Lesson #19

I will search the world, I will face its harms

I don’t care how far, I can go the distance

(David Zippel, Alan Menke )

Îmi plac distanțele! Iubesc egal destinația și drumul până acolo. Oricât de lungă ar fi, nu pot considera în niciun caz anostă sau pustie geografia dintre locul în care mă aflu și cel spre care mă îndrept. Am senzația că spațiul dintre lucruri, oameni, momente, intenții mai degrabă le leagă sau, în orice caz,  îți oferă șansa să le vezi dintr-o poziție mai sigură. Adevărul e că distanța e un univers tentant din care poți extrage fragmente de neprevăzut, rătăciri, senzații.

Da, îmi plac distanțele… noul, prospețimea, surprizele pe care le oferă necunoscutul pe care ne-am obișnuit să-l numim distanță. În plus, destinațiile m-au mai dezamăgit; distanțele, încă nu.

Confesiune

Am mers

am scris

ca să populez

locurile albe de pe harta

imaginației. Și aici m-am lovit

de oameni vii

din ochii lor curgeau uneori lacrimi

iar în piept

se zbăteau inimile…”

(Confesiune de Tadeusz Różewicz)

Tadeusz Rózewicz (1921-2014) – scriitor polonez

Astăzi este despre IA românească

imaginary coffee

Regăsesc în broderia iei noastre tot spiritul strămoșilor, rafinamentul și eleganța, cumințenia și mândria, tandrețea și misterul, dorul și doina…

Astăzi este despre sânziene, iele, zburători…

este ziua iei noastre!

 

#AcasălaOrigini

 

Pierdutele noastre

IMG_1961Într-o clipă ne-am trezit într-o lume a frontului și a ordonanțelor militare, a inamicului invizibil și a linei întâi.  Și am învățat să iubim liniștea pierdută.

Ne-am confruntat cu propriile temeri, așa cum nu ne-am fi putut imagina! Ne-am trăit tristețea, furia, descurajarea… singuri.

Ne-am îndepărtat de ceilalți pentru că ne pasă. Deși ne e dor!

Am auzit  mai des: „Ai grijă de tine!” sau n-am mai auzit nimic!

Ne-am încropit un fel de viață solitară, răsfoind albumul cu „a fost”.

Am căutat în trecut șansele pierdute și oamenii pe care i-am rănit. Și am compus iertări. Ne-am reconstruit apoi din vină și din pietrele cu care alții au aruncat în noi.

Am pierdut momente, dar ne-am regăsit pe noi înșine în liniștea, odihna și confortul însingurării.

Am pierdut libertatea pentru o promisă securitate. Am renunțat la întregul prezent sperând la un mâine cum n-a mai fost altul.

Am pierdut frânturi de libertate, normalitatea, orizontul, sănătatea…. Ne-am pierdut unii de ceilalți. Cu amărăciune și îngrijorare am învățat dureroasa lecție a pierderii.

Mâine e ziua patronului pierdutelor noastre. Ni le va aduce el înapoi? Ni le mai dorim?

Fearless, Peaceful, Renewed

20200509_154535

Trăiesc minunea viței de vie!  Via mea, supraviețuitoarea, pe care o îngrijesc după instinct și după internet, își întinde deja mlădițele curajoase spre soare. În fiecare zi e alta, din ce în ce mai verde și mai veselă. Nu îi cunosc încă limbajul și nici nu știu dacă ea apreciază gesturile mele ezitante. Sper să aibă răbdare cu mine… și încredere! Învăț!

Neprețuiții

c70f2504d2e1083b7e7d7e6292fbe5bc_hiend-audio-diy-hi-fi-stereo-electronics-site-for-lovers-of-sad-man-walking-in-rain-drawing_432-432Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele  culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.

Nu mă feresc de stereotipuri atunci când acestea se transformă în așteptări. Astăzi e ziua lor, a bărbaților din viața noastră: tați, soți, băieți, frați, prieteni, colegi, iubiți, străini… cei care ne dau libertatea de a visa și ne acceptă imperfecțiunea.

even-tide

IMG_5928

Ascundem mistere sub zâmbete,

ne măsurăm viața în ani netrăiți pe de-a întregul,

ne răsună muzica în minte, dar tânjim după liniște,

vedem curcubee, deși pășim cu ochii în pământ,

sufletele ne rămân acolo, chiar dacă pașii se depărtează,

proiectăm un mâine perfect inutil,

avem melancolii și tristeți… dar și toamne ca aceasta.

Joyful phantasmagoria

IMG_2790Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.

Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.

Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.

Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?

Curaj…

IMG_4733A poposit astăzi, pe biroul meu, un pui de gaiță care părea destul de interesat de tehnologie. L-am botezat, din lipsă de inspirație… Kirițescu. A privit – curios – momente în șir desktopul pe care se derulau (plictisite și ele) justificări ale prețului existenței mele. La fel de curioasă privesc și eu micuța pasăre. Cât să aibă? Câteva zile…  poate 10, 15. Are încă puful acela specific puiuților, dar aripile sunt colorate cu nuanțe de albastru-azuriu-bleumarin. Este de câteva zile pe lumea asta… și deja are o poveste de viață. Curajos peste măsură, puiul a început să viseze la văzduhul în care tot dispăreau părinții lui și de la care a împrumutat puțină culoare pentru noile lui aripi. A privit ezitant spre cuibul protector și confortabil și și-a evaluat șansele: nu prea poate el mânca singurel, dar are un piuit puternic. Și visuri mari! Și-a întins aripile proaspăt crescute și a hotărât să fie altfel. Primul zbor a eșuat în iarba de sub copac. Dar ce zbor!!!

Mă întreb câți dintre noi au curajul să-și întindă aripile și să se desprindă. Aproape identice, desfășurate după o rutină exersată ani în șir, în care doar motivele de stres sunt diferite de la o zi la alta, săptămânile încep și se termină la fel, într-o agitație lipsită de conținut. Iar aripile au doar un rol decorativ.

Chipuri închipuite

imaginary coffeeTeoretic, ne construim chipuri care ascund o anumită parte a noastră, firavă și nesigură. Ne ascundem în spatele lor, ajungem să împrumutăm de la ele și, cel mai adesea, ne transformăm în măștile pe care ni le tot punem. Devenim colecții de măști. Prizonierii măștilor noastre… oameni triști cu chipuri fericite.

Ador anotimpul astă! E cu neputință să nu te facă să fi tu însuți. Iar mirosul…. nimic nu se compară cu mirosul ierbii proaspăt cosite, nefiltrat de scutul de ceară al măștilor.

%d blogeri au apreciat: