nume: Biblioteca Bodleiană – inima Oxfordului compusă din 28 de biblioteci academice! Ce misiune trebuie să fi avut această bibliotecă! Ce oameni au pășit în sălile ticsite de cărți! Istoria ei, colecțiile, arhitectura… totul e interesant. De altfel, englezii nu au avut niciodată vocația marginaliilor, au făcut lucrurile in style.

 Ideea de a strânge într-un spațiu special și de a proteja documentele care serveau clerului și savanților a apărut la Oxford odată cu creșterea numărului colegiilor. Pe la 1320, Thomas Cobham, episcopul de Worcester a construit o clădire chiar lângă Biserica St. Mary, destinată a fi casa congregației universitare și bibliotecă pentru studenții din Oxford.

Biserica St. Mary

Dar în 1327, episcopul a murit, iar executorii testamentari i-au vândut impresionanta colecție de manuscrise noului (la vremea respectivă) Oriel College. Demersul a revoltat suflarea academică, astfel că în 1337, aceștia au organizat o mică răzmeriță și au recuperat cele 20 de cărți cu forța. Disputa a durat însă până în 1410, când arhiepiscopul Arundel a plătit 50 de lire sterline (echivalentul a cca 30000 azi) pentru prețioasele volume, iar biblioteca a fost în cele din urmă deschisă.

Câțiva ani mai târziu, Humphrey, Duce de Gloucester, fratele lui Henric al V-lea al Angliei, a donat acestei biblioteci 281 de manuscrise, traduceri din greacă în latină ale operelor clasice. Comunitatea universitară a decis atunci că este nevoie de un spațiu mai generos pentru studiu. În plus, un anume domn Gutenberg meșterise o presă prin care putea multiplica pagină după pagină. În 1455, tipărise la mașinăria pe care o numise tiparniță, celebra Biblie cu 42 de rânduri, iar literele reproduceau exact scrisul de mână (unul dintre exemplare este păstrat la British Library și poate fi văzut în Treasure Room). Lumea cărților începea să se schimbe, așa că pentru a crea un spațiu pe măsura importanței lor, au mutat biblioteca la etajul nou construitei Divinity School, în 1480. În acele vremuri, bibliotecile erau amplasate deasupra sălilor de clasă pentru a beneficia de lumina soarelui și pentru a avea o umiditate cât mai scăzută.

Bibliotecile s-au confruntat de-a lungul secolelor cu inamici de toate felurile – jafurile, focul, războaiele -, dar cel mai distrugător dintre aceștia a fost mentalitatea. În 1550, de exemplu, în timpul Reformei, trimișii Regelui au scos tot mobilierul din universitate și au ars aproape toate volumele din colecția lui Humphrey pentru a elimina orice urmă a romano-catolicismului. Așa se face că, până astăzi s-au păstrat doar trei dintre volumele originale. Bibliotecile au înregistrat istoria și „pe propria piele”, nu numai în înscrisurile pe care le dețin!

Cel de care biblioteca din Oxford avea să-și lege definitiv numele, Sir Thomas Bodley (1545-1613), un erudit om politic care a avut și de el de suferit de pe urma persecuțiilor religioase, a extins edificiul și a reamenajat biblioteca, donându-și totodată colecția sa de 2000 de cărți.

Noua bibliotecă s-a redeschis pe 8 noiembrie 1602, iar Thomas James, un cleric anglican preocupat de descifrarea manuscriselor, a fost numit primul bibliotecar. James și-a dedicat o mare parte din timp căutând metode prin care să crească colecțiile și prestigiul bibliotecii. A înființat primele cataloage – unul dintre ele există încă – și un sistem foarte eficient de acces la documente. De asemenea, a negociat cu Stationers’ Company, un fel de colectură a librăriilor, să furnizeze Bibliotecii Bodleiene câte o copie a fiecărei cărți publicate, pe sistemul depozitului legal modern. În plus, a dus o politică extinsă de achiziții, a obținut donații și a mijlocit pătrunderea în bibliotecă a primelor cărți de literatură în limba engleză și în limbi străine.

Fondul inițial, la care s-au adăugat câteva colecțiile ulterioare, este denumit Biblioteca Duke Humphrey și funcționează în spațiul Old Library ca sală le lectură pentru cei care solicită documente mai vechi de 1641.

Clădirile construite de-a lungul timpului încadrează o curte pătrată, tipică pentru Oxford, numită Schools Quadrangle. Turnul care formează intrarea principală în bibliotecă este cunoscut sub numele de Turnul celor Cinci Ordine, iar poarta este decorată cu blazoane.

„Quad”-ul este înconjurat de sălile de clasă ale universității, așa cum au fost ele construite, cu menționările specifice:  metafizică, astronomie, muzică,  lingvistică, geometrie, filozofie morală….  

La etaj este legendara bibliotecă a Ducelui Humphrey – o bijuterie cu rafturi din lemn lustruit și cu tavanul pictat, care adăpostește cele mai fascinante volume ale umanității: prima ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită în 1623, un exemplar original al lucrării Magna Charta din 1217 din care un șoricel a luat o bucățică pentru a-și completa prânzul…  

Ceea ce zărești imediat în curte este statuia de bronz a lui William Herbert, al 3-lea conte de Pembroke (1580–1630) și important susținător al bibliotecii, amplasată chiar în fața intrării principale a Bibliotecii Bodleiene. Pe una dintre fațetele soclului regăsesc inscripția „Dominus Illuminatio Mea”, iar în spatele statuii, deasupra intrării se află mesajul încrezător al lui Thomas Bodley: QUOD FELICITER VORTAT/ACADEMICI OXONIENS[ES]/BIBLIOTHECAM HANC/VOBIS REIPUBLICAEQUE/LITERATORUM/T.B.P.

Trebuie spus că majoritatea documentelor sunt păstrate în depozite, în condiții adecvate de temperatură și umiditate,  și numai o parte dintre volume sunt expuse în regim de acces liber la raft. Biblioteca Bodleiană oferă servicii de consultanță în sălile sale somptuoase și acces la informații prin toate mediile. Desigur, au dispărut celebrele liber catenatus – cărți de referință legate cu lanțuri de pupitre – dar nici astăzi biblioteca nu împrumută documentele la domiciliu.

Astăzi, biblioteca centrală este formată dintr-un  un grup de cinci clădiri: Biblioteca Duke Humphrey, Careul (Quadrangleul), Clarendon Building, Radcliffe Camera și moderna Bibliotecă Weston. În afară de acestea, există și alte biblioteci satelit care funcționează pe lângă colegiile din Oxford.

Weston Library

Biblioteca Centrală a Universităţii din Oxford, este o capodoperă a arhitecturii gotice din Anglia, iar Radcliffe Camera, aflată în apropiere, proiectată în stil neoclasic, este cea mai veche bibliotecă rotundă din țară. A fost construită între 1737 și 1749 și este clădirea-reper a Oxfordului. Este monumentală, fără îndoială, dar nu are acea rigiditate specifică, ci, mai degrabă, simetria și simplitatea coloanelor îi dau o anume fluiditate. Clădirea aceasta m-a cucerit!

Radcliffe Camera

Astăzi, Biblioteca Bodleiană, „Bodley”  sau „ Bod”- cum i se mai spune,  este a doua ca mărime din Marea Britanie, după British Library, și numără peste treisprezece milioane de volume. Dintre acestea aproape un milion de documente sunt organizate în colecții speciale, pe domenii ale cunoașterii. Majoritatea sunt incluse în programul Digital Bodleian și pot fi accesate online.

Viziunea lui Thomas Bodley  a fost urmată cu fidelitate în toți acești 400 de ani, astfel că biblioteca a devenit un spațiu accesibil pentru toată lumea, nu numai pentru personalul academic. Mai mult de jumătate dintre cei care folosesc serviciile bibliotecii nu au legătură cu niciuna dintre universități. Pentru a se înscrie, cei interesați trebuie să citească „jurământul” cu voce tare, în limba maternă, sau să semneze următoarea declarație:

 “Îmi iau angajamentul de a nu sustrage nici un volum din bibliotecă, de a nu scrie pe cărţi, de a nu le rupe paginile, de a nu le deteriora în nici un fel; de a nu aduce în bibliotecă nici o sursă de foc; de a nu fuma în bibliotecă; şi promit să mă supun tuturor regulilor impuse de bibliotecă”.

Pășesc și eu cu capul plecat în cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum și de care mă desprind cu greu. Am plecat cu un amestec de regret că nu am reușit să vizitez câte aș fi vrut și de fericire pentru ce am văzut.

 Pe clădirile atât de frumoase găsesc semnul solidarității  – steagul ucrainean fluturând liber și curajos.

Lesson #19

I will search the world, I will face its harms

I don’t care how far, I can go the distance

(David Zippel, Alan Menke )

Îmi plac distanțele! Iubesc egal destinația și drumul până acolo. Oricât de lungă ar fi, nu pot considera în niciun caz anostă sau pustie geografia dintre locul în care mă aflu și cel spre care mă îndrept. Am senzația că spațiul dintre lucruri, oameni, momente, intenții mai degrabă le leagă sau, în orice caz,  îți oferă șansa să le vezi dintr-o poziție mai sigură. Adevărul e că distanța e un univers tentant din care poți extrage fragmente de neprevăzut, rătăciri, senzații.

Da, îmi plac distanțele… noul, prospețimea, surprizele pe care le oferă necunoscutul pe care ne-am obișnuit să-l numim distanță. În plus, destinațiile m-au mai dezamăgit; distanțele, încă nu.

adorație, adorare

Pentru cei obișnuiți să-și ia întrebările în serios, căutarea de răspunsuri poate deveni consumatoare de timp și obositoare. Uneori chiar și lucruri neînsemnate, o imagine sau un cuvânt te pot intriga și simți nevoia să cauți înțelesuri dincolo de cele aflate la îndemână.  

https://www.akg-images.co.uk/archive/The-Adoration-of-the-Magi-2UMDHUROS4G1.html

Așa se face că o anumită parte din denumirea unui tablou mi-a provocat o mică dilemă: Adorația magilor.

Scena biblică este foarte prezentă în operele marilor artiști plastici, în fresce bisericești, gravuri, tapiserii sau în basoreliefuri mai mult sau mai puțin cunoscute. Cel mai adesea e numită Adorația magilor, dar și Adorarea sau Închinarea magilor/păstorilor/regilor/înțelepților. În cazul celor trei personaje, ambiguitatea este explicabilă, dată fiind lipsa informațiilor. Dar Adorație sau Adorare? Iată un cuplu paronimic foarte frumos în care termenii se află într-o relație de sinonimie și care, tocmai din acest motiv, mi-a trezit interesul. Am căutat explicații, am răscolit etimologia termenilor și am tot oscilat între a considera când o variantă mai potrivită, când cealaltă. Cert este că amândoi termenii provin din latină prin filieră franceză: lat. adoratio/adorare; fr. adoration/adorer, iar definițiile duc spre o interesantă atracție paronimică. Ceea ce am remarcat însă este că, deși fiecare dintre ei imprimă nuanțe textului, cei doi termeni se atrag până la substituire, iar utilizarea oricăruia dintre ei în acest context nu deranjează și nu denaturează sensul inițial. Potrivit evoluției semantice , în limbile occidentale termenul preferat pentru descrierea momentului sosirii celor trei magi tinde să fie adorație. În schimb, în limba română termenul adorare este puternic asociat cu închinare, iar reprezentările plastice ale acestui subiect sunt mai frecvent  numite Adorarea/Închinarea magilor/păstorilor. Dar asta este doar semantică!

M-am obișnuit să găsesc în bisericile occidentale tot felul de reprezentări artistice laice (machete de vapoare, simboluri precreștine sau masonice, blazoane nobiliare stilizate, compoziții arhitecturale….), care au istorii interesante și care, fără a impieta, dau o anume personalitate locului.

În aceeași măsură, am avut parte și de neașteptate întâlniri cu arta sacră în reprezentări naive sau elementare, nepolenizate de o excesivă analiză, precum și de lucrări celebre, încărcate de detalii care lasă loc de interpretări.

Revin la copia lucrării lui Rubens, Adorația magilor, pe care am zărit-o la intrarea în cripta bisericii All Hollows by the Tower, aflată în apropierea fostului loc de execuție de la Turnul Londrei și despre care am mai scris aici: imaginarycoffee.wordpress.com/2022/04/06/perfidul-albion/

Biserica All Hollows by the Tower

Nu am găsit nicio informație despre cum a ajuns aici această reproducere,realizată în oglindă după varianta originală, păstrată în tripticul bisericii St. Johannes din Mechlen.

Tripticul Bisericii St. Johannes din Mechlen

Ceea ce s-a descoperit cu ajutorul tehnologiei este că, pe aceeași pânză, sub scena Adorației, mai există o imagine care reprezintă un portret de femeie înveșmântată într-o rochie neagră, cu umeri largi și cu un guler cu pliseuri. Probabil este  portretul neterminat al unei doamne din înalta societate, pictat înainte de secolul al XVII-lea. Este posibil ca cel care a pictat portretul să fie vreun ucenic de-ai lui Rubens, probabil același care a copiat și scena Adorația magilor.

Tema Adorației a fost recurentă la Rubens, astfel că a redat-o în multe tablouri de-a lungul vieții. Semn că era un subiect preferat, a realizat un tablou pe această temă chiar și pentru altarul mănăstirii Saint-Michel, acolo unde a fost înmormântată mama lui. Între timp a ajuns la Muzeul din Anvers (tabloul,desigur).

Deși subiectul este același, fiecare variantă originală a lui Rubens, și nu numai, prezintă diferențe evidente atât în ceea ce privește redarea tonurilor, cât și numărul și amplasarea personajelor. Cu toate acestea, sunt câteva personaje care apar în absolut toate variantele: pruncul sfânt, fecioara Maria, Iosif și cei trei magi.

Rubens a acordat o mare atenție celor trei bărbați care au adus daruri pruncului Isus. Chiar dacă în Evanghelia după Matei nu apare în mod explicit numărul celor care au venit călăuziți de steaua de la Bethleem, ci numai darurile aduse – aur, smirnă și tămâie – în mod automat s-a asociat numărul darurilor cu numărul magilor. Rubens a redat foarte distinct ceea ce simbolizează fiecare dintre cei trei regi. Pe de o parte, ei reprezintă răspândirea geografică, fiecăruia îi este asociat câte un continent – bărbatul îmbrăcat în verde înfățișează Africa, cel îmbrăcat în roșu este Asia, iar cel în galben este Europa. Nu există nicio mențiune biblică în sensul acesta și nici nu este un cod vestimentar unanim acceptat, astfel că nu toți cei care au abordat subiectul au ținut cont de el. Interesant este că el apare încă din cele mai vechi reprezentări, având mult mai multe și mai adânci semnificații.

Între timp, într-o scurtă călătorie la Târgoviște, am găsit în Muzeul de Artă de lângă Curtea Domnească (complex care se află în renovare, astfel că nu am putut să-l vizitez decât parțial), o pictură pe lemn, despre a cărei origine nu se cunosc prea multe (se consideră că sunt multe similitudini cu una dintre reprezentările lui El Greco).

Muzeul de Artă, Târgoviște

Cei trei magi apar aici, precum la Rubens, înveșmântați în straie lungi și fastuoase colorate în roșu, galben și verde. Mai mult, unul dintre magi,cel îmbrăcat în verde, are pielea închisă la culoare și poartă turban, iar, precum la Rubens, personajul în roșu are capul descoperit. În schimb, în pictura de la Târgoviște, magul care stă în picioare poartă pe cap coroana regală, iar Iosif și Maria sunt reprezentanți cu aureola sfințeniei.

Dar ceea ce mi se pare cel mai interesant este că, în ambele tablouri,  cei trei magi se află în etape diferite de viață, simbolizând vârstele omului: tinerețea, maturitatea și bătrânețea. Această diversitate întruchipată de Magi îmi pare plină de sens în ceea ce privește înalta spiritualitate, iar darurile aduse completează, prin simbolistica lor, mesajul profund creștin.

Desigur că detaliile sunt, cel mai adesea, metode de transmitere a unor mesaje sau devin subiecte de dezbatere, accidental, peste timp, prin ochii curioși ai cercetătorilor și ai privitorilor. Vârstele omului, ca teme în reprezentările plastice, sunt realmente pline de ingeniozitate. Am descoperit asta undeva în Trafalgar Square.

Trafalgar Square

Perfidul Albion

Stâncile albe de la Dover – dacă de la ele își va fi tras insula vechiul nume – mărginesc malul dinspre Canalul Mânecii și creează o priveliște utterly unreal, cum ar zice englezul. Trebuie văzute măcar o dată în viață! Asta doar dacă alegi să traversezi cu feribotul – o călătorie de două ore, pe parcursul căreia te poți acomoda cu politețea britanică și cu autohtonul meniu fish and chips.  

În ceea ce privește expresia Perfidious Albion – un fel de ”a-și trage spuza pe turta sa” mai prețioasă – începi să te îndoiești de sensul ei peiorativ imediat ce pășești în Marea Britanie. Se pare că egoismul și duplicitatea nu au fost chiar păguboase! Dar, desigur, depinde pe care dintre malurile canalului te afli! Și-apoi, cel fără de păcat…

Perfidul AlbionLocuțiune pe care o folosim atunci când vrem să facem aluzie la politica egoistă a guvernului englez. (Nouveau Larousse Illustre, Vol 1, Paris, 1898)

Albion numele dat de cei vechi Angliei, probabil din cauza albeței coastelor sale. (Minerva. Enciclopedie Română. Cluj, 1929)

Albionnumele dat de către autorii greci Marii Britanii. (La Grande Encyclopedie, Vol I, Paris, 1885)

Albionnume dat Angliei de către greci, datorită falezelor și stâncilor sale albe – văzute de departe – sau datorită lui Albion, fiul lui Neptun. Astăzi, termenul nu mai este folosit decât în poezie și retorică. (Nouveau Larousse Illustre, Vol 1, Paris, 1898)

Țara lui thank you și a lui please este frumoasă în orice anotimp, dar la începutul primăverii este absolut superbă. Totul este înflorit: cireșii japonezi, narcisele galbene, cameliile albe, roz și roșii, forsythia, muscari, magnolii…. Grădinile englezești, cu estetica lor studiat neregulată, cu plante armonios combinate atât în ceea ce privește proporțiile, culorile, cât și soiurile, îți împrospătează instant pofta de viață. Și orice spațiu verde este transformat într-o mereu proaspătă grădină englezească.

Un astfel de părculeț a fost una dintre destinațiile mele din acest an: Cleary Gardens. M-am gândit să răscolesc puțin Londra în căutarea semnelor lăsate de trecerea romanilor, iar micuța grădină de pe malul stâng al Tamisei a fost pe lista mea.

Mai întâi, m-am pus la curent cu contextul istoric: În anul 43 d.Hr, Britannia a fost invadată de armata romană, condusă de împăratul Claudius, iar până în anul 100, Anglia, Țara Galilor și o parte a Scoției au fost cucerite și au devenit provincii romane. Armata invadatoare a fost alcătuită din patru legiuni care numărau în jur de 50.000 de soldați. Ca peste tot pe unde au trecut, romanii au construit drumuri și orașe, iar latina a devenit limba oficială. Britannia a făcut parte din Imperiul roman timp de aproape patru secole, până în anul 411, iar influențe romane s-au păstrat, într-un fel sau altul, de-a lungul secolelor, în cultura britanica. (surse: British Museum și Museum of London)

Cum am o foarte proastă orientare în spațiu, dar o mare determinare, mi-am activat GPS-ul pe telefon și am pornit în căutarea urmelor romane păstrate prin Londra. După ce m-am învârtit în cerc pentru că am încurcat de câteva ori stânga cu dreapta și nu am reușit în ruptul capului să depistez sud-vestul (!), tot Dumnezeul dezorientaților m-a salvat.

Cleary Gardens se află foarte aproape de Catedrala Saint Paul, la intersecția străzii Queen Victoria cu vechiul Huggin Hill. La prima vedere, nu este nimic altceva decât un micuț spațiu verde, decorat cu grilaje de lemn sub care, la amiază, lucrătorii din apropiere se relaxează în timp ce își iau prânzul. Dar acest colțișor liniștit dintr-o zonă intens circulată are o istorie aparte: a fost construit pe locul unei băi romane din secolul I d.Hr. Și mai interesant este modul în care a fost conceput, astfel încât să se vadă, stratificat, trecerea timpului. Practic, locul este etajat, iar fiecare dintre cele trei terase spune povestea unei epoci.

Spațiul de la nivelul solului este micuța oază de verdeață. Urmăresc scările care mă ajută să cobor câteva secole în timp și descopăr o terasă cu tematică viticolă, semn că zona era cândva utilizată pentru cultivarea viței de vie. Viticultorii medievali francezi au descoperit  aici un sol bogat în minerale, astfel încât au adus soiuri de viță nobilă de pe Valea Loarei și au desfășurat un profitabil comerț cu vinuri.

Cobor, la propriu și la figurat, încă o serie de trepte, mai adânc în istorie și descopăr zidul vechi de 2000 de ani („ați ajuns la destinație!”, ar fi spus victorios GPS-ul meu dacă ar mai fi avut glas!). Mă opresc o clipă și privesc trecătorii grăbiți care, probabil obișnuiți cu priveliștea, nu își mai aruncă ochii spre zidul roman. Mie îmi pare incredibilă senzația de a atinge ceva atât de vechi, iar modul simbolic în care a fost gândită coborârea în timp, așa cum este ea aici, e foarte interesant. Cred însă că pentru a simți asta îți trebuie multă curiozitate, interes și imaginație. Altfel, spațiul ar putea părea unul banal. Zidul acesta însă are o poveste de spus, iar eu sunt mai mult decât încântată să o aflu.

In 1929, lângă această colină de pe Tamisa au fost descoperite rămășițele unei băi romane, alimentate de un izvor cu apă curată. Excavările însă au avut loc treizeci și ceva de ani mai târziu. Se pare că baia fusese construită în jurul anului 80 d. Hr. și apoi extinsă, undeva pe la începutul secolului al 2-lea. La sfârșitul secolului următor ea a fost însă demolată, presupunându-se că dărâmarea ei a avut legătură cu construirea zidului defensiv. Parcul se suprapune doar peste o mică parte a fostei băi, iar restul încăperilor se află încă sub clădirile din apropiere.

Interesantă este și istoria descoperirii site-ului. Ca urmare a bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mare parte a clădirilor din zonă au fost distruse. După război, locul a fost eliberat pentru a primi o nouă destinație, iar excavările din 1964 au scos la iveală bucata de zid roman. În 1982, a fost finanțată amenajarea unei grădini, păstrând toate caracteristicile epocilor pe care le-a traversat. Grădina poartă numele domnului Frederick Cleary (Flowering Fred), un important peisagist care a proiectat numeroase spații publice de agrement.

Deși se află într-o zonă veche, clădirile sunt relativ nou construite. Toată această parte a Londrei a fost dramatic afectată de bombardamentele germane. Demolările de după război au scos la iveală însă rămășițe care spun povești interesante. Acestea sunt astăzi expuse în muzeele londoneze, care au găsit cele mai bune metode de aranjare și de prezentare. Și pe străzile Londrei au rămas vestigii romane, dar majoritatea fie sunt grav deteriorate, fie sunt păstrate în spații inaccesibile publicului larg.

Cu un Caffè Latte generos mă încumet să pornesc în căutarea unei astfel de mărturii romane. Renunț la hartă pentru că următoarea mea destinație se află într-o zonă care mi-e familiară. La o milă distanță de Cleary Garden, urmând cursul Tamisei, relativ în linie dreaptă spre Turnul Londrei, se află All Hollows by the Tower, cea mai veche biserică din oraș. Ea a supraviețuit atât marelui incendiu din 1666, cât și bombardamentelor germane. Edificiul este spectaculos, chiar dacă ceea ce vedem astăzi este în mare parte rezultatul renovărilor postbelice. Din clădirea inițială se mai păstrează doar turnul și zidurile exterioare. Biserica a fost fondată prin secolul al VII-lea și a reprezentat punctul de început al uneia dintre cele mai neobișnuite ceremonii londoneze, cunoscută sub numele de „beating the bounds”. Scopul acestui vechi obicei era acela de a se  confirma deținerea terenurilor pentru a înlătura orice posibil conflict legat de dreptul de proprietate al parohiei. Cum am spune astăzi, gardurile bune fac vecini buni! Tradiția a supraviețuit încă în unele zone din regat, desigur doar la nivel simbolic.

Dar un alt mare supraviețuitor, unic și mai puțin cunoscut, este încorporat chiar în cripta bisericii All Hollows by the Tower: podeaua de mozaic a unei case romane. Când am intrat, biserica era aproape goală. Am zărit semnul care indica locul în care se află mozaicul, dar entuziasmul mi-a pierit instant când am văzut cuvântul scris: criptă. Am coborât scările care păreau să ducă în măruntaiele biserici. Creepy!

Mă înfioară spațiile închise și pustii… acesta m-a terifiat! Frica îmi pare cel mai puternic sentiment și cel mai greu de înfrânt. Am stat numai câteva momente acolo pentru a privi rămășițele aflate în semiumbră și pentru a citi cele câteva informații de pe o plăcuță. Spre ieșire, mi-am dat seama că nu am fotografiat mozaicul, așa că, tremurând, am coborât din nou. Cam asta ar fi scuza pentru cât de proaste sunt fotografiile pe care le-am făcut.

Pavajul roman este destul de bine conservat și este alcătuit din tesserae roșii, care arată aproape la fel ca atunci când au fost așezate pentru prima dată. Din informațiile de la fața locului se pare că el datează din secolul al II-lea d. Hr., când orașul număra în jur de 60.000 de locuitori. Cea mai populată zonă era cea care se întindea de-a lungul Tamisei. Atmosfera trebuie să fi fost destul de efervescentă, cu atelierele, depozitele, prăvăliile și casele familiilor de muncitori, cărora li se alăturaseră nou-veniții din legiunile romane. Dintr-o astfel de casă provine și pavajul păstrat în biserică. Locuința fusese probabil una modestă, cu un singur etaj, dar solidă. Pavajul roman care forma podeaua era montat direct pe pământul bătătorit. Se presupune că proprietarii casei nu erau înstăriți, deoarece nu s-au găsit urme că sub pavaj să fi avut hypocausts – un fel de instalație antică de încălzire prin podea. Totuși stăpânii casei s-au îngrijit de aspectul pardoselii, astfel încât, atunci când acesta a început să se taseze, au umplut adânciturile formate cu opus signinum (o mixtură de lipire formată din mortar și bucăți mici de țigle sparte) pentru uniformizare.

Potrivit aceleași surse, pavajul a fost descoperit pe la sfârșitul anilor ’20, când s-a produs o surpare a terenului sub de turnul bisericii.

În afară de acest mozaic, biserica găzduiește și o arcadă saxonă în care este încorporată și teracotă romană. All Hallows by the Tower a fost probabil construită în anul 675. Londinium (Londra antică) fusese abandonat de legiunile romane încă de la începutul secolului al V-lea, iar clădirile lăsate în paragină au fost utilizate adesea ca materiale de construcție. Inițial, biserica  fusese construită din lemn, dar foarte repede după aceea este posibil să fi fost ridicată o structură din piatră, pentru că arcada din interior a fost datată, așa cum reiese din informațiile prezentate în biserică, la sfârșitul secolului al VII-lea.

Arcada a fost descoperită după bombardamentele germane, care au distrus o mare parte a bisericii. Zidul care o ascundea a fost dărâmat, scoțând la lumină această cea mai veche arcadă saxonă din Londra.

Și încă un lucru interesant descoperit în biserică. Înainte de a coborî în criptă, în apropierea arcadei saxone, se află o copie foarte reușită după Adorația magilor, de Peter Paul Rubens. Lucrarea este o imagine în oglindă a originalului care se află în biserica St. Johannes din Mechlen, Belgia. Acest lucru sugerează că scena a fost imprimată pe pânză sau gravată, cândva prin anii 1620. Cel care se presupune că a transpus scena pe pânză a fost Lucas Vosterman, gravorul care a lucrat în studioul lui Rubens în acea perioadă. Pictura ascunde o poveste interesantă despre care voi scrie în curând.

Privesc biserica de la o oarecare distanță și mă gândesc câte secole a dominat malul Tamisei de lângă Turnul Londrei și câți nefericiți și-au ridicat ochii, plini de speranță, spre ea. Perfid sau nu, bătrânul Albion are o istorie fabuloasă și o cultură greu de egalat. E atât de ușor de iubit!

♥️ Legenda Kievului

Kîi – de E. I. Kulicițkaia, 1918

Asociez și eu, ca mulți alții, literatura ucraineană cu poemele lui Șevcenko și cu Gogol (ucraineanul Mikola Hohol). Dar până la ei și până azi, cultura ținutului de la nord de noi are o traiectorie complicată, formată, ca oricare alta, din tradiții, spiritualitate, simboluri, valori – un mixt  particular căruia i s-au adăugat asimilări pe măsura nefericitei (se pare) poziționări geografice și a vânturării istorice care ar putea descumpăni pe oricine. Și apoi, ar fi legendele, istorisiri pe cât de fascinante, pe atât de misterioase, închipuite de bravul spirit slav.

Legenda întemeierii Kievului este, practic, o frază: Se spune că erau trei frați: pe unul îl chema Kîi, pe altul – Șcek și pe al treilea – Horiv, iar pe sora lor – Lîbed. Kîi stătea pe un munte (dealul Boricev), Șcek locuia pe un alt munte, care astăzi se numește Șcekovița, iar Horiv  – pe al treilea munte, care se numește după el, Horevița. Toți trei bărbații au construit un orășel pe care l-au numit Kiev, în cinstea fratelui mai mare, Kîi.

Momentul întemeierii Kievului este menționat în cel puțin două scrieri din secolul al XII-lea: prima, „Cronica vremurilor trecute”, atribuită călugărului Nestor din Kiev, care datează fondarea orașului în secolul al VII-lea; a doua, un letopiseț din vechiul Novgorod, care  menționează secolul al IX-lea ca fiind data întemeierii Kievului. Rivalitatea dintre cele două așezări străvechi poate fi motivul pentru care cronicarul din Novgorod a decalat cu două secole acest eveniment, tocmai pentru ca orașul lui să fie considerat mai vechi decât Kievul. Oricum, această eroare a stârnit o polemică savuroasă în epocă. Nestor i-a dat cronicarului din Novgorod o replică tăioasă, realmente scandalizat de plăsmuirea acestuia, dar și de născocirea referitoare la Kîi cum că nu ar fi fost un cneaz, ci un biet luntraș pe Nipru. Nestor argumentează că dacă acel Kîi ar fi fost un simplu podar, nu ar fi avut cum să ajungă la Țarigrad (Constantinopol, capitala Bizanțului), unde a fost primit cu onoruri de împărat (țar).  

Cercetătorii de mai târziu au avut motive să creadă că apelativul Kîi ar fi însemnat „fierar”, iar personajul ar fi fost chiar unul dintre eroii menționați în legendele originii terasamentelor înalte, care se întind pe aproape o mie de kilometri de-a lungul Niprului, numite Valurile Șarpelui. Aceste metereze, care au pe alocuri dimensiunea unor dealuri, sunt la fel de vechi ca legendele. Au apărut, probabil, cu mult înaintea Rusiei Kievene. Cum și de cine au fost ridicați uriașii pereți de pământ e greu de spus, dar sunt mai multe teorii privind scopul lor: au servit pentru delimitările teritoriale sau în scop defensiv sau au fost chiar împrejmuiri pentru protejarea turmelor. Și probabil nu și-au epuizat încă misiunea.. cine știe ce rol mai au ele de îndeplinit zilele astea!

 Răsfoind știrile de astăzi: S-a încheiat a treia rundă de negocieri dintre Rusia și Ucraina; Organismul de conducere al ciclismului, UCI, i-a acordat ciclistului Ineos Grenadiers, Pavel Sivakov, dreptul de a-și schimba naționalitatea din cea rusă în cea franceză; Bilanțul bombardamentelor asupra Ucrainei: 202 școli, 34 de spitale și 1.500 de clădiri rezidențiale, distruse; Situația este catastrofală în suburbiile din Kiev…

Și tot astăzi a nins pentru prima dată …în iarna care tocmai a trecut!

Un port la răsărit

Toate nenorocirile în viață vin de acolo că nu știm cum să ne potrivim pasul cu al celor din jurul nostru, sau că nu-i căutăm pe aceia care au pasul ca noi. ” (p. 59)

Citeam fără grabă, pagină după pagină, fără să mă gândesc o clipă că locul descris în romanul „Un port la Răsărit”, București, Arta grafică, 1991, părăsește trecutul și capătă o nouă istorie, reală și cumplită, chiar în momentul acesta. O stranie coincidență!

Limanul Nistrului, locul unde începe povestea, despărțea, pe vremea aceea, România de Rusia, iar astăzi aparține Ucrainei. În contextul de acum, cuvintele unui personaj din roman mă cutremură: „Aici este hotarul fierbinte, convulsiv, dureros ca o rană mereu deschisă, între două lumi.[…] Pleacă de aici, până nu uiți drumul înapoi.” (p. 148)

Despre romanul „Un port la Răsărit”, autorul spune că e o carte de tinerețe, revăzută și retipărită după 50 de ani. Am căutat un exemplar din prima ediție (1941) și am comparat cele două volume. Sunt câteva diferențe (nesemnificative) la nivel de vocabular, aș spune că și stilistic sunt mici modificări… dar doar atât. Am ales ediția mai recentă dintr-un motiv cu totul prozaic: scrisul este mai mare! (Da, vine o vreme când și asta face parte din alegere!)

Mai spune că e o carte datorată unei experiențe directe, dar că, deși a împrumutat personajului principal cunoștințele, sentimentele și convingerile lui, acesta are totuși o personalitate clar definită. Și, poate lucrul cel mai frumos pe care l-am citit în prefață a fost: „mă reprezintă atât de deplin, încât, atunci, când am pus punct după ultima frază, m-am întrebat de ce a trebuit să mai scriu și cărțile următoare. Bineînțeles, fiindcă nu se putea altfel.”

Narațiunea este foarte plăcută, cuvintele sunt simple, dar alese cu grijă. Povestirea curge într-un ritm ușor de asimilat, cu o acțiune chiar previzibilă pe alocuri. Dar nu prin suspans ne cucerește romanul, ci tocmai prin recrearea atmosferei care a înlesnit întâmplarea.

Povestitorul nostru, inginerul care nu are un nume, își reamintește un eveniment petrecut cu câțiva ani în urmă, când călătorise la Limanul Nistrului, pentru a duce un motor pentru uzina electrică condusă de Igor Ronsky. Acolo, totul se petrece cu încetinitorul și într-o oarecare nepăsare. Recunosc ritmul de viață specific insularilor (pe care l-am remarcat în câteva călătorii), care prețuiesc mai mult decât ceilalți plăcerile, bucuriile sufletului și petrecerile și care par desprinși de problemele lumii civilizate. Populația, „toate neamurile s-au amestecat aici” – români de prin toate părțile, ruși, turci, evrei, tătari, georgieni, țigani – era și mai împestrițată de uniformele ofițerilor cantonați pe malurile Limanului. „Sunt foarte mulți lăcătinienți în oraș” (p. 34) Erau atunci, înainte de război, dar sunt convinsă că la fel de mulți sunt și acum. Orașul despre care ne vorbește Radu Tudoran este Cetatea Albă, una dintre zonele spre care astăzi privim cu îngrijorare.

Oamenii trăiau o viață aspră, dar lipsită de conflicte, știau să se bucure de fiecare moment și din orice făceau un motiv de sărbătoare. Odată înțeles modul lor de viață, cu alte cuvinte, după ce a găsit „vinul potrivit”, povestitorul și-a refăcut planul pentru a găsi o cale de a–și îndeplini sarcina și de a se impune în fața celor pentru care ziua de muncă era înecată în alcool. Și-a potrivit pasul cu ei, a devenit unul de-ai lor.

Apoi, când iarna a făcut ca totul să încremenească și inginerul se abandonase unui șir neîntrerupt de beții, l-a întâlnit pe însinguratul comandor Maximov, care l-a adunat literalmente din stradă. Maximov părăsise Rusia după ce soția și fiica lui fuseseră ucise de bolșevici. Avea acum o anumită vârstă, sănătatea șubrezită, iar tristețea îi era întipărită în fiecare gest. Era un bărbat blând, trist și resemnat. Și bolnav. Un om cu o poveste!

Felul în care încerca bătrânul comandor să-l convingă pe tânărul inginer de deșertăciunea gesturilor sale, „dacă fuga de realitate nu-i chiar o decădere, rămâne în orice caz, o înfrângere” (p. 96), l-a făcut să renunțe la viața nesăbuită din ultimele trei luni și să o considere un purgatoriu „înainte de a intra în împărăția de astăzi a seninătății” (p. 114). Asculta, în lunile lungi de iarnă, poveștile de călătorie ale comandorului și începuse să viseze la locuri fabuloase pe care să le viziteze.

Au renovat vechea corăbioară a comandorului, numită cândva Ludmila, după fiica lui ucisă. Au  redenumit-o, prin anagramare, Miladul. Comandorul l-a învățat tainele navigației, iar pe sufletul inginerul a pus stăpânire dorința de călătorie pe mare. Și-a dat demisia, a încărcat barca cu provizii și și-a luat rămas bun de la orașul de care dorea să se depărteze cât mai repede.

Apoi, a cunoscut-o pe Nadia, un destin pe care nu l-a putut rupe de cel al Ludmilei, așa cum nici el nu s-a mai putut desprinde de Limanul Nistrului.

Mi-ar plăcea să merg acolo… când vremurile vor mai fi ca pe vremuri.

♥️ Ucraina!

Lesson #18

„O, război! Tu fiu al iadului,

Unealta cerurilor îndârjite

(Shakespeare, Henric al VI-lea)

Iar această „urzeală-ngrozitoare”- dorința omului mărunt de a-și etala aroganța de după ușile poleite ale primitivei vanități; demonstrația de putere a unei rațiuni deformate, care a ratat ora de civilizație, dar vrea să ne-o impună pe cea de istorie, la fel de sluțită, nu însă și la fel de măruntă; lupta devastatoare a păduchelui de a ieși în frunte… cu orice preț!

Note intime

 ”Niciodată când am tăcut nu m-am căit” (vol. 1, p. 17)

Așteptând să răsfoiesc și eu ediția a treia a DOOM-ului, în care se anunță introducerea în limba română a 3.600 de cuvinte noi, mă trezesc citind două volume din secolul al XIX-lea, cu mulți termeni uitați și care, cu siguranță, nici în noul dicționar nu se vor regăsi.

De fapt, citesc un colligatum care cuprinde cele două volume din Note intime: 1844-1859. Scrise ḑilnic de C.A.Rosetti, Anotate şi publicate de Vintilă C. A. Rosetti.- Bucuresci : s.n., 1902 / 1916 (Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Marinescu & Şerban).

Primul volum este însoțit și de o scurtă „Precuvintare” în care Vintilă C.A.Rosetti, unul dintre fii lui C.A. Rosetti, explică motivul pentru care a publicat însemnările tatălui lui. Volumul a fost publicat în 1902 și are trei părți: 1844; Paris de la 1846 la 1848; Călătorie din Paris la București. Cel de-al doilea volumul a fost publicat în 1916 și conține însemnările din anii 1848 -1859, distribuite și acestea pe capitole: 1848; În exil; 1849 -1859

Mi-a atras atenția în mod deosebit limbajul textului redactat cu mult înainte de oficializarea alfabetului latin (1860) și a schimbărilor lingvistice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și publicat în preajma reformei ortografice din 1904. Nu numai că a transcris textul, dar este posibil ca fiul să fi intervenit și cu mici corecturi sau adaptări. De altfel, chiar ne mărturisește că atunci când un cuvânt nu i s-a părut cuviincios a preferat să-l sară pur și simplu, explicând (sau nu) într-o notă de subsol motivul pentru care a cenzurat textul. Trebuie să spun că sunt destul de multe astfel de cuvinte sărite. Se vede treaba că C.A.Rosetti era cam slobod la gură.

Oricum ar fi, volumele ne oferă o imagine „din interior” a epocii în care limba română oscila între tradiția slavă, curentul latinist și influența franceză. Textul este scris cu literele noastre strămoșești, dar cu ortografia parțial etimologică, specifică vremii. Astfel, am observat o serie de caracteristici firești la momentul respectiv, care deși îngreunează întrucâtva lectura, ne apropie mai mult de spiritul epocii:

 – i semivocalic apare notat cu semnul scurtimii, ĭ: înduplecaĭ, cinaĭ, ómeniĭ

– de asemenea, u-breve se utilizează pentru u semivocalic final: voiŭ, traiŭ, duseiŭ, îngenunchiŭ

– diftongii ea şi oa sunt notați cu é şi ó: séră, românéscă; aprópe, póte

– diftongul ie este redus la e deschis: eri, voescĭ, perde, bae, eșisem

– grupul şti este redat prin sci: Bucuresci, sciŭ

– grafemul / este utilizat pentru sunetul z în termeni precum: ḑilnic, ḑiceam, târḑiu… dar se folosește și z în exemple precum: zestre, zidească…

scrierea cu s în loc de z : frenesia, poesie, crisa, frances

– pentru a reda sunetul ă, folosește deopotrivă ě (mě, sěŭ, stěpâne…) și ă (încălḑit)

– la fel, pentru redarea sunetului asociat se folosește atât î, â, cât și ê (pěmênt, când, îndată, rîd) – după 1904, la recomandarea lui Maiorescu s-a utilizat î, cu excepția termenilor în care era precedat de c și g și în derivatele cuvântului român.

– folosește elidarea prin apostrof (‘mĭ vorbi, mĭ dete povețe, l sărutaĭ)

– utilizează prefixului des- indiferent de sunetul care urmează: desprețuesc, desnădăjduit, deslipesc, desbătut

  există în text și câteva împrumuturi de lux: conquete, embetat, douteuse, coftură, noblement

Pe lângă acestea, textul conține forme ortografice arhaice și cuvinte vechi care au însă un farmec aparte: „prefer să mor de cât să arunc o oră măcar, pentru caprițiŭ, pentru lene, sardanapalism.” (vol. 1,p. 8)

sardanapalism sn [At: I. GOLESCU, C. / E: Sardanapal + -ism] (Liv) Viață desfrânată, destrăbălată (dusă de cineva). (DEX online)

SARDANAPAL, rege legendar al Asiriei, ultimul descendent al Semiramidei, identificat prezumtiv cu Assurbanipal. Înfrânt de mezi și de babiloneeni, asediat la Ninive, s-a sinucis. Reprezintă tipul omului preocupat doar de plăceri; simbol al conducătorului lacom și trândav; Sursă de inspirație pentru Byron. (DEX online)

Am menționat termenul acesta pentru că apare de patru ori în text. Ori era foarte utilizat în epocă, ori Rosetti l-a împrumutat de la Byron, când l-a tradus pe scriitorul englez. Lui probabil i-a plăcut foarte mult, mie îmi este imposibil să-l rețin.

Dar, în general, textul lui Rosetti e plăcut, iar unele pasaje sunt amuzante, cu sau fără voia autorului. Este, așa cum reiese și din titlu, un jurnal intim, pe care autorul l-a ținut ani de zile fără a se gândi că va fi vreodată publicat. Ca orice jurnal, trăirile sunt foarte deschis și firesc exprimate, lipsite de rigiditatea unui text adresat publicului. Nu o dată am avut sentimentul că pătrund, neinvitată, în intimitatea omului Rosetti. De aceea nu pot judeca volumul altfel decât prin prisma informațiilor și a limbajului, a felului de redare a atmosferei și a stilului de viață din epocă. De departe însă, conținutul este străbătut de un patriotism sincer. Poate părea desuet astăzi, dar jurnalul reflectă dorința reală a autorului de a se dedica țării, de a ajunge să însemne ceva pentru ea. Și nu numai că spune asta tot timpul, dar se și manifestă în acest sens, în cel mai altruist și curajos mod.

Însemnările nu au o periodicitate clară, asta pentru că Rosetti scrie în jurnal doar atunci când nu este „fórte obosit și embetat”. (vol. 1, p. 21). În plus, „O inimă fără amor și un om închis între patru ziduri, cu 8 gramatici, nu póte da nici un sunet. Prin urmare n’am ce scri” (vol. 1, p. 69). În volumul al doilea, scrie din ce în ce mai rar, astfel încât ajunge să facă chiar și numai o singură însemnare pe an.

Notele sunt, în general, scurte și cuprind înșiruirea faptelor din ziua respectivă, persoanele cu care s-a văzut, la care adaugă câteva gânduri. Totuși, sunt și însemnări mai elaborate, în care tânărul Rosetti filosofează pe temele lui preferate: femeile și amorul. Și Patria, întotdeauna cu P mare. E un observator sensibil, o persoană generoasă, jucător de Whist, cititor pasionat, un bărbat care apreciază calitățile pe care le vede la alții și care detestă răutățile, lipsa de onoare și superficialitatea celor pe care îi întâlnește. E un om corect și cel mai mare critic al lui însuși. Îl invocă pe Dumnezeu atunci când se căiește și dă dovadă de profunde cunoștințe religioase.

Ceea ce mă intrigă însă este diferența dintre imaginea publică și cea interioară a omului Rosetti. Imaginea pe care o aveam despre el înainte de a-i citi acest jurnal era mai degrabă aceea a unei persoane austere, rigide. Întocmai cum apare în fotografii și desigur, influențată de portretul făcut de Eminescu (răutăcios!) în Scrisoarea a III-a. Din notițe descopăr însă un Rosetti pătimaș. Pătimaș atât în dragostea față de țară, cât și în relațiile romantice. Descopăr un om inteligent, cultivat și totodată sentimental, sensibil, înclinat spre excese și cu un simț al umorului desăvârșit. Ce combinație interesantă! De altfel, celebrul C. A. Rosetti era un mare admirator al femeilor. Femeile sunt foarte prezente în însemnările lui de dinainte de căsătorie, deși  nu menționează niciodată vreun nume, ci cel mult inițiala. Este discret, generos, politicos. Dar cam prăpăstios! Cu siguranță, nu era un om plictisitor!

E conștient de condiția femeilor din epoca lui, de aceea are un soi de mustrare de conștiință după ce mai face câte o „victimă”: „încă o ființă omorîtă moralicește, mórtea cea mai crudă” (vol. 1, p. 9). Pe lângă exersarea calităților sale de cuceritor, Rosetti ne mărturisește că s-a apucat și de muncă: scrie scrisori și face vizite de dimineața până seara! De fapt, acest stil de viață era tipic moșierilor și, în general, trebuie pus în contextul vremii. Altfel, ar părea ridicol.

Fac un calcul și constat că C.A. Rosetti avea 28 de ani când și-a început jurnalul, pe 9 octombrie 1844. Face însă câteva trimiteri înapoi, ceea ce ar putea însemna că au mai existat note înaintea acestei date.

Deși nu face decât vagi referiri, știm că după absolvire, C.A Rosetti și-a făcut serviciul militar, iar pe la 16-17 ani a devenit sublocotenent de cavalerie. Datorită poziției sociale a ajuns adjutant al lui Alexandru Ghica Vodă, dar lipsa de disciplină și o năzbâtie tinerească, amuzantă de altfel, a făcut să fie numit polițist la Pitești (această numire face parte din pedeapsă, desigur!). Tot ca pedeapsă a fost tuns. Spectacolul oferit piteștenilor odată ajuns acolo trebuie spus: a pus un frizer să-i tundă, întocmai cum fusese el, pe toți preoții care treceau prin piață. Era un om extravagant, un actor neîmplinit care nu și-a manifestat talentul în acest mod. In notele lui intime am întrezărit pasiunea pentru teatralitate, înclinația spre dramatism. Peste ani va deveni chiar directorul Teatrului Național.

Răzvrătitul musiu Berlicoco (cum i se spunea în adolescență) fusese, așadar, un tânăr destul de rebel, schimbase câteva slujbe, dar acum era procuror la Tribunalul Civil din București. Tocmai se întorsese din Franța, țara – mentor pentru românașii noștri, unde cunoscuse mai mulți tineri cu idei revoluționare și fusese inițiat în masonerie.

Primele note intime au fost redactate la Pitești. Pe 18 octombrie, oripilat de felul decadent în care își petrec zilele boierii din Muntenia și de felul nonșalant în care femeile încalcă porunca a șaptea (!), Rosetti pleacă la București. Când vine însă vorba despre propriile păcate se arată foarte îngăduitor: „Voesc să fiu cinstit, dar care pravilă mě face de a fi cinstit și cu femeile?” (p. 8)

Sunt copleșită de remarcabilele personaje cu care se vizitează: Ghica, Constantin Bosianu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Rosetti, Jules Michelet („de nu voi muri, am să-l ajung”), Hurmuzachi, Melinescu, Negulici (care tot are probleme cu justiția), Cretzeanu, Oteteleșanu, Golescu (Golescu cel alb = Alexandru C. Golescu; Golescu negru = A.G. Golescu), Andronescu, Alexandri (V. Alecsandri), Filipescu, Obedeanu, Vilara, Krețulescu, pictorul Rosenthal (unul dintre cei mai buni prieteni care, din păcate, s-a sinucis în închisoare, în 1851, unde fusese arestat pentru niște documente unioniste pe care le avea chiar de la Rosetti), Elena Lahovari, Elena Cantacuzino, Bolintineanu, Ion Brătianu (Brătianu cel mic, Beppo – „istoria revoluțieĭ de la 1848 îțĭ va spune cine a fost omul acesta: eu îțĭ spun numai că, până în acest moment, este un om în tóte sublim și vrednic da fi român” )… Un manual de istorie!

Printre escapadele amoroase și scurtele drumuri la tribunal, începe chinul: se apucă „a lucra latinesce”. Are și o strategie: „Să mě silesc să mě scol de diminéță și să încep a lucra cu dinadinsul, în acéstă mare și grea întreprindere” (vol. 1, p. 13).  Aceasta ar trebui să-l ajute să-și îndeplinească idealurile mărețe: „de voiŭ trăi și de voiŭ putea să mě scap de gramaticĭ, lucrurĭ carĭ sunt amândoě fórte douteuses, atunci voiŭ spune omenirei lucrurĭ ce vor fi prea frumóse pentru un om.” (vol. 1, p.40). Când lucrează este foarte mulțumit, iar când nu face nimic din ce și-a propus în ziua respectivă… ei bine, are și pentru asta o filosofie proprie: „ḑiua de eri […] s’a strecurat și ea ca cele-l’alt, fără nici un câștig. Mulțumită cerului că cel puțin este și fără nici o pagubă.” (vol. 1, p. 17). Un lucru însă e clar: „La mine mediocritate nu póte fi, trebue saŭ să nu perd o secundă din ḑi, saŭ să o perd tótă.” (vol. 1, p. 97). Unele pasaje parcă sunt din Caragiale!

Ceea ce îl preocupa atât de mult era latina, gramatica latină. Observ o anumită rigoare în tot ceea ce face. Consideră că, pentru a obține rezultate, totul trebuie făcute precum în medicină, temeinic și fără abateri. Este dornic de cunoaștere și ar vrea să învețe cât mai multe, se compară neîncetat cu cei din jurul său și se străduiește să-i depășească.

Printre rânduri aflu cât de nemilos ataca tuberculoza și cum piereau fără vreo șansă sau vreun tratament cei atinși de boală. Moartea era mereu prezentă și dureroasă. Doar era privită altfel… cu mai multă resemnare, poate. Pe 7 decembrie 1844, mama lui s-a îmbolnăvit: „o dóre la inimă, mi-e témă că este cangrenă, saŭ alt semn al morței.” (vol. 1, p. 31), iar pe 13 decembrie a murit. A îngropat-o la Mânăstirea Pasărea, alături de ceilalți membri ai familiei. Își iubea mama și îi înțelegem disperarea, teama, durerea sinceră. O perioadă nu a mai scris nimic în jurnal, apoi a datat notele după numărul zilelor trecute de la moartea mamei. (323 ḑile de la mórtea mamei 1/13 Martie 1845 sau 342 Nov. 20. Dec.2). Se prăpădise și tatăl lui, iar singurul lui frate, Dumitru, murise cu trei ani în urma din cauza unei boli misterioase, după ce nu i-a fost permis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea.

Mult timp este foarte deprimat și se plânge de lipsa somnului, dar își dă seama că insomnia lui nu are vreo cauză organică, ci e provocată de „pendula ce am cumpărat’o ca să mă deștepte diminéța, care nu numai diminéța ci tótă nóptea sunând césurile, mě deștepta.” (vol. 1, p. 36). Simpaticul, domn’ Rosetti! 🙂

Caut mici referiri la viața cotidiană de la mijlocului secolului și sunt surprinsă de felul în care vorbește despre Crăciun, menționează că sărbătoarea nașterii Domnului e un bun prilej de veselie și serbări „pentru că scăpăm de post” (vol. 1, p.66) și pentru că încep balurile mascate. Un pic altfel! Face scurte referiri la inundațiile din primăvara lui 1848, despre o eclipsă de lună, despre ulițele întortocheate din mahalalele Bucureștiului, despre lipsa mijloacelor de transport care să facă legătura cu străinătatea…

Aflăm, de asemenea, despre evenimente mai mult sau mai puțin importante, dar tratate cu discreție de istorie: ritualul de primire în loja masonică a unor nume celebre din epocă, legămintele pentru patrie făcute prin schimbul de inele… Are un respect deosebit pentru limba română. Mi-a atras atenția o remarcă pe care a făcut-o la adresa unui domn pe care l-a întâlnit în străinătate: „un transilvănean purist de limbă ca toți transilvănenii” (vol. 1, p. 144). Probabil se referă la curentul latinist pornit de la Școala Ardeleană, dar am găsit și o explicație mai veche a termenului:

*puríst, -ă s. (d. pur; fr. puriste). Gram. Acela care, vorbind orĭ scriind, întrebuințează o limbă foarte curată (fără barbarizme) și une-orĭ chear se ferește de cuvinte care nu maĭ pot fi considerate ca străine, și nicĭ n’are cuvinte naționale p. a le înlocui, căzînd așa în exces. (Dex online)

După moartea mamei s-a întors la Paris. Tot amintește că se îndreaptă spre sau că e condus la „drumul de fier”! Mă întreb dacă la jumătatea secolului al XIX-lea exista noțiunea de „gară”.

În sfârșit, la un moment dat hotărăște că e un mare poet. „După multe cercetărĭ, m’am asigurat în sfârșit că sunt și încă că sunt un mare poet.” (vol. 1, p. 65). Nu avea importanță ce credeau ceilalți, atâta timp cât el știa asta despre el. De altfel, nici nu considera această calitate ar fiind meritul lui, ci al părinților lui care l-au făcut așa. „fiind-că nu m’am făcut eŭ” (vol. 1, p. 65).  Îmi place omul!

Desigur, mă bucur de umorul spontan. Are însă și umor cât se poate de voit. De regulă, când primești aprecieri, te bucuri, te simți măgulit… parcă respiri aerul altcuiva în ziua aceea. Îți lași, pentru o clipă, orgoliul să se alinte. În schimb, când tot mai multă lume își exprimă stima și admirația pentru el sau pentru ceea ce face, pe omul nostru în străfulgeră un singur gând: anul ăsta va muri! De parcă ar fi urmat școala fataliștilor! „De aceia, fiind-că stima am început s’o dobândesc și pe fie-care ḑi capět lumini de cum să mě port și învěțătură mai multă, de aceia ḑic că voiŭ muri pentru ca să nu pótă biata Românie să aibă un om cu capacitate și cu mijlóce, carele să nu trăiască de cât pentru binele ei.” (vol. 1, p. 104).

Pe 8/20 noiembrie 1845  (notează datele ambelor calendare deoarece „în tóte e înapoi Românul. – În tóte până chiar și în dată”) apare prima însemnare despre Granta, cea care avea să-i devină soție. Despre ea vom afla din ce în ce mai des în notițele următoare. Se plânge de neputința de a o lua de soție din cauza problemelor financiare, a datoriilor patriotice și a nevoilor sale de studiu. De anul nou și-a pus însă dorința de a se căsători cu ea. Și s-a îndeplinit în 1847, cu un an înainte de Revoluţia de la 1848! Granta era de fapt Mary Grant, o irlandeză venită cu fratele ei la București. După căsătorie a devenit Maria Rosetti, cea al cărei chip a devenit simbolul Revoluţiei de la 1848, al luptei pentru libertate şi egalitate. Figura ei a fost cea aleasă de pictorul Rosenthal pentru tabloul „România Revoluţionară”, pictat în 1850. Și încă ceva, după denumirea companiei fratelui Mariei Rosetti, zona în care era localizată fabrica este numită și astăzi Regie, iar tot în onoarea lui Effingham Grant, podul de la Giulești, construit pe unul dintre terenurile lui și la a cărui ridicare a participat și unul dintre fii lui, se numește podul Grant.

După căsătorie, tonul din jurnal se schimbă. Și viața lui Rosetti se schimbă. Până și din nume își taie un „s” în semn de protest față de acuzația cum că ar face numele de râs apucându-se de negustorie. De fapt, păcatul pentru care era acuzat era acela că își deschisese, împreună cu economistul austriac Erik Winterhalder şi cu britanicul Effingham Grant, cumnatul său, o librărie pe podul Mogoșoaiei, la nr. 18. De asemenea, cumpărase tipografia „Asociaţiunii literare a României”, cea care găzduia întrunirile societății secrete Frăţia. Mai târziu, în 1856, a deschis un club de lectură și o bibliotecă de împrumut și și-a extins afacerile în domeniul comerțului. „Adunarea cititóre” se ținea  adesea în locuința lui de la Izvor, pe malul Dâmboviței,  și era frecventată de cele mai celebre nume ale epocii, femei și bărbați. Chiar și Bălcescu a participat de câteva ori.

După ce s-a căsătorit, din text au dispărut și exaltările amoroase și apar în schimb mărturisiri despre viața alături de soția lui, problemele casnice… „Ah! căsătoria are și ea bunurile ei, dar relele! mai cu seamă, pentru oameni de caracterul meu, sunt foarte mari!” (vol. II, p. 75). Dispare și umorul! Frica de moarte însă rămâne și chiar se intensifică! (Dacă ar fi știut el că va trăi încă aproape 37 de ani după revoluție…!) De asemenea, referirile la acțiunile în sprijinul idealurilor pașoptiste sunt din ce în ce mai prezente. Pentru zilele pe care le petrecea nefăcând ceva concret pentru țara lui își încheia notița din jurnal cu expresia „Sărmana Românie!”

Fără îndoială, a fost un patriot desăvârșit. M-a impresionat dorința lui permanentă de a face ceva pentru țară. Nu și-a propus ceva anume, pur și simplu știa că își va dedica viața și va lupta pentru unire, pentru idealurile pașoptiste, dar o face în stilul lui dramatic, spectaculos, evidențiind rolul lui mesianic în viitorul României. Curios, are idei care îmi par mai degrabă socialiste: „Neegalitatea acésta, mě omóră. Când mě věd pe mine în casă, și afară pe sluga mea tremurând, mě întreb pentru ce? Pentru că pe mine m’a născut Alexandru și pe el Stan. Și eŭ pot fi un ticălos, și el un geniu.” (vol. 1, p. 92). De altfel, în exil s-a apucat chiar să studieze socialismul.

Deja din primăvara lui 1848 simte „o desamorțire”, dar Rosetti e tot nemulțumit de încetineala cu care se desfășoară evenimentele din țară. Chiar în preajma izbucnirii Revoluției, pe 6/18 iunie, s-a născut primul lui copil, fetița pe care a botezat-o chiar Libertate-Sofia (Liberty sau Liby; dintr-o notă de subsol aflu că peste ani o va chema doamna Korné). Pe 28 ianuarie 1850 s-a născut primul băiat, Mircea, iar pe 17 mai 1851 s-a născut Ion-Tudor, fiul lui Rosetti care nu a trăit decât câteva luni. Vintilă Juliu Ștefan s-a născut în ianuarie 1853, iar cel de-al cincilea copil, Horia, s-a născut în iunie 1855. Ultimele două însemnări din jurnal sunt făcute cu ocazia nașterii ficei lui, Elena-Maria, în octombrie 1857 și a fiului lui, Anton, în 1859. Dacă a mai avut și alți copii, nu mai menționează.

Despre principiile de educație pentru copiii lui nu ne spune decât că, deși e mâhnit deoarece copiii nu cunosc limba română, speră că dacă ei vor vorbi limba franceză vor ajunge să și gândească precum francezii.

Se înconjoară de oameni care îmbrățișează aceleași idealuri (Bălcescu, Brătienii, frații Golești, Ghica), se ocupă de strângerea banilor necesari pentru declanșarea evenimentelor care să aducă libertatea românilor și îi susține material pe toți care veneau la Paris (îi numea familia lui). Aflăm despre primele adunări ale tinerilor români din Paris, despre demersurile făcute pentru înființarea Societății Românești din Paris și despre mândria cu care a ocupat diferite poziții în cadrul societății, deși consideră că pentru el orice funcție ”este o belea”.

Din păcate, însemnările din jurnal se opresc chiar înainte de revoluție, iar următoarele note sunt scrise din exil, de la Paris. Autorul ține să ne facă o scurtă prezentare a evenimentelor care s-au derulat între timp, „în anul cel mai bogat de întîmplări și emoțiĭ. Am fost tată și am avut luptele revoluției, luptele în guvern, căderea nóstră, arestarea, voiagiul și în sfîrșit scăparea.” (vol. 2, p. 21)

Volumul biografic „C.A. Rosetti”, alcătuit de C. Borănescu-Lahovary, publicat pe la 1946-1947, la editura Cartea Românească, descrie aventura acestei „scăpări”. Dacă nu este vorba despre o exagerare romanțată, atunci un rol important l-a avut Maria Rosetti, care a urmat convoiul arestaților, pe jos și cu fetița în brațe. Alături de ea s-a aflat permanent pictorul Rosenthal. Și nu numai că i-au însoțit de revoluționarii escortați de o trupă turcească, dar i-au îmbărbătat și au făcut permanent planuri de evadare. Prima încercare, cea de la Orșova, a eșuat. Dar au reușit să fugă de escorta turcească în satul românesc Sfenița (Svinița), situat atunci în Imperiul austro-ungar. Evadații s-au descurcat apoi pe cont propriu, au rătăcit dezorientați și înfometați, s-au ascuns precum fugarii până s-au regăsit în Franța. Nu prea am înțeles care era destinația convoiului și ce se așteptau turcii să facă cu deținuții odată ajunși pe teritoriul imperiului, din moment ce ei nu mai aveau nicio autoritate acolo.

Chiar dacă este profund dezamăgit de eșecul demersurilor revoluționare, Rosetti și toți ceilalți pașoptiști, valahi și moldoveni, aflați la Paris (Nicolae Bălcescu, frații Golesci, Brătianu, Negri, Cogălniceanu, Crețulescu, Costa-Foru, Timoleon Paleologu, Epureanu, Casimir, Melinescu, Alexandri, Eliad, Tell, Cesar Boliak, Nicolae Ionescu, Alexandru (?)) se regrupează și continuă să susțină cauza și idealurile revoluției, însă „cu patimi, cu egoism și fără amor” (vol. 2, p. 33), cum notează cu amărăciune. Îi bănuiește pe unii dintre prietenii lui de lipsă de patriotism real, îi consideră mai degrabă interesați în a se face remarcați. El speră, cu tot pesimismul care îl caracterizează, că lucrurile se vor schimba, că va mai avea loc o revoluție și că țara lui va reuși să devină o țară liberă. E atent la „fierberea” care a cuprins Europa și e convins că în curând va învia și România (așadar, povestea e veche).

În Paris, familia Rosetti a trăit modest. De altfel, din notițe reies numeroasele mutări în locuințe din ce în ce mai ieftine, chiar și din afara Parisului. Nu menționează nicăieri că ar fi avut vreo ocupație din care să câștige pentru a se întreține, dar iarăși mă gândesc că aceasta nu era o practică obișnuită pentru clasa din care făcea parte. Mă rog, nici nu cred că i-a trecut prin cap că ar putea să-și ia o slujbă… cu tot socialismul pe care se lauda că îl studiază. Cu singuranță, singurele surse de venituri sunt afacerile pe care le-a lăsat în țară și de care se ocupau partenerii lui.

În țară înființase ziarul „Pruncul român”, care a devenit „Românul”, alături de multe alte gazete care au fost suprimate rând pe rând. A înființat cel puțin un ziar și la Paris, împreună cu Ion Brătianu și cu Cezar Bolliac, pentru a prezenta situația din țară și pentru a militat pentru unire.

 „Sěrmana Românie, mult bine îi voiŭ face eŭ, de voiŭ trěi și voi putea învěța” (vol. 1, p. 96)

A fost de o modestie incredibilă, și asta îl face cu atât mai nobil. A fost un ziarist desăvârșit, primar al capitalei, ministru, politician care a făcut ca lucrurile să se miște. A fost un om admirabil! „În iubire, câinele este domnul omului, el ‘mi arată micșorarea și egoismul meu, sau al nostru.” (vol. 2, p. 81)

Adesea menționează unde și cu cine „dejunează” sau „prânzește”, dar niciodată nu spune ce feluri de mâncare se găteau pe vremea aceea. Într-o carte de bucate scrisă de Kogălniceanu și Negruzzi, apropiați ai lui Rosetti, sunt tot felul de rețete. E o provocare să le reproducem astăzi, o dată pentru că sunt destul de simplist explicate și apoi… orice ficat modern ar protesta! De exemplu, pentru un cozonac se foloseau zeci de ouă!!! Oricum, Rosetti nu ne spune decât despre ceașca de cafea pe care „o lua” când medita sau îți făcea planuri.

Atunci, cafea să fie! Și un film despre un Rosetti mai de acum!

Povesti cu blazon – Petre Rosetti (integral)

♥️ Torino

Torino văzut de pe Monte dei Cappuccini

Sunt locuri pe care nu le voi vizita niciodată, dar cum în viață există și o lege nescrisă a compensație (sau a atracției ?!), sunt și locuri pe care le-am văzut și am avut norocul să le revăd. Dacă ar fi să cred teoriile ezoterice legate de cele două triunghiuri invizibile care leagă orașul, prin magia albă, de Lyon și Praga și prin magia neagră de Londra și San Francisco, ar fi mai simplu să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult Torino. Însă în materie de ezoterism, se pare că m-am blocat pe una dintre laturile triunghiului greșit. Dar este adevărat că piețele largi, înconjurate de monumente purtătoare de o simbolistică aparte, fac din acest oraș centrul magic al lumii, punctul de confluență al lucrurilor știute și neștiute, al întunericului și luminii, iar misterul și legenda adaugă noi și noi fațete culturii italiene.

Torino este ce este! Un oraș care își prețuiește deopotrivă trecutul și prezentul. Atributele prosperității asigurate de preocupările permanente pentru industrializare și tehnologizare susțin, pe fundal, dezvoltarea economică a orașului. Însă toate accentele moderniste nu fac decât să pună în valoare prețioasele urme ale trecutului. Amprenta diferitelor epoci se regăsește în diversitatea aspectelor urbane și în abundența formelor de exprimare culturală, armonizate printr-un subtil spirit aristocratic cu nuanțe mai degrabă franțuzești, care însuflețește, într-un mod aparte, orașul. Stilul baroc domină arhitectura principalelor edificii, iar arcadele impunătoare, eleganța rafinată a clădirilor și sofisticatele compoziții peisajere imprimă o atmosferă princiară și totodată relaxată întregului oraș.

Străjuit de statuile lui Castor și Polux (încărcate și ele de simboluri), Palatul Regal din Torino domină Piazzetta Reale, inima orașului de peste trei secole. În 1831, imediat după urcarea pe tron a lui Carlo Alberto de Savoia-Carignano (1798 – 1849), regiunea Piemontului a fost străbătură de un elan înnoitor datorită reformelor administrative și culturale promovate de tânărul rege. Printre primele măsuri luate, a fost mutarea Biblioteci Regale. Carlo Alberto a alocat pentru această nobilă misiune un fost depozit aflat la parterul aripii de est a Palatului Regal, sub Galeria Beaumont.

Locația a fost complet refăcută de Pelagio Palagi, pictor, arhitect și decorator de interior, care a transformat-o într-o sală neoclasică monumentală, care îți taie respirația. Palagi a acordat o mare importanță detaliilor artistice menite să sugereze fără echivoc destinația locației. Impunătoarea boltă pictată cu scene alegorice reprezentând Arta și Științele este perfect armonizată cu mobilierul de nuc. Rafturile în care sunt păstrate cărțile sunt dispuse pe două niveluri, prevăzute în partea de sus cu balcoane mărginite de balustrade din fier forjat.

Pe lângă proiectul arhitectural ambițios, regele s-a preocupat și de formarea unei colecții valoroase de documente. Mai întâi, l-a însărcinat pe contele Michele Saverio Provana del Sabbione să inventarieze toate exemplarele rămase în patrimoniul de carte al Palatul Regal, apoi și-a cedat întreaga bibliotecă, cea pe care o moștenise de la celebra sa bunică, Giuseppina di Lorena-Carignano. A continuat grandiosul proiect prin desemnarea unui grup de cărturari pe care i-a mandatat să cutreiere Europa și să achiziționeze toate volumele valoroase ieșite de sub teascurile tipografiilor. Cărturarii aleși s-au bucurat de sprijinul monarhului și au pornit să  cerceteze tipografiile și anticariatele din străinătate, strângând astfel documente prețioase care reflectau progresul științific și ideile progresiste ale vremii, aspectele lingvistice și literare, teoriile legate de istoria Casei de Savoia, precum și lucrări care se remarcau prin detalii tipografice de excepție, prin raritate sau prin frumusețe. Întreprinderea, care părea inițial costisitoare și greu de realizat, s-a dovedit a fi una de succes, iar vechea bibliotecă a curții s-a îmbogățit cu numeroase volume rare, codexuri, pergamente și cărți iluminate, ilustrate și decorate cu fire de aur sau argint. În 1839, Carlo Alberto a cumpărat de la colecționarul Giovanni Volpato o impresionantă colecție de desene din secolele al XV-lea  – al XVIII-lea, semnate de maeștri italieni și străini, printre care Michelangelo, Rafael, Rembrandt și Leonardo da Vinci. Biblioteca regelui ajunsese să numere peste 30.000 de volume, la care aveau acces exclusiv membrii familiei regale, curtenii și savanții care se ocupau cu studiul artei, științelor și istoriei. Biblioteca și-a încetinit oarecum dezvoltarea după urcarea pe tron a lui Vittorio Emanuele al II-lea și după mutarea capitalei la Florența și apoi la Roma. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea Republicii, bunurile Casei de Savoia au fost trecute în patrimoniul statului, iar din 1970, odată cu finalizarea acestui proces, Biblioteca Regală a devenit bibliotecă de stat, subordonată Ministerului Patrimoniului Cultural și al Turismului. Mai târziu, în 2015, a devenit parte a complexului cultural Polo Reale, alături de alte mari instituții de cultură. Astăzi, clădirea Bibliotecii Regale din Torino face parte din suita UNESCO Residences Savoy (Reședințele Regale Piemonteze) și este înregistrată pe Lista Patrimoniului Mondial din 1997

Printre lucrările de referință care compun patrimoniul bibliotecii se află prețiosul Corpus Leonardian al Bibliotecii Regale, care cuprinde treisprezece desene semnate de Leonardo da Vinci. Aici se află păstrat celebrul Autoportret „in sangvin” al lui Leonardo (cretă roșie pe hârtie; cca 1512) și nu mai puțin cunoscutul Portretul unei fete (Ritratto di fanciulla), desenat de Leonardo da Vinci, între 1483-1485. Acesta din urmă, folosit drept studiu pregătitor pentru pictura Fecioara între stânci, a fost numit de către istoricul de artă Bernard  Berenson (1965-1959) ca fiind cel mai frumos desen din lume, iar biblioteca l-a ales ca fiind imaginea reprezentativă a instituției.

Codexul despre zborul păsărilor, datat în jurul anilor 1505–1506, a intrat în colecțiile bibliotecii în două etape. În 1893, contele Teodoro Sabachnikoff i-a oferit regelui Umberto I o primă parte a manuscrisului. Apoi, în 1920, bancherul elvețian Henri Fatio-Lombard i-a dăruit reginei Margherita ultimele cinci foi lipsă, iar codexul a fost astfel completat. Facsimilul expus în sala principală este însoțit de o imagine inedită trimisă de roverul Curiosity, de pe planeta Marte. La bordul robotului se afla un cip care conținea copia digitală a Codului despre zborul păsărilor și Autoportretul lui Leonardo da Vinci.

Fără îndoială, Biblioteca Regală a contribuit la desemnarea orașului Torino drept capitală mondială a cărții, în 2006. Un alt argument cultural în sprijinul acestei decizii a fost, cu siguranță, și faima asigurată de organizarea anuală a Salone Internazionale del Libre, un eveniment considerat a fi între primele trei târguri internaționale de carte din lume. În 2016, am participat la câteva evenimente la complexul Lingotto (fosta clădire a companiei FIAT) acolo unde a fost organizat Târgul Internațional de Carte din acel an.  Au fost cinci zile memorabile! Am fost surprinsă să găsesc și un stand românesc, Sala Romania, unde au avut loc discuții, lansări de carte, întâlniri cu scriitori români.

Despre Giulgiul din Torino am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/11/27/sindone-di-torino/, dar au rămas atâtea nespuse. Poate altă dată, la un pahar de bicerin!

%d blogeri au apreciat: