Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.
Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!
Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.
Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.
Într-o clipă ne-am trezit î
Cu bine, 2019!
Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”. Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-
era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.
Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.
