Posted in Călătorii

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0803Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină. Pășește în răcoarea dimineții și privește tăcut spre mare, spre limba aceea de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul. Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierderea” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0688

Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile a două case de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. Pentru că el și barca erau una, iar regula numărul unu era să nu fie zărit. Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri prevăzut cu un suport în vârf, pe care stă “observatorul”, cel care îl îndreptă spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu “împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

IMG_0644Din luna mai, peștele-spadă vine din ocean în această strâmtoare care separă nu numai două țărmuri, dar și legenda de istorie. Atras de obsedantele chemări homerice, își găsește perechea alături de care stă până în august.  Înoată nedespărțiți și își trăiesc povestea de dragoste între cer și coasta stâncoasă, ferindu-se de bărcile cu catarge înalte.

Harponistul o caută pe ea, de aceea peștele mascul nu o pierde nicio clipă din ochi. Ea e ținta. Dar harponistul știe. Știe că acolo unde este ea, este și el. Iar el va face totul pentru ea. Va lupta până la capăt, va face totul pentru a o elibera atunci când va fi străpunsă de metalul ascuțit al vânătorului. O vede luptându-se cu o forță inegală și simte pericolul pierderii ei. El încă se poate salva, pentru el ar fi simplu să plece cu o bătaie din coadă. Dar nu poate… nu fără ea.  O privește când e ridicată în barcă și simte că a pierdut totul. Își agită spada cu disperare într-o ultimă chemare. Simte metalul rece străpungându-i carnea și-l privește pe harponist în ochi. Bărbatul a venit în hainele lui cele mai bune să-i ia iubirea.

Mirosul de bergamotă mi-a adus aminte de povestea vânătorii peștelui-spadă care se sacrifică odată ce perechea lui e vânată, poveste auzită pe unul dintre malurile Strâmtorii Messina. Restul e imaginație.

IMG_0815

Advertisements
Posted in Gânduri

even-tide

IMG_5928

Ascundem mistere sub zâmbete,

ne măsurăm viața în ani netrăiți pe de-a întregul,

ne răsună muzica în minte, dar tânjim după liniște,

vedem curcubee, deși pășim cu ochii în pământ,

sufletele ne rămân acolo, chiar dacă pașii se depărtează,

proiectăm un mâine perfect inutil,

avem melancolii și tristeți… dar și toamne ca aceasta.

Posted in Learnings, Poezii

Lesson #10

DSC08480

De fi-va supărarea ta un punct în zare,
Această perspectivă mă miră și mă doare,
De fi- va supărarea ta un pumn de cuie,
Această răstignire mă moare și mă suie,
De fi-va supărarea ta pernă de pat
Pe care somnu-ți stă culcat,
De fi-va ea , așa cum pare,
O mică sau mai mare supărare,
Tu află acuma , mândra mea poveste,
Că, daca totu-i trecător , și asta este…

Horatiu Malaele

Posted in Artă, Călătorii

“…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt conflict care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Înființată cu secole înaintea faimoasei Bibliotecii din Alexandria, pe care de altfel a și inspirat-o, Biblioteca din Ninive oferă astăzi informații despre popoarele Orientului Antic, date și legende care altfel nu ar fi putut fi niciodată cunoscute. Ea impresionează prin diversitatea, dar și prin desăvârșita organizare a colecției, având multe dintre caracteristicile unei biblioteci din zilele noastre. Astfel, existau camere în care erau păstrate numai tăblițele cu conținut istoric, în altele se aflau cele religioase și cele dedicate magiei, urmate de inscripțiile geografice, științifice și literare.

Fiecare secțiune conținea o scurtă descriere pentru a identifica domeniul, iar la intrarea în camera de depozitare, chiar lângă ușă, exista o notificare asupra conținutului general al materialelor aflate în încăpere, precum și schema de ordonare a lor. Sistemul de catalogare era și el foarte modern, nemaintâlnit până la Assurbanipal, iar dezvoltarea colecțiilor era făcută după planurile scribilor special angajați cu descoperirea, colectarea și copierea materialelor.

Se cunoaște că o parte dintre tăblițele găsite la Ninive sunt inscripționate chiar de rege, iar în unele imagini, acesta apare cu un instrument de scris prins la centură, ca o dovadă a preocupărilor lui. Se poate spune despre Assurbanipal că era un colecționar în sensul de astăzi al termenului și putem considera că acesta ar fi unul dintre motivele alcătuirii colecțiilor sale, dar interesant este că, regele era pasionat până la obsesie de ocultism. Dezvoltase un întreg serviciu de colectare a informațiilor în încercarea de a prevesti viitorul, iar orice întâmplare căpăta importanță în sistemul lui de predicție. Acesta se baza pe testarea mai multor tehnici de ghicire a viitorului, iar rezultatele erau înregistrate și folosite ca experiențe pentru evitarea problemelor. Tăblițele expuse la British Museum din Londra prezintă adevărate ghiduri de interpretare a semnelor prevestitoare, manuale de inițiere în magie, dar și hărți destul de sofisticate cu distribuția stelelor pe bolta cerească.IMG_3807

În colecția lui Assurbanipal s-au găsit, de asemenea, un număr însemnat de materiale corespondente a ceea ce astăzi numim documente guvernamentale clasificate. Asemeni unei arhive moderne, notele informative ale spionilor și constatările acestora în legătură cu acțiunile secrete ale statului s-au păstrat în siguranță, depozitate în locurile neaccesibile din adâncurile palatului.

Biblioteca devenise un centru de interes, iar regele scrib se mândrea cu scrierile neprețuite păstrate în palatul de la Ninive. Pe lângă activitatea de colectare, scribii realizau și activități de cercetare astfel că, pe tăblițele descoperite se află și o listă aproape completă a conducătorilor antici din Orientul Apropiat, dar și numeroase relatări despre realizările militare și relațiile dintre regii asirieni și babilonieni. Aceștia au mai alcătuit liste de sinonime, tabele care ilustrează formele timpurii ale scrierii cuneiforme și un dicționar sumeriano-acadian, care a permis specialiștilor înțelegerea limbii acadiene. Nici viața de zi cu zi a cetății nu a rămas nemenționată. Circa 120 de tablete vorbesc despre obiceiurile locuitorilor, iar altele cuprind informații despre practicile medicale și plantele utilizate în tratarea diverselor afecțiuni.

Unul dintre cele mai cunoscute documente din această bibliotecă este o versiune a Epopeei lui Ghilgameș, cea mai veche lucrare literară a umanității. Aproape jumătate din cele 3600 de versuri ale poemului au supraviețuit în biblioteca regelui asirian, inscripționate în akkadiană pe 12 tăblițe de lut. În mod profetic, cea mai pătimașă dorință a personajului, aceea de a găsi viaţa veșnică, s-a împlinit prin aducerea la lumină a operei în sine, ceea ce i-a asigurat nemurirea.

“… iată ce li se cuvine muritorilor” (Epopeea lui Ghilgameș)

O privire în viitor sau un scurt răgaz în mijlocul unor momente petrecute în trecut, iată o experiență pe care aș fi tentată să o negociez.

Posted in Cărți, Recenzii, Uncategorized

Așteptându-i pe barbari

IMG_4878“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Magistratul întâlnește o fată schilodită și aproape oarbă, una dintre prizonierele barbare torturate. Se atașează de ea într-un mod aproape bizar și tot restul romanului magistratul se întreabă dacă o vrea pe ea sau doar urmele istoriei pe care le poartă trupul ei.  Odată cu venirea primăverii, se decide să o ducă pe fată alor ei, în deșert. Când se întoarce, fortul era ocupat de soldați: războiul împotriva barbarilor începuse. Acuzat de trădare, magistratul e închis și tratat ca un prizonier barbar. După câteva luni evadează, petrece o zi ascunzându-se prin fortul care acum era cu totul schimbat, apoi pleacă din fort, dar își dă seama că nu va putea supraviețui în deșert. Se întoarce, resemnat, în celulă. Sosește și armata de la vânătoarea de barbari. Aduc cu ei un șir de oameni legați și străpunși cu sârme (o descriere pe care am citit-o cu mare greutate) și încep să-i bată cu cruzime, în piața plină de curioși. Oripilat de lipsa de milă a soldaților și de entuziasmul populației care asistă la o astfel de scenă, magistratul se consideră singurul om de acolo care în străfundul inimii nu este barbar. Rațiunea îi dicta să se retragă în celulă, dar conștiința îl provoca să ia atitudine, să încerce să oprească acel măcel. Imediat ce a fost zărit, magistratul a devenit ținta furiei colonelului Joll, și curând cade zdrobit de ciocanul pe care acesta îl folosea într-o demonstrație furibundă de forță. Chiar și în momentele de maximă suferință, magistratul încearcă să-și stăpânească durerea și evită să devină ridicol. Însă umilințele la care este supus sunt de neimaginat. Este, în final, lăsat pe străzi, bătut, înfometat, dezbrăcat.

Locuitorii fortului, sătui de atacurile, jafurile și desfrâul soldaților încep să părăsească fortul. Până la urmă, Mendel pleacă și el împreună cu armata rămasă, părăsindu-l pe Joll în deșert împreună cu cei câțiva soldați cu care plecase iarăși la vânătoare de barbari. Când s-au întors și aceștia au fost primiți cu pietre. Finalul are acea notă de optimism pe care ți-o oferă un nou început.

Cartea e surprinzătoare. Sunt tentată să cred că un strigăt nuanțat împotriva Apartheidului, date fiind originile sud-africane ale autorului și anul în care a fost publicat romanul, 1980. Dar e mai mult, e o analiză a naturii umane aflate în fața pericolului, o paralelă între spiritele inevoluate și cele capabile de a înțelege dincolo de aparențe. Recomand!

Posted in Călătorii

Enfleurage à froid

 

IMG_3280Seducător, discret și întotdeauna grijuliu cu starea ta de spirit: parfumul. Cu gândurile astea și cu un zâmbet cât toată fața străbat dealurile care duc spre Grasse, într-o vizită neanunțată la subtilul meu prieten, parfumul.  Caut cu privirea plantațiile nesfârșite de flori înmiresmate, dar drumul șerpuiește numai printre case în jurul cărora sunt leandri, bougainvillea și măslini. Totul pare încremenit într-o vară fără sfârșit. Orașul mă întâmpină cu binecunoscuta zarvă de dimineață, când proprietarii spală caldarâmul din fața prăvăliilor și își așează marfa afară, pe suporturi. Orașul vechi are, ca peste tot în lume, farmecul altor epoci. Străduțele înguste traversează orașul într-o logică mediteraneană. Vizitez Cathedrale Notre Dame du Puy pentru momentul meu de spiritualitate și pentru a vedea picturile lui Rubens și Fragonard aflate în interior. La subsol, ca bonus, vizitez și o expoziție de pictură modernă a artiștilor locali.

IMG_3284

Clădirile vopsite în roșu, portocaliu sau galben-ocru poartă urmele secolelor trecute, dar și instalații moderne care pulverizează apă răcoroasă peste trecători, la orele amiezii. Dacă pe unele dintre aceste străduțe te trezești singur, altele sunt cuprinse de forfota turiștilor care se opresc la fiecare comerciant bucuros să-și prezinte marfa. În prăvălioarele rustice găsești tot felul de obiecte tradiționale, preparate provensale, parfumuri. Mă opresc în dreptul unui mic magazin de parfumuri în fața căruia sunt așezate vase uriașe cu flori proaspete. Proprietara mă întâmpină cu un surâs larg și începe să-mi descrie fiecare sticluță de parfum. Sunt așezate ca într-o colecție și-mi spune încântată că în partea din stângă sunt expuse aromele ei preferate, iar în dreapta sunt sticluțele cu parfumurile preferate de soțul ei. Îmi mărturisește că familia ei a produs parfum încă din secolul al XIX-lea. Nu numai aspectul ei mă contrariază, dar și limbajul. Pare că vorbește în franceză… și nu prea. Cu același zâmbet la care a adăugat un strop de mândrie îmi spune: “c’est l’occitan”. Desigur! Mistral și un val de întâmplări provensale – pe care le-am trăit  prin lecturi – îmi inundă sufletul. Părăsesc orașul vechi după un mic popas la un magazin de nuga de unde am plecat cu incredibil de multe mustrări pe conștiință.

IMG_3347

Parfumeriile Fragonard! Am pășit curioasă în clădirea galben-ocru cu obloane alb-bleu și am fost uimită de simplitatea utilajelor folosite în trecut. Am găsit interesant procedeul „enfleurage à froid”, o metoda de extragere a miresmei din flori prin presare pe un strat de grăsime. Istoria uzinei e o poveste în sine, la fel de parfumată ca licorile păstrate cândva în sticluțele și cutiuțele frumos decorate.

Odată satisfăcute simțurile olfactive am pornit să mi le încânt și pe cele vizuale. Iar pentru asta nu am trecut decât o străduță și am ajuns la casa în care a locuit Jean-Honoré Fragonard și unde acum sunt expuse copii după ciclul “Les Progrès de l’amour dans le coeur d’une jeune fille” realizat de pictor pentru doamna Du Bary.

IMG_3354

Îmi e greu să mă desprind de Grasse. Orașul are un parfum anume, o liniște și o căldură pe care le porți cu tine chiar și după ce te depărtezi.  Îmi propun, cu tonul acela aflat între optimism și neîncredere, să revin.