Pompeii

Când am intrat în hol, am avut un moment de ezitare. Părea că am greșit hotelul. Metrul pătrat în care ne înghesuiserăm cu toții în așteptarea recepționerului, nu semăna deloc cu ceea ce apărea în poza de pe internet. La fața locului, spațiul dintre ghișeul îngust, ușa hotelului și treptele care duceau la etaj era de mărimea preșului pe care ne ștergem pantofii la intrare. De undeva, din spatele ghișeului, s-a materializat o femeie care putea foarte bine să aibă și 60, și 80 de ani. Ne-a măsurat din priviri, probabil ne-a numărat în gând, având o figură iscoditoare. De fapt, nu-mi amintesc să o fi văzut nici măcar schițând ceva care să aducă a zâmbet. Privind spre locul de unde apăruse, am observat, lipit de un scaun balansoar, un bărbat slab, cu tenul măsliniu, cu privirea fixată pe geam, stând într-o poziție nefiresc de inertă. Și exact în această poziție l-am zărit de fiecare dată când am trecut prin hol.

Totuși, m-au amuzat figurile celorlați: care stupefiați, care cu ochii spre cer, care căutând o scăpare… Ce mai, fotografia (la scară mică) a omenirii în fața dezastrului! Doar ne aflam în Pompeii, nu?! Dincolo de asta, am avut senzația că mă aflam într-un film de Hitchcock.

Am urcat la etaj, unde erau camerele. Mio Dio! Totul părea ponosit și de prost gust. La o privire mai atentă, totuși camera era curată, aerisită, luminoasă, iar aerul condiționat răcorea plăcut. Punând în balanță varianta căutării unui alt hotel, ceea ce ne-ar fi putut lua cam o jumătate zi, cu alternativa de a ne petrece timpul așa cum am plănuit, departe de hotel, am decis să rămânem. Nu aveam nevoie decât de un duș rapid și apoi ne puteam urma programul. Greșit: dușul era montat în tavan, așa că la prima răsucire a robinetului te trezeai cu toată apa în cap. Dar baia, care se încadra perfect în spiritul hotelului, avea uscător de păr, iar acesta funcționa bine. De fapt, mult prea bine: pornea din senin. Mai ales noaptea! Cum spuneam, Hitchcock! Dar cine și-ar pierde vremea cu așa o „dramă” care, până la urmă, are hazul ei!

Pompeiul de astăzi este micuț, cu clădiri joase (având în vedere potențialul seismogen,este interzisă construcția clădirilor cu mai mult de trei etaje) ale căror balcoane din fier forjat mi-au atras atenția, câteva chiar foarte frumoase, un parc îngrijit, două gări (una era închisă) și o piață centrală tipică, având în prim-plan o catedrală impunătoare și un  turn-clopotniță foarte elegant.

Orășelul are un aer plăcut, provincial, invadat de turiștii interesați exclusiv de vechiul Pompeii. Dar localnicii nu par deranjați. Dimpotrivă, și-au deschis magazine cu obiecte artizanale, localuri și terase unde se servește mâncare italienească foarte gustoasă.

Gara Circumvesuviana

Dacă mergi pe lânga tarabele cu mărunțișuri de pe Via Roma, vei fi acostat imediat de comercianți. Tactica este să te întrebe de unde ești (de altfel, peste tot în Italia ești întrebat asta) apoi îți vor face un compliment și îți vor oferi un suvenir mic cu imaginea Fecioarei Maria. Nu vei pleca însă până nu-ți vor spune și cât de bine ți s-ar potrivi o brățară din rocă vulcanică de la Vezuviu. Cu un simplu no, grazie salvezi 15 euro. Dar dacă încă te mai arăți curios, pericolul nu a trecut. De alături pândesc vânzătorii de limoncello, meloncello și alte astfel de lichioruri, în culori care mai de care mai pastelate și ambalate în sticle de diferite mărimi, de forma inconfundabilă a unei anumite părți din anatomia masculină. Vânzătorii te asigură că nu este vorba despre vreo formă de obscenitate, ci are legătură cu simbolistica pompeiană a obiectului în discuție, și anume de protecție împotriva spiritelor rele, de bunăstare  și de forță. Ești invitat să guști una dintre licori dintr-un păhărel, în speranța că doar, doar… Nu este însă deloc supărător sau stresant. Poți să te distrezi făcându-le jocul! Din asta trăiesc, nu? Italienilor le place să vorbească și se bucură sincer dacă te oprești pe la ei și schimbi două vorbe, chiar dacă nu cumperi nimic. Dacă totuși iei ceva, se arată atât de încântați încât îți mai oferă și ei un nimic pe care îl vei privi cu drag după aceea.

Las în urmă toate acestea și mă îndrept spre Porta Marina Superiore, locul de acces la ruinele celebrului Pompeii. Tichetul de intrare poate fi cumpărat online. Eu l-am luat de la ghișeul din interiorulul sitului. Tot de acolo se pot lua și hărți, dar dacă tot ai fost isteț să vii până aici, fii isteț până la capăt: ia-ți un ghid! Ghizii locali sunt carismatici și foarte bine pregătiți, te conduc fără ezitare spre locurile de interes, scutindu-te de căutarea în cerc a obiectivelor, ceea ce nu e puțin lucru dacă afară sunt 40 de grade Celsius. Mai mult, ghidul te poartă în lumea de acum 2000 de ani prin explicații profesioniste, spunându-ți zeci de povești despre viața de zi cu zi, obiceiuri și gastronomie și atrăgându-ți atenția asupra unor detalii pe lângă care sigur ai trece fără să le observi. Îți va transforma turul într-o plăcută plimbare pe jos, și, dacă este vară, o pălăriuță de soare și o sticlă de apă vor face ca totul să fie perfect.

Cum intri în incintă, te cuprinde o tristețe fără margini. Drama trăită de vechii locuitori e atât de bine conservată încât ai impresia că tocmai s-a întâmplat, că abia a trecut urgia.

Ce am aflat? În secolul I AD, Pompeii era un oraș înfloritor, înconjurat de un zid cu trei porți în arcade. Avea temple, băi, fântâni arteziene, statui și monumente, case, magazine și o arenă pentru luptele gladiatorilor.

Pe solul fertil de pe colinele Vezuviului, romanii plantau livezi de măslini, smochini, migdali, rodii, citrice și cultivau grâne și legume. Principala lor sursă de venit se datora însă cultivării viței de vie și a comercializării vinului. Produceau un vin tare, alcoolizat, pe care îl diluau cu apă sau îl îndulceau cu miere atunci când îl consumau. Vinurile mai slabe erau oferite sclavilor pentru a căpăta energie și forță. Viile se întindeau spre vârful Vezuviului, dar și în oraș existau câteva mici podgorii.

Pe lângă vin, locuitorii produceau un condiment numit garum, un fel de sos din pește gras, fermentat în sare și în ierburi aromatice. Întocmai ca vinul, garumul era foarte apreciat în întregul Imperiu Roman, astfel că ambele erau transportate, în amfore, în aproape toată Europa de astăzi, în teritoriile asiatice ocupate și în nordul Africii. Pompeienii aveau mori pentru măcinarea porumbulului, prelucrau lâna și țeseau pânză, aveau fierării și ateliere de prelucrare a materialelor prețioase. Orașul era prosper!

Romanii iubeau mâncarea, vinul și … bârfa. De-a lungul străzilor pietruite, încă se mai observă rămășițele bine păstrate ale vechilor taverne, unde se adunau pentru o gustare și un pahar de vin, în jurul tejghelei zidite sub formă de L. S-au păstrat orificiile rotunde în care se păstra mâncarea caldă. Ciudat, dar se pare că de  aici vine expresia „tavola calda – masă caldă”.

De obicei, meniul consta în preparate din pește, tocane de carne, legume fierte și condimentate cu garum, smochine proaspete. În Pompeii existau cam 100, destul de multe astfel de locații în raport cu numărul populației. Istoricii și arheologii consideră că, înainte de dezastru, în oraș trăiau aproximativ douăzeci de mii de locuitori: elita tradițională, pretorieni, oameni liberi și sclavi. Imi imaginez cât de populare erau tavernele. Totuși nu toată lumea le frecventa. Romanii bogați mâncau acasă și organizau banchete în vilele lor sofisticate. Localurile apreciate de toată lumea erau, se pare, lupanarele, cunoscută fiind pofta de viață și de distracție a romanilor. Cert este că erau total dezinhibați, astfel că frescele erotice par să fi fost, alături de cele legate de ritualuri și de mitologie, o temă predilectă care apare pe pereții interiori sau exteriori ai caselor supraviețuitoare.

Lipsiți total de inhibiții, romanii au fost primii care au înființat și au folosit în comun toaletele publice plătite – de unde se pare că a rămas expresia Pecunia non olet – „banii nu au miros” – devenite loc de discuții și dezbateri și în Pompeii.

Populația săracă locuia în ceea ce numeau insule, locuințe modeste, suprapuse, în care se înghesuiau mai multe familii. Patricienii locuiau în schimb, în case somptuoase, cu intrarea direct din stradă. Câteva dintre acestea sunt într-o stare bună de conservare așa că ne putem forma o idee despre cum locuiau romanii din Pompeii.

Casa del Manandro

De o parte și de alta a intrării în vilele romane numite domus, se aflau spații comerciale sau de depozitare, astfel încât locuitorii casei erau feriți de orice fel de pericol venit dinspre stradă. De altfel, locuințele nu erau prevăzute cu ferestre. În centrul casei se afla atriumul, un spațiu parțial descoperit, pentru a lăsa să pătrundă lumina și căldura. De asemenea, lipsa acoperișului permitea strângerea apei de ploaie în impluvium, un bazin dreptunghiular de colectare a apei, aflat chiar în mijlocul camerei.

Pereții albi erau semn al sărăciei, astfel că zidurile atriumului erau bogat decorate cu fresce și mozaicuri elaborate.

La momentul erupției, romanii erau politeiști, astfel că în fiecare casă, pe unul dintre pereții atriumului, era amenajat un lararium, adică un altar unde se aduceau ofrande zeilor și spiritelor. .

În partea din spate a casei se afla peristilul format din grădină și încăperi utilitare. Tricliniumul se afla lângă atrium. Acesta era locul în care se țineau banchetele și unde romanii luau masa lungiți pe trei canapele așezate în formă de U. In partea din spate, opusă usii de la intare, se afla hortus –  grădina -, la care se ajungea trecând prin tablinium, un fel de birou în care proprietarul discuta cu partenerii. Grădinile interioare m-au cucerit. Peisagiștii au încercat să reconstituie decorurile vegetale care înconjurau pergole, statuete de marmură, fântâni arteziene și colonade pline de romantism.

Casa mai cuprindea un alcov si cateva dormitoare – cubiculum. Bucătăria era mai în spatele casei, foarte aproape de toaletă. Tot acolo erau și cămările. Cei mai înstăriți aveau și un Sanum per Acqua (precursoarele SPA-urilor de astăzi).

Desigur, romanii erau celebri pentru măiestria în construirea drumurilor. În Pompei, străzile erau trasate sub formă de grilaj și erau adânc săpate, mult sub trotuarele din dreptul caselor. Erau pavate cu dale de piatră vulcanică, de dimensiuni mari, ușor înclinate, astfel încât să permită apei și deșeurilor organice deversate să se scurgă.

Trotuarele erau mult mai înalte. Carevasăzică de la ei am moștenit pasiunea pentru borduri! 🙂

Pe stradă circulau doar trăsurile, iar multe dintre străzi aveau chiar sens unic. La orice pas m-am minunat de ingeniozitatea romanilor. Dar când am aflat că în secolul 1, poate chiar mai devreme, aveau deja treceri de pietoni…  Exact!

Trecere pentru pietoni antică

Ca să treacă de pe un trotuar pe altul, amplasaseră pe stradă dale masive de piatră printre care căruțașii își direcționau cu îndemânare carele trase de cai.

Fără îndoială, pompeienii de acum 2000 de ani se bucurau de mai mult confort decât mulți dintre sătenii zilelor noastre. Orașul avea un sistem complex de alimentare cu apă datorat apeductului care colecta apa izvoarelor aflate la zeci sau chiar sute de kilometri și a instalațiilor sanitare interioare destul de ingenioase pentru vremea respectivă. Livrarea apei era asigurată prin trei fluxuri separate: primul alimenta cele aproximativ 40 de fântâni publice, amplasate pe străzi; al doilea mergea către băile publice; iar ultimul aducea apa proaspătă în locuințele private. În caz de secetă, inginerii întrerupeau distribuția apei în ordinea priorității; mai întâi către case și apoi către băile publice. Fântânile erau orprite numai în cazul în care nu mai existau deloc rezerve de apă.

Detaliile din viața cotidiană încremenintă în timp sunt emoționante. În unele prăvălii încă se mai văd oalele care probabil fierbeau pe vatră, o pâine pusă la copt… Totul a pierit într-o clipă! Oamenii nu au luat în seamă semnele prevestitoare și nu au știut să interpreteze fenomenele naturale care anunțau dezastrul. Muntele era prietenul lor, iar sensul cuvântului vulcan nu avea semnificația de astăzi.

În anul 62 dHr, pământul s-a cutremurat, dar nimeni nu a înțeles atunci ce se petrece. Orașul a avut de suferit, iar unele clădiri nici nu apucaseră să fie reconstruite. În august 79 dHr, locuitorii au început să simtă tremurături ciudate sub picioare. Râurile secaseră instant, apele golfului se încălziseră nefiresc, peștii mureau în iazuri, iar păsările zburau speriate. Dinspre Vezuviu se auzeau niște sunete asemănătoare unor gemete.

Vezuviul

Pe creasta muntelui apăruse un nor de cenușă și abur. Cei mai mulți dintre locuitori s-au speriat și au decis să plece din oraș și să se întoarcă atunci când totul va reveni la normal. Încă ar fi avut timp să scape cu toții. Dar nu au recunoscut pericolul nici când pământul a început să se cutremure din ce în ce mai tare, iar bucăți din ziduri și din acoperișuri se desprindeau de pe case. Cei care au rămas își spuneau probabil că pericolul va trece, iar ei își vor continua viața în confortul și bogăția cu care erau obișnuiți.

