Mirosul strugurilor zdrobiți îmi trezește amintiri pe care nu știam că le am.

Îmi place această ciclicitate patriarhală a culesului viei și a stoarcerii strugurilor. Tehnicile simple, arhaice, dau un farmec aparte momentului și, deși știu că aș putea îmbunătății multe, prefer să continui acest rustic ritual al vinului. Încerc însă să aduc și ceva nou: un plus de cunoștințe de vinificare și câteva ustensile corespunzătoare. Am făcut primul meu vin toamna trecută: roșu, aromat și (parțial) dulce. Sper să nu fi fost doar norocul începătorului!
Acum sunt puțin mai pregătită… cel puțin știu ce nu trebuie să mai fac. Dar tot acest proces are ceva misterios. E serios și ludic în același timp. E tehnologie și tradiție. Cum-necum, am ajuns aici: e din nou momentul mustului! Desigur e un vin de țară, fără pretenții, dar are o savoare aparte. Nu am stropit via cu nimic, pentru că eu și chimia nu avem o relație prea bună. Am o mare teamă de a asocia produse digerabile cu substanțe care au denumiri chimice. Dar, spre norocul meu, anul acesta podgoria nu a suferit de nicio boală și a fructificat din plin.
Ce am învățat? Via, ca și omul, are nevoie și de grijă, dar și de momente în care să fie lăsată în pace.