Posted in Muzică, Uncategorized

“Şi îmi vine să tac…”

 

Advertisements
Posted in Cărți, Recenzii, Uncategorized

Așteptându-i pe barbari

IMG_4878“Am trăit pe vremea când existau anotimpuri, recolte, păsări migratoare. Am trăit neavând nimic între noi și stele. Am fi făcut orice compromis, dacă am fi știut ce compromis să facem.”

Oare câte feluri de așteptare există? E, desigur, acea așteptare optimistă, la capătul căreia ne împlinim un vis și, la fel de optimistă, este și așteptarea de tipul “și asta va trece”. Apoi mai este și așteptarea iluzorie, cea pe care o încărcăm cu atâta imaginație încât facem din viitor o perspectivă imposibilă, încercând să ne transformăm prezentul în ceva suportabil. Și da, mai există timpul acela petrecut în așteptarea pericolului, așteptarea unui rău ascuns undeva într-un viitor imprecis. “Așteptându-i pe barbari” este o carte despre așteptare și mai ales despre cruzimea din noi. Întregul roman este o metaforă și fiecare personaj reprezintă un sistem de valori.

Coetzee plasează acțiunea romanului într-un fort aflat în deșert, undeva la granița Imperiului. Magistratul, cel care era responsabil cu administrarea și paza fortului, trăia mulțumit cu monotonia locului. Credea în pace, în “pacea cu orice preț”. El își petrecea anii de până la pensie încercând să scoată la lumină vechi urme ale unei civilizații din deșert,  complăcându-se în mici excese sentimentale cu tinere lipsite de inhibiții. Lucrurile se schimbă atunci când în fort apare colonelul Joll, însoțit de o mică armată. În capitală se zvonea că triburile băștinașe atacă și jefuiesc comercianții prin deșert, iar colonelul fusese însărcinat să le anihileze. Faptele lui se dovedesc a fi însă lipsite de inteligență, iar metodele prin care încearcă să afle adevărul de la oamenii acuzați pe nedrept amintesc de cele ale torționarilor. În fapt, cei pe care Imperiul îi considera barbari, nu erau decât nomazi care migrau dinspre câmpie înspre munte în fiecare an. Așa trăiau. Magistratul e convins să acești nativi pe care Imperul  îi numește barbari nu fac niciun rău, așa că alege să se delimiteze de acțiunile armatei. Nu mai  suportă valul de atrocități pe care colonelul îl aplică celor aduși din deșert și își arată simpatia față de ei. După ce pleacă armata, magistratul încearcă să îndrepte ororile provocate, iar pentru o perioadă totul revine la normal. Totuși, pentru magistrat și pentru micuțul fort de graniță totul se va schimba. “Pericolul barbar” vine de unde nu se așteptau. Mendel, noul ofițer trimis, nu pare diferit de Joll, dar este mai tânăr, așa că magistratul începe să susțină cauza barbarilor în fața lui. Inutil pe moment, periculos… mai târziu.

Magistratul întâlnește o fată schilodită și aproape oarbă, una dintre prizonierele barbare torturate. Se atașează de ea într-un mod aproape bizar și tot restul romanului magistratul se întreabă dacă o vrea pe ea sau doar urmele istoriei pe care le poartă trupul ei.  Odată cu venirea primăverii, se decide să o ducă pe fată alor ei, în deșert. Când se întoarce, fortul era ocupat de soldați: războiul împotriva barbarilor începuse. Acuzat de trădare, magistratul e închis și tratat ca un prizonier barbar. După câteva luni evadează, petrece o zi ascunzându-se prin fortul care acum era cu totul schimbat, apoi pleacă din fort, dar își dă seama că nu va putea supraviețui în deșert. Se întoarce, resemnat, în celulă. Sosește și armata de la vânătoarea de barbari. Aduc cu ei un șir de oameni legați și străpunși cu sârme (o descriere pe care am citit-o cu mare greutate) și încep să-i bată cu cruzime, în piața plină de curioși. Oripilat de lipsa de milă a soldaților și de entuziasmul populației care asistă la o astfel de scenă, magistratul se consideră singurul om de acolo care în străfundul inimii nu este barbar. Rațiunea îi dicta să se retragă în celulă, dar conștiința îl provoca să ia atitudine, să încerce să oprească acel măcel. Imediat ce a fost zărit, magistratul a devenit ținta furiei colonelului Joll, și curând cade zdrobit de ciocanul pe care acesta îl folosea într-o demonstrație furibundă de forță. Chiar și în momentele de maximă suferință, magistratul încearcă să-și stăpânească durerea și evită să devină ridicol. Însă umilințele la care este supus sunt de neimaginat. Este, în final, lăsat pe străzi, bătut, înfometat, dezbrăcat.

Locuitorii fortului, sătui de atacurile, jafurile și desfrâul soldaților încep să părăsească fortul. Până la urmă, Mendel pleacă și el împreună cu armata rămasă, părăsindu-l pe Joll în deșert împreună cu cei câțiva soldați cu care plecase iarăși la vânătoare de barbari. Când s-au întors și aceștia au fost primiți cu pietre. Finalul are acea notă de optimism pe care ți-o oferă un nou început.

Cartea e surprinzătoare. Sunt tentată să cred că un strigăt nuanțat împotriva Apartheidului, date fiind originile sud-africane ale autorului și anul în care a fost publicat romanul, 1980. Dar e mai mult, e o analiză a naturii umane aflate în fața pericolului, o paralelă între spiritele inevoluate și cele capabile de a înțelege dincolo de aparențe. Recomand!