Cu bine, 2019!
– un an care nu m-a lăsat așa cum m-a găsit!
Dar nu asta fac și cărtile, filmele, o călătorie, un om care trece prin viața ta? Și ca și pe acestea, îl înțeleg cu adevărat abia după ce s-a terminat, atunci când distanța șterge contururile, păstrând doar consecințele.
Pentru anul viitor am agățat în bradul meu numai alb și liniște. Simt că întoarcerea la simplitate e ceea ce îmi doresc. La simplitate și la discreție.
De evitat: eticismele și gesticulația excesivă!
Când am primit via, am simțit că mă așteaptă încă o corvoadă. L-am ascultat fără entuziasm și desigur, fără să înțeleg ceva: “Acum ar trebui dirijată și legată!”. Privea pe deasupra plantelor tinere care se agățau de stâlpi și se răsfirau în soarele de primăvară. Fără legătură cu ce spunea, îi ghiceam regretul din voce, iubirea pentru podgoria pe care nu o va mai putea îngriji…. speranța firavă că nu o voi lăsa să dispară. “Îi place să aibă mereu pământul afânat”, a continuat ca pentru sine. “Și …. plivită. “ Abia atunci a întors privirea către mine, observându-mi nedumerirea. “Dar lasă, că mai e timp până la plivit și poate găsești pe cineva priceput.“ L-am urmat printre rânduri, simțindu-i efortul făcut pentru fiecare pas, până s-a oprit, obosit, și a trasat cu mâna o linie imaginară între doi stâlpi aflați de o parte și de alta: “De aici, din dreptul ăsta și până acolo e via ta. Gardul ăsta e făcut de mine. Și drumul e al tău. Pe aici aduceam tractorul…”. Părea nesfârșit de trist! Nu voi uita niciodată acea tristețe. Poate din respect pentru ea, am pășit astă-vară în vie. Pentru prima dată! Frunzele căpătaseră o anumită maturitate, iar de lăstari atârnau ciorchini necopți. O minune la care eu nu contribuisem cu nimic. Spațiile dintre rândurile atât de “curate” cu câteva luni în urmă erau acum invadate de buruieni, iar un reproș nerostit m-a făcut să mă simt atât de vinovată. Mi-
era milă, mi-era rușine. O uitasem atâta vreme, iar ea se străduise în tot acest timp să-și continue viața. Nu o dirijasem, nu o legasem, nu o plivisem, nu-i afânasem pământul… nimic. Am început să smulg iarba, până am simțit că mă ustură palmele. Această răzvrătire a mea împotriva mea însămi nu-i mai era de folos. Dar mi-am dat seama că îmi pasă. Și cred că atunci când mi-a oferit via, el a știut cumva că va veni acest moment.
În weekend-ul acesta, relația mea cu via a ajuns la nivelul MUST: intim, dulce și aromat. Și va continua… să fermenteze.
Mugurașii decorează tăcerea iernii.
Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.
Nu mă feresc de stereotipuri atunci când acestea se transformă în așteptări. Astăzi e ziua lor, a bărbaților din viața noastră: tați, soți, băieți, frați, prieteni, colegi, iubiți, străini… cei care ne dau libertatea de a visa și ne acceptă imperfecțiunea.
Ascundem mistere sub zâmbete,
ne măsurăm viața în ani netrăiți pe de-a întregul,
ne răsună muzica în minte, dar tânjim după liniște,
vedem curcubee, deși pășim cu ochii în pământ,
sufletele ne rămân acolo, chiar dacă pașii se depărtează,
proiectăm un mâine perfect inutil,
avem melancolii și tristeți… dar și toamne ca aceasta.
Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.
Am descoperit în expoziția “Georges Melies – Magicien du Cinema”, organizată de Le Musee Ephemere du Cinema de la Cannes, primele reprezentări de lumină, feerie, culoare și magie, adică fantasmagoria ca formă de exprimare artistică. Pentru a o putea reda, artiști precum Melies, foloseau un mecanism destul de elaborat format dintr-un reflector care proiecta prin fum imagini în mișcare ce își schimbau dimensiunea pe măsură ce dispozitivul de proiectare era mutat de-a lungul unor șine similare cu sașiul rulant, folosit de camerele de astăzi. Imaginile luminoase se deplasau pe ecran în toate direcțiile sau apăreau din spate, se apropiau de spectatori într-o viteză uluitoare, apoi dispăreau brusc. Aceste viziuni deveneau înfricoșătoare cu atât mai mult cu cât erau însoțite de muzică, iluzii acustice, efecte pirotehnice și trucuri magice care amplificau starea de suspans și de groază. Fantasmagoria a fost cu siguranță precursoarea filmelor horror, dar Melies a transformat cu inteligență acest gen întunecat al fantasticului într-o veselă fantasmagorie.
Dacă adăugăm și naivitatea, fantasmagoria aproape uitată a lui Melies devine definiția proiecțiilor noastre încețoșate, ale speranțelor iluzorii și ale planurilor care pe cât de reale par, pe atât de fantastice se dovedesc a fi.
Dar ce e mai frumos decât a ne imagina fără măsură?
A poposit astăzi, pe biroul meu, un pui de gaiță care părea destul de interesat de tehnologie. L-am botezat, din lipsă de inspirație… Kirițescu. A privit – curios – momente în șir desktopul pe care se derulau (plictisite și ele) justificări ale prețului existenței mele. La fel de curioasă privesc și eu micuța pasăre. Cât să aibă? Câteva zile… poate 10, 15. Are încă puful acela specific puiuților, dar aripile sunt colorate cu nuanțe de albastru-azuriu-bleumarin. Este de câteva zile pe lumea asta… și deja are o poveste de viață. Curajos peste măsură, puiul a început să viseze la văzduhul în care tot dispăreau părinții lui și de la care a împrumutat puțină culoare pentru noile lui aripi. A privit ezitant spre cuibul protector și confortabil și și-a evaluat șansele: nu prea poate el mânca singurel, dar are un piuit puternic. Și visuri mari! Și-a întins aripile proaspăt crescute și a hotărât să fie altfel. Primul zbor a eșuat în iarba de sub copac. Dar ce zbor!!!
Mă întreb câți dintre noi au curajul să-și întindă aripile și să se desprindă. Aproape identice, desfășurate după o rutină exersată ani în șir, în care doar motivele de stres sunt diferite de la o zi la alta, săptămânile încep și se termină la fel, într-o agitație lipsită de conținut. Iar aripile au doar un rol decorativ.
