Padova: Universa universis patavina libertas

După un mic dejun rustic am părăsit țara cravatei. Ne-am promis să revenim, dacă vom mai avea ocazia, la pensiunea House Pavlic, aflată la câteva minute de Lacurile Plitvice, și ne-am continuat călătoria spre Italia. Mai mult ca sigur am luat-o pe un drum greșit pentru că ne-am trezit pe o șosea cu o singură bandă pe sens, care străbătea sate, terenuri mai degrabă abandonate și exploatații forestiere. Indicatoare nu existau, dar Waze-ul insista că suntem pe drumul cel bun. Am continuat totuși, încurajați de faptul că din sensul opus veneau din când în când mașini cu numere de Italia, Austria, Franța și am bănuit (sau am sperat) că intenționau să ajungă de unde veneam noi, adică la lacuri. După un drum destul de lung format parcă numai din curbe – care m-au amețit de-a dreptul – am ajuns la granița cu Italia.

Pentru a face drumul spre coasta sud-vestică a Italiei cât mai plăcut și mai puțin obositor, am decis să fragmentăm călătoria și să ne oprim în două orașe: Padova și Florența.

La Padova am ajuns puțin după prânz, pe o căldură sufocantă. Căldura face parte din farmecul Italiei, nu? Și iată-mă în orașul în care au trăit, au predat sau au studiat Galileo Galilei, Copernic, Torquato Tasso, Casanova, Constantin Cantacuzino și cine știe câți alții.

La ora prânzului, orașul părea lovit de toropeală. Cei care totuși se încumetaseră să iasă din case se înghesuiau pe partea umbrită a trotuarelor sau pe la câte o terasă răcorită cu perdele de vapori. Ne refugiem și noi sub o umbelă uriașă pentru un prânz canicular, cât se poate de rapid, având în vedere timpul scurt pe care îl avem de petrecut la Padova.

De la hotel ne-am luat o hartă care ne-a ajutat să găsim Prato della Valle, punctul din care am decis să începem plimbarea.

Am zăbovit puțin în imensa și celebra piață. În mijlocul ei se află Isole Memmo,  un petec de pământ de forma unei insule rotunde, înconjurat de un canal cu apă. Terenul este acoperit cu gazon, iar de-o parte și de alta a aleilor care duc spre cele patru poduri care leagă insula de uscat sunt plantați pomi umbroși.  Însă de cum observi piața, îți atrag atenția cele două șiruri formate din 78 de statui care împrejmuiesc, de o parte și de alta, canalul. Grandios! Am încercat să depistez un nume cunoscut pe soclurile albe, dar se pare că statuile reprezintă personalități locale, relevante probabil pentru istoria politică și administrativă a orașului. Prato della Valle este înconjurată, la rândul ei, de clădiri vechi, păstrate și restaurate astfel încât să redea specificul zonei. În partea sudică se află Abatia di Santa Giustina, ridicată pe locul unde a fost înmormântată Sfânta Justina de Padova.

Fațada sobră, din cărămizi, este ornată cu grifoni, protectorii clădirii. În partea de sus este oculusul, iar în cele patru nișe au fost montate, nu de mult timp, statuile evangheliștilor.

În interior sunt lucrări de artă cu teme religioase, iar de o parte și de alta sunt numeroase capele cu sculpturi și simboluri religioase din lemn, granit, marmură sau alabastru. Aceste capele adăpostesc moaștele mai multor sfinți, precum și o parte din relicvele apostolilor Luca și Matei.

Părăsim basilica prin una dintre cele trei uși de bronz și mergem având pe partea stângă piața (care nu mi se mai pare atât de mare). După drogheria Preti o luăm la dreapta și imediat, în capătul străzii, zărim Basilica di Sant’Antonio. Mi-am dorit să ajung aici încă de acum câțiva ani, când am vizitat Chiesa Matrice din Scilla (am scris o povestioară aici https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/11/12/patronul-lucrurilor-pierdute/) și am un sentiment de recunoștință pentru gândul care m-a adus aici.

În Piazza del Santo, distribuția celor prezenți era, de asemenea, condiționată de umbră. Soarele cădea direct pe bazilică, luminând într-un mod special cele opt cupole bizantine. Am rămas fără cuvinte, chiar fără cuvinte! E o construcție impresionantă ridicată în onoarea Sfântului Anton, ”Sfântul” așa cum este el numit. Citesc în broșura primită la hotel că faţada bazilicii este în stil romanic-lombard, iar arcadele care încadrează intrările sunt gotice. În plus, clopotnița are ceva din minaretele islamice. Poți avea imaginea întregii grandori chiar și numai dintr-o singură privire, din partea laterală a edificiului, dinspre Via M. Cesarotti. Din această poziție se văd cel mai bine cupolele, turnulețele, clopotnița și alte elemente de arhitectură care creează o imagine spectaculoasă.

Interiorul este absolut impresionant oriunde te-ai uita: lucrări de artă sacră, fresce care redau secvențe din viața Sfântuli Anton, stucaturi elaborate, cupolele redefinite pentru a completa interiorul, ornamente aurite, sculpturi în materiale prețioase și altarul realizat de Donatello. Câtă iubire răzbate din efortul de a crea ceva atât de măreț pentru a onora credința! Am impresia că nu există centimentru scăpat din vedere. Precum la Abatia di Santa Giustina, mai multe capele decorează laturile bazilicii. Nu a trebuit să caut prea mult după Capela Sfântului Anton. De cum am pășit în interior, mi-a atras atenția un șir de oameni și mi-am imaginat că acolo trebuie să fie. M-am îndreptat pe partea stângă și am urcat o mică rampă pentru direcționarea vizitatorilor, amenajată probabil din timpul pandemiei. Am pășit printre coloanele frumoase și am ajuns lângă locul în care a fost depus trupul Sfântului. Fiecare dintre cei prezenți își așezau câte o mână pe placa de marmură verde care acoperea mormântul și își aplecau capul într-un gest de rugăciune. Câtă intensitate, speranță și credință era în gesturile acelea!

Am vizitat apoi Cappella della Madonna Mora (Capela Fecioarei Negre), cea în care a fost inițial înmormântat Sfântul Anton, și Cappella del Tesoro  în care sunt adăpostite sfintele lui relicve.

Nu știu când a trecut timpul, de fapt nici nu știu cât timp am petrecut acolo, dar într-un târziu am părăsit spațiul acela încărcat de religiozitate și m-am alăturat grupului care se împrăștiase pe la tarabele din Piazza del Santo. Opera lui Donatello plasată la unul dintre colțurile bazilicii, statuia ecvestră care îl reprezintă pe Gattamelata, este orientată cu fața spre Hotelul Donatello, astfel ne-a ajutat să descoperim direcția în care se află una dintre casele în care a locuit Galileo Galilei în cei 18 ani cât a fost profesor la Universitatea din Padova. Ne îndreptăm așadar pe lângă hotel, pe Via del Santo și, după câțiva zeci de metri, părăsim străduța îngustă și umbroasă și urmăm săgeata care ne indică Via Galileo Galilei. Încercăm să privim inscripțiile pentru a depista locuința în care a trăit Galileo între 1601 și 1610.

La numărul 17, descoperim o clădire cu portic, care are o inscripție mică. Deasupra însă este o placă în care i se aduc mulțumiri lui Galileo pentru atenția asupra „la lingua di ruzzante”. De la etajul acestei case, Galileo a privit pentru prima dată cerul cu telescopul și a descoperit lunile lui Jupiter. Nu o putem vizita, așa că ne mulțumim să ne încărcăm cu energia locului și ne continuăm călătoria prin Padova.

Ne îndreptăm spre faimoasa Universitate din Padova, pe traseul pe care, cu mai bine de 400 de ani în urmă mergea și Galileo. Străduțele înguste și întortocheate dau un farmec aparte locului. Nu există nici un rond de flori, niciun copăcel. Clădirile par a fi fost ridicate în perioade diferite, dar se îmbină perfect, astfel că la fiecare pas găsești ceva interesant de văzut.

Universitatea din Padova a funcționat, în perioada medievală, în Palazzo del Bo, dar astăzi dispune mai multe locații. Aflu că și aceasta, precum cea de la Cambridge a fost înființată după ce câțiva profesori și studenți s-au stabilit la Padova, după ce au părăsit Bologna din motive legate de libertatea de exprimare și de privilegiile academice. Nu e de mirare că Universitatea și-a luat deviza „Universa Universis Patavina Libertas ” (Libertatea paduană este universală pentru toată lumea).

Faima sa a adus aici cele mai strălucite dintre mințile europene, printre care și un conațional. Din scrierile lui Iorga aflăm că, în 1667, stolnicul Constantin Cantacuzino a sosit la Padova „cu lădișoara cea de nuc” și a fost găzduit de preotul Alviz Florie, pentru 15 ducați pe lună, apoi de „jupăneasa Verghinia Romana”. Am încercat să depistez măcar una dintre locații, dar nu am reușit.

Zona este populată de piețe care mai de care mai pitorești. Între Piazza delle Erbe și Piazza dei Frutti se află Pallazo della Ragione, o clădire simbol a orașului, decorată cu fresce și care adăpostește o realizare experimentală și artistică a Pendulului lui Foucault.

Nu departe se află Piazza dei Signori, un spațiu foarte animat, dominat de Chiesa di San Clemente și, în partea opusă, de Torre Dell’Orologio (Turnul cu ceas).

 La Cappella degli Scrovegni din Piaţa Garibaldi am ajuns destul de târziu pentru a mai intra, dar sunt sigură că merită văzut interiorul proiectat de Giotto, decorat cu fresce foarte bine conservate.

În drumul spre întoarcere, ne-am oprit la Cafeneaua Pedrocchi pentru că ne fusese recomandată de toată lumea. În Italia, cei mai mulți preferă espresso – o cafeluță cât un degetar, dar foarte concentrată – și o beau ca pe un shot. Cu asta nu am reușit să mă împac!

 Am colindat străduțele care păstrează atmosfera vremurilor trecute, în care au trăit probabil un pețitor precum Petruchio sau o tânără fermă precum Katherina, așa cum și-a imaginat și Shakespeare în comedia „Îmblânzirea scorpiei”, care se petrece pe fundalul acestui spectaculos oraș. 

♥️ Torino

Torino văzut de pe Monte dei Cappuccini

Sunt locuri pe care nu le voi vizita niciodată, dar cum în viață există și o lege nescrisă a compensație (sau a atracției ?!), sunt și locuri pe care le-am văzut și am avut norocul să le revăd. Dacă ar fi să cred teoriile ezoterice legate de cele două triunghiuri invizibile care leagă orașul, prin magia albă, de Lyon și Praga și prin magia neagră de Londra și San Francisco, ar fi mai simplu să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult Torino. Însă în materie de ezoterism, se pare că m-am blocat pe una dintre laturile triunghiului greșit. Dar este adevărat că piețele largi, înconjurate de monumente purtătoare de o simbolistică aparte, fac din acest oraș centrul magic al lumii, punctul de confluență al lucrurilor știute și neștiute, al întunericului și luminii, iar misterul și legenda adaugă noi și noi fațete culturii italiene.

Torino este ce este! Un oraș care își prețuiește deopotrivă trecutul și prezentul. Atributele prosperității asigurate de preocupările permanente pentru industrializare și tehnologizare susțin, pe fundal, dezvoltarea economică a orașului. Însă toate accentele moderniste nu fac decât să pună în valoare prețioasele urme ale trecutului. Amprenta diferitelor epoci se regăsește în diversitatea aspectelor urbane și în abundența formelor de exprimare culturală, armonizate printr-un subtil spirit aristocratic cu nuanțe mai degrabă franțuzești, care însuflețește, într-un mod aparte, orașul. Stilul baroc domină arhitectura principalelor edificii, iar arcadele impunătoare, eleganța rafinată a clădirilor și sofisticatele compoziții peisajere imprimă o atmosferă princiară și totodată relaxată întregului oraș.

Străjuit de statuile lui Castor și Polux (încărcate și ele de simboluri), Palatul Regal din Torino domină Piazzetta Reale, inima orașului de peste trei secole. În 1831, imediat după urcarea pe tron a lui Carlo Alberto de Savoia-Carignano (1798 – 1849), regiunea Piemontului a fost străbătură de un elan înnoitor datorită reformelor administrative și culturale promovate de tânărul rege. Printre primele măsuri luate, a fost mutarea Biblioteci Regale. Carlo Alberto a alocat pentru această nobilă misiune un fost depozit aflat la parterul aripii de est a Palatului Regal, sub Galeria Beaumont.

Locația a fost complet refăcută de Pelagio Palagi, pictor, arhitect și decorator de interior, care a transformat-o într-o sală neoclasică monumentală, care îți taie respirația. Palagi a acordat o mare importanță detaliilor artistice menite să sugereze fără echivoc destinația locației. Impunătoarea boltă pictată cu scene alegorice reprezentând Arta și Științele este perfect armonizată cu mobilierul de nuc. Rafturile în care sunt păstrate cărțile sunt dispuse pe două niveluri, prevăzute în partea de sus cu balcoane mărginite de balustrade din fier forjat.

Pe lângă proiectul arhitectural ambițios, regele s-a preocupat și de formarea unei colecții valoroase de documente. Mai întâi, l-a însărcinat pe contele Michele Saverio Provana del Sabbione să inventarieze toate exemplarele rămase în patrimoniul de carte al Palatul Regal, apoi și-a cedat întreaga bibliotecă, cea pe care o moștenise de la celebra sa bunică, Giuseppina di Lorena-Carignano. A continuat grandiosul proiect prin desemnarea unui grup de cărturari pe care i-a mandatat să cutreiere Europa și să achiziționeze toate volumele valoroase ieșite de sub teascurile tipografiilor. Cărturarii aleși s-au bucurat de sprijinul monarhului și au pornit să  cerceteze tipografiile și anticariatele din străinătate, strângând astfel documente prețioase care reflectau progresul științific și ideile progresiste ale vremii, aspectele lingvistice și literare, teoriile legate de istoria Casei de Savoia, precum și lucrări care se remarcau prin detalii tipografice de excepție, prin raritate sau prin frumusețe. Întreprinderea, care părea inițial costisitoare și greu de realizat, s-a dovedit a fi una de succes, iar vechea bibliotecă a curții s-a îmbogățit cu numeroase volume rare, codexuri, pergamente și cărți iluminate, ilustrate și decorate cu fire de aur sau argint. În 1839, Carlo Alberto a cumpărat de la colecționarul Giovanni Volpato o impresionantă colecție de desene din secolele al XV-lea  – al XVIII-lea, semnate de maeștri italieni și străini, printre care Michelangelo, Rafael, Rembrandt și Leonardo da Vinci. Biblioteca regelui ajunsese să numere peste 30.000 de volume, la care aveau acces exclusiv membrii familiei regale, curtenii și savanții care se ocupau cu studiul artei, științelor și istoriei. Biblioteca și-a încetinit oarecum dezvoltarea după urcarea pe tron a lui Vittorio Emanuele al II-lea și după mutarea capitalei la Florența și apoi la Roma. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea Republicii, bunurile Casei de Savoia au fost trecute în patrimoniul statului, iar din 1970, odată cu finalizarea acestui proces, Biblioteca Regală a devenit bibliotecă de stat, subordonată Ministerului Patrimoniului Cultural și al Turismului. Mai târziu, în 2015, a devenit parte a complexului cultural Polo Reale, alături de alte mari instituții de cultură. Astăzi, clădirea Bibliotecii Regale din Torino face parte din suita UNESCO Residences Savoy (Reședințele Regale Piemonteze) și este înregistrată pe Lista Patrimoniului Mondial din 1997

Printre lucrările de referință care compun patrimoniul bibliotecii se află prețiosul Corpus Leonardian al Bibliotecii Regale, care cuprinde treisprezece desene semnate de Leonardo da Vinci. Aici se află păstrat celebrul Autoportret „in sangvin” al lui Leonardo (cretă roșie pe hârtie; cca 1512) și nu mai puțin cunoscutul Portretul unei fete (Ritratto di fanciulla), desenat de Leonardo da Vinci, între 1483-1485. Acesta din urmă, folosit drept studiu pregătitor pentru pictura Fecioara între stânci, a fost numit de către istoricul de artă Bernard  Berenson (1965-1959) ca fiind cel mai frumos desen din lume, iar biblioteca l-a ales ca fiind imaginea reprezentativă a instituției.

Codexul despre zborul păsărilor, datat în jurul anilor 1505–1506, a intrat în colecțiile bibliotecii în două etape. În 1893, contele Teodoro Sabachnikoff i-a oferit regelui Umberto I o primă parte a manuscrisului. Apoi, în 1920, bancherul elvețian Henri Fatio-Lombard i-a dăruit reginei Margherita ultimele cinci foi lipsă, iar codexul a fost astfel completat. Facsimilul expus în sala principală este însoțit de o imagine inedită trimisă de roverul Curiosity, de pe planeta Marte. La bordul robotului se afla un cip care conținea copia digitală a Codului despre zborul păsărilor și Autoportretul lui Leonardo da Vinci.

Fără îndoială, Biblioteca Regală a contribuit la desemnarea orașului Torino drept capitală mondială a cărții, în 2006. Un alt argument cultural în sprijinul acestei decizii a fost, cu siguranță, și faima asigurată de organizarea anuală a Salone Internazionale del Libre, un eveniment considerat a fi între primele trei târguri internaționale de carte din lume. În 2016, am participat la câteva evenimente la complexul Lingotto (fosta clădire a companiei FIAT) acolo unde a fost organizat Târgul Internațional de Carte din acel an.  Au fost cinci zile memorabile! Am fost surprinsă să găsesc și un stand românesc, Sala Romania, unde au avut loc discuții, lansări de carte, întâlniri cu scriitori români.

Despre Giulgiul din Torino am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/11/27/sindone-di-torino/, dar au rămas atâtea nespuse. Poate altă dată, la un pahar de bicerin!

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0604Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină de bergamote. Pășește în răcoarea dimineții. Se oprește o clipă și privește tăcut spre mare, spre limba de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul.

IMG_0688

Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierduta” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0761Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. El și barca vor fi una și nici unul dintre ei nu trebuia să fie zărit.

Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri și cu un suport în vârf. Acolo stă “observatorul”, cel care îl va îndrepta spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele lor de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu „împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

IMG_0644Din luna mai, peștele-spadă vine din ocean în această strâmtoare care separă nu numai două țărmuri, dar și legenda de istorie. Atras de obsedantele chemări odiseeice, își găsește perechea alături de care stă până în august.  Înoată nedespărțiți și își trăiesc povestea de dragoste între cer și coasta stâncoasă, ferindu-se de bărcile cu catarge înalte.

Harponierul o caută pe ea, de aceea peștele mascul nu o pierde nicio clipă din ochi. Ea e ținta. Dar harponierul știe. Știe că acolo unde este ea, este și el. Iar el va face totul pentru ea. Va lupta până la capăt, va face totul pentru a o elibera atunci când va fi străpunsă de metalul ascuțit al vânătorului. Peștele mascul o vede deodată luptându-se cu o forță inegală și simte pericolul pierderii ei. El încă se poate salva, pentru el ar fi simplu să plece cu o bătaie din coadă. Dar nu poate… nu, fără ea.  O privește când e ridicată în barcă și simte că a pierdut totul. Își agită spada cu disperare într-o ultimă chemare. Simte metalul rece străpungându-i și lui carnea și-l privește pe harponier în ochi. Bărbatul a venit în hainele lui cele mai bune să-i ia iubirea.

Mirosul de bergamotă mi-a adus aminte de povestea vânătorii peștelui-spadă care se sacrifică odată ce perechea lui e prinsă, poveste auzită pe unul dintre malurile Strâmtorii Messina. Restul e imaginație.

DSC00174

Continuă lectura „Patronul lucrurilor pierdute”

Sindone di Torino

IMG_4673Citisem câte ceva despre Giulgiul din Torino, știam controversa din jurul lui, dar nu aș putea spune că aveam o anumită opinie. Și fără niciun fel de pregătire, aproape prin hazard, am ajuns la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino pentru a vedea Sacra Sindone sau Santa Sindone – Giulgiul din Torino. Am privit câteva minute biserica alb-marmoreeană care contrastează cu clopotnița alăturată, mult mai veche și diferită din punct de vedere arhitectural. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns în clădire prin ușa din stânga, recunosc, stăpânită mai mult de o profană curiozitate. Nu erau multe persoane în interior și totul era cuprins de liniște și de o lumină blândă. Buchete mari de cale albe erau așezate în dreptul altarului încadrat simetric de lumânări lungi în suporturi aurii. Pe peretele opus altarului se află o frumoasă reproducere a celebrei lucrări “Cina cea de taină”. Pardoseala este decorată cu octogoane din marmură albă și gri, iar pereții, monumentali de altfel, sunt lipsiți de ornamente. Pe partea stângă am observat un ecran mare pe care era proiectat un documentar despre veșmântul sfânt.

imaginary coffee

Filmul și notițele informative m-au făcut să am o imagine clară despre istoria lui:

Giulgiul este, după cum se spune, pânza funerară în care a fost învelit corpul lui Isus după ce a fost coborât de pe crucea răstignirii. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea de jos a giulgiului, iar cu cealaltă jumătate i-a fost acoperită întreaga parte din față. Giulgiul măsoară 4,42 m lungime și 1.13 m lățime și este țesut din in împletit în forma solzilor. Pânza, în afara micilor arsuri, prezintă două linii longitudinale paralele, închise la culoare, intersectate de 29 de găuri aproape triunghiulare, cauzate de o picătură de argint topit de pe caseta care conținea pânza împăturită, în timpul incendiului din Chambery, din 1532. Tot din cauza incendiului, pânza este pe alocuri decolorată de apa folosită la stingerea focului.

În partea de mijloc a țesăturii este evidențiată amprenta dublă (frontală și dorsală) a unui om. Imaginea apare aproape în relief datorită tonalității diferite a nuanțelor: culoarea este mai intensă în părțile proeminente ale figurii – frunte, nas, bărbie, piept – și mai estompată în celelalte părți. Persoana care a lăsat această amprentă depășea statura de 170 de cm. În locuri particulare (frunte, ceafă, încheietura mâinilor, picioare și coasta dreaptă) forma și culoarea nuanțelor sunt diferite de cele ale corpului: tind spre roșu, sunt drepte și bine conturate. Acestea sunt petele de sânge: semnele lăsate de răstignire și de biciuire. Pe țesătură mai apare imprimată clar și urma piciorului drept.

Tot din film am aflat și argumentele științifice în ceea ce privești autenticitatea giulgiului. Când am intrat în biserică știam ceva despre încercările de autentificare când, în urma tratării cu carbon radioactiv, giulgiul fusese datat ca fiind provenit din Evul Mediu. Asta nu se spunea în film. Mai târziu am citit că, de fapt, cercetătorii se poate să fi examinat o bucățică de pânză care fusese cârpită de măicuțe după ce țesătura arsese în incendiul din 1532 și astfel rezultatul nu este relevant. Cu adevărat interesantă e teoria care încearcă să explice cum de a fost posibil să se imprime chipul pe pânză. Cercetătorii consideră că numai o degajare uriașă de energie poate lăsa o astfel de urmă. Așadar, giulgiul nu a înregistrat moartea lui Isus, ci momentul Învierii Sale.

Am urmărit cu mult interes documentarul, deși privirea mi-era atrasă spre pânza care acoperea simbolul patimilor lui Isus. Giulgiul este păstrat în poziție orizontală, într-o casetă din aluminiu și sticlă, lungă de 5 metri. M-am apropiat ezitant și tot ce pot să spun e că nu pașii m-au dus acolo, ci un magnetism aparte. Nu era expus vederii, dar l-am simțit, i-am simțit prezența. Mi-am văzut chipul, aproape de nerecunoscut, reflectat în geamul de protecție. Coroana de spini, o imagine a giulgiului, aceeași rugăciune tipărită în mai multe limbi, blândețea din privirea celor prezenți …IMG_4686

Eu … și toate îndoielile mele religioase am trăit o emoție profundă, neomenească. Ceva s-a strecurat în sufletul meu definitiv. Mi-au răsunat apoi în minte, zile în șir, versurile:

“Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu”.

(„Drum crucial”, Ion Minulescu)

%d blogeri au apreciat: