Astăzi este despre IA românească

Regăsesc în broderia iei noastre tot spiritul strămoșilor, rafinamentul și eleganța, cumințenia și mândria, tandrețea și misterul, dorul și doina…

Astăzi este despre sânziene, iele, zburători…

este ziua iei noastre!

 

#AcasălaOrigini

 

Pierdutele noastre

Într-o clipă ne-am trezit într-o lume a frontului și a ordonanțelor militare, a inamicului invizibil și a linei întâi.  Și am învățat să iubim liniștea pierdută.

Ne-am confruntat cu propriile temeri, așa cum nu ne-am fi putut imagina! Ne-am trăit tristețea, furia, descurajarea… singuri.

Ne-am îndepărtat de ceilalți pentru că ne pasă. Deși ne e dor!

Am auzit  mai des: „Ai grijă de tine!” sau n-am mai auzit nimic!

Ne-am încropit un fel de viață solitară, răsfoind albumul cu „a fost”.

Am căutat în trecut șansele pierdute și oamenii pe care i-am rănit. Și am compus iertări. Ne-am reconstruit apoi din vină și din pietrele cu care alții au aruncat în noi.

Am pierdut momente, dar ne-am regăsit pe noi înșine în liniștea, odihna și confortul însingurării.

Am pierdut libertatea pentru o promisă securitate. Am renunțat la întregul prezent sperând la un mâine cum n-a mai fost altul.

Am pierdut frânturi de libertate, normalitatea, orizontul, sănătatea…. Ne-am pierdut unii de ceilalți. Cu amărăciune și îngrijorare am învățat dureroasa lecție a pierderii.

Mâine e ziua patronului pierdutelor noastre. Ni le va aduce el înapoi? Ni le mai dorim?

Fearless, Peaceful, Renewed

Trăiesc minunea viței de vie!  Via mea, supraviețuitoarea, pe care o îngrijesc după instinct și după internet, își întinde deja mlădițele curajoase spre soare. În fiecare zi e alta, din ce în ce mai verde și mai veselă. Nu îi cunosc încă limbajul și nici nu știu dacă ea apreciază gesturile mele ezitante. Sper să aibă răbdare cu mine… și încredere! Învăț!

Lesson #15

“Când se războieşte cu noroiul, zăpada este cea care se topeşte” (Martha Bibescu)

Rătăcim în războaie iraționale, fără o miză, fără un scop care să justifice pângărirea interioară și pârjolul din jurul nostru. Din ceea ce un om inteligent face o competiție, un om slab iscă un război „care pe care”. Incapabili să ne controlăm banala ură de care suntem conduși, ne explicăm atacurile ca fiind porniri profetice…. ne erijăm în salvatorii unei cauze imaginare.

Numim frustrările noastre curaj și ne luăm superioritatea ca argument în lupta cu un inamic plăsmuit din propriile aversiuni. Cel mai adesea, disprețul este motivul care declanșează în noi dorința de a arunca mănușa.  Ironic, sfârșim contaminați tocmai de obiectul disprețului nostru. Împrumutăm de la adversar josnicia, justificând că trebuie să îl învingem cu armele lui. Ne lepădăm de educație și de maniere. Ne pierdem noblețea și onoarea. Nu ne declarăm satisfăcuți decât atunci când ținta furiei noastre este una cu pământul, iar noi, superiori, îi servim umilința ultimă. Dar adevăratul învins nu e cel împotriva căruia ne-am îndreptat. Noi am devenit el. Războiul ne-a transformat într-o altă versiune a celui pe care-l urâm, la care a adăugat aroganța învingătorului. Și ca în orice război, există victime colaterale, cele pe care le distrugem în drumul spre orgolioasa noastră izbândă.

La final, privind în jur, avem cu cine împărți bucuria victoriei?

„Și de e frig în aer, ne fie cald în soartă”

Cu bine, 2019!

–  un an care nu m-a lăsat așa cum m-a găsit!

Dar nu asta fac și cărtile, filmele, o călătorie, un om care trece prin viața ta? Și ca și pe acestea, îl înțeleg cu adevărat abia după ce s-a terminat, atunci când distanța șterge contururile, păstrând doar consecințele.

Pentru anul viitor am agățat în bradul meu numai alb și liniște. Simt că întoarcerea la simplitate e ceea ce îmi doresc. La simplitate și la discreție.

De evitat:  eticismele și gesticulația excesivă!

 

 

 

 

 

 

Nivelul MUST

Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”.  Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.

În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua…  să fermenteze.

serendipity

 Mugurașii decorează tăcerea iernii.

Neprețuiții

Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele  culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.

Nu mă feresc de stereotipuri atunci când acestea se transformă în așteptări. Astăzi e ziua lor, a bărbaților din viața noastră: tați, soți, băieți, frați, prieteni, colegi, iubiți, străini… cei care ne dau libertatea de a visa și ne acceptă imperfecțiunea.

even-tide

Ascundem mistere sub zâmbete,

ne măsurăm viața în ani netrăiți pe de-a întregul,

ne răsună muzica în minte, dar tânjim după liniște,

vedem curcubee, deși pășim cu ochii în pământ,

sufletele ne rămân acolo, chiar dacă pașii se depărtează,

proiectăm un mâine perfect inutil,

avem melancolii și tristeți… dar și toamne ca aceasta.

Joyful phantasmagoria

Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?