Prima explozie a avut loc în jurul orei zece a zilei de 24 august 79. Norul care se formase deasupra vulcanului era acum de aproximativ 30 de kilometri, așa cum a descris Plinius cel Tânăr, aflat de cealaltă parte a Golfului Napoli. Pe la ora prânzului, vântul a purtat norul peste oraș, iar din cer au început să cadă pietre și cenușă. În primele opt ore ale erupției, oamenii încă ar mai fi avut vreme să fugă de acolo. Grohotișul căzut din cer, dărâmase acoperișurile, iar hoți au încercat chiar să fure de prin casele părăsite. Dar norul fiebinte de gaz a coborât de pe munte împreună cu noroiul clocotit care se prăvălea cu o viteză uimitoare peste oraș. Cuprinși de groază și sufocați de gazele sulfuroase, ultimii 2000 de ocupanți ai orașului și-au strâns lucrurile de valoare și au încercat să fugă spre mare. Aerul devenise fierbinte, irespirabil, iar cenușa a început să se aștearnă în straturi tot mai groase peste oraș. Oamenii au luptat pentru a se salva, dar au căzut sufocați, iar fețele și poziția corpurilor acoperite de cenușă redau întreaga agonie pe care au trăit-o în acele ultime momente. O parte dintre cei care se refugiaseră pe malul mării au fost salvați cu ajutorul bărcilor, dar mulți au pierit intoxicați. Se pare că tot așa a murit și Plinus cel Bătrân care venise cu o ambarcațiune să-i ajute pe refugiații disperați.

După nouăsprezece ore de la erupție, suflul piroclastic ucisese orice formă de viață și îngropase orașul sub șase metri de cenușă vulcanică. Vezuviul nu a aruncat lavă, dar a așternut peste Pompeii o pătură incandescentă de gaz toxic, rocă vulcanică și cenușă. Orașul a fost uitat. De la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc jafuri pe locul unde se înălțase cândva. Ercolano (Herculaneum) este un oraș care a fost înghițit primul de erupția din anul 79. Și acolo, și la Pompeii se fac în continuare excavații pentru a aduce la lumină frânturi din viața de zi cu zi a romanilor.

Data erupției, 24 august 79, a fost stabilită pe baza unei scrisori controversate a lui Plinius cel Tânăr și în urma analizei chimice a unui rest de garum descoperit printre ruinele orașului. Se pare că acesta fusese preparat dintr-o  specie de pește care se recoltează numai vara.

Pe de altă parte, unii cercetători sunt de părere că erupția a avut loc mult mai târziu. Pe un perete exterior al unei case descoperite în Pompeii, cineva a facut o însemnare care pare să confirme această ipoteză. Aceasta cuprinde o mențiune despre o tranzacție care s-a petrecut pe data de 16C NOV, adică 16 zile până la calendele lui noiembrie, așadar notița ar fi putut fi făcută la mijlocul lunii octombrie.

Atunci sau puțin mai târziu, orașul și locuitorii săi au pierit într-o dramă teribilă, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Ce mărunte și nesemnificative au devenit dintr-o dată sâcâielile vieții noastre!

Iar omul acela încremenit în scaunul de la hotel se uita, de fapt, pe TikToK. Nonstop!

„Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe

-Să renunți la viitorul tău.

-Și ce voi fi atunci?

-Un… „aș fi putut fi” (p. 24)

Un pact faustic l-a determinat pe tânărul Axel Munthe să își urmeze visul de a-și construi o casă scăldată în soarele Insulei Capri, în schimbul șansei de a deveni „un medic la modă” – un doctor al celor bogați.

A început să-și scrie memoriile la îndemnul lui Henry James, ca metodă de alungare a insomniei, iar cartea a fost gata de publicare în 1929, când Axel Munthe avea aproape 72 de ani. „Când n-am mai putut dormi, am început să scriu cartea de față.” (p. VII)

 „Cartea de la San Michele” este o povestire atipică, parțial autobiografică, parțial închipuită, fără situări clare în timp – acestea sunt detalii care se subînțeleg. În relatările secvențiale, povestitorul insistă pe anumite evenimente ale vieții sale pe care le privește cu ochii celui care a fost, dar și cu înțelepciunea adunată în ani. Figură carismatică și echilibrată, Munthe are totuși niște teorii care astăzi ar putea părea cel puțin excentrice. Cu siguranță a fost un om pătimaș și nu se poate să fi fost altfel, atâta timp cât ne ține adevărate conferințe despre relația dintre câine și om, ne face cunoscută propria filosofie despre moarte -„adversarul plin de mister”, pledează pentru îngrijirea necondiționată a bolnavilor și își mărturisește lipsa totală de stimă pentru medicii care făceau „comerț cu suferința”.

Axel Munthe (1857-1949) și-a împărțit aproximativ simetric viața între două secole (cronologic) și între două lumi. Munthe era el însuși un „munte” de contradicții: devenise medicul aristocrației bogate din Paris, dar îi trata absolut gratuit pe cei sărmani; declara că iubește mai mult animalele decât oamenii, dar nu a ezitat o clipă să sară în ajutorul bolnavilor de holeră de la periferiile orașului Napoli; se declara un adept al simplității și al cumpătării, dar Villa San Michele este precum un muzeu al prețioaselor vestigii antice; ne povestește în amănunt despre menajeria sa de la Capri, dar nu suflă un cuvânt despre vreuna dintre cele două soții.

Oarecum surprinzătoare și greu de asociat în ansamblu sunt digresiunile supranaturale, populate de personaje fabuloase. Pe insula Capri, de pildă, ne descrie întâlnirea cu o ființă imaterială, o imagine amestecată a spiritului mefistofelic cu cea a duhului hamletian, care stăpânește ruinele palatului lui Tiberius, iar în Laponia contactul firesc cu zânele și spiridușii fantastici sunt parte  naturală a misticismului local. În cea mai mare parte însă descrie, în tușe realiste și adesea cu umor, deopotrivă beteșugurile oamenilor și ale vremurilor trăite.

Și-a făcut studiile la Paris și tot acolo și-a deschis un cabinet medical, pe Avenue de Villiers. Sala lui de așteptare s-a umplut rapid de pacienți bogați ipohondri, care se considerau bolnavi de „apendicită”. Pentru a-i liniști, le schimba diagnosticul în „colită” – un termen fără semnificațiile de astăzi ale afecțiunii. Așa a ajuns colita o boală la modă în rândul parizienilor „plictisiți de viață”, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar tânărul nostru a început să strângă bănuți pentru casa de pe insulă! Trebuie spus că Axel Munthe era un mucalit fără pereche. De altfel, ca orice om inteligent, nu se lua niciodată prea în serios. Chiar el o spunea: orice om „are dreptul să râdă de el însuși din când în când să-și mențină spiritul.” Era însă un filantrop autentic: îi trata pe sărăci fără a le pretinde ceva, dăruia jucării copiilor sărmani,  trata voluntar cazurile cele mai grave… Era un mare iubitor de animale, iar în paginile cărții își exprimă profundul dezgust pentru cei care le rănesc sau le disprețuiesc. Călătorea destul de mult, iar fiecare călătorie este prilejul unei întâmplări uneori amuzante, alteori fabuloase, dar invariabil savuros relatate.

De Capri nu a uitat însă nicio clipă. A venit prima dată pe insulă la optsprezece ani și a fost fascinat de ruinele fostului  palat al lui Tiberius, noroiosul îmbibat cu sânge împărat roman care a trăit pe insulă zece ani și a condus imperiul de acolo. Munthe a revenit la Capri după ce își făcuse un renume, dar tot nu strânsese suficient pentru a-și construi vila mult visată. După o scurtă, dar interesantă ședere la Roma, unde și-a deschis un cabinet medical chiar în casa din Piazza di Spagna, în care Keats și-a petrecut ultimele clipe (pe care, printr-o coincidență fericită, am revăzut-o chiar în această vară), medicul nostru a intrat în dizgrație – „nu mai făceam de oameni cumsecade” (p. 416). Mă rog, isprăvile lui sunt savuroase – trebuie citite! Dincolo de aspectele personale, cartea ne introduce în atmosfera epocii din cu totul altă perspectivă decât am fost obișnuiți.

Casa Keats- Shelley, Roma, Piazza di Spagna

A cumpărat casa bătrânului Vincenzo și capela de la capătul celor 777 de trepte feniciene de pe coasta Munților Faraglioni și, fără niciun plan sau vreo schiță, și-a construit casa visurilor lui, locul unde a trăit tot restul vieții alături de animăluțele lui dragi. A găzduit numeroase personalități ale vremii, inclusiv capete încoronate și a scris mult pentru a-și alunga insomnia. 

Villa San Michele de pe Insula Capri este deschisă publicului, iar în carte regăsim descris fiecare colțișor, așa că e interesant să luăm cu noi volumul dacă intenționăm să o vizităm.

Există mai multe traduceri în limba română, prima ediție – realizată de Felix Aderca – a fost tipărită în anul 1934, la Editura „Naționala Ciornei”, Librăria „Cultura Poporului”. Această primă traducere a fost republicată în opt ediții. În 1945, Editura Gorjan din București a publicat o nouă ediție, tradusă de Margareta Poenaru Bordea și ilustrată de Fred Micos, într-un tiraj de numai 103 exemplare. Teodora Sadoveanu a realizat o altă traducere, tipărită și retipărită de Editura pentru Literatură Universală (1969), Editura Dacia (1970), Editura Minerva (1986), Editura Literatura Artistică (1990) și Editura Pygmalion (1993). Cea mai recentă traducere îi aparține Mariei Nicolae-Dumitrescu, publicată la Editura Orizonturi, în anii 2009 și 2012.

Am ales să citesc prima ediție a volumului în limba română, „Cartea de la San Michele”, de Axel Munthe, trad. F. Aderca, București, Editura „Naționala Ciornei” S. A., [1934], 526 p., care are 34 de capitole, o scurtă introducere realizată de autor la Torre di Materrita, în 1928 și un epilog. Cartea a fost bine primită, iar de-a lungul timpului a fost tradusă în cel puţin patruzeci şi cinci de limbi şi este una dintre cărțile celebre ale secolului al XX-lea.

Personal, aș pune cartea pe lista de lecturi liceale. Mă gândesc că Axel Munthe ar putea fi un model, o figură educată și stilată care să înlocuiască „atrocitățile” care populează astăzi media de toate tipurile.

Tot ce pot spune este că nu am vrut niciodată să scriu o carte despre mine; a fost, dimpotrivă, preocuparea mea constantă tot timpul de a încerca să mă scutur de această personalitate vagă.

Coasta Amalfi și Insula Capri

Atrasă de cântecul sirenelor sudice, mă îndrept precum Odiseu spre locul ispitelor, mai vechi și mai noi, din Golful Salerno. Coasta Amalfi are puternice rezonanțe turistice, e adevărat, dar nicio clipă nu s-a dezis nici de mituri și nici de istoria reală. Chiar dacă pe alocuri acestea s-au amestecat, ele sunt păstrate cu mândrie în tezaurul imaterial al locului. Îmi place practica, întâlnită în mai multe locuri dealtfel, care face parte și din cultura italiană, aceea de a păstra tot ceea ce este semnificativ, tot ce rezistă timpului, consolidând sau intervenind discret doar acolo unde este necesar. Și aici sunt multe, foarte multe locuri pline de semnificații!

 Coasta Amalfi a cunoscut perioade de înflorire datorate mai ales practicilor comerciale, dar și de cădere provocate de contexte istorice mai puțin favorabile și de calamitățile naturale care au lovit periodic țărmul. A fost însă redescoperită prin secolele XVIII- XIX, cu ocazia Marelui Tur, celebra serie de călătorii întreprinse de aristocrații Europei cu scopul de a cunoaște Italia. Se pare că așa s-a născut și turismul!

Pentru rigurozitate, deși ca turist nu te prea preocupă delimitările geografice, Coasta Amalfi se întinde între Positano și Vietri sul Mare. Orașul Salerno se află la sud, exact de unde ne-am început noi călătoria. De aici poți ajunge cu trenul la Vietri sul Mare, Pompei și Napoli, iar spre fiecare dintre orășelele de pe coastă, cu autobuzul, mașina sau diverse ambarcațiuni. Am pus și mașina pe listă deși nu cred că ar fi tocmai o opțiune fericită. În primul rând, dacă nu ești incredibil de norocos, nu vei găsi nicăieri un loc de parcare neocupat. De altfel, e obligatoriu să te asiguri că hotelul are parcare. În al doilea rând, traseul! De la Salerno la Positano, șoseaua „Amalfitana” urmărește topografia dramatică a coastei, de aceea este extrem de îngustă și de șerpuitoare. Curbele sunt atât de strânse încât nu ai nicio idee despre ce te-ar putea aștepta după colț. Există niște oglinzi stradale care te mai pot ajuta cât de cât, asta dacă nu cumva sunt sparte. Cu autobuzul, dată fiind experiența conducătorilor, te simți mai în siguranță. Pe întreg traseul se circulă foarte încet, iar înainte de fiecare curbă șoferul încetinește și mai mult și claxonează insistent sperând să fie auzit de cei care vin din celălalt sens. Aproape la fiecare curbă, mașinile din sens opus dădeau cu spatele pentru a-i face loc autobuzului. Șoseaua e atât de strâmtă încât oglinzile retrovizoare aproape șterg stâncile, zidurile sau copacii de pe margine. La toate acestea se adaugă scuterele care apar de nicăieri, precum țânțarii. A!.. și turiștii care sunt oriunde, chiar și în mijlocul străzii, cu ochii în telefoane sau făcând poze. Cu toate acestea nu am văzut niciun șofer enervat și nici măcar un accident! Avantajul de a călători cu autobuzul este acela că oprește în fiecare localitate și astfel poți ajunge oriunde. Însă dacă ești slab de inimă, poți lua vaporul care face curse regulate sau poți alege ambarcațiunile private. Orice ai alege, vei avea parte de priveliști de vis.

 Înșirate de-a lungul țărmului scăldat de Marea Tireniană, orașele și satele urmează configurația verticală a muntelui și pe cea orizontală a coastei, creând un tablou nespus de frumos. Clădirile sunt construite pe pantele abrupte și parcă se suprapun una peste cealaltă încercând să ocupe un loc de unde să se poată zgâi la mare. Acum coloritul este strict decorativ, dar în trecut, marinarii își pictau casele în culori pastelate pentru a le recunoaște de departe atunci când se întorceau de pe mare. De-a lungul țărmului se zăresc localități micuțe, fiecare cu istorii vechi și frumoase: Vietri sul Mare, Cetara, Maiori, Minori, Amalfi, Ravello… Fiecare orășel e un mic rai. Nu este vorba numai despre așezarea în sine, ci mai ales despre cum te simți când ești acolo. Toate sunt localități vechi care nu au lăsat timpul sau exagerările moderniste să le afecteze prea tare. Sunt oarecum asemănătoare, dată fiind apropierea, dar și foarte diferite în detalii. Pentru a scoate în evidență unicitatea fiecăruia, trebuie să-l izolezi cumva în mintea ta și în niciun caz să nu-l anulezi prin comparații.

Salerno, fostă colonie romană (Salernum) are o istorie chiar mult mai veche. S-au păstrat Ruinele castelului Arechi și câteva rămășițe ale unui edificiu din perioada lombardă care pot fi vizitate. Cu timpul, orașul s-a remarcat prin înființarea primei școli de medicină (Scuola Medica Salernitana) și și-a făcut un renume în domeniul universitar. În prezent, am remarcat o intensă activitate portuară și presupun că transportul maritim aduce venituri considerabile orașului. Punctul central este însă catedrala San Matteo care adăpostește mormântul Apostolului Matei Evanghelistul. Pare un un oraș liniștit și aduce oarecum cu orașele mai mari de pe Riviera Franceză. Are o deschidere destul de largă la mare, o faleză generoasă și un port – cel mai eficient port maritim din Europa. 

De la Salerno ajungem la Vietri sul Mare după o călătorie scurtă cu trenul (două stații). Cei mai mulți dintre călătorii din tren erau tineri echipați pentru plajă, așa că ne-a venit și nouă ideea să facem cunoștință cu marea. Dacă în majoritatea orașelor de pe coastă trebuie să urci dinspre mare trepte și pante aproape verticale pentru a ajunge în piața centrală, aici a fost invers. Linia ferată taie vârfurile cele mai înalte, pe viaducte amețitoare, iar gara se află suspendată undeva la câteva sute de metri deasupra mării.

Un lift foarte încăpător și decorat cu ceramică în motive marine ne-a dus spre centrul orașului. Deși nu auzisem până atunci de el, Vietri sul Mare mi s-a lipit instant de suflet. Este absolut superb! Este un orășel autentic, cu străduțe înguste și întortocheate, cu trepte abrupte care străbat curți sau ganguri spre străzile de deasupra, cu prăvălii la ușa cărora te așteaptă proprietarii cu șorțul de gât, cu tipicele rufe întinse la uscat între clădiri…

Ceea ce însă îl deosebește categoric de oricare alt loc de pe coastă este ceramica. Pretutindeni găsești obiecte de lut așezate sau agățate, lipite de pereți, tablouri, obiecte de înfrumusețare. Măgărușul de ceramică este pretutindeni, până și numerele de la casă sunt inscripționate în acest mod. Este cu siguranță capitala ceramicii! Obiecte sunt lucrate într-un stil rustic, naiv, extraordinar de decorativ. M-am îndrăgostit de mesele cu blat ceramic și cu scaune asortate, de  platourile pentru fructe și de vasele imense pentru plante, toate decorate manual în culorile mării și ale livezilor de citrice. Fabricile de ceramică și meșteșugarii lucrează acest tip de ceramică smălțuită, majolica de la Vietri, de secole și au ajuns să stăpânească atât de bine această artă încât pe întreaga Coastă (și nu numai) găsim obiecte produse aici. Am coborât pe plajă unde am descoperit, pisate în nisipul negricios, fragmente din aceeași ceramică. Probabil sunt rămășițele reciclate de la celebra fabrică din zonă.

La plecare, ne-am oprit la un mic restaurant al cărui proprietar foarte vorbăreț și prietenos ne-a adus un piatto vietrese cu produse locale, mai toate aromatizate cu lămâie. Carnea asezonată cu lămâie nu a fost o surprinză, dar brânza… Trebuie să spun că, deși nu m-a încântat peste măsură combinația, totuși nu a fost nimic exagerat, astfel încât citricele nu schimbă cu desăvârșire gustul produselor. Au găsit o proporție destul de bună. Trebuie încercat!

Poate meniul sau poate limoncello de la final, nu știu sigur exact ce, dar dintr-o dată am găsit că programul nostru devenise mult prea cinetic. Așa că ne-am gândit să înlocuim heirupismul compulsiv plănuit pentru această călătorie cu italienescul, adorabilul „dolce far niente”, iar totul a devenit dintr-o dată mult mai relaxant. Adevărul e că la aproape 40 de grade Celsius și într-o aglomerație prin care abia răzbăteai, a căuta obiective echivala cu un sport extrem. Pentru asta ar fi potrivite mai degrabă lunile aprilie – mai sau septembrie – octombrie.

Când am coborât de pe vaporașul care ne-a dus la Amalfi, am traversat pontonul fără să ne luăm ochii de la spectacolul de culoare care se deschisese în fața noastră. Și Amalfi și Positano au câte un mic port, ca de altfel și celelalte localități mai mărișoare de pe coastă. Orașele de pe coastă se desfășoară pe verticală, iar străduțele înguste te duc invariabil spre o piață centrală. De o parte și de alta sunt prăvălii cu tot felul de lucrușoare artizanale, produse alimentare cu aromă de lămâie, săpunuri parfumate cu lămâie, limoncello, haine și genți având imprimeuri cu… exact: lămâi! La Amalfi am zărit lămâi de mărimea unui pepene galben. Am văzut într-un meniu și cafeaua cu aromă de lămâie. Acum parcă regret că nu am gustat! Nu pot decât să admir felul în care italieni își promovează atât de intens produsele autohtone. Mă întreb ce am fi făcut noi cu atâtea lămâi?!

Încercăm să ne strecurăm prin mulțimea de turiști, ne oprim puțin pe la magazinele și tarabele de pe margine și ajungem în Piazza Duomo.  Aerul era fierbinte, la propriu.

În dreapta observăm un șir de trepte care urcă spre Catedrala Sant’ Andrea. Porticul acoperit precede intrarea în catedrală. Recunosc imediat clopotnița pe care o zărisem chiar de pe vapor, iar imaginea completă a mânăstiri, precum și poziționarea ei dau un aer maiestos întregii locații. Găsesc o mare asemănare între cupolele din ceramică smălțuită multicoloră ale catedralelor din Amalfi, Positano, Salerno și Vietri sul Mare.

Despre Sfântul Andrei circulă multe legende legate de protecția pe care a oferit-o de-a lungul timpului orașului și locuitorilor săi, cea mai interesantă este cea legată de încercarea celebrului Barbarossa de a jefui satele din zonă. De altfel, întreaga coastă păstrează, într-o formă sau alta, amintirea atacurilor și a actelor lui de piraterie.

Apa mării este fie de culoarea smaraldului, fie de cea a cobaltului, iar plajele sunt destul de aglomerate. M-a surprins culoarea nisipului de un negru vulcanic, foarte fin de altfel.

Originile pescărești ale acestor orașe se mai regăsesc astăzi doar în preparatele restaurantelor, care sunt excelent gătite. Pastele cu fructe de mare, salatele de pește cu rucola, roșii și măsline și presărate din abundență cu „pecorino de bufala”, lasagna cu spanac și mozarella, arancini cu orez, sandvișuri tramezzini…  alături de un vin alb aromat, de proseco sau – cel mai bine – de Aperol Spritz. Și multă relaxare la o terasă care oferă o panoramă incredibilă. Vei constanta că ești în pericol să te eliberezi de toate reziduurile mentale pe care te-ai încumetat să le cari după tine până aici.

Amalfi se află între Ravello și Positano. Nu aș putea spune care este mai frumos. Orașele acestea înecate în bougainvillea au fiecare farmecul lor: Amalfi este atât de pitoresc; Ravello are grădini terasate care ne amintesc de Versaille, este orașul muzicii și aici a compus Richard Wagner Parsifal; Positano e de-a dreptul strălucitor și extravagant. Drept dovadă, lista personalităților care le-au vizitat, a celor care au trăit sau au creat aici e interminabilă.

Nu puteam rata insula Capri. Am reușit să prindem vaporul care pleca la ora 9.00 de la Positano, ceea ce a fost excelent. M-am așezat strategic, pe partea dinspre mare, nu pe cea dinspre țărm, așa cum alesese toată lumea. Motivul: arhipelagul Li Galli. Cunoscut și sub numele de Le Sirenuse, ansamblul de insulițe aflate între Positano și Capri este, potrivit legendei, locul pe lângă care a trecut Ulise în călătoria sa de întoarcere spre Itaca. Atunci de unde numele Li Galli (galli = cocoși)? În mitologia greacă, sirenele erau de fapt păsări (nu pești) cu cap de femei. Abia prin Evul Mediu sirenele și-au lepădat penele și au căpătat celebra coadă de pește. Gallo Lungo este cea mai mare insulă dintre cele trei și, văzută de sus, are forma unui pește. Cândva, insula găzduia o mânăstire devenită apoi închisoare. De departe, se observă turnul de veghe sarazin, folosit ca punct de observație pentru a preîntâmpina atacurile invadatorilor veniți din vest.  În vremuri mai bune, irezistibila atracție homerică a făcut ca locul să fie punctul de întâlnire al unor celebrități din toată lumea și chiar să devină proprietatea unor artiști.

În 1922, insulele au fost cumpărate de balerinul și coreograful rus Leonide Massine care, deși nu le-a transformat într-un centru al artiștilor așa cum și-a dorit, a reușit totuși să creeze, în perioadele de ședere aici, compoziții coregrafice memorabile. După aproape zece ani de la moartea lui Massine, insulele au fost cumpărate de un alt balerin rus celebru, Rudolph Nureyev. Și el și-a dorit să dedice aceste insule baletului, să invite dansatori și să pună în scenă coregrafii. A reușit într-o oarecare măsură. Viața lui Rudolph Nurevey a fost de altfel foarte interesantă, iar în romanul „Dansatorul”, Colum McCann a reușit să o surprindă destul de bine. Nici după dispariția lui, destinul acestor „insule rusești” nu a luat sfârșit. În anul 1994, arhipelagul a fost achiziționat de un important om de afaceri italian, a cărui vilă din Sorrento, culmea, îi aparținuse lui Maxim Gorki. Până și câinelui îi spunea Igor, după compozitorul rus Stravinski. Karmă rusească!

Și am revenit, la propriu, cu picioarele pe pământul sufocant de frumos, în Marina Grande din Capri. Nu am văzut nicăieri oameni mai fericiți și mai relaxați. Pe mine m-a adus aici „Cartea de la San Michele”, scrisă de medicul suedez Axel Munthe și publicată prima dată 1929.

Pe insulă sunt două orașe: Capri și Anacapri. De cum am ajuns, în grupul nostru a apărut o nouă dilemă: să așteptăm funicularul, sub un soare fierbinte, la coada la fel de sinuoasă, dar nu și la fel de îngustă precum șoseaua Amalfitana sau să ne aventurăm pe scările pe care urcau odinioară măgărușii încărcați. Indiferent de alegere, a fost un câștig! Până la Piazza Umberto I, treptele nu sunt deloc abrupte, iar în mare parte sunt umbrite de ziduri înalte și de pini umbrelă, chiparoși și bougainvillea. Locuințele luxoase sunt înconjurate de grădini exotice cu fântâni arteziene. De fapt, totul emană stil și rafinament, dar în același timp nimic nu pare ostentativ. E un lux exersat de generații obișnuite cu acest stil de viață.

Din când în când, treptele se intersectau cu șoseaua pe care treceau autobuzele ticsite cu turiști și taxiurile autohtone spre Anacapri. Până acolo sunt încă 777 de trepte, treptele feniciene, așa că nicio altă dilemă nu ne-a mai străbătut. Ne-am relaxat cu un cappuccino pe terasa de unde se vedeau golful și stâncile Faraglioni, am cumpărat suveniruri și ne-am bucurat de acel moment.

Am străbătut cât de mult am putut în acea zi minunată. Simțeam fiecare minut care trecea, dorind să pot opri cumva clipa. Nu mi-am dat seama dacă printre cei întâlniți erau și localnici. Aș fi vrut să cunosc un insular, să aflu cum e viața lui, cum e să te trezești în fiecare dimineață acolo. Am aflat asta de la Axel Munthe. 

Vila împăratului Augustus, vila lui Axel Munthe, grădinile spectaculoase, via Krupp, atelierele de încălțăminte, în special de sandale din piele, magazinele exclusiviste…. Înainte de a reveni la  Marina Grande ne-am oprit la un restaurant elegant. Am gustat câteva specialități de pește prezentate la fel de elegant și însoțite de un vin alb rece. Ce ne puteam dori mai mult?

Privesc cum ne depărtăm de insularii Munți Faraglioni – simbolul insulei Capri, iar pe drumul de întoarcere ceața acoperea crestele continentalilor Monti Lattari, munții în care se ascundeau odinioară „brigantes”, cei care protejau satele de pe malul mării. Un marinar de pe vaporul care ne aducea înapoi striga la fiecare oprire: Positano….  Amalfi… Salerno. Ce frumos mod de a-ți lua la revedere!

„Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore

„Povestea unei iubiri de taină.”

Sedusă de titlu și de pe imaginea de pe copertă, m-am hotărât să-mi condimentez vacanța cu o poveste care se petrece în Italia, chiar unde mă duceau și pe mine pași: „Primăvară în Toscana” de Santa Montefiore, Litera, București, 2020. E o carte ușurică, de vacanță, o povestioară ca acelea pe care le întâlnim în filmele de Crăciun, o întâmplare care se pierde în lumea faptelor diverse.

Pentru a imprima un oarecare suspans, povestea se desfășoară pe două planuri. Pe de o parte, ne este prezentată viața liniștită, modestă și însingurată a văduvei Gracie Burton, pe de altă parte, ne întoarcem în timp, în urmă cu patruzeci de ani, pentru a asculta o istorioară de genul „marea și unica iubire”. Cine ar fi ghicit că senina Gracie ascunde un trecut atât de romantic, petrecut pe fundalul anilor 50′-60′, în compania unor falsificatori de artă!

Trecută acum cu 60 de ani, Gracie se hotărăște să-și părăsească intrigantul anturaj din orășelul englez Badley Compton și să plece, pentru o săptămână, în Toscana, la un curs de gătit organizat la Castelul Montefosco din Colladoro. Uimite de o decizie așa de neașteptată, fiica și nepoata ei o însoțesc în această călătorie, deși relațiile dintre ele deveniseră foarte distante. Ajunse acolo însă, cele două constată că blajina Gracie nu e tocmai ce părea a fi. Ea avea un trecut tumultuos și nu tocmai curat, trăit chiar pe aceste locuri. În urmă cu mulți, mulți ani aici îl cunoscuse pe cel pe care, se pare, nu l-a putut uita și nu a încetat să-l iubească. A venit sperând să-l întâlnească și să retrăiască senzațiile primei tinereți, dar și să-și înfrunte temerile legate de faptele mai puțin legale la care fusese părtașă și care o făcuseră să arunce mereu câte o privire speriată în urmă.

E interesantă dinamica relației dintre cele trei – mamă, fiică, nepoată -, pe măsură ce fiecare se redescoperă, vegheate din umbră de Mama Bernadetta, cea care instruiește grupul în arta bucătăriei italiene. Singurul lucru credibil din roman sunt lecțiile ei de gătit.

Peisajul e și el personaj, dar descrierile sunt superficiale. În schimb, autoarea intră mult prea mult în detalii atunci când creează scene intime. Dialogurile sunt ori prea seci, ori prea teoretizate și nu oferă savoare conversațiilor. Umorul este prezent mai ales pentru a descrie societatea din Badley Compton. Aici strălucește. La final, autoarea de origine engleză ne mărturisește că pentru a se documenta a călătorit în Italia și a redat în roman o parte din experiența trăită acolo.

Florența: „Tanto nomini nullum par elogium”

Lăsăm în urmă Padova și Câmpia Padului și ne îndreptăm spre Toscana, mergând, în sens metaforic, pe urmele de acum 183 de ani ale lui Alecsandri. Fără să vreau, leg nuvela „Buchetiera din Florența” de călătoria mea și mărturisesc că am privit locurile descrise de Alecsandri, un tânăr de 19 ani la vremea aceea, imaginându-mi scenele romanțate din abundență de extazul tinereții lui.

Seceta a colorat iarba de pe marginea șoselei în nuanțe aurii, dar în zare se configurau colinele cultivate și Apenini înverziți. Pretutindeni se auzeau sunetele stridente ale cigalelor care-mi amintesc de Provance și de însorita Rivieră Franceză. Ne apropiem de ținutul  aromatului Chianti. Peste tot, podgorii! Florența ne întâmpină cu binecunoscuta forfotă urbană, de fapt o încâlceală de oameni, mașini, biciclete și motoscutere, toate înghesuite pe străduțele înguste. Înaintăm spre centru și, din lipsă de opțiuni, credităm din nou Waze-ul. Simt că ne învârtim în cerc, dar mă întreb ce mașinărie, om sau superom te-ar putea scoate fără greșeală din furnicarul acesta!

Piazza della Santissima Annunziata era în plin proces de amenajare pentru MusArt Festival 2022, așa că nici după ce am găsit hotelul nu a fost ușor să ajungem la el. Mi-am imaginat că seara vom asculta concertul de la ferestrele noastre de la etajul al doilea al hotelului Le Due Fontaine, cu un pahar de vin „frizante”, rece…

Piazza della Santissima Annunziata

Apropo de imaginație:  hotelul nostru este chiar alături de Palazzo Grifoni, Palazzo Budini-Gattai, cel în care o anumită fereastră de la etajul al doilea are mereu obloane deschise. Fereastra are și o legendă veche, de prin secolul al XVI-lea … o poveste: Marele Duce Ferdinand I a fost nevoit să plece la bătălie după numai câteva luni de la căsătoria cu Bianca Cappello. Aceasta l-a salutat de la fereastră pe bravul ei soț care s-a îndepărtat călare. L-a așteptat în zadar toată viața, privind prin acea ferestră pe care o ținea mereu deschisă. Am asociat fereastra cu statuia ecvestră a lui Ferdinando I de Medici care este așezată în piață, chiar cu fața spre clădire…  Călătoria mea florentină începe așadar cu o poveste! 

Înapoi, la realitate. Treaba cu „hotel cu parcare” stă cam așa în Florența: te duci la hotel, recepționera cheamă pe cineva de la „garaj”, tu îți iei bagajele, el îți ia mașina și stabilești ziua și ora la care urmează să ți-o aducă înapoi. Garajul nu pare să fie prea departe, dar nici lângă hotel, așa cum credeam. Dacă îți uiți ceva în mașină lucrurile se complică, cu toate acestea  metoda asta te scapă de mult stres și de griji având în vedere aglomerația, așa că ne concentrăm pe ceea ce pare a fi cel mai frumos loc de pe pământ: Florența Renașterii, Florența familiei de Medici, a lui Leonardo și a lui Donatello, a lui Brunelleschi, Machiavelli, Dante, Boccaccio… Toate aceste nume celebre străjuiesc, din nișe exterioare, Piazzale degli Uffizi, într-o extraordinară paradă a statuilor, menite să ne amintească mereu că au existat și astfel de pământeni! Ce suflu, ce vibrație, cât entuziasm a cuprins această parte a lumii, câtă energie au degajat acești oameni astfel încât au creat epoci atât de strălucite!

În Florența am stat numai o după-amiază, dar ce după-amiază! A fost atât de puțin timp… am știut de cum am pășit pe străzile impregnate de istorie și de artă că voi rămâne cu regretul acesta.

Piazza del Duomo se afla foarte aproape de hotel, așadar a fost primul nostru obiectiv. Chiar din capătul străzii se vedea o parte din clădirea Catedralei Santa Maria del Fiore.

În primul rând, acest „fiore” mi-a stârnit curiozitatea. Una dintre variante, cea mai plauzibilă, ar fi că termenul se referă la floarea de crin, simbolul orașului, sau chiar la orașul în sine. Crinul alb este asociat mântuirii creștine, curățeniei sufletești și trupești, regalității, mândriei, renașterii. De asemenea, crinul este asociat Fecioarei Maria și, în plus, apare foarte des pe blazoanele nobiliare, în reprezentări stilizate.

Văzusem Bazilica în fotografii, dar realitatea întrece orice ilustrată. E mai mult, mult mai mult decât aș fi bănuit. Ansamblul este copleșitor, iar cupola lui Filippo Brunelleschi, celebră prin tehnica de realizare, este perfect armonizată cu prețiozitatea pereților. De departe, mai întâi cupola s-a „înfățoșat ochilor mei” (vorba lui Alecsandri)!

Fațada clădirii este din trei tipuri de marmură – verde de Prado, albă de Carrara şi roz de Maremma – desăvârșit îmbinate pentru a crea forme geometrice neașteptate. Din punct de vedere estetic, fațadele sunt ornate cu mozaicuri, ansambluri statuare, reprezentări biblice inserate inclusiv în nișele de deasupra porților, stucaturi dantelate, ornamente aurite. Dincolo de cele trei uși de bronz, ești copleșit de imensitatea spațiului luminat prin ferestre cu vitralii care pun în valoare monumentele, frescele lui Vasari, pietrele funerare, ceasurile vechi.

Catedrala Santa Maria del Fiore
Il Campanile di Giotto

Goticul turn-clopotniță proiectat de Giotto, Il Campanile di Giotto, este situat pe una dintre lateralele catedralei, dar este o atracție în sine. Și el și Baptisteriul, Battistero di San Giovanni Battista, au fațadele placate cu marmură în aceleași nuanțe, geometrie și arcade în armonie cu ornamentele de pe bazilică.

Clădirea octogonală a Baptisteriului se presupune a fi cea mai veche construcție din oraș. Pentru vizitatorii de o zi sau pentru căutătorii căii către Paradis atracțiile principale sunt, fără îndoială, cele trei uși, copii ale celor proiectate de Andrea Pisano (cel care a terminat și construcția clopotniței după moartea lui Giotto) și Lorenzo Ghiberti.

smart

Depistez imediat estul, nu pentru că aș avea cine știe ce abilități de orientare, ci pentru că fiind cea mai căutată, în jurul Porții estice, orientată spre catedrală, este cea mai mare aglomerație. Așadar, Poarta de Est sau Ușile Paradisului cum a numit Michelangelo monumentala lucrare a lui Lorenzo Ghiberti, („Sunt atât de minunate că ar putea împodobi Porțile Paradisului”, cit.Vasari) își merită cu prisosință celebritatea.

Sculptor și aurar, Ghiberti a câștigat competiția pentru realizarea celei mai prețioase uși create vreodată și se poate spune că și-a dedicat viața acestui proiect (chiar dacă sună clișeic). A finalizat proiectul după 27 de ani de muncă intensă, iar după alți trei ani a murit. Chipul lui a rămas imortalizat într-un medalion, în aurul porților, iar gândurile și le-a publicat în prima Autobiografie semnată de un artist. Basoreliefurile din cele zece casete ale Porții Paradisului sunt practic niște bijuterii care redau scene și personaje din Vechiul Testament, într-o narare minuțios lucrată în bronz aurit. Printre cei care au fost botezați aici a fost și Dante Alighieri, cel care a combinat diverse dialecte vorbite în acea perioadă, contribuind astfel la formarea unei limbi italiene standard. Casa lui Dante se află destul de aproape și poate fi vizitată.

Piazza della Repubblica

Părăsim Piazza del Duomo și o luăm pe Via Roma. Mă întreb dacă există vreun oraș mare în Italia care să nu aibă o Via Roma sau un Corso cu cele mai exclusiviste magazine! Piazza della Repubblica se află la câțiva pași. Deși forma actuală a pieței este relativ de dată recentă, ea a fost construită pe locul vechiului Forum roman. Îmi atrag atenția Colonna dell’Abbondanza (Columna Abundenței) și Arcone (arcul de triumf) care se evidențiază printre clădirile care înconjoară piața.

Fiecare loc pe unde trecem pare a avea o istorie pe care mi-aș dori să o aflu. Ajungem în Piazza del Mercato Nuovo. Locul e plin de tarabe la care se vând în special obiecte de pielărie: genți, haine, curele… Undeva, printre ele descoperim Fontana del Porcellino, replica statuii din marmură de la Galeriile Uffizi.

Imediat este frumoasa Piazza della Signoria unde ne sare în ochi inconfundabilul Turn Arnolfo, temniță pentru Cosimo Medici și Girolamo Savonarola. O copie a lui David de Michelango se află chiar în fața intrării în Palazzo Vecchio, centrul domniei familei de Medici, apoi sediul mai mulor instituții politice și executive. Întreaga clădire este un amestec paradoxal de măreție și austeritate.

Partea de jos a palatului pare mai degrabă o fortăreață, ceea ce spune multe despre secolele trecute. În interior însă, austeritatea e un termen necunoscut.

Ne simțim mai florentini pierduți prin mulțimea de italieni gălăgioși, stânși în fața Fântânii lui Neptun. Printr-o ironie, care nu-mi dau seama dacă este voită, lângă statuia zeului păgân al mării este marcat locul în care a fost ars pe rug Girolamo Savonarola, fanaticul inchizitor care aruncase pe foc, tot în această piață, reprezentări ale artei păgâne, obiecte ale „păcatului” (produse de înfrumusețare, oglinzi, haine, cărți laice) și oameni.

Din păcate nu avem timp să vizităm Galeria Uffizi. Marele nostru regret! Admirăm însă exteriorul și ne promitem că vom reveni. E imposibil să vezi totul când ai timp atât de puțin. Indiferent de alegere, cu un regret tot rămâi.

Ne-am răcorit cu o înghețată și ne-am îndreptat spre Ponte Vecchio. Îl asociez oarecum cu vechiul Pod al Londrei datorită prăvăliilor care se află pe el. Măcelăriile însă au fost înlocuite de magazinele cu bijuterii… dar cine are timp pentru așa ceva acum?! Este cel mai vechi pod din Florența și singurul care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de cea de la 1345 când a fost construit.

Are însă și niște adăugiri care țin de orgoliu și mai puțin de artă. Nu putea lipsi din peisaj Mussolini, nu-i așa? În 1939 s-a gândit să-i ofere lui Hitler, care își anunțase vizita, prilejul de a admira valea râului Arno chiar de pe pod, așa că a construit trei ferestre panoramice deasupra podului, în coridorul Vasari.

Coridorul Vasari. Cumva, am urmat și eu acest coridor construit de aceeași familie de Medici. Coriorul Vasari face legătura între Palazzo Vecchio – trecând Galeriile Uffizi, urmând apoi malul râului Arno, urcând apoi peste Ponte Vecchio – și Palatul Pitti. Rolul lui era acela de a asigura parcurgea, fără incidente, a acestui traseu de către membrii strașnicei familii de Medici.

Pallazo Piti e impunător. Observ și aici diferența dintre partea de jos a clădirii, în ceea ce privește numărul ferestrelor, și celelalte etaje. Desigur, asta nu are nicio legătură cu motivul pentru care multe dintre clădirile florentine foarte vechi au mai puține geamuri decât ar trebui. Cei care doreau să nu plătească „taxa de fereastră” își construiau case cu câteva geamuri sau astupau cât mai multe. În caul Palatului Pitti există iarăși o explicație legată de securitatea celebrilor locatari. Palatul este astăzi un complex muzeal care include, pe lângă galeriile de excepție, luxuriantele Grădini Boboli.

Pallazo Piti

Dată fiind multitudinea de atracții, pe care le întâlnești la tot pasul, toate obiectivele par apropiate. Cu o hartă te poți descurca destul de bine să le localizezi. Mai greu este însă să le descoperi istoria, detaliile și misterele. Florența trebuie văzută cu un ghid alături, altfel riști să treci pe lângă lucruri fără să-ți dai seama. Așa mi s-a întâmplat cu Basilica di Santa Croce, acolo unde sunt înmormântați Michelangelo, Galileo și Machiavelli. Pe mormântul celebrului autor al ”Principelui”  este inscripționat: Tanto nomini nullum par elogium (Nici un elogiu nu este pe masura unui asemenea nume). Mi se pare potrivit și pentru Florența!

buchette del vino

La întoarcere, uitasem de „Buchetiera din Florența” a prietenului Alecsandri, când am dat peste „buchette del vino”, mici ferestre tăiate în zidurile caselor proprietarilor de podgorii, care locuiau pe lângă Piazza della Repubblica. Acestea erau poziționate lângă intrările principale. Cei care doreau un pahar de vin băteau la ușă și aruncau monedele prin bucheta. Primeau apoi un pahar de vin rece adus direct din beci, fără să interacționeze cu cineva. Mă mir că nu au reluat ideea în pandemie!

A fost o vizită scurtă, dar foarte concentrată. Nu am simțit căldura sau oboseala, dar da, mi-a sărit inima din piept de câteva ori, ca într-un timid sindrom Stendhal. A fost copleșitor peste măsură și așa cum spunea Alecsandri, Florența te face să „îți simți ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”.

Padova: Universa universis patavina libertas

După un mic dejun rustic am părăsit țara cravatei. Ne-am promis să revenim, dacă vom mai avea ocazia, la pensiunea House Pavlic, aflată la câteva minute de Lacurile Plitvice, și ne-am continuat călătoria spre Italia. Mai mult ca sigur am luat-o pe un drum greșit pentru că ne-am trezit pe o șosea cu o singură bandă pe sens, care străbătea sate, terenuri mai degrabă abandonate și exploatații forestiere. Indicatoare nu existau, dar Waze-ul insista că suntem pe drumul cel bun. Am continuat totuși, încurajați de faptul că din sensul opus veneau din când în când mașini cu numere de Italia, Austria, Franța și am bănuit (sau am sperat) că intenționau să ajungă de unde veneam noi, adică la lacuri. După un drum destul de lung format parcă numai din curbe – care m-au amețit de-a dreptul – am ajuns la granița cu Italia.

Pentru a face drumul spre coasta sud-vestică a Italiei cât mai plăcut și mai puțin obositor, am decis să fragmentăm călătoria și să ne oprim în două orașe: Padova și Florența.

La Padova am ajuns puțin după prânz, pe o căldură sufocantă. Căldura face parte din farmecul Italiei, nu? Și iată-mă în orașul în care au trăit, au predat sau au studiat Galileo Galilei, Copernic, Torquato Tasso, Casanova, Constantin Cantacuzino și cine știe câți alții.

La ora prânzului, orașul părea lovit de toropeală. Cei care totuși se încumetaseră să iasă din case se înghesuiau pe partea umbrită a trotuarelor sau pe la câte o terasă răcorită cu perdele de vapori. Ne refugiem și noi sub o umbelă uriașă pentru un prânz canicular, cât se poate de rapid, având în vedere timpul scurt pe care îl avem de petrecut la Padova.

De la hotel ne-am luat o hartă care ne-a ajutat să găsim Prato della Valle, punctul din care am decis să începem plimbarea.

Am zăbovit puțin în imensa și celebra piață. În mijlocul ei se află Isole Memmo,  un petec de pământ de forma unei insule rotunde, înconjurat de un canal cu apă. Terenul este acoperit cu gazon, iar de-o parte și de alta a aleilor care duc spre cele patru poduri care leagă insula de uscat sunt plantați pomi umbroși.  Însă de cum observi piața, îți atrag atenția cele două șiruri formate din 78 de statui care împrejmuiesc, de o parte și de alta, canalul. Grandios! Am încercat să depistez un nume cunoscut pe soclurile albe, dar se pare că statuile reprezintă personalități locale, relevante probabil pentru istoria politică și administrativă a orașului. Prato della Valle este înconjurată, la rândul ei, de clădiri vechi, păstrate și restaurate astfel încât să redea specificul zonei. În partea sudică se află Abația di Santa Giustina, ridicată pe locul unde a fost înmormântată Sfânta Justina de Padova.

Fațada sobră, din cărămizi, este ornată cu grifoni, protectorii clădirii. În partea de sus este oculusul, iar în cele patru nișe au fost montate, nu de mult timp, statuile evangheliștilor.

În interior sunt lucrări de artă cu teme religioase, iar de o parte și de alta sunt numeroase capele cu sculpturi și simboluri religioase din lemn, granit, marmură sau alabastru. Aceste capele adăpostesc moaștele mai multor sfinți, precum și o parte din relicvele apostolilor Luca și Matei.

Părăsim bazilica prin una dintre cele trei uși de bronz și mergem având pe partea stângă piața (care nu mi se mai pare atât de mare). După drogheria Preti o luăm la dreapta și imediat, în capătul străzii, zărim Basilica di Sant’Antonio. Mi-am dorit să ajung aici încă de acum câțiva ani, când am vizitat Chiesa Matrice din Scilla (am scris o povestioară aici https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/11/12/patronul-lucrurilor-pierdute/) și am un sentiment de recunoștință pentru gândul care m-a adus aici.

În Piazza del Santo, distribuția celor prezenți era, de asemenea, condiționată de umbră. Soarele cădea direct pe bazilică, luminând într-un mod special cele opt cupole bizantine. Am rămas fără cuvinte, chiar fără cuvinte! E o construcție impresionantă ridicată în onoarea Sfântului Anton, ”Sfântul” așa cum este el numit. Citesc în broșura primită la hotel că fațada bazilicii este în stil romanic-lombard, iar arcadele care încadrează intrările sunt gotice. În plus, clopotnița are ceva din minaretele islamice. Poți avea imaginea întregii grandori chiar și numai dintr-o singură privire, din partea laterală a edificiului, dinspre Via M. Cesarotti. Din această poziție se văd cel mai bine cupolele, turnulețele, clopotnița și alte elemente de arhitectură care creează o imagine spectaculoasă.

Interiorul este absolut impresionant oriunde te-ai uita: lucrări de artă sacră, fresce care redau secvențe din viața Sfântului Anton, stucaturi elaborate, cupolele redefinite pentru a completa interiorul, ornamente aurite, sculpturi în materiale prețioase și altarul realizat de Donatello. Câtă iubire răzbate din efortul de a crea ceva atât de măreț pentru a onora credința! Am impresia că nu există centimetru scăpat din vedere. Precum la Abatia di Santa Giustina, mai multe capele decorează laturile bazilicii. Nu a trebuit să caut prea mult după Capela Sfântului Anton. De cum am pășit în interior, mi-a atras atenția un șir de oameni și mi-am imaginat că acolo trebuie să fie. M-am îndreptat pe partea stângă și am urcat o mică rampă pentru direcționarea vizitatorilor, amenajată probabil din timpul pandemiei. Am pășit printre coloanele frumoase și am ajuns lângă locul în care a fost depus trupul Sfântului. Fiecare dintre cei prezenți își așezau câte o mână pe placa de marmură verde care acoperea mormântul și își aplecau capul într-un gest de rugăciune. Câtă intensitate, speranță și credință era în gesturile acelea!

Am vizitat apoi Cappella della Madonna Mora (Capela Fecioarei Negre), cea în care a fost inițial înmormântat Sfântul Anton, și Cappella del Tesoro  în care sunt adăpostite sfintele lui relicve.

Nu știu când a trecut timpul, de fapt nici nu știu cât timp am petrecut acolo, dar într-un târziu am părăsit spațiul acela încărcat de religiozitate și m-am alăturat grupului care se împrăștiase pe la tarabele din Piazza del Santo. Opera lui Donatello plasată la unul dintre colțurile bazilicii, statuia ecvestră care îl reprezintă pe Gattamelata, este orientată cu fața spre Hotelul Donatello, astfel ne-a ajutat să descoperim direcția în care se află una dintre casele în care a locuit Galileo Galilei în cei 18 ani cât a fost profesor la Universitatea din Padova. Ne îndreptăm așadar pe lângă hotel, pe Via del Santo și, după câțiva zeci de metri, părăsim străduța îngustă și umbroasă și urmăm săgeata care ne indică Via Galileo Galilei. Încercăm să privim inscripțiile pentru a depista locuința în care a trăit Galileo între 1601 și 1610.

La numărul 17, descoperim o clădire cu portic, care are o inscripție mică. Deasupra însă este o placă în care i se aduc mulțumiri lui Galileo pentru atenția asupra „la lingua di ruzzante”. De la etajul acestei case, Galileo a privit pentru prima dată cerul cu telescopul și a descoperit lunile lui Jupiter. Nu o putem vizita, așa că ne mulțumim să ne încărcăm cu energia locului și ne continuăm călătoria prin Padova.

Ne îndreptăm spre faimoasa Universitate din Padova, pe traseul pe care, cu mai bine de 400 de ani în urmă mergea și Galileo. Străduțele înguste și întortocheate dau un farmec aparte locului. Nu există nici un rond de flori, niciun copăcel. Clădirile par a fi fost ridicate în perioade diferite, dar se îmbină perfect, astfel că la fiecare pas găsești ceva interesant de văzut.

Universitatea din Padova a funcționat, în perioada medievală, în Palazzo del Bo, dar astăzi dispune mai multe locații. Aflu că și aceasta, precum cea de la Cambridge a fost înființată după ce câțiva profesori și studenți s-au stabilit la Padova, după ce au părăsit Bologna din motive legate de libertatea de exprimare și de privilegiile academice. Nu e de mirare că Universitatea și-a luat deviza „Universa Universis Patavina Libertas ” (Libertatea paduană este universală pentru toată lumea).

Faima sa a adus aici cele mai strălucite dintre mințile europene, printre care și un conațional. Din scrierile lui Iorga aflăm că, în 1667, stolnicul Constantin Cantacuzino a sosit la Padova „cu lădișoara cea de nuc” și a fost găzduit de preotul Alviz Florie, pentru 15 ducați pe lună, apoi de „jupăneasa Verghinia Romana”. Am încercat să depistez măcar una dintre locații, dar nu am reușit.

Zona este populată de piețe care mai de care mai pitorești. Între Piazza delle Erbe și Piazza dei Frutti se află Pallazo della Ragione, o clădire simbol a orașului, decorată cu fresce și care adăpostește o realizare experimentală și artistică a Pendulului lui Foucault.

Nu departe se află Piazza dei Signori, un spațiu foarte animat, dominat de Chiesa di San Clemente și, în partea opusă, de Torre Dell’Orologio (Turnul cu ceas).

 La Cappella degli Scrovegni din Piaţa Garibaldi am ajuns destul de târziu pentru a mai intra, dar sunt sigură că merită văzut interiorul proiectat de Giotto, decorat cu fresce foarte bine conservate.

În drumul spre întoarcere, ne-am oprit la Cafeneaua Pedrocchi pentru că ne fusese recomandată de toată lumea. În Italia, cei mai mulți preferă espresso – o cafeluță cât un degetar, dar foarte concentrată – și o beau ca pe un shot. Cu asta nu am reușit să mă împac!

 Am colindat străduțele care păstrează atmosfera vremurilor trecute, în care au trăit probabil un pețitor precum Petruchio sau o tânără fermă precum Katherina, așa cum și-a imaginat și Shakespeare în comedia „Îmblânzirea scorpiei”, care se petrece pe fundalul acestui spectaculos oraș. 

Zagreb și Lacurile Plitvice

Vacanța în grupuri mari poate fi o variantă bună dacă programul permite și anumite opțiuni independente. Chiar dacă serile petrecute împreună cu prietenii sunt foarte plăcute, orele nesfârșite de plajă sau goana după cumpărături s-ar putea să nu fie apreciate de toată lumea. Pe de altă parte, dorința de a vedea cât mai multe, de a descoperi locuri pline de semnificații, poate deveni obositoare sau plictisitoare pentru cei care nu au astfel de pasiuni. Însă anul acesta, planul de vacanță în grup a fost atât de divers și de permisibil încât a dat fiecăruia șansa de a se desfășură după bunul plac și, în plus, am putut introduce și eu câteva puncte pe hartă.

Am decis să ne reunim, care cu avionul, care cu mașina, și să începem călătoria de la Zagreb, un oraș pe care l-am descoperit în acea primă după-amiază, într-o lumină neașteptat de frumoasă. Dar, recunosc că am fost puțin surprinsă. Cu câțiva ani în urmă am vizitat Splitul și Stari Gradul (despre care am scris aici:https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/05/01/o-dupa-amiaza-la-stari-grad/ ), care mi-au lăsat o impresie mai apropiată de spiritul occidental. În schimb, Zagrebul ne-a întâmpinat cu binecunoscutele construcții comuniste, ambiționate în a-și pune și aici pecetea inconfundabilă.

După un drum de 10-11 ore și după o noapte albă, nu-mi doream decât să prind câteva minute de odihnă, la hotel, înainte de a ne întâlni cu toții și de a explora orașul. Nu s-a întâmplat, dar și oboseala a dispărut ca prin minune!

Hotelul era foarte asemănător fostelor noastre UGSR-uri de prin stațiuni: un complex de clădiri care înconjura o curte semideschisă, destul de îngrijită, și o recepție așezată în mijlocul unui hol imens, decorat doar cu câteva piese de mobilier de pe la sfârșitul secolului trecut.

Piața Republicii Croația

Zona Zagrebului în care se afla hotelul era, de fapt, Donji Grad (Orașul de jos), partea mai recentă a orașului. Seamănă oarecum cu Bucureștiul, dar este mult mai aerisit și mai puțin aglomerat. Străzile largi despart clădiri din secolele nouăsprezece – douăzeci care îndeplinesc diferite roluri administrative, culturale sau educaționale.

Pentru a intra în atmosfera locului, ne oprim la o cafea și o delicioasă plăcintă autohtonă de brânză sărată numită Zagorski štrukli (foarte asemănătoare burekului). Liniștea nefirească pentru o capitală este din când în când risipită de trecerea tramvaiului albastru – un albastru clar, puternic, masculin.

Ni se recomandă să vedem Gornji Grad – orașul de sus, care este destul de aproape de Trg Republike Hrvatske (Piața Republicii Croația), un spațiu foarte larg, dominat de clădirea Teatrului Național Croat – inaugurat în octombrie 1895, în prezența lui Franz Joseph -, dar și de alte construcții impozante care imprimă o anumită monumentalitate locului. Chiar și numai citind lista cu numele pe care le-a purtat această piață de-a lungul timpului poți considera că ai asistat la o lecție de istorie a Croației.

Teatrul Național

Drumul se îngustează imediat ce trecem de piață. Strada se animează, semn că ne apropiem de o zonă centrală. Și într-adevăr, la capătul ei dăm direct în strada Ilica, una dintre cele mai lungi și mai vechi din Zagreb. De o parte și de alta sunt magazine în jurul cărora găsim forfota specifică unui mare oraș. Trecem de statuia poetului și călugărului franciscan Andrija Kačić și ne îndreptăm spre micuțul funicular („cel mai scurt din lume”) care face legătura între Orașul de jos și Orașul de sus. Distanța este foarte, foarte mică, așa că există și varianta de a merge pe picioare, folosind treptele pe care trebuie să le cauți puțin, pentru că nu sunt foarte bine marcate.

Ne oprim pentru a privi orașul din acel punct înalt, iar priveliștea este minunată!

Turnul Lotrščak

Gradec era, în epoca medievală, un oraș fortificat, înconjurat de ziduri de piatră. Unul dintre simbolurile de atunci și ale Zagrebului de astăzi este Turnul Lotrščak, cel de unde bat clopotele în fiecare zi, la ora prânzului. In secolul al XIII-lea, când a fost ridicat, rolul lui era de a apăra partea sudică a orașului. Clopotul care atârna în turn anunța, la lăsarea întunericului, închiderea porților care protejau locuitorii de prădători sau de invaziile tătare. De asemenea, clopotul din turn avertiza oamenii în cazul producerii vreunui incendiu sau în caz de calamități naturale. (un fel de Red Alert medieval). Turnul se poate vizita și am înțeles că la ultimul etaj există un tun cu o poveste interesantă.

Am decis să ne îndreptăm pe lângă zidul turnului și am ajuns în dreptul unei clădiri care s-a dovedit a fi Muzeul relațiilor destrămate. Așa că dacă vrem să lăsăm lumii o urmă a iubirilor noastre pierdute putem dona acestui muzeu un obiect relevant însoțit de povestea din jurul lui. Sau măcar putem cumpăra o gumă de șters amintiri neplăcute!

Ne îndreptăm apoi spre ceea ce croații consideră emblema Zagrebului, Biserica Sf. Marcu. Din păcate, accesul nu era permis când am ajuns, dar am avut totuși posibilitatea de a o privi de după gardul împrejmuitor. Ceea ce atrage imediat atenția este acoperișul foarte colorat, care redă stema Zagrebului și însemnul vechiului Regat Triunitar Autonom format din Croația, Dalmația și Slavonia. Este una dintre cele mai vechi clădiri din Zagreb, iar după elementele arhitecturale și de decor s-a determinat că biserica a fost ridicată în secolul al XIII-lea și refăcută un secol mai târziu. Clădirile care împrejmuiesc piața Sf. Marcu au îndeplinit de-a lungul timpului diferite roluri administrative și continuă să fie utilizate în acest scop.

Tot din secolul al XIII-lea datează și Poarta de piatră, singura rămasă dintre cele patru care se deschideau în zidul vechi care înconjura orașul. Poarta a ars într-un incendiu, în secolul al XVIII-lea, însă o icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul a rămas neatinsă de foc. Când a fost reconstruită, localnicii au amenajat un altar în interiorul porții, în care au așezat icoana.

Chiar la intrarea pe poartă, dinspre strada Kamenita, am descoperit și farmacia în care se spune că a lucrat, prin anul 1399, Nicolo Alighieri, unul dintre descendenții lui Dante Alighieri. 

Am coborât apoi spre cartierul Kaptol pentru a vedea Catedrala din Zagreb, aflată și aceasta în renovare, socotind după gardul care o înconjura.

Am trecut prin piața de flori și ne-am îndreptat spre piata centrala Ban Jelačić, unde domină statuia celebrului Josic Jelačić, pe cal și cu sabia ridicată. Povestea acestei statui e foarte interesantă: a servit inițial pentru a aduce un omagiu luptei împotriva Ungariei (iar poziționarea sabiei a avut un rol important), a fost apoi retrasă, pentru ca, după 1991 să fie reașezată în piață.

Ne-am gândit să ne încheiem plimbarea cu o seară petrecută la una dintre terasele de pe strada Tkalčićeva. Aici părea că s-a strâns tot orașul. Era o atmosferă de weekend și părea că toată lumea a ieșit la cină.

Așa că ne-am integrat și noi rapid în spiritul orașului și am încheiat scurta noastră vizită în Zagreb cu celebra bere roșie, Grička vještica.

Nu am reușit să văd decât o mică parte din oraș, dar am descoperit un loc cu oameni mândri, care își respectă simbolurile, istoria, legendele, limba. Un oraș minunat!

După popasul nesperat de plăcut de la Zagreb ne-am îndreptat spre prima noastră destinație din program: Lacurile Plitvice (Plitvička jezera). Am decis să plecăm din Zagreb dimineața următoare, cât se poate de devreme. Eu mai vizitasem Parcul Național Lacurile Plitvice cu câțiva ani în urmă, de aceea am fost foarte încântată să revăd acele extraordinare locuri și să retrăiesc senzațiile atât de plăcute. Parcul este uriaș și este alcătuit dintr-un lanț de lacuri succesive, legate între ele prin cascade de o frumusețe aparte.

După aproximativ două ore și cu tichetele deja procurate online am ajuns la intrarea în parc și am lăsat mașina în parcarea amenajată chiar în pădure. De la Intrarea nr. 1, toate traseele pornesc de la Lacurile de sus și coboară spre cele de jos, iar de la Intrarea nr. 2, traseele sunt în urcare. La un moment dat se vede clar diferența de înălțime parcursă, dar nu este un urcuș dificil deloc. Nu numai că e fragmentat, dar ești atât de  absorbit de spectaculoasele priveliști care te înconjoară, astfel încât nu pare să conteze altceva.

Din câte mi-am dat seama, traseul H (ales data trecută) și traseul C (cel de acum) sunt aproximativ asemănătoare și ambele pot fi parcurse în 4-6 ore, cu mențiunea că primul este în coborâre, iar cel de-al doilea în urcare. Tot ce trebuie făcut este să nu fie scăpate din ochi plăcuțele de orientare. Întregul circuit se desfășoară pe cărări montane și pe podețe construite peste lacuri, de aceea e importantă încălțămintea. Lacul Kozjak este singurul traversat cu vaporașul, iar în apropierea docurilor există un restaurant de unde pot fi cumpărate gustări și apă, în cazul în care am pierdut asta din vedere. Tot în costul biletului intră și o plimbare cu un soi de trenuleț panoramic care ne ajută să parcurgem o mică parte din traseu. Dacă data trecută am fost mult mai atentă să nu greșesc drumul, acum m-am lăsat absorbită de peisaj, m-am bucurat de soare și de felul în care se reflecta în apă, de foșnetul pădurii și de zgomotul cascadelor, de apa turcoaz, verde smarald sau albastru închis…

La fel de mult a părut că se distrează și cățelușa mea, Moca. L-a început, a avut o mică ezitare în a pune piciorușele pe punțile de lemn, dar, la final, părea că e la ea acasă.

Deși ne-am oprit de câteva ori, am așteptat la coadă să luăm vaporașul și trenulețul, am parcursul întregul traseu în aproximativ cinci ore. M-am bucurat de fiecare minut petrecut acolo și mi-aș dori să revăd locul și în alt anotimp, poate toamna.

Samuel Pepys – Jurnal

Mens cujusque is est quisque. (Cicero)

Samuel Pepys. Jurnal (1660-1669), în românește de Costache Popa și Ileana Vulpescu, București, Editura pentru Literatură Universală, 1965

Memorialistica – memorii, jurnale, cronici, autobiografii, corespondență, confesiuni, însemnări sau note personale – întreaga literatură de gen este o lectură fascinantă, cu toate că nu întotdeauna textele au fost scrise cu vreo intenție literară. Totuși, nu este exclus ca cei care au dorit să păstreze astfel o urmă a vieții lor, a frământărilor pe care le-au trăit sau o amintire a evenimentelor la care au fost martori să se fi gândit că înregistrările, indiferent de forma lor, ar putea fi citite de ochi străini, în viitor. Asta se poate presupune și despre Jurnalul lui Samuel Pepys, care, deși nu a fost scris pentru a fi publicat, din felul minuțios în care a fost redactat, legat și catalogat de către autor, putem deduce că acestuia i-a trecut prin gând sau poate chiar și-a dorit ca acest jurnal să fie citit după moartea lui. Mai mult decât atât, chiar dacă Pepys a stenografiat înscrisurile (după același sistem tahigrafic învățat la Cambridge și folosit frecvent de contemporanii săi, printre care și Isaac Newton), el a avut grijă ca, undeva în bibliotecă, să lase cheia de descifrare a sistemului de scriere. Caietele au fost decriptate și publicate într-o primă ediție, înainte de a fi fost găsit codul, astfel că există mai multe variante care redau textul fie decodat după cheia lăsată de Pepys, fie de dinainte, fie o îmbinare a celor două.

Volumul acesta, singura traducere în limba română din câte cunosc, are și plusuri și minusuri. Este o reeditare a ediției prescurtate și îngrijite de bibliotecarul de la Biblioteca Pepysiană din Cambridge, Sir Owen Frederick Morshead, și publicate de G. Bell and Sons, la Londra în 1932. Majoritatea pasajelor neincluse în acest text sunt relatări din viața intimă (mă gândesc că Pepys a codificat textul și din dorința ca tocmai aceste însemnări compromițătoare să nu cadă, prozaic, pe mâna soției sau, mai rău, a persoanelor influente despre care a scris în termeni nu tocmai măgulitori). Însă ceea ce lipsește din ediția în limba română sunt imaginile. În variantele britanice, editorii au inclus ilustrații relevante menite, pe de o parte, să recreeze imaginea epocii și, pe de altă parte, să agrementeze textul cu oarece umor.

La plusuri însă avem traducerea realizată de Costache Popa și Ileana Vulpescu și excepționala prefața semnată de nimeni alta decât Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

Dar cine a fost Samuel Pepys? Personal, de numele lui m-am „lovit”  în două rânduri. Prima dată, în timp ce savuram un delicios Eton mess la una dintre mesele din fața pubului londonez cu nume straniu, „The Hung, Drawn & Quartered” (Spânzurat, decapitat și spintecat), am zărit pe unul dintre zidurile sale exterioare cea mai bizară inscripție „I went to see Major General Harrison hang, drawn and quartered. He was looking as cheerful as any man could in that condition. Samuel Pepys, 13th October 1660”. Carevasăzică de aici și-a luat numele restaurantul.

Mi-am notat undeva în minte să caut despre acest domn. Aproape uitasem de el când am fost la Cambridge și am dat peste Biblioteca Pepys (Pepysiană) de la Colegiul Magdalen. Biblioteca lui Samuel Pepys – documente, incunabule și cărți rare (vreo 3000)  – și obiecte de mobilier care-i aparținuseră acestuia alcătuiesc acum o frumoasă colecție publică. Printre cele mai importante documente păstrate acolo sunt cele șase volume manuscrise ale jurnalului pe care autorul l-a ținut timp de 10 ani – de la 27, la aproape 37 de ani -, între 1659 și 1669, documente din care este extras și textul inscripției pe care o zărisem.

Samuel Pepys (1633 – 1703) era fiul unui modest croitor londonez. Nu făcea parte din casta nobiliară, dar a urmat studii la Cambridge și a ajuns un înalt funcționar al Amiralității Britanice. Se bucura de  protecția lui Edward Mountagu, lordul Sandwich, pe care îl numește în jurnal My Lord. Și-a început Jurnalul în prima zi a anului 1659, cu câteva luni înainte de a fi numit în mult doritul post de secretar, care i-a adus nu numai un venit considerabil, ci și o poziție socială privilegiată. A renunțat să mai noteze în Jurnalul în ziua de 31 mai 1669 din cauza problemelor de vedere cu care se tot confruntase în ultimul timp. Șase luni mai târziu, în același an, soția lui va muri, la numai 29 de ani, răpusă de tifos.

Era un orator desăvârșit, frecventa biserica cu regularitate, nu rata nicio reprezentație a trupelor de teatru londoneze și era un fin cunoscător al muzicii. Cânta la flaut, clarinet, vioară…. Cel mai mult însă prețuia cărțile pe care le procura ori de câte ori avea ocazia. Considera educația una dintre obligațiile unui bărbat, de aceea s-a îngrijit ca fratele lui mai mic să studieze la Cambridge, la Christ’s College. El însuși absolvise Magdalen College.

În rest, se bucura întotdeauna de o masă copiosă și cu vin din belșug și era un mare admirator al femeilor … și chiar mai mult. Un om de lume, cum ar spune bunica mea.

Din primele rânduri ale Jurnalului aflăm că, la acel moment, Pepys locuia împreună cu soția și cu singura lor sevitoare pe Axe Yard, o stradă care se afla foarte aproape de actuala și celebra Downing Street. De altfel, din Jurnal aflăm că, la un moment dat, domnul George Downing – cel care va da și numele străzii – îi devenise un fel de șef, „e un om atât de zgârcit, că nici nu vreau să-l văd” (p. 69).

La început se descurca destul de greu și era nevoit să împrumute bani de la prieteni pentru cheltuielile de zi cu zi. Din propriile povestiri reiese că era genul mercantil și foarte chibzuit atunci când venea vorba de bani. Ținea evidența fiecărui împrumut, a câștigurilor și a cheltuielilor cu o rigoare care ar fi obosit pe oricine altcineva. De altfel, începuse să-i placă filosofia binefăcătorului său: „în general nu leafa îmbogățește pe om, ci prilejurile de a câștiga bani pe de lături, cât este în slujbă” (p. 77). Nu poate să nu mă uimească și uneori să mă amuze excesiva și permanenta lui grijă pecuniară: „cheltuielile cu mobilatul casei sunt atât de mari, încât mă tem că n-am să le pot acoperi dacă nu desfac una din pungile mele de o sută de lire” (p. 82). De altfel, când termină câte un caiet în care își scrie jurnalul și la finalul fiecărui an, face o scurtă analiză a stării sale financiare, care se reflectă, desigur, și în numărul din ce în ce mai mare de servitori. Pe tot parcursul lecturii am încercat zadarnic să-l disociez de Dinu Păturică al nostru.

Autoritar, energic și mereu în mișcare, a fost martorul perfect al epocii lui. A înregistrat fiecare eveniment, major sau casnic, cu aceeași rigurozitate. A descris actualitatea vremii succint și exact. A prezentat societatea și transformările prin care trecea „statul”, de la celebrul moment Rump Parliament – epurarea parlamentară din 1648, dizolvarea și, în final, repunerea lui în drepturi. Suntem în plină revoluție engleză, iar Pepys a înșiruit evenimentele recent traversate de Anglia republicană, condusă de controversatul Oliver Cromwell, unul dintre semnatarii sentinței de condamnare la moarte a regelui Carol I, devenit apoi Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. La doi ani după moartea lui Cromwell, regaliștii au recâștigat puterea, iar trupul i-a fost dezgropat, spânzurat și decapitat și apoi îngropat la piciorul spânzurătorii, alături de ceilalți vinovați de regicid. Ură grea! De altfel, am găsit în Jurnal și fragmentul care mi-a atras atenția pe zidul pabului din Londra: „am ieșit până la Charing Cross, ca să văd cum îl spânzură și-l spintecă în patru pe generalul-maior Harrison, căci acolo a avut loc execuția; dânsul părea cât se poate de vesel și bine dispus pentru un om în atare situație. S-a tăiat apoi funia, iar capul și inima au fost arătate mulțimii, la care au izbucnit strigăte puternice de bucurie.” Cu toate că era un act de răzbunare pentru uciderea lui Carol I, Pepys nu a împărtășit întrutotul entuziasmul mulțimii. Întors acasă și-a manifestat furia distrugând un coșuleț. Categoric, a fost afectat de ceea ce văzuse.

S-a îmbarcat și a plecat pe mare împreună cu protectorului lui, Edward Mountagu. La Haga l-a întâlnit pe regele Carol al II-lea aflat, la începutul anului 1660, în exil, iar toate acestea au condus, indirect, la obținerea postului de secretar al Consiliului Marinei. Această funcție i-a schimba cu totul modul de viață. De unde până atunci fusese nevoit să bată un cui în perete pentru a avea unde să-și așeze pelerina, acum s-a mutat într-o casă nouă cu perdele verzi de serj și tapet de piele aurită. În plus, noul statut îi permitea să fie destul de des în preajma regelui. Asta i-a dat prilejul să observe și să critice (în paginile jurnalului) comportamentul nesăbuit al noului suveran.

A făcut portretele celor mai cunoscute personalități ale vremii și ale membrilor familiei regale, a descris vestimentația, comportamentele în detalii cotidiene, moravurile și principiile epocii astfel încât avem un tablou complet al societății londoneze din secolul al XVII-lea. A fost prezent în miezul acțiunii, cautând permanent să afle ce se întâmplă, mergea zilnic la birou, frecventa restaurantele, teatrul și biserica, se implica în îndrăznețe aventuri amoroase, organiza acasă dineuri pentru a-și etala argintăria în fața prietenilor, aranja mariaje, mergea la cumpărături prin diverse prăvălii și librării, își vizita zilnic cunoștințele… Mă întreb însă cum a putut să fie atât de activ, îmbrăcat, după moda vremii, în haine greoaie, veste lungi cu gulere din dantele, pelerine sau mantale cu manșete largi, pantalonii bufanți, scurți până la genunchi și înzorzonați cu panglici și, peste toate, cu celebrele peruci cârlionțate.

Cu toate acestea, nu a ratat niciun eveniment: revenirea lui Carol al II-lea în Anglia, încoronarea din 23 aprilie 1661, ceremoniile regale, toată înșiruirea de execuții de pe Tower Hill și Tyburn, războaiele de cucerire și consecințele lor în plan uman, a surprins condiția femeii, a servitorilor, a soldaților și a răniților de război, vânzarea orașului Dunkerque, introducerea impozitului pe avere, dar și pagini impresionante despre ciuma care a lovit Londra începând din aprilie 1665 și despre incendiul, The Great Fire of London, din 1666.  Pepys descrie în detalii cutremurătoare drama prin care au trecut atunci locuitorii City-ului, dar, nu omite să ne spună și cum și-a îngropat el vinul și cașcavalul pentru a le salva din incendiu.

Mâncarea era o altă mare plăcere a lui, iar dacă citesc lista cu meniurile servite la numeroasele restaurante pe care le frecventa împreună cu soția sau cu prietenii, îmi explic frecvența gutei în rândul personajele despre care povestește: măruntaie de curcan gătite în grăsime, pate, plăcinte, pui împănat cu slănină, mâncare de măduvă de oase, buture de berbec, bere de Margate, bere mum (bere neagră din Germania), pulpă de vițel, mâncare de pasăre (trei pui și douăsprezece perechi de ciocârlii), limbă de vacă, heringi, crevete și brânză, mâncare din carne sărată de vacă și morcovi, scrumbii afumate la mic dejun, pulpă de berbec, botargo (icre de ton), jigou de berbec în cocă … carne și iar carne.

În ceea ce privește colecția sa de cărți, Jurnalul ne oferă multe detalii despre modul de constiture a ei, precum și mențiunile testamentare în legătură cu soarta bibliotecii. După câteva acte redactate, anulate, refăcute și apoi adnotate, celebra bibliotecă i-a revenit unui nepot, John Jackson, fiul Paulinei, sora mai mică a lui Samuel Pepys, cu instrucțiuni clare de păstrare intactă într-un spațiu special creat în cadrul unei universități. Dispozițiile sale testamentare sunt respectate întocmai și astăzi, după mai bine de 300 de ani.

„Am petrecut după pofta inimii, cum îmi place mie să petrec, aceasta fiind răsplata trudei noastre și ceea ce ne putem dori în astă lume”. (p. 534)

Cambridge: Mundus Transit et Concupiscentia Eius

Am tras adânc aer în piept, convinsă fiind că după Oxford, nimic la fel de frumos nu mi se mai poate întâmpla. Dar, ca mai toate convingerile mele, a dispărut și aceasta de parcă nu a existat niciodată.

King’s College Chapel

La Cambridge, am trăit plăcutul sentiment că mă aflu unde trebuie. E o armonie în toate! Să fie ceva în aer? Sau – mai știi?! – poate chiar este reală teoria aceea fantastică despre existențele eterice care acumulează gânduri, cunoștințe și conștiințe din toate timpurile… Dar mai bine las misterul acolo unde este și mă bucur de moment. O plimbare la Cambridge, fără țintă și fără plan. Un răsfăț!

Turistic vorbind, Cambridge-ul este copleșitor. Te lecuiește de autosuficiență și de orice tentativă de cădere în superioritate. Minți luminate și vizionare au făcut lucrurile să se întâmple pentru ca celorlalți, și întâmplător și ție, să-ți provoace emoții. Iți îndreaptă gândurile spre frumos și te abate de la mărunțișuri lipsite de sens. Dar desigur, frumusețea stă în ochii și în sufletul privitorului! Regăsesc aceeași monumentalitate grațioasă, lipsită de rigiditate, pe care am văzut-o și la Oxford. Nu știu însă dacă e corect să privesc comparativ cele două orașe. Părerea pe care ți-o formezi despre fiecare loc văzut este absolut subiectivă și ține, de cele mai multe ori, de experiențe care nu au nimic de-a face cu locul în sine. Așa este și cu oamenii!

Istoria Cambridge-ului e însă strâns legată de cea a Oxfordului, mai ales cea de început, când un incident sângeros a determinat migrarea unui număr însemnat de învățați – profesori și studenți- înspre Cambridge. Întreaga tărășenie a fost menționată de cronicarul englez Roger of Wendover în lucrarea Flores Historiarum (Florile istoriei). Pe scurt: în anul 1209, un student de la Oxford a ucis o femeie. Speriat, a fugit și s-a ascuns. Locuitorii furioși au mers la casa în care locuia și, pentru că nu l-au găsit, i-au ridicat pe cei trei tineri colegi cu care locuia făptașul. Deși aceștia nu aveau nicio vină, au fost duși la închisoare și apoi, spânzurați. De frica oxonienilor, ”robele” au părăsit orașul și s-au stabilit pe malul râului Cam.

Colegiile au împânzit, secol după secol, malurile râului. Astăzi, într-o plimbare cu autohtonele bărci plate, punts, dirijate cu ajutorul unor prăjini, te poți bucura de priveliști fără egal. De-o parte și de alta a râului Cam, pe așa-numitul The Banks, sunt înșiruite, ca într-o paradă exclusivistă, pajiștile și clădirile colegiilor, se înalță bisericile și bibliotecile…. cam tot. Aici se strâng turiștii și tot aici e locul de întâlnire al studenților.

De altfel, tot aici, sfârșitul anului universitar, care se întâmplă exact în această perioadă, e prilejul celebrelor baluri ale Universității din Cambridge. Participanții la ceremoniile May Balls respectă întotdeauna codul vestimentar black tie, ceea ce nu îi împiedică însă să se dezlănțuie la petreceri extravagante și zgomotoase, care țin câteva zile și nopți.

Universitatea din Cambridge are 31 de colegii, iar criteriile de admitere sunt foarte riguroase. Pe lângă rezultate excelente la examenele de specialitate, candidații trebuie să-și demonstreze pasiunea, motivația și libertatea în gândire. Universitatea le oferă toate instrumentele pentru a reuși, inclusiv reputația de a fi urmat aceleași colegii precum Isaac Newton, Erasmus din Rotterdam, Charles Darwin, Lord Byron, Oliver Cromwell, Stephen Hawking…

Apropo, e foarte interesant de văzut „Theory of Everything”, un film turnat în mare parte la Cambridge, despre viața și geniul lui Stephen Hawking. (https://www.imdb.com/video/vi974564377/?ref_=tt_vi_i_2)

Capelele și bisericile care însoțesc multe dintre colegii sunt ele însele opere ale arhitecturii. Au fost de-a lungul secolelor refugiul și sprijinul celor care și-au ridicat ochii către cer, dar și al celor care încearcă să găsească substituiri științifice. S-au solidarizat cu istoria locului și cu oamnii și au rămas neclintite în nobila lor misune.

Poarta medievală a Christ’s College, acolo unde au studiat, printre alții, John Milton și Charles Darwin, este cel puțin spectaculoasă. În epocă, porțile colegiilor aveau un rol important, ca și zidurile, de altfel. Lady Margaret Beaufort, mama regelui Henric al VII-lea, s-a preocupat de ridicarea și de dotarea Christ’s College. Ea este reprezentată deasupra intrării principale, într-o ținută modestă, cu o carte în mână, alături de blazonul familiei și de alte simboluri heraldice. Trebuie să recunosc că mi-a atras atenția stridența culorilor care contrastează cu simplitatea coloanelor. Dar ceea ce m-a intrigat sunt reprezentările celor două figuri ciudate care susțin blazonul regal. Două antilope cu cap de berbec. Aceleași figuri, într-o poziție aproximativ asemănătoare, se află și pe poarta principală a Colegiului St. John.

După o mică investigație am aflat că aceaste figuri reprezintă creatura mitologică numită Yale, iar simbolistica sa a evoluat de la „apărarea demnă”, la cercetarea și curiozitatea intelectuală. Porțile colegiilor din Cambridge pot fi o temă în sine, inedită și provocatoare. Și încă ceva interesant, numele Universității Yale este legat de bizara creatură.

Peste Trinity College aproape că am dat din întâmplare, plimbându-mă pe Trinity Lane, o străduță îngustă străjuită de zidurile clădirilor vechi. Colegiul se vede cel mai bine de pe râul Cam. Eu am aruncat doar o privire spre poarta din spate, pe unde este posibil să fi pășit și Isaac Newton. În curtea colegiului crește un pom, „mărul lui Newton”, însoțit de mențiunea că, prin înmulțiri succesive, este descendent al copacului din care a căzut mărul care i-a inspirat lui Newton teoria gravitației.

King’s College, fondat în 1441, este un ansamblu emblematic pentru Cambridge. Deși fotografia mea nu e întru totul relevantă pentru că surprinde doar colțul dinspre stradă al capelei colegiului (dar ce colț!) și un copac desfrunzit, îmi pare un mesaj despre trecerea cu demnitate a timpului și despre statornicie.

King’s College Chapel

Dar lecția timpului am aflat-o abia la Corpus Christi, cel mai vechi colegiu din Cambridge (1352). O bijuterie!

Corpus Christi College

E bizar cum tocmai cele mai vechi clădiri îmi plac cel mai mult, iar folosind timpul ca scuză (iarăși timpul!) sar peste modernisme. Absolut nedrept! Totuși, tocmai la Corpus Christi mi-a atras atenția o instalație care nu are nimic de-a face cu vechimea, ci dimpotrivă: The Corpus Clock.

The Corpus Clock

Cadranul ceasului este din oțel placat cu aur și este modelat sub formă de trei cercuri concentrice. Ceasul nu are „limbi” și nici numerele nu sunt marcate. Un led albastru clipește în dreptul orelor, minutelor și secundelor. Deasupra lui însă se află o făptură ciudată: un fel de insectă cu cap de pește răpitor: Cronofagul, devoratorul de timp. E o apariție lipsită de farmec care pare că se hrănește cu secundele noastre, încercând să ne demonstreze felul în care ne irosim viața și incapacitatea noastră de a opri timpul. (https://youtu.be/tcMQl6LfZ5Y)

Revenind la ceas, el nu marchează uniform clipele. Pare să se miște mai repede sau mai lent, întocmai cum percepem noi timpul: în momentele grele, timpul parcă stă în loc și zboară  în clipele fericite. Ceea ce e și mai interesant e că atunci când ceasul bate, se aude sunetul unui lanț care lovește un sicriu, amintindu-ne de realitatea morții (expresia „îți bate ceasul” e cum nu se poate mai potrivită aici, dar nu știu dacă englezii o folosesc).

Sub ceas este inscripția mundus transit et concupiscentia eius, într-o traducere aproximativă: „lumea şi plăcerile ei trec”. Versetul invită la reflecție, iar eu recunosc că îmi place lumea asta și vreau să gust fiecare clipă care îmi este îngăduită. 

Oxford: Dominus Illuminatio Mea

Pot spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ! Am lăsat nițel timpul să treacă pentru a fi sigură că nu confund entuziasmul de moment cu admirația, însă amintirea lui mă tulbură și acum, când scriu, la trei luni distanță.

Oxford! Un nume cu rezonanțe academice și cu o bibliotecă fabuloasă. Cam cu asta am plecat la drum. Și cu imaginile cuceritoare din seria Endeavour, în care personajul Morse este un genial absolvent al Universității din Oxford.

De la Londra putem ajunge la Oxford foarte ușor și rapid cu orice mijloc de transport: trenul, mașina sau autobuzul. Trenul pleacă la fiecare jumătate de oră din Paddington Station, gara care apare frecvent în romanele Agathei Christie și nu numai, și unde ne întâmpină statuia celebrului ursuleț Paddington. Putem ajunge la Oxford și cu autobuzul, de la Victoria Station. Cea mai bună variantă este însă călătoria cu mașina, pentru că ne putem abate după propria inspirație, să ocolim prin sate absolut fermecătoare sau pur și simplu să vizităm, în drum, un castel cu o istorie interesantă. E o călătorie fantastică! Dar trebuie avut grijă la norma de poluare a mașinii, pentru că în cam în toate orașele din UK, și desigur și în centrul Oxfordului, există zone cu emisii zero (ZEZ), în care accesul mașinilor e restricționat.

O parte a Oxfordului nu se deosebește prea mult de celelalte orașe englezești. Clădirile joase, cu un etaj sau două și cu mici spații comerciale la parter, se termină în intersecția The Plain, înainte de Magdalen Bridge, podul de peste Cherwell, râul care se îndreaptă fără grabă spre celebra Tamisa, celălalt râu ce străbate orașul. Și de aici, totul e altfel!

Prin secolul al X-lea, locul acesta nu era altceva decât o zonă prin care Tamisa putea fi traversată mai ușor de către proprietarii de turme („oxen’s ford” = vadul boilor) și probabil, cu timpul ar fi devenit un orășel ca toate celelalte, dacă n-ar fi prins viață, prin cine știe ce împrejurare, o dorință de cunoaștere a misterelor vieții.

Din perioada anglo-saxonă, preacademică, orașul mai păstrează o singură construcție: Turnul St. Michael. A fost ridicat în jurul anului 1040, ca parte a bisericii Sf. Michael, demolată între timp, și se remarcă printre celelalte clădiri, tocmai prin simplitate. Pietrele stivuite formează pereți aproape lipsiți de ornamente, cu excepția celor din dreptul ferestrelor și a crucilor modeste. Deși timpul i-a imprimat o aură spirituală, cândva turnul a fost închisoare pentru cei care urmau să fie executați.

Locul de execuție este astăzi marcat printr-o cruce din pietre, încastrată în vechiul pavaj de pe Broad Street. Nu am zărit nicio indicație, de aceea ar putea trece foarte ușor neobservat.

Locul de execuție de pe Broad Street

Singurul fel în care poți negocia cu trecutul este să înveți ceva din el. Oxfordul pare să prețuiască tot ce ține de propria istorie și, mai mult, s-a clădit pe lecțiile trecutului. Fiecare părticică a orașului e un tribut adus acestuia. Sincronizarea a avut și ea un rol important de la început. La puțin timp după ce apăruseră la Oxford primele forme academice de învățământ, regele Henry al II-lea le-a interzis tinerilor englezi să mai plece la studii în Franța. Majoritatea se îndreptau spre Universitățile din Paris, în timp ce în Anglia numărul studenților nu depășea, cumulat, câteva sute. Totuși, cercetătorii (britanici) consideră că măsura regală nu a avut un impact nici prea mare, nici imediat. Este posibil ca alte evenimente să fi contribuit mai mult la dezvoltarea centrului universitar de la Oxford: războaiele neîntrerupte cu Franța care îngreunau călătoriile pe continent; privilegiile regale de care se bucurau învățații; comunitatea de clerici stabilită aici și care promova învățătura în scopul reconcilierii filozofiei grecești cu teologia creștină… Cert este că intențiile pedagogice, inițial intim asociate credinței religioase, au radiat aici un spirit academic uriaș, sub motto-ul: Dominus Illuminatio Mea.

Nu a fost însă mereu o relație armonioasă între locuitorii orașului și purtătorii de „robe” – clerici, profesori și studenți – care au conturat existența orașului. Rezidenții au privit adesea cu ostilitate populația universitară, considerată a fi privilegiată, și nu de puține ori au avut loc tensiuni majore, sângeroase chiar. În urma unui astfel de conflict, un grup semnificativ de profesori și studenți a părăsit orașul și s-a stabilit la Cambridge, contribuind astfel la înființarea unui alt mare centru universitar. Ghizii au povești interesante de spus despre vrajba care a divizat secole de-a rândul orașul. Potrivit unei legende locale, în timpul epidemiei de ciumă, un grup de medici de la Colegiul Christ Church a descoperit o metodă bizară de a ține ciuma la distanță: consumul cojilor de cartofi. Dieta studenților devenise acum aproape exclusiv bazată pe noul aliment miracol. Bineînțeles, aceștia au protestat în toate modurile, inclusiv scrijelind pe o ușă a colegiului „No Peel” (fără coajă). Pare amuzant, dar adevărul este altul.

Ușa Colegiul Christ Church

De fapt, cuvintele care au fost inscripționate prin baterea unor cuie în ușă, erau un semn de protest al localnicilor împotriva lui Robert Peel, prim-ministru și fost student al Christ Church College, un activ susținător al reformelor protestante, în timp ce orașul era profund catolic. Inscripția este păstrată întocmai ca o amintire constantă a conflictului dintre oxonieni și „robe”.

În total, Universitatea din Oxford, una dintre cele mai vechi universități din lume, este alcătuită din 39 de colegii independente, risipite în tot orașul. Am petrecut o singură zi la Oxford și cel mai greu mi-a fost să aleg la ce să renunț. Chiar dacă nu am avut suficient timp, a fost o încântare să admir clădirile incredibil de frumoase, să pășesc peste urmele pașilor unor oameni absolut fascinanți, să respir un aer nou, să privesc localnicii relaxați, turiștii de-a dreptul uimiți, studenții cu zâmbete largi și cu priviri inteligente și am încercat tot timpul să-mi amintesc să respir.

Cele mai multe construcții sunt din piatră galbenă, iar soarele le face să pară de un auriu patinat. Dar, metaforic vorbind, strălucirea vine mai degrabă din interiorul lor – au studiat aici sute de oameni care au mișcat lumea și au modelat civilizația: regi, lideri politici, prim-miniștri, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel.

Referința religioasă a fost o constantă și s-a manifestat în toate aspectele, mai ales în arhitectura locului. Colegiile din Oxford au fost construite, în general, pe principiul amenajărilor mânăstirești, adică o serie de clădiri dispuse în jurul unei curți centrale, în careu (quadrangle). Dar asta nu înseamnă că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Fiecare colegiu reprezintă cu rigurozitate stilul perioadei în care a fost construit, e „bântuit” de miturile și de personalitățile care i-au configurat aura și, în general, fiecare colegiu e unic, în felul său.

Christ Church College. Sursa: (https://artuk.org/visit/venues/christ-church-university-of-oxford-7512 )

Christ Church este, fără îndoială, cel mai mare colegiu din Oxford, cu o impresionantă listă de absolvenți care se întrec în celebritate: W. H. Auden – poetul meu preferat, filosoful John Locke,  scriitorul A.K.A. Lewis Carroll (Charles Dodgson),  autorul povestirii Alice în Țara minunilor. E și o istorioară interesantă, care ți se va spune cu siguranță dacă vizitezi colegiul: Lewis, absolvent de Matematică și asistent la biblioteca colegiului, a invitat-o pe Alice Liddell, fiica în vârstă de 10 ani a decanului colegiului, la o plimbare cu barca. Se pare că acela a fost momentul în care fetița i-a inspirat scriitorului englez povestirea pe care a publicat-o fix trei ani mai târziu (1865). De altfel, Alice apare într-unul dintre vitraliile colegiului, iar poarta dinspre grădina decanatului îi poartă numele. Mai în zilele noastre, la Christ Church College s-au filmat câteva scene din „Henry Potter” și e interesant că se organizează chiar tururi speciale pentru fanii filmului.

Dacă Christ Church College este cel mai mare, Colegiul Magdalen este considerat cel mai frumos.

Turnul-clopotniță a fost construit în stilul gotic englezesc și este cea mai înaltă clădire din Oxford. Printre elementele decorative destul de des întâlnite, reprezentative pentru oraș, sunt turlele cu ”crockete”. Pe lângă rolul evident estetic, ele au și scopul de a comunica mesajul creștin, deoarece imită oarecum cârja arhierească și, în plus, sporesc prețiozitatea și verticalitatea clădirii. Înălțimea turnului și faptul că partea superioară este mai bogat ornamentată reprezintă, de asemenea, părți ale aceluiași mesaj spiritual.

Turnul Colegiului Magdalen

O parte dintre ferestrele mari și ascuțite ale colegiului dau spre malul râului Cherwell, iar întregul ansamblu are un farmec vechi, englezesc, distins și elegant. Aici, scriitorii C.S Lewis (Cronicile din Narnia) și J. R. R. Tolkien (Hobbitul, Stăpânul Inelelor) și-au citit cu voce tare lucrările în fața celorlalți membri ai cercului literar Inklings, iar mulți alți absolvenți ai colegiului au constituit elita societății britanice.

Oxford nu este un oraș foarte mare, de aceea, dacă nu cauți ceva anume sau nu poți rămâne mai mult, poți vedea, în trecere, zona turistică: cele mai vechi colegii – Balliol și Merton – înființate în 1263 și 1264; Queen’s College, cu o cupola precum un templu deasupra intrării – un exemplu superb de arhitectură neoclasică – proiectat de unul dintre arhitecții Catedralei St. Paul din Londra; All Souls College, cu vârfurile sale gotice; New College înconjurat de vechile ziduri ale orașului, iar a cărei intrare din spate duce spre celebrul quadrangle; Exeter College; Muzeul Ashmolean, Teatrul Sheldonian – prima clădire semicirculară din Anglia; uimitoarele capele cu vitralii medievale; pleiada de gargui; romanticul Pod al Suspinelor….

Un fast arhitectonic armonios, elegant și, desigur, eficient. Ei bine, acesta e locul care l-ar fi făcut fericit pe Maiorescu – în care formele și fondul sunt un tot, se susțin, se completează, coexistă real și viu. Îi demonstrează cum nu se poate mai bine teoria.

Gândul care m-a adus aici, de fapt, are un nume: Biblioteca Bodleiană – inima Oxfordului compusă din 28 de biblioteci academice! Ce misiune trebuie să fi avut această bibliotecă! Ce oameni au pășit în sălile ticsite de cărți! Istoria ei, colecțiile, arhitectura… totul e interesant. De altfel, englezii nu au avut niciodată vocația marginalilor, au făcut lucrurile in style.

 Ideea de a strânge într-un spațiu special și de a proteja documentele care serveau clerului și savanților a apărut la Oxford odată cu creșterea numărului colegiilor. Pe la 1320, Thomas Cobham, episcopul de Worcester a construit o clădire chiar lângă Biserica St. Mary, destinată a fi casa congregației universitare și bibliotecă pentru studenții din Oxford.

Biserica St. Mary

Dar în 1327, episcopul a murit, iar executorii testamentari i-au vândut impresionanta colecție de manuscrise noului (la vremea respectivă) Oriel College. Demersul a revoltat suflarea academică, astfel că în 1337, aceștia au organizat o mică răzmeriță și au recuperat cele 20 de cărți, cu forța. Disputa a durat însă până în 1410, când arhiepiscopul Arundel a plătit 50 de lire sterline (echivalentul a cca 30000, azi) pentru prețioasele volume, iar biblioteca a fost în cele din urmă deschisă.

Câțiva ani mai târziu, Humphrey, Duce de Gloucester, fratele lui Henric al V-lea al Angliei, a donat acestei biblioteci 281 de manuscrise, traduceri din greacă în latină ale operelor clasice. Comunitatea universitară a decis atunci că este nevoie de un spațiu mai generos pentru studiu. În plus, un anume domn Gutenberg meșterise o presă prin care putea multiplica pagină după pagină. În 1455, tipărise la mașinăria pe care o numise tiparniță, celebra Biblie cu 42 de rânduri, iar literele reproduceau exact scrisul de mână (unul dintre exemplare este păstrat la British Library și poate fi văzut în Treasure Room). Lumea cărților începea să se schimbe, așa că pentru a crea un spațiu pe măsura importanței lor, au mutat biblioteca la etajul nou construitei Divinity School, în 1480. În acele vremuri, bibliotecile erau amplasate deasupra sălilor de clasă pentru a beneficia de lumina soarelui și pentru a avea o umiditate cât mai scăzută.

Bibliotecile s-au confruntat de-a lungul secolelor cu inamici de toate felurile – jafurile, focul, războaiele -, dar cel mai distrugător dintre aceștia a fost mentalitatea. În 1550, de exemplu, în timpul Reformei, trimișii Regelui au scos tot mobilierul din universitate și au ars aproape toate volumele din colecția lui Humphrey pentru a elimina orice urmă a romano-catolicismului. Așa se face că, până astăzi s-au păstrat doar trei dintre volumele originale. Așadar, bibliotecile au înregistrat istoria și „pe propria piele”, nu numai în înscrisurile pe care le dețin!

Cel de care biblioteca din Oxford avea să-și lege definitiv numele, Sir Thomas Bodley (1545-1613), un erudit om politic care a avut și de el de suferit de pe urma persecuțiilor religioase, a extins edificiul și a reamenajat biblioteca, donându-și totodată colecția sa de 2000 de cărți.

Noua bibliotecă s-a redeschis pe 8 noiembrie 1602, iar Thomas James, un cleric anglican preocupat de descifrarea manuscriselor, a fost numit primul bibliotecar. James și-a dedicat o mare parte din timp căutând metode prin care să crească colecțiile și prestigiul bibliotecii. A înființat primele cataloage – unul dintre ele există încă – și un sistem foarte eficient de acces la documente. De asemenea, a negociat cu Stationers’ Company, un fel de colectură a librăriilor, să furnizeze Bibliotecii Bodleiene câte o copie a fiecărei cărți publicate, pe sistemul depozitului legal modern. În plus, a dus o politică extinsă de achiziții, a obținut donații și a mijlocit pătrunderea în bibliotecă a primelor cărți de literatură în limba engleză și în limbi străine.

Fondul inițial, la care s-au adăugat câteva colecțiile ulterioare, este denumit Biblioteca Duke Humphrey și funcționează în spațiul Old Library ca sală le lectură pentru cei care solicită documente mai vechi de 1641.

Clădirile construite de-a lungul timpului încadrează o curte pătrată, tipică pentru Oxford, numită Schools Quadrangle. Turnul care formează intrarea principală în bibliotecă este cunoscut sub numele de Turnul celor Cinci Ordine, iar poarta este decorată cu blazoane.

„Quad”-ul este înconjurat de sălile de clasă ale universității, așa cum au fost ele construite:  metafizică, astronomie, muzică,  lingvistică, geometrie, filozofie morală….  

La etaj este legendara bibliotecă a Ducelui Humphrey – o bijuterie cu rafturi din lemn lustruit și cu tavanul pictat, care adăpostește cele mai fascinante volume ale umanității: prima ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită în 1623, un exemplar original al lucrării Magna Charta din 1217 din care un șoricel a luat o bucățică pentru a-și completa prânzul…  

Ceea ce zărești imediat în curte este statuia de bronz a lui William Herbert, al 3-lea conte de Pembroke (1580–1630) și important susținător al bibliotecii, amplasată chiar în fața intrării principale a Bibliotecii Bodleiene. Pe una dintre fațetele soclului regăsesc inscripția „Dominus Illuminatio Mea”, iar în spatele statuii, deasupra intrării se află mesajul încrezător al lui Thomas Bodley: QUOD FELICITER VORTAT/ACADEMICI OXONIENS[ES]/BIBLIOTHECAM HANC/VOBIS REIPUBLICAEQUE/LITERATORUM/T.B.P.

Trebuie spus că majoritatea documentelor sunt păstrate în depozite, în condiții adecvate de temperatură și umiditate,  și numai o parte dintre volume sunt expuse în regim de acces liber la raft. Biblioteca Bodleiană oferă servicii de consultanță în sălile sale somptuoase și acces la informații prin toate mediile. Desigur, au dispărut celebrele liber catenatus – cărți de referință legate cu lanțuri de pupitre – dar nici astăzi biblioteca nu împrumută documentele la domiciliu.

Astăzi, biblioteca centrală este formată dintr-un  un grup de cinci clădiri: Biblioteca Duke Humphrey, Careul (Quadrangleul), Clarendon Building, Radcliffe Camera și moderna Bibliotecă Weston. În afară de acestea, există și alte biblioteci satelit care funcționează pe lângă colegiile din Oxford.

Weston Library

Biblioteca Centrală a Universităţii din Oxford, este o capodoperă a arhitecturii gotice din Anglia, iar Radcliffe Camera, aflată în apropiere, proiectată în stil neoclasic, este cea mai veche bibliotecă rotundă din țară. A fost construită între 1737 și 1749 și este clădirea-reper a Oxfordului. Este monumentală, fără îndoială, dar nu are acea rigiditate specifică, ci, mai degrabă, simetria și simplitatea coloanelor îi dau o anume fluiditate. Clădirea aceasta m-a cucerit!

Radcliffe Camera

Astăzi, Biblioteca Bodleiană, „Bodley”  sau „ Bod”- cum i se mai spune,  este a doua ca mărime din Marea Britanie, după British Library, și numără peste treisprezece milioane de volume. Dintre acestea aproape un milion de documente sunt organizate în colecții speciale, pe domenii ale cunoașterii. Majoritatea sunt incluse în programul Digital Bodleian și pot fi accesate online.

Viziunea lui Thomas Bodley  a fost urmată cu fidelitate în toți acești 400 de ani, astfel că biblioteca a devenit un spațiu accesibil pentru toată lumea, nu numai pentru personalul academic. Mai mult de jumătate dintre cei care folosesc serviciile bibliotecii nu au legătură cu niciuna dintre universități. Pentru a se înscrie, cei interesați trebuie să citească „jurământul” cu voce tare, în limba maternă, sau să semneze următoarea declarație:

 “Îmi iau angajamentul de a nu sustrage nici un volum din bibliotecă, de a nu scrie pe cărţi, de a nu le rupe paginile, de a nu le deteriora în nici un fel; de a nu aduce în bibliotecă nici o sursă de foc; de a nu fuma în bibliotecă; şi promit să mă supun tuturor regulilor impuse de bibliotecă”.

Pășesc și eu cu capul plecat în cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum și de care mă desprind cu greu. Am plecat cu un amestec de regret că nu am reușit să vizitez câte aș fi vrut și de fericire pentru ce am văzut.

 Pe clădirile atât de frumoase găsesc semnul solidarității  – steagul ucrainean fluturând liber și curajos.

%d blogeri au apreciat: