Oxford: Dominus Illuminatio Mea

Pot spune că am văzut unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pământ! Am lăsat nițel timpul să treacă pentru a fi sigură că nu confund entuziasmul de moment cu admirația, însă amintirea lui mă tulbură și acum, când scriu, la trei luni distanță.

Oxford! Un nume cu rezonanțe academice și cu o bibliotecă fabuloasă. Cam cu asta am plecat la drum. Și cu imaginile cuceritoare din seria Endeavour, în care personajul Morse este un genial absolvent al Universității din Oxford.

De la Londra putem ajunge la Oxford foarte ușor și rapid cu orice mijloc de transport: trenul, mașina sau autobuzul. Trenul pleacă la fiecare jumătate de oră din Paddington Station, gara care apare frecvent în romanele Agathei Christie și nu numai, și unde ne întâmpină statuia celebrului ursuleț Paddington. Putem ajunge la Oxford și cu autobuzul, de la Victoria Station. Cea mai bună variantă este însă călătoria cu mașina, pentru că ne putem abate după propria inspirație, să ocolim prin sate absolut fermecătoare sau pur și simplu să vizităm, în drum, un castel cu o istorie interesantă. E o călătorie fantastică! Dar trebuie avut grijă la norma de poluare a mașinii, pentru că în cam în toate orașele din UK, și desigur și în centrul Oxfordului, există zone cu emisii zero (ZEZ), în care accesul mașinilor e restricționat.

O parte a Oxfordului nu se deosebește prea mult de celelalte orașe englezești. Clădirile joase, cu un etaj sau două și cu mici spații comerciale la parter, se termină în intersecția The Plain, înainte de Magdalen Bridge, podul de peste Cherwell, râul care se îndreaptă fără grabă spre celebra Tamisa, celălalt râu ce străbate orașul. Și de aici, totul e altfel!

Prin secolul al X-lea, locul acesta nu era altceva decât o zonă prin care Tamisa putea fi traversată mai ușor de către proprietarii de turme („oxen’s ford” = vadul boilor) și probabil, cu timpul ar fi devenit un orășel ca toate celelalte, dacă n-ar fi prins viață, prin cine știe ce împrejurare, o dorință de cunoaștere a misterelor vieții.

Din perioada anglo-saxonă, preacademică, orașul mai păstrează o singură construcție: Turnul St. Michael. A fost ridicat în jurul anului 1040, ca parte a bisericii Sf. Michael, demolată între timp, și se remarcă printre celelalte clădiri, tocmai prin simplitate. Pietrele stivuite formează pereți aproape lipsiți de ornamente, cu excepția celor din dreptul ferestrelor și a crucilor modeste. Deși timpul i-a imprimat o aură spirituală, cândva turnul a fost închisoare pentru cei care urmau să fie executați.

Locul de execuție este astăzi marcat printr-o cruce din pietre, încastrată în vechiul pavaj de pe Broad Street. Nu am zărit nicio indicație, de aceea ar putea trece foarte ușor neobservat.

Locul de execuție de pe Broad Street

Singurul fel în care poți negocia cu trecutul este să înveți ceva din el. Oxfordul pare să prețuiască tot ce ține de propria istorie și, mai mult, s-a clădit pe lecțiile trecutului. Fiecare părticică a orașului e un tribut adus acestuia. Sincronizarea a avut și ea un rol important de la început. La puțin timp după ce apăruseră la Oxford primele forme academice de învățământ, regele Henry al II-lea le-a interzis tinerilor englezi să mai plece la studii în Franța. Majoritatea se îndreptau spre Universitățile din Paris, în timp ce în Anglia numărul studenților nu depășea, cumulat, câteva sute. Totuși, cercetătorii (britanici) consideră că măsura regală nu a avut un impact nici prea mare, nici imediat. Este posibil ca alte evenimente să fi contribuit mai mult la dezvoltarea centrului universitar de la Oxford: războaiele neîntrerupte cu Franța care îngreunau călătoriile pe continent; privilegiile regale de care se bucurau învățații; comunitatea de clerici stabilită aici și care promova învățătura în scopul reconcilierii filozofiei grecești cu teologia creștină… Cert este că intențiile pedagogice, inițial intim asociate credinței religioase, au radiat aici un spirit academic uriaș, sub motto-ul: Dominus Illuminatio Mea.

Nu a fost însă mereu o relație armonioasă între locuitorii orașului și purtătorii de „robe” – clerici, profesori și studenți – care au conturat existența orașului. Rezidenții au privit adesea cu ostilitate populația universitară, considerată a fi privilegiată, și nu de puține ori au avut loc tensiuni majore, sângeroase chiar. În urma unui astfel de conflict, un grup semnificativ de profesori și studenți a părăsit orașul și s-a stabilit la Cambridge, contribuind astfel la înființarea unui alt mare centru universitar. Ghizii au povești interesante de spus despre vrajba care a divizat secole de-a rândul orașul. Potrivit unei legende locale, în timpul epidemiei de ciumă, un grup de medici de la Colegiul Christ Church a descoperit o metodă bizară de a ține ciuma la distanță: consumul cojilor de cartofi. Dieta studenților devenise acum aproape exclusiv bazată pe noul aliment miracol. Bineînțeles, aceștia au protestat în toate modurile, inclusiv scrijelind pe o ușă a colegiului „No Peel” (fără coajă). Pare amuzant, dar adevărul este altul.

Ușa Colegiul Christ Church

De fapt, cuvintele care au fost inscripționate prin baterea unor cuie în ușă, erau un semn de protest al localnicilor împotriva lui Robert Peel, prim-ministru și fost student al Christ Church College, un activ susținător al reformelor protestante, în timp ce orașul era profund catolic. Inscripția este păstrată întocmai ca o amintire constantă a conflictului dintre oxonieni și „robe”.

În total, Universitatea din Oxford, una dintre cele mai vechi universități din lume, este alcătuită din 39 de colegii independente, risipite în tot orașul. Am petrecut o singură zi la Oxford și cel mai greu mi-a fost să aleg la ce să renunț. Chiar dacă nu am avut suficient timp, a fost o încântare să admir clădirile incredibil de frumoase, să pășesc peste urmele pașilor unor oameni absolut fascinanți, să respir un aer nou, să privesc localnicii relaxați, turiștii de-a dreptul uimiți, studenții cu zâmbete largi și cu priviri inteligente și am încercat tot timpul să-mi amintesc să respir.

Cele mai multe construcții sunt din piatră galbenă, iar soarele le face să pară de un auriu patinat. Dar, metaforic vorbind, strălucirea vine mai degrabă din interiorul lor – au studiat aici sute de oameni care au mișcat lumea și au modelat civilizația: regi, lideri politici, prim-miniștri, scriitori, câștigători ai Premiului Nobel.

Referința religioasă a fost o constantă și s-a manifestat în toate aspectele, mai ales în arhitectura locului. Colegiile din Oxford au fost construite, în general, pe principiul amenajărilor mânăstirești, adică o serie de clădiri dispuse în jurul unei curți centrale, în careu (quadrangle). Dar asta nu înseamnă că dacă ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Fiecare colegiu reprezintă cu rigurozitate stilul perioadei în care a fost construit, e „bântuit” de miturile și de personalitățile care i-au configurat aura și, în general, fiecare colegiu e unic, în felul său.

Christ Church College. Sursa: (https://artuk.org/visit/venues/christ-church-university-of-oxford-7512 )

Christ Church este, fără îndoială, cel mai mare colegiu din Oxford, cu o impresionantă listă de absolvenți care se întrec în celebritate: W. H. Auden – poetul meu preferat, filosoful John Locke,  scriitorul A.K.A. Lewis Carroll (Charles Dodgson),  autorul povestirii Alice în Țara minunilor. E și o istorioară interesantă, care ți se va spune cu siguranță dacă vizitezi colegiul: Lewis, absolvent de Matematică și asistent la biblioteca colegiului, a invitat-o pe Alice Liddell, fiica în vârstă de 10 ani a decanului colegiului, la o plimbare cu barca. Se pare că acela a fost momentul în care fetița i-a inspirat scriitorului englez povestirea pe care a publicat-o fix trei ani mai târziu (1865). De altfel, Alice apare într-unul dintre vitraliile colegiului, iar poarta dinspre grădina decanatului îi poartă numele. Mai în zilele noastre, la Christ Church College s-au filmat câteva scene din „Henry Potter” și e interesant că se organizează chiar tururi speciale pentru fanii filmului.

Dacă Christ Church College este cel mai mare, Colegiul Magdalen este considerat cel mai frumos.

Turnul-clopotniță a fost construit în stilul gotic englezesc și este cea mai înaltă clădire din Oxford. Printre elementele decorative destul de des întâlnite, reprezentative pentru oraș, sunt turlele cu ”crockete”. Pe lângă rolul evident estetic, ele au și scopul de a comunica mesajul creștin, deoarece imită oarecum cârja arhierească și, în plus, sporesc prețiozitatea și verticalitatea clădirii. Înălțimea turnului și faptul că partea superioară este mai bogat ornamentată reprezintă, de asemenea, părți ale aceluiași mesaj spiritual.

Turnul Colegiului Magdalen

O parte dintre ferestrele mari și ascuțite ale colegiului dau spre malul râului Cherwell, iar întregul ansamblu are un farmec vechi, englezesc, distins și elegant. Aici, scriitorii C.S Lewis (Cronicile din Narnia) și J. R. R. Tolkien (Hobbitul, Stăpânul Inelelor) și-au citit cu voce tare lucrările în fața celorlalți membri ai cercului literar Inklings, iar mulți alți absolvenți ai colegiului au constituit elita societății britanice.

Oxford nu este un oraș foarte mare, de aceea, dacă nu cauți ceva anume sau nu poți rămâne mai mult, poți vedea, în trecere, zona turistică: cele mai vechi colegii – Balliol și Merton – înființate în 1263 și 1264; Queen’s College, cu o cupola precum un templu deasupra intrării – un exemplu superb de arhitectură neoclasică – proiectat de unul dintre arhitecții Catedralei St. Paul din Londra; All Souls College, cu vârfurile sale gotice; New College înconjurat de vechile ziduri ale orașului, iar a cărei intrare din spate duce spre celebrul quadrangle; Exeter College; Muzeul Ashmolean, Teatrul Sheldonian – prima clădire semicirculară din Anglia; uimitoarele capele cu vitralii medievale; pleiada de gargui; romanticul Pod al Suspinelor….

Un fast arhitectonic armonios, elegant și, desigur, eficient. Ei bine, acesta e locul care l-ar fi făcut fericit pe Maiorescu – în care formele și fondul sunt un tot, se susțin, se completează, coexistă real și viu. Îi demonstrează cum nu se poate mai bine teoria.

Gândul care m-a adus aici, de fapt, are un nume: Biblioteca Bodleiană – inima Oxfordului compusă din 28 de biblioteci academice! Ce misiune trebuie să fi avut această bibliotecă! Ce oameni au pășit în sălile ticsite de cărți! Istoria ei, colecțiile, arhitectura… totul e interesant. De altfel, englezii nu au avut niciodată vocația marginalilor, au făcut lucrurile in style.

 Ideea de a strânge într-un spațiu special și de a proteja documentele care serveau clerului și savanților a apărut la Oxford odată cu creșterea numărului colegiilor. Pe la 1320, Thomas Cobham, episcopul de Worcester a construit o clădire chiar lângă Biserica St. Mary, destinată a fi casa congregației universitare și bibliotecă pentru studenții din Oxford.

Biserica St. Mary

Dar în 1327, episcopul a murit, iar executorii testamentari i-au vândut impresionanta colecție de manuscrise noului (la vremea respectivă) Oriel College. Demersul a revoltat suflarea academică, astfel că în 1337, aceștia au organizat o mică răzmeriță și au recuperat cele 20 de cărți, cu forța. Disputa a durat însă până în 1410, când arhiepiscopul Arundel a plătit 50 de lire sterline (echivalentul a cca 30000, azi) pentru prețioasele volume, iar biblioteca a fost în cele din urmă deschisă.

Câțiva ani mai târziu, Humphrey, Duce de Gloucester, fratele lui Henric al V-lea al Angliei, a donat acestei biblioteci 281 de manuscrise, traduceri din greacă în latină ale operelor clasice. Comunitatea universitară a decis atunci că este nevoie de un spațiu mai generos pentru studiu. În plus, un anume domn Gutenberg meșterise o presă prin care putea multiplica pagină după pagină. În 1455, tipărise la mașinăria pe care o numise tiparniță, celebra Biblie cu 42 de rânduri, iar literele reproduceau exact scrisul de mână (unul dintre exemplare este păstrat la British Library și poate fi văzut în Treasure Room). Lumea cărților începea să se schimbe, așa că pentru a crea un spațiu pe măsura importanței lor, au mutat biblioteca la etajul nou construitei Divinity School, în 1480. În acele vremuri, bibliotecile erau amplasate deasupra sălilor de clasă pentru a beneficia de lumina soarelui și pentru a avea o umiditate cât mai scăzută.

Bibliotecile s-au confruntat de-a lungul secolelor cu inamici de toate felurile – jafurile, focul, războaiele -, dar cel mai distrugător dintre aceștia a fost mentalitatea. În 1550, de exemplu, în timpul Reformei, trimișii Regelui au scos tot mobilierul din universitate și au ars aproape toate volumele din colecția lui Humphrey pentru a elimina orice urmă a romano-catolicismului. Așa se face că, până astăzi s-au păstrat doar trei dintre volumele originale. Așadar, bibliotecile au înregistrat istoria și „pe propria piele”, nu numai în înscrisurile pe care le dețin!

Cel de care biblioteca din Oxford avea să-și lege definitiv numele, Sir Thomas Bodley (1545-1613), un erudit om politic care a avut și de el de suferit de pe urma persecuțiilor religioase, a extins edificiul și a reamenajat biblioteca, donându-și totodată colecția sa de 2000 de cărți.

Noua bibliotecă s-a redeschis pe 8 noiembrie 1602, iar Thomas James, un cleric anglican preocupat de descifrarea manuscriselor, a fost numit primul bibliotecar. James și-a dedicat o mare parte din timp căutând metode prin care să crească colecțiile și prestigiul bibliotecii. A înființat primele cataloage – unul dintre ele există încă – și un sistem foarte eficient de acces la documente. De asemenea, a negociat cu Stationers’ Company, un fel de colectură a librăriilor, să furnizeze Bibliotecii Bodleiene câte o copie a fiecărei cărți publicate, pe sistemul depozitului legal modern. În plus, a dus o politică extinsă de achiziții, a obținut donații și a mijlocit pătrunderea în bibliotecă a primelor cărți de literatură în limba engleză și în limbi străine.

Fondul inițial, la care s-au adăugat câteva colecțiile ulterioare, este denumit Biblioteca Duke Humphrey și funcționează în spațiul Old Library ca sală le lectură pentru cei care solicită documente mai vechi de 1641.

Clădirile construite de-a lungul timpului încadrează o curte pătrată, tipică pentru Oxford, numită Schools Quadrangle. Turnul care formează intrarea principală în bibliotecă este cunoscut sub numele de Turnul celor Cinci Ordine, iar poarta este decorată cu blazoane.

„Quad”-ul este înconjurat de sălile de clasă ale universității, așa cum au fost ele construite:  metafizică, astronomie, muzică,  lingvistică, geometrie, filozofie morală….  

La etaj este legendara bibliotecă a Ducelui Humphrey – o bijuterie cu rafturi din lemn lustruit și cu tavanul pictat, care adăpostește cele mai fascinante volume ale umanității: prima ediție a pieselor lui Shakespeare, tipărită în 1623, un exemplar original al lucrării Magna Charta din 1217 din care un șoricel a luat o bucățică pentru a-și completa prânzul…  

Ceea ce zărești imediat în curte este statuia de bronz a lui William Herbert, al 3-lea conte de Pembroke (1580–1630) și important susținător al bibliotecii, amplasată chiar în fața intrării principale a Bibliotecii Bodleiene. Pe una dintre fațetele soclului regăsesc inscripția „Dominus Illuminatio Mea”, iar în spatele statuii, deasupra intrării se află mesajul încrezător al lui Thomas Bodley: QUOD FELICITER VORTAT/ACADEMICI OXONIENS[ES]/BIBLIOTHECAM HANC/VOBIS REIPUBLICAEQUE/LITERATORUM/T.B.P.

Trebuie spus că majoritatea documentelor sunt păstrate în depozite, în condiții adecvate de temperatură și umiditate,  și numai o parte dintre volume sunt expuse în regim de acces liber la raft. Biblioteca Bodleiană oferă servicii de consultanță în sălile sale somptuoase și acces la informații prin toate mediile. Desigur, au dispărut celebrele liber catenatus – cărți de referință legate cu lanțuri de pupitre – dar nici astăzi biblioteca nu împrumută documentele la domiciliu.

Astăzi, biblioteca centrală este formată dintr-un  un grup de cinci clădiri: Biblioteca Duke Humphrey, Careul (Quadrangleul), Clarendon Building, Radcliffe Camera și moderna Bibliotecă Weston. În afară de acestea, există și alte biblioteci satelit care funcționează pe lângă colegiile din Oxford.

Weston Library

Biblioteca Centrală a Universităţii din Oxford, este o capodoperă a arhitecturii gotice din Anglia, iar Radcliffe Camera, aflată în apropiere, proiectată în stil neoclasic, este cea mai veche bibliotecă rotundă din țară. A fost construită între 1737 și 1749 și este clădirea-reper a Oxfordului. Este monumentală, fără îndoială, dar nu are acea rigiditate specifică, ci, mai degrabă, simetria și simplitatea coloanelor îi dau o anume fluiditate. Clădirea aceasta m-a cucerit!

Radcliffe Camera

Astăzi, Biblioteca Bodleiană, „Bodley”  sau „ Bod”- cum i se mai spune,  este a doua ca mărime din Marea Britanie, după British Library, și numără peste treisprezece milioane de volume. Dintre acestea aproape un milion de documente sunt organizate în colecții speciale, pe domenii ale cunoașterii. Majoritatea sunt incluse în programul Digital Bodleian și pot fi accesate online.

Viziunea lui Thomas Bodley  a fost urmată cu fidelitate în toți acești 400 de ani, astfel că biblioteca a devenit un spațiu accesibil pentru toată lumea, nu numai pentru personalul academic. Mai mult de jumătate dintre cei care folosesc serviciile bibliotecii nu au legătură cu niciuna dintre universități. Pentru a se înscrie, cei interesați trebuie să citească „jurământul” cu voce tare, în limba maternă, sau să semneze următoarea declarație:

 “Îmi iau angajamentul de a nu sustrage nici un volum din bibliotecă, de a nu scrie pe cărţi, de a nu le rupe paginile, de a nu le deteriora în nici un fel; de a nu aduce în bibliotecă nici o sursă de foc; de a nu fuma în bibliotecă; şi promit să mă supun tuturor regulilor impuse de bibliotecă”.

Pășesc și eu cu capul plecat în cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum și de care mă desprind cu greu. Am plecat cu un amestec de regret că nu am reușit să vizitez câte aș fi vrut și de fericire pentru ce am văzut.

 Pe clădirile atât de frumoase găsesc semnul solidarității  – steagul ucrainean fluturând liber și curajos.

Aripile lui Nike

IMG_7739De câte ori revin undeva port cu mine și trecutul, privesc inevitabil totul prin ochii celei care a mai fost acolo. Mă înduioșează orice colțișor pe care îl recunosc și de care mă leagă o cât de neînsemnată amintire. Mă bucur de revenire ca și cum m-aș fi întors și în timp și parcă aștept să retrăiesc aceleași momente, aceleași senzații… Cum ar spune cineva mai înțelept decât mine: caut copite de cai morți! Dar dacă nu la Atena, atunci unde?

Atena este așa cum mi-o aminteam, o combinație între arhaismul rafinat și un mult prea balcanic nou, o tentație turistică și o revelație culturală răvășită de eternul vânt nordic, tragic și civilizator.

IMG_8101Adopt lentoarea grecilor și mă pun de acord cu codul violet de căldură răcorindu-mă cu iaurtul grecesc cu fructe, nuci și miere, în timp ce privesc ceea ce a mai rămas din clădirea Bibliotecii lui Hadrian. O ruină care își spune tăcută povestea, ziduri rănite de o istorie zbuciumată care au rezistat parcă pentru a ne aminti  de măreția de altădată a Atenei și de pornirile grecofile ale împăratului Hadrian.

Locul ales pentru construirea impozantului edificiu era, la începutul secolului I d.Hr, un perimetru prosper, cu case îngrijite și prăvălii cu mărfuri scumpe. Ridicarea zidurilor a început între anii 131-132 d.Hr, iar ansamblul cuprindea, pe lângă cele trei săli dedicate păstrării papirusurilor, săli de lectură și de conferințe, porticuri, un iaz și o grădină unde savanții se întâlneau pentru discuții filosofice.

Mă îndrept, precum vechii greci, spre intrarea principală, un propilon cu patru coloane corintice, aflat în mijlocul unui zid înalt, decorat cu coloane dispuse pe un singur rând, câte șapte de o parte şi de alta. Coloanele monolitice erau din marmură extrasă din carierele de la Karystos, iar capitelurile, din marmură albă adusă de pe Muntele Pendéli. Prin calea de acces, poziționată în partea vestică a ansamblului, pătrund în grădina cândva frumos amenajată cu statui uriașe și completată de un iaz spectaculos.

Biblioteca propriu-zisă, spațiul în care erau păstrate documentele, era situată pe latura estică a complexului, în partea opusă intrării. Clădirea avea o lungime de 26 de metri și o lățime de 14 metri. Pereții erau prevăzuți cu 40 de nișe, pe două rânduri, folosite ca suporturi pentru cele 16.800 de lucrări.

IMG_7759

Cele două camere situate la capetele încăperii principale erau folosite ca săli de lectură și se continuau cu alte două auditorii, săli în care se țineau conferințele și prelegerile. Acestea erau utilate cu scaune din marmură aranjate de-a lungul pereților, iar podeaua era, de asemenea, din plăci pătrate de marmură bogat colorată. Auditoriul din partea de nord se poate vedea și astăzi, în timp ce cea mai mare parte din auditoriul sudic se află sub strada și sub clădirile construite ulterior.

Din păcate, clădirea a avut un destin tragic și a suferit în urma marilor catastrofe cu care s-a confruntat Grecia de-a lungul istoriei. Edificiul, devastat prima dată în timpul atacului herulilor din anul 267, a fost renovat 200 de ani mai târziu. Pe parcursul mai multor secole, pe locul iazului au fost construite succesiv trei biserici: Biserica cu patru abside, Bazilică cu trei nave și Megali Panagia, prima catedrală a Atenei.  IMG_7789Lângă fațada nordică a complexului a mai fost construită o biserică, Sfântul Asomatos “pe scări” (Agios Asomatos “Sta Skalia”), cu hramul Arhanghelului Mihail. În anul 1843 biserica a fost demolată. Singurele părți ale bisericii vizibile și astăzi sunt rămășițele unui zid și fresca ce reprezintă “Rugăciunea din Grădina Ghetsimani”, „Trădarea lui Iuda” și busturile Sfinților.

În perioada ocupației otomane (1456-1833), întregul oraș a intrat în declin, pierzându-și strălucirea de altădată. Zona bibliotecii, preferată de populația înstărită, s-a transformat într-un centru comercial cu piețe bogate și cu un bazar tipic oriental..

După 1833, când Atena a fost declarată capitala Statului Independent Grec, spațiile bibliotecii au primit o destinație comercială, iar celelalte zone ale complexului au devenit cazărmi, transformate și acestea mai târziu în închisoare de stat. Tot atunci, Bisericile Sfântul Asomatos “pe scări” și Megali Panagia, martorele atâtor schimbări, au fost demolate. Incendiul din 1884  a desăvârșit procesul constant de distrugere a faimosului complex antic.

A venit însă și momentul vindecării, undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, când programele de recuperare a istoriei și săpăturile arheologice au scos la lumină  o mulțime de vestigii care își trăiesc acum o a două măreție.

IMG_7766Într-un mic muzeu aproape ascuns printre ruine (pe care era să-l și ratez), am zărit-o:  Nike pășind pe globul pământesc. Pentru a celebra izbânzile militare, grecii obișnuiau să ridice o statuie a zeiței victoriei. Găsită în 1988, zidită sub aripa de sud a fostei bibliotecii, se presupune că această statuie a fost făcută pentru a comemora victoria lui Augustus împotriva Imperiului Part (17-16 î.Hr). Nike este redată exact în momentul în care își așează piciorul drept pe o sferă, iar în brațele ridicate ține o egidă. Statuia, înaltă de peste trei metri, realizată dintr-un singur bloc de marmură albă, se află într-o stare bună de conservare, dar îi lipsesc fragmente din brațe, capul și aripile. Nu e neobișnuit să lipsească părți importante din vechile statui, exemplele sunt nenumărate. Totuși mă întreb dacă Nike și-a pierdut aripile zdrobite de secolele în care a zăcut în pământul arid sau dacă nu cumva chiar grecii, din dorința de a nu fi părăsiți de noroc i le-au distrus

IMG_8040Rămân câteva clipe pe o băncuță de lemn, lângă leandrii de culoarea piersicii, și mă încarc cu energia locului, încercând să-mi imaginez cum ar fi putut arăta o zi din viața acestului loc acum 2000 de ani. Ajung la concluzia că trebuie să cunosc mai bine spiritul grec și decid să fac asta  într-o tavernă cu acorduri grecești, la o musaca și un pahar de vin rece.

Faptele vin de la sine cu toată tăcerea de care sunt acoperite.” Socrate

IMG_7807

 

Pe strada bibliotecii

IMG_1471Parcul din fața Cetății era departe de a crea o priveliște care să-mi taie respirația. Pentru că nu mai erau decât două săptămâni până la „Centenar”, întregul spațiu era transformat în șantier. Totuși nu am putut să nu remarc Monumentul Unirii care era aproape instalat. Acesta reprezintă patru cruci curbate în partea de sus pentru a forma un fel de cupolă. Poziționarea lui este un mare plus: este vizibil din curtea catedralei și dinspre bulevardul din apropiere. Ceea ce mi-a mai atras atenția este asemănarea izbitoare a celor patru cruci cu F-ul de la facebook.

IMG_6123

Oh, și era să uit! Am fost poate printre primii care au pășit pe Podul Marii Uniri, asta pentru că era în lucru și m-am trezit în mijlocul șantierului (fără altă opțiune de ieșire!!). Trebuie să spun că acest pod, care va lega parcul de Catedrala Încoronării (Reîntregirii) de la Alba Iulia, îmi place foarte mult: pasajul este construit din lemn și sticlă și pare natural integrat în ansamblu.

Am pătruns în cetate și am vizitat Catedrala Încoronării, apoi am trecut în grabă pe la Catedrala romano-catolică, pe lângă ruinele conservate ale castrului roman și prin fața Muzeului Național al Unirii. Totul se afla în plin proces de renovare, iar ținta mea era, de fapt, clădirea care se înalță aproape anonimă la capătul străzii care a purtat, pe rând, diverse denumiri (strada Italienilor, strada Poştei, Fogarasy Mihály utca, Axente Sever, Rosa Luxemburg, strada Bibliotecii și strada Păcii), o clădire pe care timpul și-a pus amprenta: Biblioteca Batthyaneum.

Pot înțelege și chiar apreciez  întregul efort și pregătirile pentru sărbătoarea de la 1 Decembrie, însă nu mă pot conecta la logica celor care au decis ca Biblioteca Batthyaneum, care deține cele mai reprezentative colecții medievale, să fie închisă pentru inventar, pe parcursul întregului an centenar, când orașul este vizitat ca niciodată în ultimii 100 de ani. Nu ar fi fost prima mea vizită acolo, dar mi-ar fi plăcut să o revăd și cu această ocazie.

Am avut norocul să aflu despre bibliotecă cu mult timp în urmă, apoi m-a fascinat și am revenit de câteva ori. Amenajat în clădirea fostei Biserici trinitariene din Alba Iulia, edificiul construit în stil baroc între anii 1719-1738 a suferit modificări impuse de destinațiile succesive ale acestuia: biserică, depozit, spital al armatei şi apoi observator astronomic şi bibliotecă. Biblioteca a fost inaugurată pe 31 iulie 1798, cu câteva luni înainte de moartea episcopului romano-catolic al Transilvaniei, Batthyány Ignác (1741-1798), fondatorul ei.

alba 3Episcopul a gândit biblioteca astfel încât ea să transmită ideea întâlnii științei cu credința și a insistat pentru amplasarea celor două simboluri care să-i susțină intenția: simbolul înțelepciunii, reprezentat de zeița Minerva, și cel al luminii, reprezentat de Helios. Specialiștii care au studiat alegoria “caii soarelui”, aflată la nivelul galeriei, au descoperit că, în spatele cvadrigei, este ilustrată chiar Aula Magna, o imagine în oglindă a bibliotecii.

Având în vedere preocuparea episcopului pentru astronomie, materializată prin amplasarea unui observator astronomic la etajul al treilea, nu este surprinzătoare punerea întregului edificiu sub semnul Uraniei, zeița astronomilor, alegorie care decorează partea centrală a plafonului casetat. Dacă alegoriile evocă sfera preocupărilor episcopului, tema eroilor se leagă de istoria familiei  Batthyány. Cele două blazoane consfințesc recunoașterea familiei sale drept mecena a artelor și a științelor, deoarece, începând din secolul al XVI-lea, nu mai puțin de nouă membri ai familiei au fondat mari biblioteci.

Pe de altă parte, întreaga iconografie se află în armonie cu expunerea cărților în spațiu. Astfel, pe o parte se află, în portrete, Isus, simbolul Noului Testament și Moise, simbolul Vechiului Testament, lângă rafturile în care se află colecția de biblii tipărite. Pe partea cealaltă sunt reprezentați apostolii Petru și Pavel, asimilați simbolic cu fondarea bisericii Romei, iar sub ei se află lucrări despre viețile sfinților părinți. Pe lângă expunerea colecțiilor pe domenii, cărțile sunt aranjate, în funcție de dimensiunile fiecăreia, conform regulii de amenajare pe formate, ceea ce creează un efect special pentru vizitatori.

Fondul Bibliotecii Batthyaneum conține un număr însemnat de cărți provenite de la cele mai mari case de editură din Europa, precum și ediții princeps care fac parte din patrimoniul național. Aici sunt păstrate 571 de incunabule, ceea ce reprezintă 70% din totalul tipăriturilor din a doua jumătate a secolului al XV-lea existente pe teritoriul României și 1778 de manuscrise, dintre care 300 sunt Codice medievale, reprezentând 80% din totalul de carte manuscrisă de proveniență occidentală din România.alba 4

Cel mai important fond de carte al Bibliotecii Batthyaneum este cel achiziționat integral de către episcop de la cardinalul Cristoforo Migazzi,  colecție care cuprinde circa 8000 de titluri, printre care și manuscrisele. Odată cu acest fond, episcopul Ignác Batthyány a achiziționat și un fragment din cel mai faimos manuscris din secolul al IX-lea, Evangheliarul de la Lorch, cunoscut sub denumirea Codex Aures. Scris la comanda lui Carol cel Mare în jurul anilor 800-810, fragmentul deținut de Biblioteca Batthyaneum cuprinde prima parte a Tetraevangheliarului – Evangheliile după Matei și Marcu -, în timp ce partea a doua, Evangheliile după Ioan și Luca, sunt păstrate la Biblioteca Vaticană. Îmi amintesc cu mare emoție când, la prima vizită, ne-a fost prezentat. Deși nu-mi amintesc să fi menționat, bănuiesc că și atunci am văzut tot copia prețiosului manuscris. Custodele ne-a spus că fragmentul de la Alba Iulia numără 111 file, iar textul este scris integral cu cerneală de aur pe pergament. Începuturile capitolelor sunt scrise cu litere majuscule derivate din litere romane, toate de culoare roşie.

Textul este expus în colonadă, iar paginile sunt ilustrate cu motive vegetale, geometrice și ornitologice. Nu lipsesc nici figurile umane, reprezentate prin serafimi și heruvimi.  Cele mai importante pagini sunt cele în care apar portretele în plină pagină ale celor doi evangheliști. Analiza atentă a desenelor a condus spre mai multe interpretări. Astfel, în imaginea în care este reprezentat Evanghelistul Matei, acesta apare ținând în mână un instrument care, după unele păreri reprezintă un instrument de scris, iar după altele acesta ar fi un cui, deoarece pe pupitrul de alături sunt alte două cuie, toate trei simbolizând răstignirea și învierea lui Isus. Portretul Evanghelistului Marcu este, în contrast cu primul, foarte puțin colorat și are multe elemente caracteristice mai degrabă barocului, contrastând cu celelalte elemente  bizantine.

Legăturile, adică cele două coperte sunt sculptate în plăcuțe de fildeș și se află: una la Biblioteca Vaticană și cealaltă la Victoria and Albert Museum din Londra. Legătura din piele a fragmentului de la Alba Iulia a fost realizată mult mai târziu, la sfârșitul secolului al XVIII-lea.IMG_1410

Deși nu am reușit să vizitez biblioteca cu această ocazie, mi-a făcut plăcere să revăd Cetatea Alba Carolina cu clădirile ei medievale încadrate între bastioanele de forma unei stele în șapte colțuri. Aventura a început abia la întoarcere, ca și partea bună de altfel:de la organizatorii întâlnirii la care am participat am primit copiile unor fotografii  făcute fix acum 100 de ani de Samoilă Mârza, iar de la acestea mi-am luat entuziasm cât pentru un nou centenar.IMG_6126

„…iată ce li se cuvine muritorilor”

IMG_3802Cu greu îmi pot imagina astăzi măreția de altădată a locurilor din preajma orașului Mosul, unde conflictele nesfârșite au zdrobit sufletele oamenilor, iar regimul militar  – într-o paralelă tristă cu un alt moment care a pustiit lumea secolului trecut – a strâns și a ars în stradă instrumentele muzicale, considerând frivolă orice formă de exprimare artistică. Contrastul apare cu atât mai evident, cu cât deznădejdea pare să domnească peste oraș și peste oameni, în timp ce urmele măreței civilizații care popula odinioară regiunea strălucesc în lumina caldă a celor mai mari muzee din lume.

Descopăr la British Museum o încercare de a readuce la viață Biblioteca lui Assurbanipal, un bun motiv să-mi propun o călătorie în timp, în cea mai înfloritoare perioadă a civilizației asiriane. Cetatea Ninive, inima Asiriei, aflată cândva pe teritoriul Irakului de astăzi, a fost construită după conceptul sumerian potrivit căruia gândirea trebuie să prevaleze impresia. Regăsesc vechea cultură concentrată în obiectele recuperate de arheologi și, mai ales, în fragmentele care alcătuiau biblioteca regelui Assurbanipal (668-630 î.Hr) de la Ninive, expuse astăzi, în forma lor originală, în galeriile faimosului muzeu britanic.IMG_3815.JPG

Cu 2500 de ani în urmă, regele asirian Assurbanipal, un vizionar care preţuia fără măsură cunoaşterea, a dispus ca toate scrierile importante din regatul său să fie copiate şi aduse la biblioteca din palat. Textele colectate erau în limbi diferite și includeau scrisori, texte juridice, liste de persoane, de animale sau de bunuri, incantanții, mituri și legende. Biblioteca a fost incendiată în anul 612 î.Hr de o armata formată din babilonieni, sciti si mezi, iar tăblițele de lemn și sulurile de pergament au pierit în foc. Ulterior, invaziile, războaiele, precum și condițiile climatice au distrus în întregime edificiul, iar o mare parte din tezaur s-a pierdut. Odată cu straturile solidificate de praf, peste faimoasa bibliotecă s-a așternut și uitarea, până când, în anii 1850, arheologul britanic Sir Austen Henry Layard a descoperit porțile vechiului oraș Ninive. Muzeul Britanic a continuat excavările în zona Kuyunjik, lângă Mosul, până în anii 1930, iar în timpul acestor săpături au fost scoase la lumină peste 30.000 de tăblițe și fragmente de lut care conțin aproximativ 1200 de texte cuneiforme.

Continuă lectura „„…iată ce li se cuvine muritorilor””

Nu mă tem de darurile grecilor!

imaginary coffeeIată-mă, într-un sfârșit de ianuarie friguros, în țara tragediei și a democrației. Mă întâmpină portocalii încărcați cu fructe coapte și puternic parfumate. În rest, vântul mi-a amintit constant că Grecia nu e chiar la tropice.

Ospitalitatea hotelierilor și a proprietarilor de taverne este desăvârșită, așa că te poți aștepta oricând să ți se ofere un desert din partea bucătarului. Și întotdeauna acest desert va avea aromă de scorțișoară. Chiar și iarna poți lua masa în aer liber pentru că restaurantele au sisteme exterioare de încălzire. Cafeaua îți este adusă în ibrice individuale de aramă și o poți bea în ceșcute decorate cu motive grecești, la orice terasă. Dar nicăieri cafeaua nu e  mai bună ca pe strada Ermou, paradisul cumpărăturilor, unde am experimentat pestrițul comerț balcanic.imaginary coffee grecia

Cu temele mitologice în minte, am pornit în descoperirea Atenei știind că aici te poți trezi la orice pas în fața vreunui monument care creează un contrast copleșitor. Miturile împletite cu obiceiurile, cu poveștile și cu arta fac parte din cultura grecilor, caracterizată pe parcursul ei de idealizarea frumuseții, sub toate aspectele. Am regăsit-o în coloanele impresionante, uneori învinse de timp, în ruinele templelor antice, în marmura și bronzul în care Phidias a materializat simetria, misterul și grația ființei omenești, în legendele și în personajele fabuloase: Agamemnon și Clytemnestra, Electra și Oreste, Antigona și Oedip… La fiecare pas, Grecia etalează asocieri surprinzătoare de abundență și asperitate, liniște și putere, sălbăticie și armonie. Cultura ei este puternic influențată de spiritul Agorei, unde cu secole în urmă se făceau schimburile de mărfuri și de idei.

Urmez câteva indicații și în fața mea se înalță deodată Arcul de Triumf, construit de atenieni în cinstea împăratului Hadrian, între anii 131-132. Nu pot să nu remarc stilul tipic roman în partea de jos a construcției și elementele tradiționale grecești în partea de sus. Același stil, corintic, se observă și la coloanele și ruinele fostului templu aflate în apropiere.

imaginary coffee 2Conservatorul lui Irod din Attika, de lângă Acropole, deși construit în jurul anului 160 î.Hr, găzduiește în fiecare an concerte și spectacole de teatru pe timp de vară, iar ruinele Teatrului lui Dionisie amintesc de vremurile când aici se jucau pentru prima data tragediile – care îi puneau pe gânduri pe atenieni – scrise de Eschil, Sofocle și Euripide, precum și comediile lui Aristofan, cele care le permiteau vechilor greci să-i judece prin umor pe guvernanți.

Visez cu ochii deschiși că sunt printre vechii atenieni și văd piesa Oedip Rege!

imaginary coffee 3Pe Acropola Atenei suveran este Parthenonul, capodopera lui Phidias, construit din marmură ocru antic, în stil doric. Lipsa ornamentelor de pe coloane trece neobservată datorită impunătoarei masivități a monumentului. Totul e la scară mare. Omul s-a luat la întrecere cu zeii! Și aș spune că e 1-0 pentru OM.

Spiritul “Epocii de aur”, așa cum a fost numită perioada lui Pericle, este adânc înrădăcinat în subconștientul grecilor de astăzi. De aceea poate, plecând de la Biblioteca lui Hadrian, una dintre cele mai mărețe construcții din epoca ei, și îndreptându-mă spre actuala Bibliotecă Națională a Greciei, îmi dau seama că Atena însăși se află într-o continuă transformare. A trecut rând pe rând de la etapa renovărilor neoclasice, la reconceptualizarea valorilor deteriorate de timp și la crearea unor structuri postmoderne care asigură transferul moștenirii culturale către noile generații.

Aflată foarte aproape de clădirea Parlamentului, Biblioteca Națională a Greciei este parte a ansamblului arhitectural neoclasic “Trilogia”, alături de Universitate și de Academie. Mă opresc o clipă și privesc vestimentația și stilul de defilare al gărzii din fața Parlamentului. E o reprezentație publică ce pare a avea mai mult legătură cu spectacolul decât cu paza edificiului. Dar cam peste tot în Europa aceste gărzi au mai mult un rol simbolic.

imaginary coffee 4Clădirea Academiei este considerată cel mai frumos edificiu neoclasic din lume. Ea este flancată de cele două statui înălțate pe coloane ionice, zeul Apollo și zeița Atena, simbolizând continuarea vechiului spirit grec, un spirit care este personificat și de cei doi filosofi, Socrate și Platon, ale căror statui sunt așezate în fața clădirii.

Vechea locație a Bibliotecii Naționale, aflată în apropiere, a adăpostit mai bine de o sută de ani cele mai valoroase colecții de documente tipărite și manuscrise într-un spațiu menit să-i reflecte rolul în comunitate.Transmiterea moștenirii culturale către generațiile viitoare este obiectivul pe care grecii îl urmăresc cu consecvență, iar vechiul spațiu al Bibliotecii Naționale, pe cât de remarcabil este ca arhitectură, pe atât de restrictiv și neîncăpător s-a dovedit a fi pentru public. De aceea, încă din 1998 s-a lansat ideea relocării bibliotecii.

Inițiativa a fost imediat îmbrățișată de Fundația Stavros Niarchos din Atena. În același timp, fundația a avut în vedere și sprijinirea Operei Naționale Grecești. Proiectului i-a fost alocat un spațiu generos pe locul fostului hipodrom din apropierea Golfului Phaliron, care a permis dezvoltarea unui proiect comun, armonizat și perfect integrat mediului. Proiectat de arhitectul italian Renzo Piano, cel care și-a pus semnătura și pe controversatul Centru Georges Pompidou din Paris, noul complex urban din Atena este impresionant și inovativ.

imaginary coffee 6

Înainte de a pătrunde în clădire, mă întâmpină sunetul și mișcarea jeturilor de apă, iar o rețea de alei străbate peisajul luxuriant al grădinii amenajate cu arbori, plante, locuri de joacă și spații deschise. Parcul este o destinație în sine, fiind proiectat ca un omagiu adus tradiției grecești în ceea ce privește horticultura mediteraneeană. În fiecare lună, grădina își schimbă nuanțele datorită numeroaselor plante aduse de peste tot din Grecia, iar anual atât tema, cât și culoarea predominantă sunt selectate cu mare atenție.

Grădina urcă pe construcție și capătă forma unui deal care se înalță până la 32 de metri, formând un acoperiș verde peste structura clădirii. Nu numai că este spectaculos, dar acest tip de acoperiș are și un rol practic: reduce considerabil cerințele energetice ale clădirii.

Culmea dealului este transformată într-o esplanadă uriașă care oferă o priveliște de 360 de grade peste întregul oraș: marea se întinde pe toată vederea dinspre vest, la est se înalță Acropolele, iar de jur-împrejur se văd străduțele întortocheate dintre care răsar, distincte, construcțiile antice care populează Atena. Din acest punct de vedere, cel al panoramei, Centrul Cultural și Acropolele, ambele situate parcă pe acoperișul Atenei, par că se află într-un dialog atemporal, într-o simetrie care marchează, precum niște borne, traseul cultural al Greciei.

Dar spectaculozitatea ansamblului nu constă numai în detaliile vizuale, ci și în caracteristicile tehnice utilizate. Acoperișul centrului este fără îndoială un element-cheie al proiectului: o capodoperă arhitecturală și de inginerie. Un baldachin fotovoltaic acoperă mare parte din esplanadă, susținut de coloane din oțel prevăzute cu un sistem de absorbție a șocurilor. Acesta permite întregii structuri să se deplaseze în cazul unei expansiunii termice, a vântului puternic sau în timpul cutremurelor.

Armonia continuă și la nivelul solului.  Atelierul de arhitectură al lui Renzo Piano a proiectat un canal – o extensie figurativă a mării – și un pasaj pietonal. Ele conduc vizitatorul spre Agora, spațiul comun dintre cele două mari instituții culturale, pavat integral cu marmură de tip Dionysos, adusă tot din zona Atenei.

Sub acoperișul verde, pe latura vestică a Centrului Cultural al Fundației Stavros Niarchos se întinde Opera din Atena. Ea include un teatru principal de 1400 de locuri și un teatru experimental de 400 de locuri. Designul interior a preluat temele clasice atât în ceea ce privește eleganța, cât și funcționalitatea spațiului. Tavanul pare să fie desprins însă de stilul predominant, reproducând figura unui emoticon zâmbitor inspirat din spațiul virtual.

imaginary coffee 5

De cealaltă parte a Agorei se întinde noua Bibliotecă Națională a Greciei. Holul central este deschis, iar toți pereții despărțitori sunt din sticlă securizată, astfel încât rafturile cu cărți dispuse pe fiecare etaj sunt vizibile atât din interiorul, cât și din exteriorul ei. Întregul edificiu îți dă o senzație de dinamism, accentuată mai ales de instalațiile artistului japonez Susumu Shing, agățate de tavanele centrului. E clar: oricât de legați ar fi de tradiție, grecii nu se culcă pe lauri, ei au sesizat nevoia de adaptare punând, în bunul spirit grecesc, “omul înaintea tuturor lucrurilor”.

Cu ce impresie am rămas? Cu dorința de a mă reîntoarce. Poate într-o vară!

British Library

British LibraryRelația Londrei cu istoria pare a fi una de tip pigmalionian. Orașul asimilează și distribuie, ca un adevărat regizor, diversitatea reprezentărilor istoriei, păstrând și adăugând detalii după criterii culturale specifice, lipsite de ambiguitate. Este paradoxal cum o civilizație suspectată adesea de conservatorism absoarbe și intimaginary coffee Londraegrează noul într-o armonie deplină, fără a lăsa impresia unui contrast forțat. Ceea ce este evident, chiar și numai la o privire superficială, este respectul față de trecut. De altfel, în Marea Britanie lipsește cu desăvârșire fracționarea temporală a culturii. Este țara lui Shakespeare în aceeași măsură în care este și patria lui Henry Potter, este spațiul edificiilor istorice la fel cum este și cel al construcțiilor moderne.

Instituțiile de cultură britanice au menirea de a crea un puternic sentiment de mândrie națională și de a înzestra individul cu un model de gândire eficient. Biblioteca Britanică definește cel mai bine aspirațiile culturii engleze. Colecțiile sale, găzduite inițial de către British Museum, primul muzeu național public din lume, sunt acum expuse în sediul din St. Pancras, în clădirea celebrei British Library.

Construcția bibliotecii a fost un proiect dificil, care a coincis cu zorii așa-numitei “Epoci a informației”. Niciun alt proiect britanic de la reconstruirea Catedralei St. Paul, de după incendiul din 1666, nu se poate compara cu cel al bibliotecii nici ca termen de execuție și nici ca magnitudine a controverselor iscate în jurul lui. Profesorul Colin St. John Wilson a prezentat, începând din 1962, trei proiecte pentru două locații complet diferite. În cei 36 de ani, fiecare inițiativă a întâmpinat puternicele opoziții a două facțiuni rivale. Una dintre acestea, „oamenii viitorului”, prevesteau dispariția cărții și considerau orice proiect grandios ca fiind un mare elefant alb. Cealaltă parte, instituția academică, și-a justificat lipsa viziunii prin atașamentul nostalgic de prețiozitatea vechiului spațiu “Round Reading Room” din interiorul Muzeului Britanic.

Mai presus de orice opoziție, Sir Colin St. John Wilson și-a concentrat toată atenția pe acest edificiu, considerat proiectul vieții lui. Arhitectura încorporează elemente artistice care preiau teme specifice bibliotecii, înnobilând identitatea specială a clădirii. Din curte se poate pătrunde în clădire prin două puncte de acces, ale căror axe se intersectează în dreptul unui monument impozant: figura lui Newton lucrată în bronz de sculptorul Sir Eduardo Paolozzoti. Curtea  are rolul de mediator între zgomotul traficului din apropiere și atmosfera de studiu din interiorul bibliotecii

IMG_2286Primul lucru pe care îl afli atunci când pășești în Biblioteca Britanică este istoria alcătuirii colecțiilor sale. Regele George al III-lea a început constituirea unei biblioteci personale încă de la sfârșitul secolului al 18-lea, colecție donată apoi națiunii de către fiul său, George al IV-lea. “King’s Library”, așa cum a fost ea numită, reprezintă una dintre cele mai importante colecții ale Iluminismului și se află expusă chiar în inima bibliotecii. În comparație cu alte colecții de cărți vechi și rare păstrate de regulă departe de ochii privitorilor, în depozitele bine protejate ale bibliotecilor, aceasta are statut de fond curent oferit spre consultare cititorilor care studiază în sălile dedicate documentelor rare. Întreaga donație este expusă într-un turn de sticlă, pe un cadru de bronz înalt de șase etaje, dotat cu filtru UV și cu un sistem de control al mediului care ajută la menținerea cotelor adecvate de lumină, temperatură și umiditate. Impactul vizual este copleșitor, privirea fiindu-ți atrasă imediat de aspectul elegant al cărților legate în piele și decorate cu detalii strălucitoare roșii, aurii și negre.  Fondul regelui numără nu mai puțin de 65.000 de volume de cărți și 19.000 de broșuri, tipărituri de la jumătatea secolului al XV-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Acestea se adaugă colecției generale a Bibliotecii Britanice care însumează în jur de 800 de kilometrii de rafturi ceea ce înseamnă peste 150 de milioane de cărți, documente rare, hărți, partituri muzicale și manuscrise. Sediul din St Pancras găzduiește aproximativ 275 de km. de rafuri, restul fiind depozitate în sediul din Boston Spa. Cu toate acestea, biblioteca se extinde continuu, adăugând anual doisprezece kilometri și jumătate de rafturi în spațiile special proiectate.

Dacă Biblioteca Regelui este prima imagine pe care o ai la intrarea în bibliotecă, simbolizând un far care semnalizează prezența tezaurului de cunoștințe, ceea ce dă o aură anume spațiului este felul în care pătrunde lumina naturală prin formele arhitecturale vălurite. Materialele naturale utilizate – travertin, stejar, piele, bronz și abanos – previn uzura timpurie a spațiului și asigură totodată o atmosferă caldă și prietenoasă.

IMG_2272Proiectarea verticală, în trepte, a clădirii a fost determinată de însăși importanța atribuită luminii naturale. Astfel, sălile de lectură sunt situate la etajele superioare pentru a beneficia de lumina care intră prin ferestrele de pe acoperiș; la nivelul solului sunt zonele de tranzit și cele expoziționale; instalațiile de întreținere și serviciile se află la nivelul primului subsol, iar depozitele se află la nivelurile inferioare ale subsolului.

Holul central este pe tot parcursul zilei populat de activitățile unui nou tip de cititori: utilizatorii de laptop. Aceștia împart spațiile de studiu, locurile din cafenelele și din restaurantele bibliotecii în mod echitabil cu cei care utilizează suporturile tradiționale de studiu.

IMG_2284Trebuie spus că Biblioteca Britanică nu este o bibliotecă de împrumut, ci o bibliotecă de cercetare, care permite cititorilor utilizarea tuturor tehnologiilor avansate de studiu, atâta timp cât acestea nu afectează integritatea documentelor. În bibliotecă există unsprezece zone de lectură care sunt împărțite între cele două modele de utilizare: acces rezervat și acces liber.   Rafturile sălilor de lectură, care urmăresc linia pereților, sunt ocupate cu materialele de referință, însă cea mai mare parte a documentelor solicitate sunt aduse din depozitele aflate la subsol. Aceste săli de lectură se întind pe trei etaje. Sala Hărților se continuă cu Sala Cărților Rare, cea care găzduiește documentele de patrimoniu și Sala Manuscriselor. În Sala de lectură Asiatică se află un număr impresionant de lucrări artistice provenite din colecția Departamentului Indiei Britanice, India Office.

În Galeria Comorilor sunt expuse, prin rotație, lucrări prețioase imprimate pe materiale fotosensibile. Galeria este foarte slab luminată, iar documentele sunt expuse în vitrine luminate din interior prin lentile cu fibră optică. Aici se găsesc exemplare rare sau unice ale unor manuscrise celebre: „First Folio” – prima colecție cu piese de teatru ale lui William Shakespeare, datând din 1623, partituri muzicale (Bach, Mozart, Beatles), ultima scrisoare a lui Nelson pentru Emma scrisă chiar în dimineața Bătăliei de la Trafalgar, hărți și globuri pământești, masa de lucru a scriitoarei Jane Austen, lucrări esențiale precum Magna Carta, Biblia lui Gutenberg și Evangheliile din Lindisfarne, o parte din caietele de notițe ale lui Leonardo da Vinci, cea mai veche carte tipărită din lume și multe altele.

Galeriile Persane găzduiesc expoziții temporare ale unor lucrări importante care sunt deținute fie cu titlul de împrumut, fie prin donație permanentă în colecția bibliotecii.

Cea de-a treia galerie este un spațiu public flexibil care găzduiește lucrări legate de istoria tiparului, de copertarea și legarea cărților, tehnici de înregistrare și  sonorizare, precum și expoziții omagiale.

Biblioteca Britanică este și un spațiu de cinstire a culturii, în toate aspecte ei. Astfel, peste tot sunt amplasate busturi, picturi sau plăci comemorative care amintesc vizitatorilor de personalități din toate timpurile.

IMG_2266IMG_2290IMG_2270

 

 

 

 

Foarte aproape de intrare se află sculptura din marmură, realizată Louis-François Roubiliac în anul 1757, care-l reprezintă pe William Shakespeare, iar pe zidul de alături este o imensă tapiserie care reproduce pictura narativă “If not, not” a pictorului american R. B. Kitaj. Piesa figurativă face aluzii literare la poemul “Țara pustie” de T. S. Eliot devenit simbol al generației postbelice și la tema colonialismului prezentă în  „Inima Întunericului” de Joseph Conrad. Alături sunt expuse patru medalioane ale celor mai importanți donatorii de colecții: Thomas Grenville, Sir Joseph Banks, Sir Hans Sloane și Sir Robert Cotton. În antecamera Sălii de lectură dedicată documentelor rare se află alte câteva picturi și sculpturi reprezentând personalități de seamă ale cIMG_2289ulturii universale: Handel, Vaughan William, Virginia Wolf, T.S. Eliot, Bach. La loc de cinste se află portretele personalităților care s-au remarcat în domeniul alcătuirii și îngrijirii colecțiilor de documente care formează astăzi fondul bibliotecii, nelipsind desigur statuia lui George al III-lea.

 În curtea bibliotecii, pe latura estică se află Centrul de Conferințe. Acesta cuprinde o sală de spectacole cu 250 de locuri, un foaier și trei săli de conferințe care au între 20 și 65 de locuri fiecare. Aici se organizează activitățile culturale și cele educaționale, lansările de carte, atelierele și dezbaterile cu publicul. Scara impresionantă apare ca o prelungire esențială a activităților din săli și este numită după “Treptele spaniole” din Roma. Scara este decorată cu o frumoasă sculptură în lemn de David Nash, „Spiral Sheavers” și de tapiseria lui Patrick Caulfield numită „ Pause on the landing”, cu referire la un incident  descris în cartea favorită a artistului, “Viața și opiniile lui  Tristram Shandy” de Laurence Sterne.

O altă resursă importantă a Bibliotecii Britanice este personalul care o deservește. Activitățile tradiționale de bibliotecă sunt completate de suportul și expertiza unei echipe de bibliotecari specializați în diferite domenii de interes. Anual, 35 000 de persoane iau parte la programele educative, atelierele, conferințele și evenimentele organizate de bibliotecă și coordonate de specialiștii din bibliotecă.

Cum schimbările dictează neîncetat politica bibliotecii, iar funcționalitatea clădirii se bazează pe flexibilitatea caracteristicilor ei, marea provocare pentru viitor va consta în abilitatea bibliotecii de a se adapta schimbărilor cu care, de altfel, s-a confruntat cu succes de când și-a deschis porțile în 1998. Biblioteca Britanică și-a dezvoltat o structură rafinată care se dezvoltă precum o rețea vie de conexiuni. Iar aceste ramificații reprezintă cunoașterea – cunoașterea care provoacă nesfârșita curiozitate a minții umane.IMG_2325

%d blogeri au apreciat: