I will search the world, I will face its harms
I don’t care how far, I can go the distance
(David Zippel, Alan Menke )
Îmi plac distanțele! Iubesc egal destinația și drumul până acolo. Oricât de lungă ar fi, nu pot considera în niciun caz anostă sau pustie geografia dintre locul în care mă aflu și cel spre care mă îndrept. Am senzația că spațiul dintre lucruri, oameni, momente, intenții mai degrabă le leagă sau, în orice caz, îți oferă șansa să le vezi dintr-o poziție mai sigură. Adevărul e că distanța e un univers tentant din care poți extrage fragmente de neprevăzut, rătăciri, senzații.
Da, îmi plac distanțele… noul, prospețimea, surprizele pe care le oferă necunoscutul pe care ne-am obișnuit să-l numim distanță. În plus, destinațiile m-au mai dezamăgit; distanțele, încă nu.
Într-o clipă ne-am trezit î
Au pierdut teren, se spune. Eu cred însă că ei le-au lăsat pe ele să ocupe spațiul cândva numai al lor. Din generozitate, poate. Sau din politețe. Sunt suspectați adesea de superficialitate, dar sentimentele lor sunt stânci. Chiar așa, fără să înțeleagă femeia, o vor lângă ei, deși numai Dumnezeu știe de ce. Sunt puternici, sunt discreți, nu judecă. Au suficient umor încât să aprecieze toate experimentele culinare și eterna dorință feminină de schimbare. Duc războaie crâncene, dar niciodată împotriva unei femei. Le protejează dincolo de siguranța lor. Își subțiază puțin vocea când vorbesc cu ele de parcă s-ar teme să nu le sperie glasul lor gros. Oferă cadouri ridicole legate cu și mai ridicole fundițe roz. Doar pentru că ele spun că așa e romantic. Sunt umărul pe care îți sprijini bucuriile și tristețile, sunt brațul care știi că va fi mereu acolo pentru tine. Sunt deștepți și siguri pe ei. Și întotdeauna știu. Respectă codul onoarei și al politeții. Și al cuvântului dat.
Fantasmagoria: iluzie sau aberație? Mă fascinează migrația termenilor dintr-un domeniu în altul, purtând cu ei capete de explicații lingvistice sau resturi etimologice, înțelesuri care se abat de la sensul inițial, dar care, prin simpla pronunțare, transmit întreaga nouă semnificație. M-am întâlnit cu fantasmagoria adesea, în visele și în visurile mele, în promisiuni și în planuri și am ajuns să înțeleg, dincolo de doza de ficțiune, importanța ei imaginativă. Inspirată din arta și literatura romantismului întunecat în care s-au remarcat Goya, Mary Shelley, Goethe și, mai departe, sursă de inspirație pentru fizicienii și magicienii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, fantasmagoria a apărut sub forma unor spectacole ireale de lumini.
A poposit astăzi, pe biroul meu, un pui de gaiță care părea destul de interesat de tehnologie. L-am botezat, din lipsă de inspirație… Kirițescu. A privit – curios – momente în șir desktopul pe care se derulau (plictisite și ele) justificări ale prețului existenței mele. La fel de curioasă privesc și eu micuța pasăre. Cât să aibă? Câteva zile… poate 10, 15. Are încă puful acela specific puiuților, dar aripile sunt colorate cu nuanțe de albastru-azuriu-bleumarin. Este de câteva zile pe lumea asta… și deja are o poveste de viață. Curajos peste măsură, puiul a început să viseze la văzduhul în care tot dispăreau părinții lui și de la care a împrumutat puțină culoare pentru noile lui aripi. A privit ezitant spre cuibul protector și confortabil și și-a evaluat șansele: nu prea poate el mânca singurel, dar are un piuit puternic. Și visuri mari! Și-a întins aripile proaspăt crescute și a hotărât să fie altfel. Primul zbor a eșuat în iarba de sub copac. Dar ce zbor!!!
Teoretic, ne construim chipuri care ascund o anumită parte a noastră, firavă și nesigură. Ne ascundem în spatele lor, ajungem să împrumutăm de la ele și, cel mai adesea, ne transformăm în măștile pe care ni le tot punem. Devenim colecții de măști. Prizonierii măștilor noastre… oameni triști cu chipuri fericite. 
Imaginary Coffee 