Adagio italian: Napoli

Napoli este pentru cei care cred că le-au văzut pe toate pe lumea asta! Despre oraș nu auzisem numai de bine, așa că m-am apropiat cu oarecare îndoială.

La o privire superficială, Napoli poate părea o amestecătură de prea mult cu de toate, un furnicar pestriț, un graffiti strident și grăbit pe o arhitectură veche. E genul de oraș care ori îți place, ori nu. Nu prea e cale de mijloc. Cred că depinde doar de privitor și de capacitatea lui de a fi deschis spre diversitate, precum napolitanii la vorbă. Până și în grupul nostru părerile despre oraș au fost diferite. Foarte diferite! În ceea ce mă privește, am descoperit un loc extraordinar de pitoresc, fascinant în detalii, pentru că doar niște detalii am apucat să văd în timpul rămas după vizita la Pompeii. Mi-a lăsat însă impresia unui colț al Italiei desprins din filmele vechi, pe care le-aș revedea oricând.

Nu se poate spune că norocul nu ne-a însoțit în această călătorie, iar el s-a manifestat în nenumărate forme. Una dintre ele s-a numit Luisa, o italiancă drăguță din Pompeii pe care am cunoscut-o în tren și care s-a oferit să ne orienteze puțin prin Napoli. Am urmat-o până în centrul vechi al orașului, de unde ne-a indicat direcția și obiectivele principale. Tot ea ne-a dat un ultim sfat: să fim atenți la „buzunare”. Nu am vrut să mă mai încarc cu teama legată de hoții de pe motoscutere care trec în viteză pe lângă tine și-ți smulg geanta sau bijuteriile, deoarece din această cauză, acum ceva timp, aproape am pierdut farmecul Marsiliei. Așa că mi-am luat seninătatea neștiutorului și telefonul, pregătită să imortalizez momentul.  Dar până aici mi-a fost norocul: nu mai exista strop de spațiu pe telefonul meu. Acesta mi s-a părut un motiv cât se poate de întemeiat să ne oprim pentru un cappuccino, unii pentru a privi spectacolul străzii, alții să-și facă puțin spațiu pe telefon.

Ne-am plimbat prin partea veche a orașului. Străzile sunt înguste și lungi, străjuite de clădiri vechi la parterul cărora se află înghesuite una lângă alta tarabe, spații comerciale, localuri și restaurante, iar deasupra se înalță mai multe etaje cu locuințe. Lumea însă părea să fie toată în stradă: localnici mai mult sau mai puțin grăbiți, turiști aflați în grade diferite de uimire, copii care se jucau pe margine, comercianți care-și strigau marfa… un vacarm aproape balcanic, dar fermecător și irezistibil. M-am surprins bucurându-mă de el, eu care iubesc liniștea.

Și apropo de liniște, m-a impresionat numărul mare de biserici, catedrale, mănăstiri – refugiul și mângâierea de-a lungul timpului în această parte de lume. Am admirat, în trecere, arhitectura veche, simetriile armonioase, adăugirile specifice epocilor traversate. Orașul are origini grecești, iar mărturii vechi de 5000 de ani s-au păstrat cel mai bine în subteran, Napoli Sotterranea, acolo unde s-au descoperit vechi monumente funerare grecești, peste care romanii au construit apeductul care alimenta orașul cu apă. Tunelurile abandonate sute de ani, au devenit zone de refugiu în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Cei care sunt curioși sau nu suferă de claustrofobie pot vizita catacombele. Dar chiar dacă sunt amenajate, este nevoie de curaj și de puțină nebunie pentru a te aventura prin spațiile care, pe alocuri, se îngustează atât de mult încât abia te poți strecura tu și sursa de lumina de care ai neapărată nevoie.

Ne declarăm doritori de puțin răsfăț, așa că ne așezăm la o masă pentru a gusta celebra pizza napoletana și un pahar rece de „lacrima Christi”. Cert este că dintre toate cele pe care le-am gustat în Italia, piazza de aici mi-a părut cea mai gustoasă. Își merită renumele cu prisosință.

Mai mult, bucătarii sunt foarte amabili și dornici de a împărtăși secretul culinar. Am aflat astfel cum se face cea mai bună passata di pomodoro și mi-am pus noile cunoștințe în aplicare imediat ce am ajuns acasă. Așa… ca să nu uit!

Portul și partea modernă a orașului sunt o frumoasă prelungire a zonei turistice. Oamenii sunt exuberanți, mereu încântați să te cunoască și nu au rezerve în a intra în contact cu străinii. De altfel, e o plăcere să-i asculți vorbind în dialectul lor napolitan. Sună ciudat, dar plăcut! Cântecele napolitane sunt emoționale și au o muzicalitate aparte. Maria Nazionale este dintr-o localitate micuță de lângă Napoli, Torre Annunziata: 

<<…ba chiar și limbajul aduce bine cu cel românesc. Aici auzi chiar expresiile: „mama-ta, sora-ta ”, care nu-s uzitate de ceilalți italieni>> („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 149).

Napoli are o anume stranietate. Simți că zarva străzii este doar un scenariu, un canovaccio schematic tipic commediei dell’arte, o mască sub care se ascunde neașteptata frumusețe a locului. Și apropo de comedia dell’arte, pe panourile și tarabele comerciale găsești zeci de reprezentări ale vestitului personaj Pulcinella, prototipul pungașului viclean, nelipsit din reprezentațiile stradale medievale, al rebelului simpatic – așa cum îmi pare mie orașul.

„Cetatea Neapole, antica Parthenope, ca o regină pe tron, încoronată cu castelul Sant-Elmo, muindu-și poalele în Mare la Castelul „dell’Uovo”, cuprinde grațios fondul mijlociu, și Capul-de-Munte, ca un baldachin, decorat cu pini pitorești, în formă de umbrele colosale întinse, se ridică dinapoi. Mai departe spre Apus, muntele Soma sau Vesuviul, ca din pipă gigantică pururea fumegă, noaptea însă arătând para focului ce scoate din rărunchii pământului, niciodată ostenindu-se. În fine, cetățile desgropate după șaptesprezece secoli, Erculanul și Pompeia, împrejurate de vii și plantații de bumbac, sunt încadrate de Capul Sorentin, de unde până la noi ajungea mireasma florilor de portocali ce-l adumbresc.

În adevăr, Neapole merită a se chema grădina Italiei, și mi-ar fi părut rău să nu fi venit a vedea acest rai pământesc.” („Peregrinul transilvan (1835 – 1844)”, I. Codru Drăgușanu, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, București, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, [1942], pag. 146).

Publicitate

Pompeii

Când am intrat în hol, am avut un moment de ezitare. Părea că am greșit hotelul. Metrul pătrat în care ne înghesuiserăm cu toții în așteptarea recepționerului, nu semăna deloc cu ceea ce apărea în poza de pe internet. La fața locului, spațiul dintre ghișeul îngust, ușa hotelului și treptele care duceau la etaj era de mărimea preșului pe care ne ștergem pantofii la intrare. De undeva, din spatele ghișeului, s-a materializat o femeie care putea foarte bine să aibă și 60, și 80 de ani. Ne-a măsurat din priviri, probabil ne-a numărat în gând, având o figură iscoditoare. De fapt, nu-mi amintesc să o fi văzut nici măcar schițând ceva care să aducă a zâmbet. Privind spre locul de unde apăruse, am observat, lipit de un scaun balansoar, un bărbat slab, cu tenul măsliniu, cu privirea fixată pe geam, stând într-o poziție nefiresc de inertă. Și exact în această poziție l-am zărit de fiecare dată când am trecut prin hol.

Totuși, m-au amuzat figurile celorlați: care stupefiați, care cu ochii spre cer, care căutând o scăpare… Ce mai, fotografia (la scară mică) a omenirii în fața dezastrului! Doar ne aflam în Pompeii, nu?! Dincolo de asta, am avut senzația că mă aflam într-un film de Hitchcock.

Am urcat la etaj, unde erau camerele. Mio Dio! Totul părea ponosit și de prost gust. La o privire mai atentă, totuși camera era curată, aerisită, luminoasă, iar aerul condiționat răcorea plăcut. Punând în balanță varianta căutării unui alt hotel, ceea ce ne-ar fi putut lua cam o jumătate zi, cu alternativa de a ne petrece timpul așa cum am plănuit, departe de hotel, am decis să rămânem. Nu aveam nevoie decât de un duș rapid și apoi ne puteam urma programul. Greșit: dușul era montat în tavan, așa că la prima răsucire a robinetului te trezeai cu toată apa în cap. Dar baia, care se încadra perfect în spiritul hotelului, avea uscător de păr, iar acesta funcționa bine. De fapt, mult prea bine: pornea din senin. Mai ales noaptea! Cum spuneam, Hitchcock! Dar cine și-ar pierde vremea cu așa o „dramă” care, până la urmă, are hazul ei!

Pompeiul de astăzi este micuț, cu clădiri joase (având în vedere potențialul seismogen, este interzisă construcția clădirilor cu mai mult de trei etaje) ale căror balcoane din fier forjat mi-au atras atenția, câteva chiar foarte frumoase, un parc îngrijit, două gări (una era închisă) și o piață centrală tipică, având în prim-plan o catedrală impunătoare și un  turn-clopotniță foarte elegant.

Orășelul are un aer plăcut, provincial, invadat de turiștii interesați exclusiv de vechiul Pompeii. Dar localnicii nu par deranjați. Dimpotrivă, și-au deschis magazine cu obiecte artizanale, localuri și terase unde se servește mâncare italienească foarte gustoasă.

Gara Circumvesuviana

Dacă mergi pe lângă tarabele cu mărunțișuri de pe Via Roma, vei fi acostat imediat de comercianți. Tactica este să te întrebe de unde ești (de altfel, peste tot în Italia ești întrebat asta) apoi îți vor face un compliment și îți vor oferi un suvenir mic cu imaginea Fecioarei Maria. Nu vei pleca însă până nu-ți vor spune și cât de bine ți s-ar potrivi o brățară din rocă vulcanică de la Vezuviu. Cu un simplu no, grazie salvezi 15 euro. Dar dacă încă te mai arăți curios, pericolul nu a trecut! De alături pândesc vânzătorii de limoncello, meloncello și alte astfel de lichioruri, în culori care mai de care mai pastelate și ambalate în sticle de diferite mărimi, de forma inconfundabilă a unei anumite părți din anatomia masculină. Vânzătorii te asigură că nu este vorba despre vreo formă de obscenitate, ci are legătură cu simbolistica pompeiană a obiectului în discuție, și anume de protecție împotriva spiritelor rele, de bunăstare  și de forță. Și, mă rog, cine nu ar avea nevoie să scape de vreo câteva spirite rele?!

Ești invitat cu insistență să guști una dintre licori, în speranța că doar, doar… Nu este însă deloc supărător sau stresant. Poți să te distrezi făcându-le jocul! Din asta trăiesc, nu? Italienilor le place să vorbească și se bucură sincer dacă te oprești pe la ei și schimbi două vorbe, chiar dacă nu cumperi nimic. Dacă totuși iei ceva, se arată atât de încântați încât îți mai oferă și ei un nimic pe care îl vei privi cu drag după aceea.

Las în urmă toate acestea și mă îndrept spre Porta Marina Superiore, locul de acces la ruinele celebrului Pompeii. Tichetul de intrare poate fi cumpărat online. Eu l-am luat de la ghișeul din interiorulul sitului. Tot de acolo se pot lua și hărți, dar dacă tot ai fost isteț să vii până aici, fii isteț până la capăt: ia-ți un ghid! Ghizii locali sunt carismatici și foarte bine pregătiți, te conduc fără ezitare spre locurile de interes, scutindu-te de căutarea în cerc a obiectivelor, ceea ce nu e puțin lucru dacă afară sunt 40 de grade Celsius. Mai mult, ghidul te poartă în lumea de acum 2000 de ani prin explicații profesioniste, spunându-ți zeci de povești despre viața de zi cu zi, obiceiuri și gastronomie și atrăgându-ți atenția asupra unor detalii pe lângă care sigur ai trece fără să le observi. Îți va transforma turul într-o plăcută plimbare pe jos, și, dacă este vară, o pălăriuță de soare și o sticlă de apă vor face ca totul să fie perfect.

Cum intri în incintă, te cuprinde o tristețe fără margini. Drama trăită de vechii locuitori e atât de bine conservată încât ai impresia că tocmai s-a întâmplat, că abia a trecut urgia.

Ce am aflat? În secolul I AD, Pompeii era un oraș înfloritor, înconjurat de un zid cu trei porți în arcade. Avea temple, băi, fântâni arteziene, statui și monumente, case, magazine și o arenă pentru luptele gladiatorilor.

Pe solul fertil de pe colinele Vezuviului, romanii plantau livezi de măslini, smochini, migdali, rodii, citrice și cultivau grâne și legume. Principala lor sursă de venit se datora însă cultivării viței de vie și a comercializării vinului. Produceau un vin tare, alcoolizat, pe care îl diluau cu apă sau îl îndulceau cu miere atunci când îl consumau. Vinurile mai slabe erau oferite sclavilor pentru a căpăta energie și forță. Viile se întindeau spre vârful Vezuviului, dar și în oraș existau câteva mici podgorii.

Pe lângă vin, locuitorii produceau un condiment numit garum, un fel de sos din pește gras, fermentat în sare și în ierburi aromatice. Întocmai ca vinul, garumul era foarte apreciat în întregul Imperiu Roman, astfel că ambele erau transportate, în amfore, în aproape toată Europa de astăzi, în teritoriile asiatice ocupate și în nordul Africii. Pompeienii aveau mori pentru măcinarea porumbulului, prelucrau lâna și țeseau pânză, aveau fierării și ateliere de prelucrare a materialelor prețioase. Orașul era prosper!

Romanii iubeau mâncarea, vinul și … bârfa. De-a lungul străzilor pietruite, încă se mai observă rămășițele bine păstrate ale vechilor taverne, unde se adunau pentru o gustare și un pahar de vin, în jurul tejghelei zidite sub formă de L. S-au păstrat orificiile rotunde în care se păstra mâncarea caldă. Ciudat, dar se pare că de  aici vine expresia „tavola calda – masă caldă”.

De obicei, meniul consta în preparate din pește, tocane de carne, legume fierte și condimentate cu garum, smochine proaspete. În Pompeii existau cam 100, destul de multe astfel de locații în raport cu numărul populației. Istoricii și arheologii consideră că, înainte de dezastru, în oraș trăiau aproximativ douăzeci de mii de locuitori: elita tradițională, pretorieni, oameni liberi și sclavi. Imi imaginez cât de populare erau tavernele. Totuși nu toată lumea le frecventa. Romanii bogați mâncau acasă și organizau banchete în vilele lor sofisticate. Localurile apreciate de toată lumea erau, se pare, lupanarele, cunoscută fiind pofta de viață și de distracție a romanilor. Cert este că erau total dezinhibați, astfel că frescele erotice par să fi fost, alături de cele legate de ritualuri și de mitologie, o temă predilectă care apare pe pereții interiori sau exteriori ai caselor supraviețuitoare.

Lipsiți total de inhibiții, romanii au fost primii care au înființat și au folosit în comun toaletele publice plătite – de unde se pare că a rămas expresia Pecunia non olet – „banii nu au miros” – devenite loc de discuții și dezbateri și în Pompeii.

Populația săracă locuia în ceea ce numeau insule, locuințe modeste, suprapuse, în care se înghesuiau mai multe familii. Patricienii locuiau în schimb, în case somptuoase, cu intrarea direct din stradă. Câteva dintre acestea sunt într-o stare bună de conservare așa că ne putem forma o idee despre cum locuiau romanii din Pompeii.

Casa del Manandro

De o parte și de alta a intrării în vilele romane numite domus, se aflau spații comerciale sau de depozitare, astfel încât locuitorii casei erau feriți de orice fel de pericol venit dinspre stradă. De altfel, locuințele nu erau prevăzute cu ferestre. În centrul casei se afla atriumul, un spațiu parțial descoperit, pentru a lăsa să pătrundă lumina și căldura. De asemenea, lipsa acoperișului permitea strângerea apei de ploaie în impluvium, un bazin dreptunghiular de colectare a apei, aflat chiar în mijlocul camerei.

Pereții albi erau semn al sărăciei, astfel că zidurile atriumului erau bogat decorate cu fresce și mozaicuri elaborate.

La momentul erupției, romanii erau politeiști, astfel că în fiecare casă, pe unul dintre pereții atriumului, era amenajat un lararium, adică un altar unde se aduceau ofrande zeilor și spiritelor. .

În partea din spate a casei se afla peristilul format din grădină și încăperi utilitare. Tricliniumul se afla lângă atrium. Acesta era locul în care se țineau banchetele și unde romanii luau masa lungiți pe trei canapele așezate în formă de U. In partea din spate, opusă usii de la intare, se afla hortus –  grădina -, la care se ajungea trecând prin tablinium, un fel de birou în care proprietarul discuta cu partenerii. Grădinile interioare m-au cucerit. Peisagiștii au încercat să reconstituie decorurile vegetale care înconjurau pergole, statuete de marmură, fântâni arteziene și colonade pline de romantism.

Casa mai cuprindea un alcov si cateva dormitoare – cubiculum. Bucătăria era mai în spatele casei, foarte aproape de toaletă. Tot acolo erau și cămările. Cei mai înstăriți aveau și un Sanum per Acqua (precursoarele SPA-urilor de astăzi).

Desigur, romanii erau celebri pentru măiestria în construirea drumurilor. În Pompei, străzile erau trasate sub formă de grilaj și erau adânc săpate, mult sub trotuarele din dreptul caselor. Erau pavate cu dale de piatră vulcanică, de dimensiuni mari, ușor înclinate, astfel încât să permită apei și deșeurilor organice deversate să se scurgă.

Trotuarele erau mult mai înalte. Carevasăzică de la ei am moștenit pasiunea pentru borduri! 🙂

Pe stradă circulau doar trăsurile, iar multe dintre străzi aveau chiar sens unic. La orice pas m-am minunat de ingeniozitatea romanilor. Dar când am aflat că în secolul 1, poate chiar mai devreme, aveau deja treceri de pietoni…  Exact!

Trecere pentru pietoni antică

Ca să treacă de pe un trotuar pe altul, amplasaseră pe stradă dale masive de piatră printre care căruțașii își direcționau cu îndemânare carele trase de cai.

Fără îndoială, pompeienii de acum 2000 de ani se bucurau de mai mult confort decât mulți dintre sătenii zilelor noastre. Orașul avea un sistem complex de alimentare cu apă datorat apeductului care colecta apa izvoarelor aflate la zeci sau chiar sute de kilometri și a instalațiilor sanitare interioare destul de ingenioase pentru vremea respectivă. Livrarea apei era asigurată prin trei fluxuri separate: primul alimenta cele aproximativ 40 de fântâni publice, amplasate pe străzi; al doilea mergea către băile publice; iar ultimul aducea apa proaspătă în locuințele private. În caz de secetă, inginerii întrerupeau distribuția apei în ordinea priorității; mai întâi către case și apoi către băile publice. Fântânile erau orprite numai în cazul în care nu mai existau deloc rezerve de apă.

Detaliile din viața cotidiană încremenintă în timp sunt emoționante. În unele prăvălii încă se mai văd oalele care probabil fierbeau pe vatră, o pâine pusă la copt… Totul a pierit într-o clipă! Oamenii nu au luat în seamă semnele prevestitoare și nu au știut să interpreteze fenomenele naturale care anunțau dezastrul. Muntele era prietenul lor, iar sensul cuvântului vulcan nu avea semnificația de astăzi.

În anul 62 dHr, pământul s-a cutremurat, dar nimeni nu a înțeles atunci ce se petrece. Orașul a avut de suferit, iar unele clădiri nici nu apucaseră să fie reconstruite. În august 79 dHr, locuitorii au început să simtă tremurături ciudate sub picioare. Râurile secaseră instant, apele golfului se încălziseră nefiresc, peștii mureau în iazuri, iar păsările zburau speriate. Dinspre Vezuviu se auzeau niște sunete asemănătoare unor gemete.

Vezuviul

Pe creasta muntelui apăruse un nor de cenușă și abur. Cei mai mulți dintre locuitori s-au speriat și au decis să plece din oraș și să se întoarcă atunci când totul va reveni la normal. Încă ar fi avut timp să scape cu toții. Dar nu au recunoscut pericolul nici când pământul a început să se cutremure din ce în ce mai tare, iar bucăți din ziduri și din acoperișuri se desprindeau de pe case. Cei care au rămas își spuneau probabil că pericolul va trece, iar ei își vor continua viața în confortul și bogăția cu care erau obișnuiți.

Prima explozie a avut loc în jurul orei zece a zilei de 24 august 79. Norul care se formase deasupra vulcanului era acum de aproximativ 30 de kilometri, așa cum a descris Plinius cel Tânăr, aflat de cealaltă parte a Golfului Napoli. Pe la ora prânzului, vântul a purtat norul peste oraș, iar din cer au început să cadă pietre și cenușă. În primele opt ore ale erupției, oamenii încă ar mai fi avut vreme să fugă de acolo. Grohotișul căzut din cer, dărâmase acoperișurile, iar hoți au încercat chiar să fure de prin casele părăsite. Dar norul fiebinte de gaz a coborât de pe munte împreună cu noroiul clocotit care se prăvălea cu o viteză uimitoare peste oraș. Cuprinși de groază și sufocați de gazele sulfuroase, ultimii 2000 de ocupanți ai orașului și-au strâns lucrurile de valoare și au încercat să fugă spre mare. Aerul devenise fierbinte, irespirabil, iar cenușa a început să se aștearnă în straturi tot mai groase peste oraș. Oamenii au luptat pentru a se salva, dar au căzut sufocați, iar fețele și poziția corpurilor acoperite de cenușă redau întreaga agonie pe care au trăit-o în acele ultime momente. O parte dintre cei care se refugiaseră pe malul mării au fost salvați cu ajutorul bărcilor, dar mulți au pierit intoxicați. Se pare că tot așa a murit și Plinus cel Bătrân care venise cu o ambarcațiune să-i ajute pe refugiații disperați.

După nouăsprezece ore de la erupție, suflul piroclastic ucisese orice formă de viață și îngropase orașul sub șase metri de cenușă vulcanică. Vezuviul nu a aruncat lavă, dar a așternut peste Pompeii o pătură incandescentă de gaz toxic, rocă vulcanică și cenușă. Orașul a fost uitat. De la sfârșitul secolului al XVI-lea și până la mijlocul secolului al XIX-lea au avut loc jafuri pe locul unde se înălțase cândva. Ercolano (Herculaneum) este un oraș care a fost înghițit primul de erupția din anul 79. Și acolo, și la Pompeii se fac în continuare excavații pentru a aduce la lumină frânturi din viața de zi cu zi a romanilor.

Data erupției, 24 august 79, a fost stabilită pe baza unei scrisori controversate a lui Plinius cel Tânăr și în urma analizei chimice a unui rest de garum descoperit printre ruinele orașului. Se pare că acesta fusese preparat dintr-o  specie de pește care se recoltează numai vara.

Pe de altă parte, unii cercetători sunt de părere că erupția a avut loc mult mai târziu. Pe un perete exterior al unei case descoperite în Pompeii, cineva a facut o însemnare care pare să confirme această ipoteză. Aceasta cuprinde o mențiune despre o tranzacție care s-a petrecut pe data de 16C NOV, adică 16 zile până la calendele lui noiembrie, așadar notița ar fi putut fi făcută la mijlocul lunii octombrie.

Atunci sau puțin mai târziu, orașul și locuitorii săi au pierit într-o dramă teribilă, iar acest lucru nu poate fi schimbat. Ce mărunte și nesemnificative au devenit dintr-o dată sâcâielile vieții noastre!

Iar omul acela încremenit în scaunul de la hotel se uita, de fapt, pe TikToK. Nonstop!

Coasta Amalfi și Insula Capri

Atrasă de cântecul sirenelor sudice, mă îndrept precum Odiseu spre locul ispitelor, mai vechi și mai noi, din Golful Salerno. Coasta Amalfi are puternice rezonanțe turistice, e adevărat, dar nicio clipă nu s-a dezis nici de mituri și nici de istoria reală. Chiar dacă pe alocuri acestea s-au amestecat, ele sunt păstrate cu mândrie în tezaurul imaterial al locului. Îmi place practica, întâlnită în mai multe locuri dealtfel, care face parte și din cultura italiană, aceea de a păstra tot ceea ce este semnificativ, tot ce rezistă timpului, consolidând sau intervenind discret doar acolo unde este necesar. Și aici sunt multe, foarte multe locuri pline de semnificații!

 Coasta Amalfi a cunoscut perioade de înflorire datorate mai ales practicilor comerciale, dar și de cădere provocate de contexte istorice mai puțin favorabile și de calamitățile naturale care au lovit periodic țărmul. A fost însă redescoperită prin secolele XVIII- XIX, cu ocazia Marelui Tur, celebra serie de călătorii întreprinse de aristocrații Europei cu scopul de a cunoaște Italia. Se pare că așa s-a născut și turismul!

Pentru rigurozitate, deși ca turist nu te prea preocupă delimitările geografice, Coasta Amalfi se întinde între Positano și Vietri sul Mare. Orașul Salerno se află la sud, exact de unde ne-am început noi călătoria. De aici poți ajunge cu trenul la Vietri sul Mare, Pompei și Napoli, iar spre fiecare dintre orășelele de pe coastă, cu autobuzul, mașina sau diverse ambarcațiuni. Am pus și mașina pe listă deși nu cred că ar fi tocmai o opțiune fericită. În primul rând, dacă nu ești incredibil de norocos, nu vei găsi nicăieri un loc de parcare neocupat. De altfel, e obligatoriu să te asiguri că hotelul are parcare. În al doilea rând, traseul! De la Salerno la Positano, șoseaua „Amalfitana” urmărește topografia dramatică a coastei, de aceea este extrem de îngustă și de șerpuitoare. Curbele sunt atât de strânse încât nu ai nicio idee despre ce te-ar putea aștepta după colț. Există niște oglinzi stradale care te mai pot ajuta cât de cât, asta dacă nu cumva sunt sparte. Cu autobuzul, dată fiind experiența conducătorilor, te simți mai în siguranță. Pe întreg traseul se circulă foarte încet, iar înainte de fiecare curbă șoferul încetinește și mai mult și claxonează insistent sperând să fie auzit de cei care vin din celălalt sens. Aproape la fiecare curbă, mașinile din sens opus dădeau cu spatele pentru a-i face loc autobuzului. Șoseaua e atât de strâmtă încât oglinzile retrovizoare aproape șterg stâncile, zidurile sau copacii de pe margine. La toate acestea se adaugă scuterele care apar de nicăieri, precum țânțarii. A!.. și turiștii care sunt oriunde, chiar și în mijlocul străzii, cu ochii în telefoane sau făcând poze. Cu toate acestea nu am văzut niciun șofer enervat și nici măcar un accident! Avantajul de a călători cu autobuzul este acela că oprește în fiecare localitate și astfel poți ajunge oriunde. Însă dacă ești slab de inimă, poți lua vaporul care face curse regulate sau poți alege ambarcațiunile private. Orice ai alege, vei avea parte de priveliști de vis.

 Înșirate de-a lungul țărmului scăldat de Marea Tireniană, orașele și satele urmează configurația verticală a muntelui și pe cea orizontală a coastei, creând un tablou nespus de frumos. Clădirile sunt construite pe pantele abrupte și parcă se suprapun una peste cealaltă încercând să ocupe un loc de unde să se poată zgâi la mare. Acum coloritul este strict decorativ, dar în trecut, marinarii își pictau casele în culori pastelate pentru a le recunoaște de departe atunci când se întorceau de pe mare. De-a lungul țărmului se zăresc localități micuțe, fiecare cu istorii vechi și frumoase: Vietri sul Mare, Cetara, Maiori, Minori, Amalfi, Ravello… Fiecare orășel e un mic rai. Nu este vorba numai despre așezarea în sine, ci mai ales despre cum te simți când ești acolo. Toate sunt localități vechi care nu au lăsat timpul sau exagerările moderniste să le afecteze prea tare. Sunt oarecum asemănătoare, dată fiind apropierea, dar și foarte diferite în detalii. Pentru a scoate în evidență unicitatea fiecăruia, trebuie să-l izolezi cumva în mintea ta și în niciun caz să nu-l anulezi prin comparații.

Salerno, fostă colonie romană (Salernum) are o istorie chiar mult mai veche. S-au păstrat Ruinele castelului Arechi și câteva rămășițe ale unui edificiu din perioada lombardă care pot fi vizitate. Cu timpul, orașul s-a remarcat prin înființarea primei școli de medicină (Scuola Medica Salernitana) și și-a făcut un renume în domeniul universitar. În prezent, am remarcat o intensă activitate portuară și presupun că transportul maritim aduce venituri considerabile orașului. Punctul central este însă catedrala San Matteo care adăpostește mormântul Apostolului Matei Evanghelistul. Pare un un oraș liniștit și aduce oarecum cu orașele mai mari de pe Riviera Franceză. Are o deschidere destul de largă la mare, o faleză generoasă și un port – cel mai eficient port maritim din Europa. 

De la Salerno ajungem la Vietri sul Mare după o călătorie scurtă cu trenul (două stații). Cei mai mulți dintre călătorii din tren erau tineri echipați pentru plajă, așa că ne-a venit și nouă ideea să facem cunoștință cu marea. Dacă în majoritatea orașelor de pe coastă trebuie să urci dinspre mare trepte și pante aproape verticale pentru a ajunge în piața centrală, aici a fost invers. Linia ferată taie vârfurile cele mai înalte, pe viaducte amețitoare, iar gara se află suspendată undeva la câteva sute de metri deasupra mării.

Un lift foarte încăpător și decorat cu ceramică în motive marine ne-a dus spre centrul orașului. Deși nu auzisem până atunci de el, Vietri sul Mare mi s-a lipit instant de suflet. Este absolut superb! Este un orășel autentic, cu străduțe înguste și întortocheate, cu trepte abrupte care străbat curți sau ganguri spre străzile de deasupra, cu prăvălii la ușa cărora te așteaptă proprietarii cu șorțul de gât, cu tipicele rufe întinse la uscat între clădiri…

Ceea ce însă îl deosebește categoric de oricare alt loc de pe coastă este ceramica. Pretutindeni găsești obiecte de lut așezate sau agățate, lipite de pereți, tablouri, obiecte de înfrumusețare. Măgărușul de ceramică este pretutindeni, până și numerele de la casă sunt inscripționate în acest mod. Este cu siguranță capitala ceramicii! Obiecte sunt lucrate într-un stil rustic, naiv, extraordinar de decorativ. M-am îndrăgostit de mesele cu blat ceramic și cu scaune asortate, de  platourile pentru fructe și de vasele imense pentru plante, toate decorate manual în culorile mării și ale livezilor de citrice. Fabricile de ceramică și meșteșugarii lucrează acest tip de ceramică smălțuită, majolica de la Vietri, de secole și au ajuns să stăpânească atât de bine această artă încât pe întreaga Coastă (și nu numai) găsim obiecte produse aici. Am coborât pe plajă unde am descoperit, pisate în nisipul negricios, fragmente din aceeași ceramică. Probabil sunt rămășițele reciclate de la celebra fabrică din zonă.

La plecare, ne-am oprit la un mic restaurant al cărui proprietar foarte vorbăreț și prietenos ne-a adus un piatto vietrese cu produse locale, mai toate aromatizate cu lămâie. Carnea asezonată cu lămâie nu a fost o surprinză, dar brânza… Trebuie să spun că, deși nu m-a încântat peste măsură combinația, totuși nu a fost nimic exagerat, astfel încât citricele nu schimbă cu desăvârșire gustul produselor. Au găsit o proporție destul de bună. Trebuie încercat!

Poate meniul sau poate limoncello de la final, nu știu sigur exact ce, dar dintr-o dată am găsit că programul nostru devenise mult prea cinetic. Așa că ne-am gândit să înlocuim heirupismul compulsiv plănuit pentru această călătorie cu italienescul, adorabilul „dolce far niente”, iar totul a devenit dintr-o dată mult mai relaxant. Adevărul e că la aproape 40 de grade Celsius și într-o aglomerație prin care abia răzbăteai, a căuta obiective echivala cu un sport extrem. Pentru asta ar fi potrivite mai degrabă lunile aprilie – mai sau septembrie – octombrie.

Când am coborât de pe vaporașul care ne-a dus la Amalfi, am traversat pontonul fără să ne luăm ochii de la spectacolul de culoare care se deschisese în fața noastră. Și Amalfi și Positano au câte un mic port, ca de altfel și celelalte localități mai mărișoare de pe coastă. Orașele de pe coastă se desfășoară pe verticală, iar străduțele înguste te duc invariabil spre o piață centrală. De o parte și de alta sunt prăvălii cu tot felul de lucrușoare artizanale, produse alimentare cu aromă de lămâie, săpunuri parfumate cu lămâie, limoncello, haine și genți având imprimeuri cu… exact: lămâi! La Amalfi am zărit lămâi de mărimea unui pepene galben. Am văzut într-un meniu și cafeaua cu aromă de lămâie. Acum parcă regret că nu am gustat! Nu pot decât să admir felul în care italieni își promovează atât de intens produsele autohtone. Mă întreb ce am fi făcut noi cu atâtea lămâi?!

Încercăm să ne strecurăm prin mulțimea de turiști, ne oprim puțin pe la magazinele și tarabele de pe margine și ajungem în Piazza Duomo.  Aerul era fierbinte, la propriu.

În dreapta observăm un șir de trepte care urcă spre Catedrala Sant’ Andrea. Porticul acoperit precede intrarea în catedrală. Recunosc imediat clopotnița pe care o zărisem chiar de pe vapor, iar imaginea completă a mânăstiri, precum și poziționarea ei dau un aer maiestos întregii locații. Găsesc o mare asemănare între cupolele din ceramică smălțuită multicoloră ale catedralelor din Amalfi, Positano, Salerno și Vietri sul Mare.

Despre Sfântul Andrei circulă multe legende legate de protecția pe care a oferit-o de-a lungul timpului orașului și locuitorilor săi, cea mai interesantă este cea legată de încercarea celebrului Barbarossa de a jefui satele din zonă. De altfel, întreaga coastă păstrează, într-o formă sau alta, amintirea atacurilor și a actelor lui de piraterie.

Apa mării este fie de culoarea smaraldului, fie de cea a cobaltului, iar plajele sunt destul de aglomerate. M-a surprins culoarea nisipului de un negru vulcanic, foarte fin de altfel.

Originile pescărești ale acestor orașe se mai regăsesc astăzi doar în preparatele restaurantelor, care sunt excelent gătite. Pastele cu fructe de mare, salatele de pește cu rucola, roșii și măsline și presărate din abundență cu „pecorino de bufala”, lasagna cu spanac și mozarella, arancini cu orez, sandvișuri tramezzini…  alături de un vin alb aromat, de proseco sau – cel mai bine – de Aperol Spritz. Și multă relaxare la o terasă care oferă o panoramă incredibilă. Vei constanta că ești în pericol să te eliberezi de toate reziduurile mentale pe care te-ai încumetat să le cari după tine până aici.

Amalfi se află între Ravello și Positano. Nu aș putea spune care este mai frumos. Orașele acestea înecate în bougainvillea au fiecare farmecul lor: Amalfi este atât de pitoresc; Ravello are grădini terasate care ne amintesc de Versaille, este orașul muzicii și aici a compus Richard Wagner Parsifal; Positano e de-a dreptul strălucitor și extravagant. Drept dovadă, lista personalităților care le-au vizitat, a celor care au trăit sau au creat aici e interminabilă.

Nu puteam rata insula Capri. Am reușit să prindem vaporul care pleca la ora 9.00 de la Positano, ceea ce a fost excelent. M-am așezat strategic, pe partea dinspre mare, nu pe cea dinspre țărm, așa cum alesese toată lumea. Motivul: arhipelagul Li Galli. Cunoscut și sub numele de Le Sirenuse, ansamblul de insulițe aflate între Positano și Capri este, potrivit legendei, locul pe lângă care a trecut Ulise în călătoria sa de întoarcere spre Itaca. Atunci de unde numele Li Galli (galli = cocoși)? În mitologia greacă, sirenele erau de fapt păsări (nu pești) cu cap de femei. Abia prin Evul Mediu sirenele și-au lepădat penele și au căpătat celebra coadă de pește. Gallo Lungo este cea mai mare insulă dintre cele trei și, văzută de sus, are forma unui pește. Cândva, insula găzduia o mânăstire devenită apoi închisoare. De departe, se observă turnul de veghe sarazin, folosit ca punct de observație pentru a preîntâmpina atacurile invadatorilor veniți din vest.  În vremuri mai bune, irezistibila atracție homerică a făcut ca locul să fie punctul de întâlnire al unor celebrități din toată lumea și chiar să devină proprietatea unor artiști.

În 1922, insulele au fost cumpărate de balerinul și coreograful rus Leonide Massine care, deși nu le-a transformat într-un centru al artiștilor așa cum și-a dorit, a reușit totuși să creeze, în perioadele de ședere aici, compoziții coregrafice memorabile. După aproape zece ani de la moartea lui Massine, insulele au fost cumpărate de un alt balerin rus celebru, Rudolph Nureyev. Și el și-a dorit să dedice aceste insule baletului, să invite dansatori și să pună în scenă coregrafii. A reușit într-o oarecare măsură. Viața lui Rudolph Nurevey a fost de altfel foarte interesantă, iar în romanul „Dansatorul”, Colum McCann a reușit să o surprindă destul de bine. Nici după dispariția lui, destinul acestor „insule rusești” nu a luat sfârșit. În anul 1994, arhipelagul a fost achiziționat de un important om de afaceri italian, a cărui vilă din Sorrento, culmea, îi aparținuse lui Maxim Gorki. Până și câinelui îi spunea Igor, după compozitorul rus Stravinski. Karmă rusească!

Și am revenit, la propriu, cu picioarele pe pământul sufocant de frumos, în Marina Grande din Capri. Nu am văzut nicăieri oameni mai fericiți și mai relaxați. Pe mine m-a adus aici „Cartea de la San Michele”, scrisă de medicul suedez Axel Munthe și publicată prima dată 1929.

Pe insulă sunt două orașe: Capri și Anacapri. De cum am ajuns, în grupul nostru a apărut o nouă dilemă: să așteptăm funicularul, sub un soare fierbinte, la coada la fel de sinuoasă, dar nu și la fel de îngustă precum șoseaua Amalfitana sau să ne aventurăm pe scările pe care urcau odinioară măgărușii încărcați. Indiferent de alegere, a fost un câștig! Până la Piazza Umberto I, treptele nu sunt deloc abrupte, iar în mare parte sunt umbrite de ziduri înalte și de pini umbrelă, chiparoși și bougainvillea. Locuințele luxoase sunt înconjurate de grădini exotice cu fântâni arteziene. De fapt, totul emană stil și rafinament, dar în același timp nimic nu pare ostentativ. E un lux exersat de generații obișnuite cu acest stil de viață.

Din când în când, treptele se intersectau cu șoseaua pe care treceau autobuzele ticsite cu turiști și taxiurile autohtone spre Anacapri. Până acolo sunt încă 777 de trepte, treptele feniciene, așa că nicio altă dilemă nu ne-a mai străbătut. Ne-am relaxat cu un cappuccino pe terasa de unde se vedeau golful și stâncile Faraglioni, am cumpărat suveniruri și ne-am bucurat de acel moment.

Am străbătut cât de mult am putut în acea zi minunată. Simțeam fiecare minut care trecea, dorind să pot opri cumva clipa. Nu mi-am dat seama dacă printre cei întâlniți erau și localnici. Aș fi vrut să cunosc un insular, să aflu cum e viața lui, cum e să te trezești în fiecare dimineață acolo. Am aflat asta de la Axel Munthe. 

Vila împăratului Augustus, vila lui Axel Munthe, grădinile spectaculoase, via Krupp, atelierele de încălțăminte, în special de sandale din piele, magazinele exclusiviste…. Înainte de a reveni la  Marina Grande ne-am oprit la un restaurant elegant. Am gustat câteva specialități de pește prezentate la fel de elegant și însoțite de un vin alb rece. Ce ne puteam dori mai mult?

Privesc cum ne depărtăm de insularii Munți Faraglioni – simbolul insulei Capri, iar pe drumul de întoarcere ceața acoperea crestele continentalilor Monti Lattari, munții în care se ascundeau odinioară „brigantes”, cei care protejau satele de pe malul mării. Un marinar de pe vaporul care ne aducea înapoi striga la fiecare oprire: Positano….  Amalfi… Salerno. Ce frumos mod de a-ți lua la revedere!

Florența: „Tanto nomini nullum par elogium”

Lăsăm în urmă Padova și Câmpia Padului și ne îndreptăm spre Toscana, mergând, în sens metaforic, pe urmele de acum 183 de ani ale lui Alecsandri. Fără să vreau, leg nuvela „Buchetiera din Florența” de călătoria mea și mărturisesc că am privit locurile descrise de Alecsandri, un tânăr de 19 ani la vremea aceea, imaginându-mi scenele romanțate din abundență de extazul tinereții lui.

Seceta a colorat iarba de pe marginea șoselei în nuanțe aurii, dar în zare se configurau colinele cultivate și Apenini înverziți. Pretutindeni se auzeau sunetele stridente ale cigalelor care-mi amintesc de Provance și de însorita Rivieră Franceză. Ne apropiem de ținutul  aromatului Chianti. Peste tot, podgorii! Florența ne întâmpină cu binecunoscuta forfotă urbană, de fapt o încâlceală de oameni, mașini, biciclete și motoscutere, toate înghesuite pe străduțele înguste. Înaintăm spre centru și, din lipsă de opțiuni, credităm din nou Waze-ul. Simt că ne învârtim în cerc, dar mă întreb ce mașinărie, om sau superom te-ar putea scoate fără greșeală din furnicarul acesta!

Piazza della Santissima Annunziata era în plin proces de amenajare pentru MusArt Festival 2022, așa că nici după ce am găsit hotelul nu a fost ușor să ajungem la el. Mi-am imaginat că seara vom asculta concertul de la ferestrele noastre de la etajul al doilea al hotelului Le Due Fontaine, cu un pahar de vin „frizante”, rece…

Piazza della Santissima Annunziata

Apropo de imaginație:  hotelul nostru este chiar alături de Palazzo Grifoni, Palazzo Budini-Gattai, cel în care o anumită fereastră de la etajul al doilea are mereu obloane deschise. Fereastra are și o legendă veche, de prin secolul al XVI-lea … o poveste: Marele Duce Ferdinand I a fost nevoit să plece la bătălie după numai câteva luni de la căsătoria cu Bianca Cappello. Aceasta l-a salutat de la fereastră pe bravul ei soț care s-a îndepărtat călare. L-a așteptat în zadar toată viața, privind prin acea ferestră pe care o ținea mereu deschisă. Am asociat fereastra cu statuia ecvestră a lui Ferdinando I de Medici care este așezată în piață, chiar cu fața spre clădire…  Călătoria mea florentină începe așadar cu o poveste! 

Înapoi, la realitate. Treaba cu „hotel cu parcare” stă cam așa în Florența: te duci la hotel, recepționera cheamă pe cineva de la „garaj”, tu îți iei bagajele, el îți ia mașina și stabilești ziua și ora la care urmează să ți-o aducă înapoi. Garajul nu pare să fie prea departe, dar nici lângă hotel, așa cum credeam. Dacă îți uiți ceva în mașină lucrurile se complică, cu toate acestea  metoda asta te scapă de mult stres și de griji având în vedere aglomerația, așa că ne concentrăm pe ceea ce pare a fi cel mai frumos loc de pe pământ: Florența Renașterii, Florența familiei de Medici, a lui Leonardo și a lui Donatello, a lui Brunelleschi, Machiavelli, Dante, Boccaccio… Toate aceste nume celebre străjuiesc, din nișe exterioare, Piazzale degli Uffizi, într-o extraordinară paradă a statuilor, menite să ne amintească mereu că au existat și astfel de pământeni! Ce suflu, ce vibrație, cât entuziasm a cuprins această parte a lumii, câtă energie au degajat acești oameni astfel încât au creat epoci atât de strălucite!

În Florența am stat numai o după-amiază, dar ce după-amiază! A fost atât de puțin timp… am știut de cum am pășit pe străzile impregnate de istorie și de artă că voi rămâne cu regretul acesta.

Piazza del Duomo se afla foarte aproape de hotel, așadar a fost primul nostru obiectiv. Chiar din capătul străzii se vedea o parte din clădirea Catedralei Santa Maria del Fiore.

În primul rând, acest „fiore” mi-a stârnit curiozitatea. Una dintre variante, cea mai plauzibilă, ar fi că termenul se referă la floarea de crin, simbolul orașului, sau chiar la orașul în sine. Crinul alb este asociat mântuirii creștine, curățeniei sufletești și trupești, regalității, mândriei, renașterii. De asemenea, crinul este asociat Fecioarei Maria și, în plus, apare foarte des pe blazoanele nobiliare, în reprezentări stilizate.

Văzusem Bazilica în fotografii, dar realitatea întrece orice ilustrată. E mai mult, mult mai mult decât aș fi bănuit. Ansamblul este copleșitor, iar cupola lui Filippo Brunelleschi, celebră prin tehnica de realizare, este perfect armonizată cu prețiozitatea pereților. De departe, mai întâi cupola s-a „înfățoșat ochilor mei” (vorba lui Alecsandri)!

Fațada clădirii este din trei tipuri de marmură – verde de Prado, albă de Carrara şi roz de Maremma – desăvârșit îmbinate pentru a crea forme geometrice neașteptate. Din punct de vedere estetic, fațadele sunt ornate cu mozaicuri, ansambluri statuare, reprezentări biblice inserate inclusiv în nișele de deasupra porților, stucaturi dantelate, ornamente aurite. Dincolo de cele trei uși de bronz, ești copleșit de imensitatea spațiului luminat prin ferestre cu vitralii care pun în valoare monumentele, frescele lui Vasari, pietrele funerare, ceasurile vechi.

Catedrala Santa Maria del Fiore
Il Campanile di Giotto

Goticul turn-clopotniță proiectat de Giotto, Il Campanile di Giotto, este situat pe una dintre lateralele catedralei, dar este o atracție în sine. Și el și Baptisteriul, Battistero di San Giovanni Battista, au fațadele placate cu marmură în aceleași nuanțe, geometrie și arcade în armonie cu ornamentele de pe bazilică.

Clădirea octogonală a Baptisteriului se presupune a fi cea mai veche construcție din oraș. Pentru vizitatorii de o zi sau pentru căutătorii căii către Paradis atracțiile principale sunt, fără îndoială, cele trei uși, copii ale celor proiectate de Andrea Pisano (cel care a terminat și construcția clopotniței după moartea lui Giotto) și Lorenzo Ghiberti.

smart

Depistez imediat estul, nu pentru că aș avea cine știe ce abilități de orientare, ci pentru că fiind cea mai căutată, în jurul Porții estice, orientată spre catedrală, este cea mai mare aglomerație. Așadar, Poarta de Est sau Ușile Paradisului cum a numit Michelangelo monumentala lucrare a lui Lorenzo Ghiberti, („Sunt atât de minunate că ar putea împodobi Porțile Paradisului”, cit.Vasari) își merită cu prisosință celebritatea.

Sculptor și aurar, Ghiberti a câștigat competiția pentru realizarea celei mai prețioase uși create vreodată și se poate spune că și-a dedicat viața acestui proiect (chiar dacă sună clișeic). A finalizat proiectul după 27 de ani de muncă intensă, iar după alți trei ani a murit. Chipul lui a rămas imortalizat într-un medalion, în aurul porților, iar gândurile și le-a publicat în prima Autobiografie semnată de un artist. Basoreliefurile din cele zece casete ale Porții Paradisului sunt practic niște bijuterii care redau scene și personaje din Vechiul Testament, într-o narare minuțios lucrată în bronz aurit. Printre cei care au fost botezați aici a fost și Dante Alighieri, cel care a combinat diverse dialecte vorbite în acea perioadă, contribuind astfel la formarea unei limbi italiene standard. Casa lui Dante se află destul de aproape și poate fi vizitată.

Piazza della Repubblica

Părăsim Piazza del Duomo și o luăm pe Via Roma. Mă întreb dacă există vreun oraș mare în Italia care să nu aibă o Via Roma sau un Corso cu cele mai exclusiviste magazine! Piazza della Repubblica se află la câțiva pași. Deși forma actuală a pieței este relativ de dată recentă, ea a fost construită pe locul vechiului Forum roman. Îmi atrag atenția Colonna dell’Abbondanza (Columna Abundenței) și Arcone (arcul de triumf) care se evidențiază printre clădirile care înconjoară piața.

Fiecare loc pe unde trecem pare a avea o istorie pe care mi-aș dori să o aflu. Ajungem în Piazza del Mercato Nuovo. Locul e plin de tarabe la care se vând în special obiecte de pielărie: genți, haine, curele… Undeva, printre ele descoperim Fontana del Porcellino, replica statuii din marmură de la Galeriile Uffizi.

Imediat este frumoasa Piazza della Signoria unde ne sare în ochi inconfundabilul Turn Arnolfo, temniță pentru Cosimo Medici și Girolamo Savonarola. O copie a lui David de Michelango se află chiar în fața intrării în Palazzo Vecchio, centrul domniei familei de Medici, apoi sediul mai mulor instituții politice și executive. Întreaga clădire este un amestec paradoxal de măreție și austeritate.

Partea de jos a palatului pare mai degrabă o fortăreață, ceea ce spune multe despre secolele trecute. În interior însă, austeritatea e un termen necunoscut.

Ne simțim mai florentini pierduți prin mulțimea de italieni gălăgioși, stânși în fața Fântânii lui Neptun. Printr-o ironie, care nu-mi dau seama dacă este voită, lângă statuia zeului păgân al mării este marcat locul în care a fost ars pe rug Girolamo Savonarola, fanaticul inchizitor care aruncase pe foc, tot în această piață, reprezentări ale artei păgâne, obiecte ale „păcatului” (produse de înfrumusețare, oglinzi, haine, cărți laice) și oameni.

Din păcate nu avem timp să vizităm Galeria Uffizi. Marele nostru regret! Admirăm însă exteriorul și ne promitem că vom reveni. E imposibil să vezi totul când ai timp atât de puțin. Indiferent de alegere, cu un regret tot rămâi.

Ne-am răcorit cu o înghețată și ne-am îndreptat spre Ponte Vecchio. Îl asociez oarecum cu vechiul Pod al Londrei datorită prăvăliilor care se află pe el. Măcelăriile însă au fost înlocuite de magazinele cu bijuterii… dar cine are timp pentru așa ceva acum?! Este cel mai vechi pod din Florența și singurul care s-a păstrat într-o formă foarte apropiată de cea de la 1345 când a fost construit.

Are însă și niște adăugiri care țin de orgoliu și mai puțin de artă. Nu putea lipsi din peisaj Mussolini, nu-i așa? În 1939 s-a gândit să-i ofere lui Hitler, care își anunțase vizita, prilejul de a admira valea râului Arno chiar de pe pod, așa că a construit trei ferestre panoramice deasupra podului, în coridorul Vasari.

Coridorul Vasari. Cumva, am urmat și eu acest coridor construit de aceeași familie de Medici. Coriorul Vasari face legătura între Palazzo Vecchio – trecând Galeriile Uffizi, urmând apoi malul râului Arno, urcând apoi peste Ponte Vecchio – și Palatul Pitti. Rolul lui era acela de a asigura parcurgea, fără incidente, a acestui traseu de către membrii strașnicei familii de Medici.

Pallazo Piti e impunător. Observ și aici diferența dintre partea de jos a clădirii, în ceea ce privește numărul ferestrelor, și celelalte etaje. Desigur, asta nu are nicio legătură cu motivul pentru care multe dintre clădirile florentine foarte vechi au mai puține geamuri decât ar trebui. Cei care doreau să nu plătească „taxa de fereastră” își construiau case cu câteva geamuri sau astupau cât mai multe. În caul Palatului Pitti există iarăși o explicație legată de securitatea celebrilor locatari. Palatul este astăzi un complex muzeal care include, pe lângă galeriile de excepție, luxuriantele Grădini Boboli.

Pallazo Piti

Dată fiind multitudinea de atracții, pe care le întâlnești la tot pasul, toate obiectivele par apropiate. Cu o hartă te poți descurca destul de bine să le localizezi. Mai greu este însă să le descoperi istoria, detaliile și misterele. Florența trebuie văzută cu un ghid alături, altfel riști să treci pe lângă lucruri fără să-ți dai seama. Așa mi s-a întâmplat cu Basilica di Santa Croce, acolo unde sunt înmormântați Michelangelo, Galileo și Machiavelli. Pe mormântul celebrului autor al ”Principelui”  este inscripționat: Tanto nomini nullum par elogium (Nici un elogiu nu este pe masura unui asemenea nume). Mi se pare potrivit și pentru Florența!

buchette del vino

La întoarcere, uitasem de „Buchetiera din Florența” a prietenului Alecsandri, când am dat peste „buchette del vino”, mici ferestre tăiate în zidurile caselor proprietarilor de podgorii, care locuiau pe lângă Piazza della Repubblica. Acestea erau poziționate lângă intrările principale. Cei care doreau un pahar de vin băteau la ușă și aruncau monedele prin bucheta. Primeau apoi un pahar de vin rece adus direct din beci, fără să interacționeze cu cineva. Mă mir că nu au reluat ideea în pandemie!

A fost o vizită scurtă, dar foarte concentrată. Nu am simțit căldura sau oboseala, dar da, mi-a sărit inima din piept de câteva ori, ca într-un timid sindrom Stendhal. A fost copleșitor peste măsură și așa cum spunea Alecsandri, Florența te face să „îți simți ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri”.

Padova: Universa universis patavina libertas

După un mic dejun rustic am părăsit țara cravatei. Ne-am promis să revenim, dacă vom mai avea ocazia, la pensiunea House Pavlic, aflată la câteva minute de Lacurile Plitvice, și ne-am continuat călătoria spre Italia. Mai mult ca sigur am luat-o pe un drum greșit pentru că ne-am trezit pe o șosea cu o singură bandă pe sens, care străbătea sate, terenuri mai degrabă abandonate și exploatații forestiere. Indicatoare nu existau, dar Waze-ul insista că suntem pe drumul cel bun. Am continuat totuși, încurajați de faptul că din sensul opus veneau din când în când mașini cu numere de Italia, Austria, Franța și am bănuit (sau am sperat) că intenționau să ajungă de unde veneam noi, adică la lacuri. După un drum destul de lung format parcă numai din curbe – care m-au amețit de-a dreptul – am ajuns la granița cu Italia.

Pentru a face drumul spre coasta sud-vestică a Italiei cât mai plăcut și mai puțin obositor, am decis să fragmentăm călătoria și să ne oprim în două orașe: Padova și Florența.

La Padova am ajuns puțin după prânz, pe o căldură sufocantă. Căldura face parte din farmecul Italiei, nu? Și iată-mă în orașul în care au trăit, au predat sau au studiat Galileo Galilei, Copernic, Torquato Tasso, Casanova, Constantin Cantacuzino și cine știe câți alții.

La ora prânzului, orașul părea lovit de toropeală. Cei care totuși se încumetaseră să iasă din case se înghesuiau pe partea umbrită a trotuarelor sau pe la câte o terasă răcorită cu perdele de vapori. Ne refugiem și noi sub o umbelă uriașă pentru un prânz canicular, cât se poate de rapid, având în vedere timpul scurt pe care îl avem de petrecut la Padova.

De la hotel ne-am luat o hartă care ne-a ajutat să găsim Prato della Valle, punctul din care am decis să începem plimbarea.

Am zăbovit puțin în imensa și celebra piață. În mijlocul ei se află Isole Memmo,  un petec de pământ de forma unei insule rotunde, înconjurat de un canal cu apă. Terenul este acoperit cu gazon, iar de-o parte și de alta a aleilor care duc spre cele patru poduri care leagă insula de uscat sunt plantați pomi umbroși.  Însă de cum observi piața, îți atrag atenția cele două șiruri formate din 78 de statui care împrejmuiesc, de o parte și de alta, canalul. Grandios! Am încercat să depistez un nume cunoscut pe soclurile albe, dar se pare că statuile reprezintă personalități locale, relevante probabil pentru istoria politică și administrativă a orașului. Prato della Valle este înconjurată, la rândul ei, de clădiri vechi, păstrate și restaurate astfel încât să redea specificul zonei. În partea sudică se află Abația di Santa Giustina, ridicată pe locul unde a fost înmormântată Sfânta Justina de Padova.

Fațada sobră, din cărămizi, este ornată cu grifoni, protectorii clădirii. În partea de sus este oculusul, iar în cele patru nișe au fost montate, nu de mult timp, statuile evangheliștilor.

În interior sunt lucrări de artă cu teme religioase, iar de o parte și de alta sunt numeroase capele cu sculpturi și simboluri religioase din lemn, granit, marmură sau alabastru. Aceste capele adăpostesc moaștele mai multor sfinți, precum și o parte din relicvele apostolilor Luca și Matei.

Părăsim bazilica prin una dintre cele trei uși de bronz și mergem având pe partea stângă piața (care nu mi se mai pare atât de mare). După drogheria Preti o luăm la dreapta și imediat, în capătul străzii, zărim Basilica di Sant’Antonio. Mi-am dorit să ajung aici încă de acum câțiva ani, când am vizitat Chiesa Matrice din Scilla (am scris o povestioară aici https://imaginarycoffee.wordpress.com/2018/11/12/patronul-lucrurilor-pierdute/) și am un sentiment de recunoștință pentru gândul care m-a adus aici.

În Piazza del Santo, distribuția celor prezenți era, de asemenea, condiționată de umbră. Soarele cădea direct pe bazilică, luminând într-un mod special cele opt cupole bizantine. Am rămas fără cuvinte, chiar fără cuvinte! E o construcție impresionantă ridicată în onoarea Sfântului Anton, ”Sfântul” așa cum este el numit. Citesc în broșura primită la hotel că fațada bazilicii este în stil romanic-lombard, iar arcadele care încadrează intrările sunt gotice. În plus, clopotnița are ceva din minaretele islamice. Poți avea imaginea întregii grandori chiar și numai dintr-o singură privire, din partea laterală a edificiului, dinspre Via M. Cesarotti. Din această poziție se văd cel mai bine cupolele, turnulețele, clopotnița și alte elemente de arhitectură care creează o imagine spectaculoasă.

Interiorul este absolut impresionant oriunde te-ai uita: lucrări de artă sacră, fresce care redau secvențe din viața Sfântului Anton, stucaturi elaborate, cupolele redefinite pentru a completa interiorul, ornamente aurite, sculpturi în materiale prețioase și altarul realizat de Donatello. Câtă iubire răzbate din efortul de a crea ceva atât de măreț pentru a onora credința! Am impresia că nu există centimetru scăpat din vedere. Precum la Abatia di Santa Giustina, mai multe capele decorează laturile bazilicii. Nu a trebuit să caut prea mult după Capela Sfântului Anton. De cum am pășit în interior, mi-a atras atenția un șir de oameni și mi-am imaginat că acolo trebuie să fie. M-am îndreptat pe partea stângă și am urcat o mică rampă pentru direcționarea vizitatorilor, amenajată probabil din timpul pandemiei. Am pășit printre coloanele frumoase și am ajuns lângă locul în care a fost depus trupul Sfântului. Fiecare dintre cei prezenți își așezau câte o mână pe placa de marmură verde care acoperea mormântul și își aplecau capul într-un gest de rugăciune. Câtă intensitate, speranță și credință era în gesturile acelea!

Am vizitat apoi Cappella della Madonna Mora (Capela Fecioarei Negre), cea în care a fost inițial înmormântat Sfântul Anton, și Cappella del Tesoro  în care sunt adăpostite sfintele lui relicve.

Nu știu când a trecut timpul, de fapt nici nu știu cât timp am petrecut acolo, dar într-un târziu am părăsit spațiul acela încărcat de religiozitate și m-am alăturat grupului care se împrăștiase pe la tarabele din Piazza del Santo. Opera lui Donatello plasată la unul dintre colțurile bazilicii, statuia ecvestră care îl reprezintă pe Gattamelata, este orientată cu fața spre Hotelul Donatello, astfel ne-a ajutat să descoperim direcția în care se află una dintre casele în care a locuit Galileo Galilei în cei 18 ani cât a fost profesor la Universitatea din Padova. Ne îndreptăm așadar pe lângă hotel, pe Via del Santo și, după câțiva zeci de metri, părăsim străduța îngustă și umbroasă și urmăm săgeata care ne indică Via Galileo Galilei. Încercăm să privim inscripțiile pentru a depista locuința în care a trăit Galileo între 1601 și 1610.

La numărul 17, descoperim o clădire cu portic, care are o inscripție mică. Deasupra însă este o placă în care i se aduc mulțumiri lui Galileo pentru atenția asupra „la lingua di ruzzante”. De la etajul acestei case, Galileo a privit pentru prima dată cerul cu telescopul și a descoperit lunile lui Jupiter. Nu o putem vizita, așa că ne mulțumim să ne încărcăm cu energia locului și ne continuăm călătoria prin Padova.

Ne îndreptăm spre faimoasa Universitate din Padova, pe traseul pe care, cu mai bine de 400 de ani în urmă mergea și Galileo. Străduțele înguste și întortocheate dau un farmec aparte locului. Nu există nici un rond de flori, niciun copăcel. Clădirile par a fi fost ridicate în perioade diferite, dar se îmbină perfect, astfel că la fiecare pas găsești ceva interesant de văzut.

Universitatea din Padova a funcționat, în perioada medievală, în Palazzo del Bo, dar astăzi dispune mai multe locații. Aflu că și aceasta, precum cea de la Cambridge a fost înființată după ce câțiva profesori și studenți s-au stabilit la Padova, după ce au părăsit Bologna din motive legate de libertatea de exprimare și de privilegiile academice. Nu e de mirare că Universitatea și-a luat deviza „Universa Universis Patavina Libertas ” (Libertatea paduană este universală pentru toată lumea).

Faima sa a adus aici cele mai strălucite dintre mințile europene, printre care și un conațional. Din scrierile lui Iorga aflăm că, în 1667, stolnicul Constantin Cantacuzino a sosit la Padova „cu lădișoara cea de nuc” și a fost găzduit de preotul Alviz Florie, pentru 15 ducați pe lună, apoi de „jupăneasa Verghinia Romana”. Am încercat să depistez măcar una dintre locații, dar nu am reușit.

Zona este populată de piețe care mai de care mai pitorești. Între Piazza delle Erbe și Piazza dei Frutti se află Pallazo della Ragione, o clădire simbol a orașului, decorată cu fresce și care adăpostește o realizare experimentală și artistică a Pendulului lui Foucault.

Nu departe se află Piazza dei Signori, un spațiu foarte animat, dominat de Chiesa di San Clemente și, în partea opusă, de Torre Dell’Orologio (Turnul cu ceas).

 La Cappella degli Scrovegni din Piaţa Garibaldi am ajuns destul de târziu pentru a mai intra, dar sunt sigură că merită văzut interiorul proiectat de Giotto, decorat cu fresce foarte bine conservate.

În drumul spre întoarcere, ne-am oprit la Cafeneaua Pedrocchi pentru că ne fusese recomandată de toată lumea. În Italia, cei mai mulți preferă espresso – o cafeluță cât un degetar, dar foarte concentrată – și o beau ca pe un shot. Cu asta nu am reușit să mă împac!

 Am colindat străduțele care păstrează atmosfera vremurilor trecute, în care au trăit probabil un pețitor precum Petruchio sau o tânără fermă precum Katherina, așa cum și-a imaginat și Shakespeare în comedia „Îmblânzirea scorpiei”, care se petrece pe fundalul acestui spectaculos oraș. 

♥️ Torino

Torino văzut de pe Monte dei Cappuccini

Sunt locuri pe care nu le voi vizita niciodată, dar cum în viață există și o lege nescrisă a compensație (sau a atracției ?!), sunt și locuri pe care le-am văzut și am avut norocul să le revăd. Dacă ar fi să cred teoriile ezoterice legate de cele două triunghiuri invizibile care leagă orașul, prin magia albă, de Lyon și Praga și prin magia neagră de Londra și San Francisco, ar fi mai simplu să înțeleg de ce mi-a plăcut atât de mult Torino. Însă în materie de ezoterism, se pare că m-am blocat pe una dintre laturile triunghiului greșit. Dar este adevărat că piețele largi, înconjurate de monumente purtătoare de o simbolistică aparte, fac din acest oraș centrul magic al lumii, punctul de confluență al lucrurilor știute și neștiute, al întunericului și luminii, iar misterul și legenda adaugă noi și noi fațete culturii italiene.

Torino este ce este! Un oraș care își prețuiește deopotrivă trecutul și prezentul. Atributele prosperității asigurate de preocupările permanente pentru industrializare și tehnologizare susțin, pe fundal, dezvoltarea economică a orașului. Însă toate accentele moderniste nu fac decât să pună în valoare prețioasele urme ale trecutului. Amprenta diferitelor epoci se regăsește în diversitatea aspectelor urbane și în abundența formelor de exprimare culturală, armonizate printr-un subtil spirit aristocratic cu nuanțe mai degrabă franțuzești, care însuflețește, într-un mod aparte, orașul. Stilul baroc domină arhitectura principalelor edificii, iar arcadele impunătoare, eleganța rafinată a clădirilor și sofisticatele compoziții peisajere imprimă o atmosferă princiară și totodată relaxată întregului oraș.

Străjuit de statuile lui Castor și Polux (încărcate și ele de simboluri), Palatul Regal din Torino domină Piazzetta Reale, inima orașului de peste trei secole. În 1831, imediat după urcarea pe tron a lui Carlo Alberto de Savoia-Carignano (1798 – 1849), regiunea Piemontului a fost străbătură de un elan înnoitor datorită reformelor administrative și culturale promovate de tânărul rege. Printre primele măsuri luate, a fost mutarea Biblioteci Regale. Carlo Alberto a alocat pentru această nobilă misiune un fost depozit aflat la parterul aripii de est a Palatului Regal, sub Galeria Beaumont.

Locația a fost complet refăcută de Pelagio Palagi, pictor, arhitect și decorator de interior, care a transformat-o într-o sală neoclasică monumentală, care îți taie respirația. Palagi a acordat o mare importanță detaliilor artistice menite să sugereze fără echivoc destinația locației. Impunătoarea boltă pictată cu scene alegorice reprezentând Arta și Științele este perfect armonizată cu mobilierul de nuc. Rafturile în care sunt păstrate cărțile sunt dispuse pe două niveluri, prevăzute în partea de sus cu balcoane mărginite de balustrade din fier forjat.

Pe lângă proiectul arhitectural ambițios, regele s-a preocupat și de formarea unei colecții valoroase de documente. Mai întâi, l-a însărcinat pe contele Michele Saverio Provana del Sabbione să inventarieze toate exemplarele rămase în patrimoniul de carte al Palatul Regal, apoi și-a cedat întreaga bibliotecă, cea pe care o moștenise de la celebra sa bunică, Giuseppina di Lorena-Carignano. A continuat grandiosul proiect prin desemnarea unui grup de cărturari pe care i-a mandatat să cutreiere Europa și să achiziționeze toate volumele valoroase ieșite de sub teascurile tipografiilor. Cărturarii aleși s-au bucurat de sprijinul monarhului și au pornit să  cerceteze tipografiile și anticariatele din străinătate, strângând astfel documente prețioase care reflectau progresul științific și ideile progresiste ale vremii, aspectele lingvistice și literare, teoriile legate de istoria Casei de Savoia, precum și lucrări care se remarcau prin detalii tipografice de excepție, prin raritate sau prin frumusețe. Întreprinderea, care părea inițial costisitoare și greu de realizat, s-a dovedit a fi una de succes, iar vechea bibliotecă a curții s-a îmbogățit cu numeroase volume rare, codexuri, pergamente și cărți iluminate, ilustrate și decorate cu fire de aur sau argint. În 1839, Carlo Alberto a cumpărat de la colecționarul Giovanni Volpato o impresionantă colecție de desene din secolele al XV-lea  – al XVIII-lea, semnate de maeștri italieni și străini, printre care Michelangelo, Rafael, Rembrandt și Leonardo da Vinci. Biblioteca regelui ajunsese să numere peste 30.000 de volume, la care aveau acces exclusiv membrii familiei regale, curtenii și savanții care se ocupau cu studiul artei, științelor și istoriei. Biblioteca și-a încetinit oarecum dezvoltarea după urcarea pe tron a lui Vittorio Emanuele al II-lea și după mutarea capitalei la Florența și apoi la Roma. După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea Republicii, bunurile Casei de Savoia au fost trecute în patrimoniul statului, iar din 1970, odată cu finalizarea acestui proces, Biblioteca Regală a devenit bibliotecă de stat, subordonată Ministerului Patrimoniului Cultural și al Turismului. Mai târziu, în 2015, a devenit parte a complexului cultural Polo Reale, alături de alte mari instituții de cultură. Astăzi, clădirea Bibliotecii Regale din Torino face parte din suita UNESCO Residences Savoy (Reședințele Regale Piemonteze) și este înregistrată pe Lista Patrimoniului Mondial din 1997

Printre lucrările de referință care compun patrimoniul bibliotecii se află prețiosul Corpus Leonardian al Bibliotecii Regale, care cuprinde treisprezece desene semnate de Leonardo da Vinci. Aici se află păstrat celebrul Autoportret „in sangvin” al lui Leonardo (cretă roșie pe hârtie; cca 1512) și nu mai puțin cunoscutul Portretul unei fete (Ritratto di fanciulla), desenat de Leonardo da Vinci, între 1483-1485. Acesta din urmă, folosit drept studiu pregătitor pentru pictura Fecioara între stânci, a fost numit de către istoricul de artă Bernard  Berenson (1965-1959) ca fiind cel mai frumos desen din lume, iar biblioteca l-a ales ca fiind imaginea reprezentativă a instituției.

Codexul despre zborul păsărilor, datat în jurul anilor 1505–1506, a intrat în colecțiile bibliotecii în două etape. În 1893, contele Teodoro Sabachnikoff i-a oferit regelui Umberto I o primă parte a manuscrisului. Apoi, în 1920, bancherul elvețian Henri Fatio-Lombard i-a dăruit reginei Margherita ultimele cinci foi lipsă, iar codexul a fost astfel completat. Facsimilul expus în sala principală este însoțit de o imagine inedită trimisă de roverul Curiosity, de pe planeta Marte. La bordul robotului se afla un cip care conținea copia digitală a Codului despre zborul păsărilor și Autoportretul lui Leonardo da Vinci.

Fără îndoială, Biblioteca Regală a contribuit la desemnarea orașului Torino drept capitală mondială a cărții, în 2006. Un alt argument cultural în sprijinul acestei decizii a fost, cu siguranță, și faima asigurată de organizarea anuală a Salone Internazionale del Libre, un eveniment considerat a fi între primele trei târguri internaționale de carte din lume. În 2016, am participat la câteva evenimente la complexul Lingotto (fosta clădire a companiei FIAT) acolo unde a fost organizat Târgul Internațional de Carte din acel an.  Au fost cinci zile memorabile! Am fost surprinsă să găsesc și un stand românesc, Sala Romania, unde au avut loc discuții, lansări de carte, întâlniri cu scriitori români.

Despre Giulgiul din Torino am scris aici: https://imaginarycoffee.wordpress.com/2017/11/27/sindone-di-torino/, dar au rămas atâtea nespuse. Poate altă dată, la un pahar de bicerin!

Patronul lucrurilor pierdute

IMG_0604Trezit cu mult înainte de a se lumina, bărbatul se pregătește cu mare atenție. În lumina slabă a lumânării care abia alungă întunericul din odaia sărăcăcioasă,  strălucește lama ascuțită a briciului lăsat să alunece fără grabă peste obrazul bătut de soarele sudic. Se spală aproape ritualic, se îmbracă în costumul lui cel mai bun și își așază pălăria peste părul pieptănat pe spate și uns cu briantină de bergamote. Pășește în răcoarea dimineții. Se oprește o clipă și privește tăcut spre mare, spre limba de apă care separă Sicilia de continent: strâmtoarea Messina. Vegheată de Scila și Caribda, veșnic învolburată și misterioasă, strâmtoarea este deopotrivă înfricoșătoare și provocatoare. Precum viața lui … mereu indecis între două alegeri. Bărbatul își învelește cu grijă prețiosul obiect într-o pânză neagră și coboară pe străzile pietruite, întortocheate și înguste ale Scillei, orășelul de pescari din Reggio Calabria. Privește în sus spre Castelul Ruffo, dar ochii lui sunt fixați pe cele patru clopote ale Chiesei Matrice așezate precum un crucifix. Știe că nu peste mult timp vor începe să bată pentru a aminti că astăzi este ziua de 13 iunie, ziua Sfântului Anton de Padova, sfântul patron al lucrurilor pierdute, a cărui statuie de argint înnobilează lăcașul.

IMG_0688

Lucrurile pierdute… hm! A pierdut lucruri, ani, oameni. A încetat să mai creadă că “pierduta” lui s-ar mai întoarce vreodată, dar, poate din cruzime sau doar din obișnuința de a trăi cu dorul, refuză să-i ceară sfântului să-l ajute să uite.  S-a obișnuit cu așteptarea, singurul lucru nepierdut.

IMG_0761Părăsi pasajul îngust și o luă printre zidurile de piatră înnegrite de umezeală. Ajunse pe malul bolovănos al mării, cu case construite până foarte aproape de apă. Păși cu siguranța omului care cunoaște fiecare piatră și ajunse pe plaja luminată de primele raze ale dimineții. Se opri lângă micuța barcă, o luntre îngustă, conică, din lemn. Și neagră. El și barca vor fi una și nici unul dintre ei nu trebuia să fie zărit.

Din centrul bărcii țâșnea semeț catargul, un stâlp gros, înalt de aproape patru metri și cu un suport în vârf. Acolo stă “observatorul”, cel care îl va îndrepta spre pradă. Pe lângă acesta,  mai sunt încă patru barcagii, oameni săraci, dar îmbrăcați în costumele lor de duminică, special pentru această vânătoare. Apucă pânza și dezveli obiectul ascuțit din metal pe care îl așeză cu grijă în barcă. Harponul! Nu mai știa dacă aceasta era arma sau aliatul lui în nobila luptă cu „împăratul strâmtorii”. Nu considerase niciodată vânătoarea peștelui-spadă un prozaic pescuit. Nu, pentru că aici, la întâlnirea celor două mări, Tireniană și Ionică, omul și peștele se află într-o confruntare directă și echitabilă. Și tristă.

IMG_0644Din luna mai, peștele-spadă vine din ocean în această strâmtoare care separă nu numai două țărmuri, dar și legenda de istorie. Atras de obsedantele chemări odiseeice, își găsește perechea alături de care stă până în august.  Înoată nedespărțiți și își trăiesc povestea de dragoste între cer și coasta stâncoasă, ferindu-se de bărcile cu catarge înalte.

Harponierul o caută pe ea, de aceea peștele mascul nu o pierde nicio clipă din ochi. Ea e ținta. Dar harponierul știe. Știe că acolo unde este ea, este și el. Iar el va face totul pentru ea. Va lupta până la capăt, va face totul pentru a o elibera atunci când va fi străpunsă de metalul ascuțit al vânătorului. Peștele mascul o vede deodată luptându-se cu o forță inegală și simte pericolul pierderii ei. El încă se poate salva, pentru el ar fi simplu să plece cu o bătaie din coadă. Dar nu poate… nu, fără ea.  O privește când e ridicată în barcă și simte că a pierdut totul. Își agită spada cu disperare într-o ultimă chemare. Simte metalul rece străpungându-i și lui carnea și-l privește pe harponier în ochi. Bărbatul a venit în hainele lui cele mai bune să-i ia iubirea.

Mirosul de bergamotă mi-a adus aminte de povestea vânătorii peștelui-spadă care se sacrifică odată ce perechea lui e prinsă, poveste auzită pe unul dintre malurile Strâmtorii Messina. Restul e imaginație.

DSC00174

Continuă lectura „Patronul lucrurilor pierdute”

Sindone di Torino

IMG_4673Citisem câte ceva despre Giulgiul din Torino, știam controversa din jurul lui, dar nu aș putea spune că aveam o anumită opinie. Și fără niciun fel de pregătire, aproape prin hazard, am ajuns la Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Torino pentru a vedea Sacra Sindone sau Santa Sindone – Giulgiul din Torino. Am privit câteva minute biserica alb-marmoreeană care contrastează cu clopotnița alăturată, mult mai veche și diferită din punct de vedere arhitectural. Am urcat cele câteva trepte și am pătruns în clădire prin ușa din stânga, recunosc, stăpânită mai mult de o profană curiozitate. Nu erau multe persoane în interior și totul era cuprins de liniște și de o lumină blândă. Buchete mari de cale albe erau așezate în dreptul altarului încadrat simetric de lumânări lungi în suporturi aurii. Pe peretele opus altarului se află o frumoasă reproducere a celebrei lucrări “Cina cea de taină”. Pardoseala este decorată cu octogoane din marmură albă și gri, iar pereții, monumentali de altfel, sunt lipsiți de ornamente. Pe partea stângă am observat un ecran mare pe care era proiectat un documentar despre veșmântul sfânt.

imaginary coffee

Filmul și notițele informative m-au făcut să am o imagine clară despre istoria lui:

Giulgiul este, după cum se spune, pânza funerară în care a fost învelit corpul lui Isus după ce a fost coborât de pe crucea răstignirii. Corpul a fost așezat pe spate, pe jumătatea de jos a giulgiului, iar cu cealaltă jumătate i-a fost acoperită întreaga parte din față. Giulgiul măsoară 4,42 m lungime și 1.13 m lățime și este țesut din in împletit în forma solzilor. Pânza, în afara micilor arsuri, prezintă două linii longitudinale paralele, închise la culoare, intersectate de 29 de găuri aproape triunghiulare, cauzate de o picătură de argint topit de pe caseta care conținea pânza împăturită, în timpul incendiului din Chambery, din 1532. Tot din cauza incendiului, pânza este pe alocuri decolorată de apa folosită la stingerea focului.

În partea de mijloc a țesăturii este evidențiată amprenta dublă (frontală și dorsală) a unui om. Imaginea apare aproape în relief datorită tonalității diferite a nuanțelor: culoarea este mai intensă în părțile proeminente ale figurii – frunte, nas, bărbie, piept – și mai estompată în celelalte părți. Persoana care a lăsat această amprentă depășea statura de 170 de cm. În locuri particulare (frunte, ceafă, încheietura mâinilor, picioare și coasta dreaptă) forma și culoarea nuanțelor sunt diferite de cele ale corpului: tind spre roșu, sunt drepte și bine conturate. Acestea sunt petele de sânge: semnele lăsate de răstignire și de biciuire. Pe țesătură mai apare imprimată clar și urma piciorului drept.

Tot din film am aflat și argumentele științifice în ceea ce privești autenticitatea giulgiului. Când am intrat în biserică știam ceva despre încercările de autentificare când, în urma tratării cu carbon radioactiv, giulgiul fusese datat ca fiind provenit din Evul Mediu. Asta nu se spunea în film. Mai târziu am citit că, de fapt, cercetătorii se poate să fi examinat o bucățică de pânză care fusese cârpită de măicuțe după ce țesătura arsese în incendiul din 1532 și astfel rezultatul nu este relevant. Cu adevărat interesantă e teoria care încearcă să explice cum de a fost posibil să se imprime chipul pe pânză. Cercetătorii consideră că numai o degajare uriașă de energie poate lăsa o astfel de urmă. Așadar, giulgiul nu a înregistrat moartea lui Isus, ci momentul Învierii Sale.

Am urmărit cu mult interes documentarul, deși privirea mi-era atrasă spre pânza care acoperea simbolul patimilor lui Isus. Giulgiul este păstrat în poziție orizontală, într-o casetă din aluminiu și sticlă, lungă de 5 metri. M-am apropiat ezitant și tot ce pot să spun e că nu pașii m-au dus acolo, ci un magnetism aparte. Nu era expus vederii, dar l-am simțit, i-am simțit prezența. Mi-am văzut chipul, aproape de nerecunoscut, reflectat în geamul de protecție. Coroana de spini, o imagine a giulgiului, aceeași rugăciune tipărită în mai multe limbi, blândețea din privirea celor prezenți …IMG_4686

Eu … și toate îndoielile mele religioase am trăit o emoție profundă, neomenească. Ceva s-a strecurat în sufletul meu definitiv. Mi-au răsunat apoi în minte, zile în șir, versurile:

“Pe scara sufletului meu

M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu”.

(„Drum crucial”, Ion Minulescu)

%d blogeri au apreciat: